duminică, 28 aprilie 2013

Pe drum vii, ca să fii...

Se-apropie clipa! Sunt tot mai multe semne care mi te-arată pe drum, mi te-arată prin preajmă. Când soarele-şi deschide ochii îl văd privindu-te şi nu mă mai îndoiesc de visul nopţii care mi te-aduce într-un prezent care-şi aşteaptă faptele ca să se poată delimita de orice nălucire, ori visare, ori gând înşelător, făurit de somn, întru liniştea-mi necesară şi împăcare deşartă cu realitatea fără sensuri.
Destule, acum, faţă de cum eram în timpurile prin care am trecut, ştiu. Ştiu, şi mai ştiu că, de-mi place sau nu-mi place, de vreau sau nu vreau, şi datoriile şi obligaţiile fac parte din mine, dintotdeauna şi pentru totdeauna. Că trebuie să dau, sau că trebuie să primesc, este tot una, vor merge mai departe dacă aleg să merg mai departe ca şi cum aş fi şi orb şi surd. Orbul de nu vede, aude, surdul de nu aude, vede, iar dacă nici auzului şi nici văzului nu li se caută înţeles, în calea mersului se pun piedicile şi împiedicat e mai greu să se meargă, dar o piedică poate doborî la pământ un uriaş. Eu toate astea le ştiu, nu ştiu însă dacă şi tu le ştii, însă tot e ceva sigur: cineva, ceva, pe toate le rânduieşte ca, atunci când vei fi venită, nici plecarea mea, nici plecarea ta nu se va mai putea întâmpla. De-atunci, mult timp, multe vremuri, şi până la sfârşit, e dat să ştim că toate sunt date pe mâna prea rarului împreună.
Dinspre răsărit şi dinspre departe, îţi bat drumul, paşii către mine. Şi nici n-ar putea fi altfel, eu sunt la marginea lumii, dincolo, câţiva paşi mai încolo e abisul nopţii fără de sfârşit. Eşti încă acolo de unde se vede, pe sub pleoapele întunericului, la mine, soarele care mai zăboveşte atât cât să mă privească în ochi şi să-mi spună despre drumul pe care ţi-l vezi deja, înspre depărtarea ce ne-apropie, întru început pentru tine, întru continuare pentru mine, întru împlinirea ta, întru nemurirea mea.
Ţi-s paşii pregătiţi de drum, aşteaptă doar timpul care îi trebuie soarelui acelor zile, în care mai am nişte fapte de făcut, să apună. Sunt singurii care ştiu, bine, foarte bine, când va fi acea zi. În grija lor am lăsat chiar şi timpul, nu-i număr nici zilele, nici orele, eu număr doar faptele care au rămas să-şi aştepte realitatea, şi oamenii. Ştiu şi faptele, ştiu şi pe cei ce-s, ca şi mine, datori acelor fapte, şi mai ştiu că împreună, doar împreună ne putem plăti datoriile.Le ştiu şi unii dintre ei, dar ca mulţi alţii, temători, stau şi privesc balanţa pe care tot ei o lasă împovărată de aşteptare. Ai putea şi tu să le ştii, dar tu ţi-ai îmbrăcat haina adevărului şi singura faptă, ce, fără îndoială, ştii că-ţi aduce Cerurile la picioare, e mersul drumului până când vei spune că tu eşti şi-ţi voi spune că eu sunt. Şi de dincolo de primele vorbe, priveşti deja întâiul apus şi întâiul răsărit al zilelor ce-şi vor pune amprenta pe un prezent mereu tânâr şi fără gânduri de sfârşit.
Te-ai născut cu toată povara adevărului, cu deplin înţeles al legii şi rostului pentru care suntem ceea ce suntem şi nimeni nu are dreptul să schimbe ceea ce a fost scris şi pecetluit, şi păstrat cu grijă de cei ce veghează ca ceea ce e lăsat să fie, să se împlinească. Ştiind nu doar rostul altora, rostul, ştiindu-ţi şi rostul tău, teama de a învârti roata vieţii, aşa cum se cade, chiar dacă alai de vorbe şi nori de priviri plecate din gândul de a-ţi tăia avântul, se pregătesc să-ţi pună piedici, ori să te aducă înapoi, la a avea deja de toate, stă prin preajmă-ţi, dar nu se înfruntă cu hotărârea şi puterea de a te respecta, pe care, şi cei buni, şi cei răi, şţiu cei care pot să ştie, simt cei care nu au cum şi de unde să ştie, ţi-ai primit-o ca dar şi har, ca răsplată pentru motivul pentru care ai cerut să vii, văzând ce mi se pune la cale, atunci când doar începuse să se mişte tăvălugul la care nu doar unul puternic s-a pus să împingă.
Întorşi sunt toţi, fiecare împotriva oricui şi toţi împotriva tuturor. Ceea ce erai, nu cu mult timp în urmă, dădea speranţe. Ceea ce eşti, la fel ca şi atunci, acum e văzut, tocmai de acei care despre speranţe şi putere vorbeau, îţi cer să fii altfel, negându-şi vorbele şi, rostind cuvinte grele te neagă şi-şi neagă până şi credinţa. Doar a-tât ţi-ar fi de-ajuns să ştii încotro şi cum merge lumea cu spatele spre înainte şi de ce de atâtea ori se aud răcnete şi se simte pământul tremurând. Ar fi de-ajuns dar sunt mai multe care ţi-arată şi ţie în ce lume mi-i dat şi mie să îmi trăiesc faptele, prin ce lume îmi duc paşii pentru a ajunge să fiu liber de toate trecuturile, ca să poţi să vii.
Eşti şi acum aceeaşi, cea care de la-nceputuri ai fost. Ai ales să nu alegi, puţini se întreabă de ce, mulţi îşi dau coate şi i-auzi în spatele tău pufnind în râs, motivul fiind firescul întâiului pas ce tu vrei să ţi-l dăriuieşti plin de adevărul trăirilor iar ei cred că trebuia deja să fie, oricum ar fi fost. Şi mia ştii că miraţi ar fi de paşii tăi se pregătesc pentru ca tu pe drum să vii ca să fii întregitoarea întregului ce nu pot fi eu, de unul singur, să ştii că eşti jumătatea întregului ce singură nu poţi fi. Se-apropie clipa, se simte şi prin puterea celor ce mă ţin să nu fiu făptuirorul faptelor pe care chiar şi timpul le aşteaptă.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: