vineri, 10 august 2012

În valuri de lumini şi întuneric

În venirea-mi de acum, mi-a fost dat timp cu gând şi soartă de călător, mereu căutător al desluşirilor şi înţelesurilor mersului deloc încet, mai tot timpul nesigur, niciodată hotărât, spre pragurile pe care nimeni nu le poate ocoli, neştiut fiindu-le timpul căruia îi vor da nume de neuitat.
E timpul azi de mare-ncrâncenare, când se hotărăsc sensuri şi direcţii, când fiecare, pe sine, se aruncă înspre orice orizont, înspre orice freamăt ori abia şoptit cântec sperat a nu fi amăgitor. E timpul în care pâraiele de lacrimi ascunse spală dureri şi în care pâraiele de lacrimi făţişe ard ultimile speranţe.
E minciună, multă minciună, în omenire, azi. Se aude la orice colţ de stradă spusa despre Ceruri şi despre tăria lor, dar se vorbeşte cu frică. Cei care mai au frică încă mai cred că dincolo de ei este Ceva, Cineva, care, mai devreme sau mai târtiu cerne sita şi minciunile, odată cu mincinoşii se rostogolesc în maldărul de vînzători şi trădători de Suflet şi Credinţă.
În plină stradă, în văzul tuturor, se arată vorbind oricui îşi apleacă urechea la mireasma unei voci care nu s-ar putea crede a fi faţada unui gând ce este împotriva celei mai mici vietăţi, cei care mint fără de teamă, cei care steaguri albe ridică, cei care pun steagul răului şi al morţii pe cei care cred ei că au dreptul şi datoria să le pună. Sunt marii închinători spre îngerii negri, dar spre oameni lasă să se curgă valuri de lumină făcută de ei, asemeni celor cărora se închină, cei care pot lua chip înşelător doar spre a atrage înspre grote hidoase pe aceia care caută să fugă de propriile lor nimicnicii şi slăbiciuni. Sunt cei care se arată buni dar sunt răi, dacă li se spune că mint se supără că pe nedrept li se spune dar ei, ştiind că mint, vor să se convingă pe ei că pot în continuare să spună ce au de spus, ca pe un mare adevăr.
Se aud, atât de rar, abia de se mai văd, cei care nu se închină oricărui consemn de moment, cei care nu aduc laude deşertăciunii şi faptelor de preamărire de sine, celor ce se vor privitori ai răsăritului propriei stele, cei care lasă vorba să se rostească fără a o meşteşugi când se arată atrăgătoare, cei care nu o fac sfătuitoare când e vremea de a fi dojenitoare, cei care fără a se învrednici la judecăţi şi fără a pune antemergători numelui de om sau cozi cu clopoţei ori scrâşnet de înfrânare. Se aud rar, prea rar, ascunşi de mulţii apăruţi la colţ de stradă, de după garduri ferecate şi păzite a nu fi trecute cu privirea de trecătorii care sunt ţintiţi să fie făcuţi privitori ai înălţării pe podiumuri cu macadamul care să acopere albul oaselor celor cândva admiratori şi desfătători întru plăcerea clipei.
Un Legământ rostit nu se mai şterge... Cuvântul dat e legământ pe veci... Cei care-şi calcă în picioare spusele, pe sine se calcă... Cei ce se aseamănă se adună... Cei ce se încred în cei ce mint, mincinoşi sunt asemenea cu cei cărora le dau crezare... Dreptatea omului este neînsemnată, răsplata şi răzbunarea Cerurilor pentru nedreptate este cumplită...
Lumini multe se împrăştie, lumină puţină se face. Lumânări se tot aprind, unele-şi ard ceara care se picură pe ele şi le sting, nevoind să fie părtaşe la întunecarea pe care cei mari grăitori fără simţiri ai adevărului pe care l-au avut totdeauna la îndemână, când mai uşor, când mai greu, când mai frumos, când mai puţin lăudător în faţa altora, însă au renunţat la el. Lumini mari împrăştie cei care au preferat planare în locul zborului, doar-doar vor putea găsi un alt loc, de se poate la fel cu cel ce le era dat prin zbor. Şi încă mai caută o pală de vânt care să le întârzie prăbuşirea, până când vor fi destui dedesubt, pe care, căzând, chiar de-i strivesc, ei să poată să rămână întregi.
Prea multă lumină neluminătoare, prea puţină lumină dătătoare de vieţi şi împliniri. Minciunile şi când se îmnulţesc şi când se adună tot minciuni nasc şi nasc multe şi mari hidoase fapte, chipuri şi principii decăzătoare.
Călătorind, în jur văd valuri de lumini şi întuneric, văd stele pâlpâinde şi stele orbitoare, dar fardul distanţelor cade când zorii le luminează şi doar ele, cele vremelnic strălucitoare lasă umbre. Prea sus sunt cele pâlpâinde, sus, acolo unde nada omului cu două feţe nu poate să ajungă, acolo unde suflul rece al hrubelor întunescoase nu le face decât să se minuneze de câtă necunoaştere s-au putu umple unii care îşi zic mari cunoscători şi salvatori ai celor deznădăjduiţi, celor mari uituci ai vremurilor în care puteau supune pe cei ce erau răuvoitori oamenilor dar au preferat să supună oameni.
Călătoresc în faptă, călătoresc în gând. Şi mai călătoresc în zi şi-n plină noapte. Calătorind pe Pământ, călătorind în cer, văd vremurile noi şi vremurile vechi. Şi văd un prag de pământ şi văd un prag de foc. Aproape, tot mai aproape...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: