sâmbătă, 23 august 2014

Salt peste absurde evidenţe

Ai văzut multe, din cele ce le-ai văzut ai încercat să şi faci multe, câteva din toate acelea, pe care le credeai ca fiind de făcut, le-ai şi făcut, în încercarea ta de a te convinge că întru totul şi cu totul suntem la fel toţi şi că toţi poţi să te laşi învăţată de alţii, de cei care au făptuit ceea ce ţie nu ţi-a fost pornirea să faci, chiar dacă, de multe ori, ţi-ai simţit opreliştea şi ai simţit că ceva, prieteneşte, te împingea spre locul ce-l ştiai ca fiind al tău. Te-ai dus spre vale şi spre deal te-ai dus, cu gândul pierdut în credinţa că poţi să te arăţi mai sus decât eşti şi poţi să stai mult mai jos decât îţi este dat să poţi sta, fără să te clatini. Şi-ai ocolit tot ceea ce găseai în cale ca fiind de ocolit, simţindu-ţi, în mers, nedreptul drum, cel vremelnic schimbat de prea multa-ţi privire înspre un orizont prea mult apropiat, lipsit de depărtări şi lipsit de înălţime, şi care, chiar şi când te lăsai dusă înspre adânc, tot mică îşi avea înălţimea, pe care i-o măsurai simţind că te loveşti de ceva ce era asemenea tavanului care te loveşte în cap când te înalţi prea repede şi prea mult.
Dovezile ţi le-ai aflat, răbufnirile ţi te ştiu, căutările îşi sunt bănuite. În învăţătura în care ai fost ţinută şi, până mai ieri, te-ai lăsat să stai, dorinţa ta de a trăi altceva e numită în fel şi chip, dar bine, nicicum ar fi numită, văzută nu este. Pentru tine evidenţele sunt absurde, doar că, cei cărora absurdul le este pe plac, de lanţurile cu care te-au legat cândva, care slăbite fiind de smuciturile prin care ai vrut să le rupi, zornăie, trag şi te întorc, sperând să nu mai ai gând de plecare, înspre acolo unde toţi acceptă ceea ce li se cere să facă, toţi se coboară pentru ca să facă pe plac celor care se cred hotărâtori a toate, pentru toţi. Te simţi obosită de atâta smucit, dar mai obosită te simţi de la mersul drumurilor pe care te-ai întors, te-ai obosit în încercările de a nu-ţi lăsa gândul, plecat în lumea în care te doreşti, de lumea în care eşti, văzut. Fiincă, dacă s-ar şti, chiar şi gândul ţi-ar fi pedepsit şi arătat ca murdar şi rău-voitor.
Iertările, ţie nu ţi se vor da, împrejuru-ţi nimeni nu ştie să ierte, fiindcă, nimeni nu iubeşte, chiar şi sensul iubirii este denaturat şi dus la simpla idee de îndeplinire a unor datorii ale realităţii conjuncturale. Tu trebuie să înveţi să te ierţi, pentru că n-ai decât calea aceasta, pentru că tu nu poţi perverti iubirea, dându-i formă lumească, în cea care nici măcar simplă dragoste nu e, nici milă nu e, în ceva care lasă loc cerţii şi răzbunării, stăpânirii şi acaparării. Vei face asta, o spun fără să mă tem de ceea ce spun, chiar dacă în cuvinte totul va suna simplu şi sec: “Acum acesta-i adevărul!”. Îţi voi fi şi martor, şi părtaş, dezrobirii tale, şi sprijin deznădejdii gândului că multe, la-nceput, depărtarea de tine o vor căuta-o, că tot la început, mulţi vor voi să fie mai aproape decât se cade, ca să poată să smulgă un fel de lauri preamăritori. Nu ţi se vor da iertările, nu-ţi vor fi iertate faptele, nici vorbele nu ţi se vor lua în seamă, dar tu vei ierta şi vei lăsa ca neauzite multele vorbe spuse pentru a fi secure şi a fi noroi, spuse pentru a zdrobi orice dorinţa de fiinţare firească.
Neînţelegerea, în sensul nevoirii de a se înţelege dorinţa ţi speranţa ta, se va înstăpâni, pentru mult timp, în jurul tău, pe aproape toţi din jurul tău şi-i va face robi, iar ei, învăţaţi cu ideea de stăpân şi de a fi stăpânului plăcuţi, pe cântecele ei vor juca, horă, dar şi, când vei crede că îţi poate fi lumea mai dragă, sârbă îndrăcită cu pas pe loc bine bătut. Şi, cum nici prin asta nu-şi vor vedea sorţi de izbândă, poleieli sclipitoare îşi vor pune, pentru a putea să aibă, în faţa ta, motivul vorbelor care să râdă de altfel înţelerea strălucurii, de către tine, aruncând, ca pe o faptă de neacceptat, în noroi, simplitatea ce ţi-o vei avea-o, făcută adevăr prin dorinţa de a te lăsa de toate matrapazlâcurile ascunderilor sub măşti de conjunctură, sub acoperământ de tradiţie. Vei avea de ales, te vor pune să alegi, când vor putea îţi vor cere să îţi fie alegerea unică, ceea ce vor ei, ceea ce îţi vor ei, ceea ce te vor ei, ştiindu-te prizoniera cuvântului dat, încercând să ţi-l smulgă, pentru a ţi-l face oglindă, pentru a te prinde în cleştele pe care, după ce, astfel, vei purcede a merge acel drum, să poată să îl strângă după cum le va fi voia.
Apleacă-ţi ochii să-mi poţi auzi când îţi şoptesc, într-un fel pe ascuns, cele ce am să ţi le spun, despre multele planuri ce se fac pe seama ta, vorbele pe care eu le-am auzit, de cum am aflat de tine, gândurile care şi acum, dosite, tainice, despre tine, se lasă vorbite. Chezaşul, martorul şi împreună făptuitorul plecării tale, desprinderii tale, din mărginita lume a ta, m-ai ales să fiu, şi nu pot să fiu doar un privitor de rând, care aşteaptă să vadă încotro vei alege să mergi şi încotro vei merge. Nici să se piardă timpul, n-am cum să accept, pentru că nu e o simplă pierdere, cel pierdut ar fi timp din timpul tău, din timpul meu şi din acel câtva, care va fi al nostru. Tocmai de acesta, spre a nu se împuţina, grijă trebuie să am, cât tu cu alte griji te vei zbate, fiindcă altfel ne va pune pe jar, ne va face ştiutori ai grabei şi, grăbiţi, chiar şi dintr-un normal şi firesc motiv, mai greu bine, mai puţin bine, cu un altfel de urmări, la liman ajunsă vei fi. Sunt însă privitor şi ascultor în toate părţile şi văd şi aud, aşa cum am să te văd, şi am să te aud, izbăvindu-te, ajungând unde-ţi e dat.

vineri, 15 august 2014

Dincolo de cerul înnourat

Lasă tot ce ştii că a fost şi doar în nişte amintiri mai există, şi ele din ce în ce mai răzleţe, lasă-ţi lumii acesteia tot ceea ce îţi poate îngreuna mersul şi-ţi poate face greu urcuşul, ca să putem să urcăm, amândoi, dintr-odată, împreună, acolo unde piedică vederii nu mai poate fi nimic, acolo unde nici teama nu se mai încumetă să facă simţită, şi nici nu s-a auzit ca să aibă cineva gând de ruşine, şi unde vorbele şi gândurile se aud şi de nimeni nu pot fi ascunse. Lasă totul, într-un fel aş spune să te laşi pe tine, cea din gândurile minţii tale, şi, de-acolo de unde numai noi doi vom şti, atunci când numai noi doi vom face să fie clipa ce niciodată nu va mai fi uitată, fără a ne mai risipi în cuvinte, prin fapte simple, ca toate faptele ce sunt esenţialitatea trăirilor, să ne lăsăm duşi, acolo, deasupra a tot ceea ce înseamnă lume şi lumesc, unde coboară din înalturile slavei, în zbor, serafimii, pentru a încununa cu lauri pe cei îndrăzneţi şi doritori de înălţare.
Indiscutabile sunt adevărurile, discutabile sunt doar neadevărurile, chiar dacă tentaţia de a spune, despre orice, că este discutabil, oricine, mai degrabă o lasă arătată, şi, aşa, ridică îndoiala pe o treaptă înaltă, la rangul de judecător. Şi asta mereu o fac cei care, nemaiavând în ei încredere, se cred reper. Astfel drumul, care cu un astfel de prim pas începe, se tot coteşte şi se tot învârteşte, se duce şi se întoarce, lungindu-se până ce ori se pierde prin timpul pe care chiar el îl pierde, ori îi iese în cale adevărul, din întâmplare făptuit, arătându-i pe câtă nechibzuinţă s-a bazat întâiul pas şi cât de absurd a fost reperul, cel care i-a fost de căpătâi, ca început şi ca măsură. Indiscutabil este adevărul pe care dacă fără nici un ajutor îl vei scoate la lumină, nu-l vei mai pune în discuţie, aşa cum ar fi dacă eu deja l-aş spune. E un adevăr mare, copleşitor, un adevăr al vieţii, chiar dacă nu este unul care să bată tobe şi să înalţe stindarde. Are în el atât de multă esenţialitate încât, dacă ţinem morţiş să nu-l credem, amândoi ne vom pierde în adevăratele sensuri ale drumului nostru, învârtindu-ne într-un cerc al morţii împlinirilor.
Vino, lăsând tot ceea ce ştii că au fost, cele care stau acum lângă tine, în nopţile nesomnului tău, să poată ele să doarmă şi tu să-ţi dai vieţii valoarea adevărată, nici mai mare, nici mai mică, să-ţi ai limpede izvor pentru setea de înţelesuri, care îţi este acum arzătoare. Vino urcând, ca să uiţi că ai crezut că mai uşor este să cobori şi să te înveţi cu uşurinţa de a urca, cu lumina crestelor semeţe, cu florile colţilor de stâncă ce totdeauna se urcă deasupra norilor, făcându-i să se ruşineze de dorinţa lor de a se înstăpâni peste lume. Lasă-ţi acolo, unde acum sunt, toate învâţăturile acestei lumi, pe care le-ai luat ca fiind bune totdeauna, pe care le-ai privit ca nişte nestemate, fără să te gândeşti vreodată că pot îmbogăţi şi înfrumuseţa aşa cum o face aurul blestemat, scos din ascunzătoare la ceas de taină, ca să îţi afli adevărul şi să poţi primi comoara care viaţa ţi-o face bogată pentru timpuri pe care tu, eu, sau oricare alt om, nu le poate cuprinde întreaga lor depărtare. Lasă tot ce-a fost aşa cum a fost, lasă ceea ce acum este, aşa cum este şi fii gata să trăieşti ceea ce va fi.
Iubirea nu-şi are alt motiv decât încrederea şi credinţa. Iubirea, chiar dacă se arată a fi a prezentului, ea este zid ale viitorului, având piatrele de temelie necioplite de dalta realităţii ci şlefuite de mângâierea speranţei. Ea nu se naşte şi nu creşte. Necrescând, nu moare, fiindcă moartea loveşte doar ceea ce e pământesc. Iubirea nu cercetează trecutul şi nu judecă prezentul. Ea apare, ea se coboară peste oameni, fiind duh din Ceruri coborâtor, izbăvitor, vindecător şi înălţător. Nu te poţi gândi, nu te poţi hotărî, nu te poţi împotrivi să iubeşti. Poţi doar să crezi că îţi este la îndemână, că stă în puterea ta să-i dai bice, ori să o ţii în frâu, şi o faci dacă nu te ruşinezi de tine când spui că n-ai nici un fel de interes. Cu orice fel de condiţie de ieşi în faţă, nu poţi vorbi de iubire, fiindcă aceea este plămădită, este născută de tine şi îi este dat să moară când n-o mai ţin în viaţă motivele pentru care ai făcut-o să existe. Se poate să se vadă, de toţi cei care iau de bun tot ce se spune, dar pentru alţii e uşor de văzut că ea doar ţopăie, face tumbe, de faţadă, ca să fie luată în seamă. Sau, dacă îi faci împotrivire, o vei avea-o totdeauna, în suflet, şi mai apoi în minte, şi vei trăi suferinţa regretului. Doar lăsand-o să fie aşa cum este, bucuria şi împlinirea, şi dragostea o vei trăi-o.
Acum îţi este vremea! Dacă bine ei seama la ce îţi este viaţa, nu întrebări vei căuta ca să înţelegi de ce nu ţi-a trecut prin minte să te gândeşti că altceva, ce nu se prevestea, va fi buturuga mică din calea carului, ci vei lăsa totul adormit pe perna trecutului, ca să te poţi înfăţişa în clipei de întâlnire cu drumul tău, cel pe care l-ai rătăcit tot făcând socoteli şi planuri, liberă de toate opreliştea ce ţi-ai făcut-o platoşă şi curată în minte ca şi copilul ce vede întâia oară, cu ochii lui, lumea. Lasă, cu de la tine îndemn, totul, că oricum îţi este dat să laşi, ori să le pierzi pe toate, printr-o pornire de nestăvilit, ca să nu ai, atunci, nici măcar o rătăcitoare întoarcere a capului spre a privi înapoi, ca să nu mai pierzi nici o clipă din trăirea bucuriei înălţării, cea care îţi va înmulţi timpul vieţii, ca să poţi să o ştii trăită.

joi, 7 august 2014

Amintiri pentru viitor

Amintirile, când îşi au un rost cu mult mai important decât a nu lăsa gol trecutul, nu se lasă cunoscute, ci, mai degrabă, se prefac a uita de ele însele, a se nega şi a-şi nega existenţa, punând simţiri şi trăiri, cele care se înnoiesc prin sinele unui prezent ce se lasă uşor înţeles, să facă loc, să găsească timpul cuvenit şi să se treacă în nobleţea faptelor, înnoitoare, pentru ca, după ce, prin fapte vor fi pecete de neînlocuit, să se arate în deplinătatea timpurilor în care fapte asemenea celor ce s-au făcut pecete, sau chiar mai bogate decât acestea, au fost. Simţiri suave, care se trăiesc prin fiecare înţeles al fiecărui cuvânt, al fiecărui vers, al fiecărei strofe ce poezie e, parte a ceea ce acum e, iarăşi, viaţa, înalţă şi coboară, precum un zmeu care se lasă purtat de fiecare adiere al lui Moş Vânt şi a sa cunoaştere adunată atemporar şi dincolo de infinit.
Liberi suntem şi doar noi, prin temeri şi întrebări, prin ţinerea ca temei a unor incertitudini, a presupunerilor, în locul dorinţei de a fi siguri că nu plutim, în derivă, într-un ocean al necunoaşterii, ne lăprizonieri aşteptării trecerii spre mai târziu, cu speranţa că, oricum, fiindu-ne al nostru, acel timp al nedespărţirii, ne va aduce aproape, el, sau oportunitatea, răscrucea drumurilor, sau măcar ceva, cineva, să ne spună ca a sosit clipa. Abia că mai încape un gând în sacul plin de aşteptări, de-a valma cu toate simţirile şi trăirile, ce abia că nu încep să se ridice deasupra noastră ca un abur, de atâta fierbere. Noi însă tot mai căutăm câte un motiv, sau măcar câte o rătăcire printre întrebări, îndărătnici, ca mai toţi ceilalţi din jurul nostru, în a purcede, cu încredere, pe un drum care, la urma urmelor, se poate să nu se sfârşească niciodată. Liberi suntem, în fapt, în cuget, în simţiri, şi nimeni şi nimic, dacă noi n-am căuta să avem piedici, dacă noi nu ne-am căuta oprelişti, nu ne stă împotrivă în a ne aduce aminte, trăind, făptuind, ceea ce am trăit şi ceea ce am făptuit, noi cei care acum suntem asemenea nouă, cei care am fost, atunci când amintirile s-au lăsat în seama viitorului.
Infinitatea îşi are limite pentru cei care se întrebă despre limitele ei. Limitele de care ei vorbesc sunt însă de ei fixate, şi nu sunt aceleaşi, fiindcă sunt limitele pe care ei şi le au, sunt limitele până la care pot ei ajunge. Dincolo de ele, pentru cei care spun că infinitatea este un întreg, cu ceva semnificativ, limitat, şi restul, nesemnificativ, şi nelimitat, tocmai pentru că ei nu găsesc rostul pentru care ar merge mai departe, este haos, este întuneric, necunoscutul de care au mare teamă. Tocmai acolo, dincolo de acele limite, dincolo de puterea de a înţelege a celor ce nu pot decât limitat a înţelege, din-colo şi de limitele celor care nu vor nimic altceva să ştie, decât ceea ce cred că le aduce folos, e un întreg univers, plin de amintiri. Acolo ne avem şi noi locul nostru, acolo ne avem şi noi, fiecare,câte un univers şi mai avem şi un univers al nostru, cel care acum, coborându-se spre noi, ne trage spre ţărmul adevărului, din acea plutire deriva în derivă ce, încă timizi fiind, ne-o mai permitem...
Ca şi reală poate să ne fie închipuirea cerului senin, însă cât de înaltă îi este seninătatea, acum, nici măcar o nălucire a minţii nu o poate cuprinde. Doar cu ochii privind pierduţi în simţirea trăirilor, doar simţindu-te urcând şi plutind pe deasupra Cerurilor care se pot, uneori, înnoura, doar simţindu-te privită în ochi de o privire cercetătoare înspre Ceruri, de coborâri şi coborâşuri nu-ţi vei mai aduce aminte, ştiind că nu mai ai cum, vreodată, să cobori. Încă, uitarea, n-a cuprins tot, încă îţi ai în şoapta gândului ce de la sine se porneşte, atâtea clipe de adevăr, atâtea clipe de zbor şi trăire înălţătoare, şi, chiar dacă nu-ţi ai decât lumeşti înţelesuri dorinţei de a ne fi, pe Pământ şi în alături păşitori şi împreună, spre totdeauna, trăitori, ştii, aşa cum şi eu ştiu, că nu-i cale de a fugi, poate doar, prin încăpăţânare şi împotrivire îndărătnică, de amânare, a ceea ce ştii că va fi, ştiind că a mai fost altă dată, întâmplarea care nu se lasă văzută, ori cunoscută, de alţii, înainte de a avea motiv de netăgăduit în a fi spusă, fiindcă altfel, în realul şi irealul existenţial, s-ar lăsa înţeleasă ca fiind deja a trecutului. Greu mai poate să stea în lumină împotrivirea, şi nici încăpăţânarea de a trăi după voia minţii nu nu se mai poate, din Ceruri fiind vrere şi voie, din adâncuri nemaiputând să ne avem îndoieli, răzgândiri ori, de orice fel, piedici.
Evadarea din lumea de azi nu este la îndemâna oricui, nici chiar cei care au înţeles ce înseamnă, cu adevărat, a trăi, nu se grăbesc în a trăi, nu se gândesc la a renunţa la nişte efemerităţi, pentru a se bucura de ceea ce este nepieritor. Şi ei au amintirile lor, dar, nededaţi încă la vorbele cu care se vântură prin faţa altora, se fac mai repede la a le fura şi a le da înţelesuri la ale altora. Pe zidul închisorii vieţii, primul pas deja l-ai pus. Şi acel pas te-a lăsat şă îţi aminteşti despre libertatea ce, auzind, într-un alt fel, de la mine, despre ea, în cele dintâi dorinţe ce te-au răscolit, amintiri pentru viitor ţi-ai lăsat în speranţe să-şi găsească rost. Şi aşa, din adierea Vântului, ai cules primele lacrimi de soare, cele pe care le vei avea în pumni, ca semn al trecerii pe un drum peste praguri, spre vemurile împlinirii.

miercuri, 6 august 2014

Seara, înainte de răsărit

Valul unui nou început, asemenea unei fireşti continuări, cu fapte puse pe seama întâmplării regăsirii prin trăiri, deşi s-a lăsat vestit de lacrima ce nu s-a lăsat ştersă, cea care, curgând şi căzând, a mişcat un întreg ocean care se lăsase căzut într-o vitregitoare adormire, acum nu mai lasă nici unei îndoieli dreptul de a-l nega, şi nici de a mai depune altă mărturie decât că el însuşi este malul care aşteaptă venirea unui val care să-l cureţe de toate resturile pripăşite în liniştea nopţilor şi, prin zbuciumul înspumat al împreunării, să-i lase liberă privirea înspre orizonturi senine.
Iarăşi, sau în adevăratul înţeles, din nou, aripile zborului le simţi a-ţi fi aripi de înger, fiindcă zborul ţi-l simţi repede urcător, fiindcă te poţi uita pe tine, cea cu gândurile vechi ale judecăţilor, ale judecăţilor faptelor după gând şi nu după simţire, te vrei lăsa arătată aşa cum eşti şi, în voie şi libertate, făptuitoare a ceea ce simţi că e bine să faci şi nu, ca altădată, gândind că e bine să faci, şi, înainte de toate, că nu te mai opreşti în a face ceea ce e pornire din suflet, asemenea fiind cu cele ce le-ai trăit, cele care te-au înviorat şi ţi-au dat puterea de a te ridica fără poticnire, din orice cădere sau decădere, pentru a face ca fapta să nu dea motive tăgăduirii. Şi, încă, mai mult decât atât, nu mai laşi timpul trecut să îşi aibă motiv de laudă şi să te întristeze cu lauda sa, ci ţi-ai ridicat privirea, scrutând orizontul şi privind cerul, ştiindu-ţi aproape drumul urcării înspre Ceruri. Tu le simţi a le avea... Dar chiar le ai şi, cei care pot să le vadă, de nu s-ar opri, din cine ştie ce motive, să vorbească, te-ar putea, prin vorba lor, oglindi, chiar aşa, şi poate chiar mai mult decât simţi tu.
Orice ar fi fost să fie, orice ai fi făcut, oricum ţi-ai dorit a ţi se fi avut reperele vieţii, nu mai aveai puterea să schimbi... Nici mai repede, nici altădată, nici mai devreme şi nici mai tărziu decât ţi-era, prin tine însuşi, prin alegerea pe care, într-un demult al încă nefiinţării în această altă lume, fără condiţii, ai făcut-o, deja hotărâtă. Un trecut, unul care era deja ştiut că o să se şteargă, trebuia să se şteargă, şi obiceiul oricărei astfel de ştergeri, trebuia să fie păstrat, a fost motivul pentru care s-au trecut, neînţeles cumva pentru tine, zile după zile, şi-au urmat întâmplări după alte întâmplări. Doar aşa, tăiate fiind parâmele cu care aveai visele de pragul casei legate, îţi era dat să te porneşti pe drumul de întoarcere înspre tine şi să-ţi doreşti să trăieşti, întru toate, pentru tine, doar prin tine.
Lângă unu încă un unu dacă se pune, fără nici o legătură între ei, nimic nu înseamnă, decât poate o iluzie pe care, oricine, poate să o definească în felul în care i se pare că poate fi definită. Adunând acele ceva ce doar că există, întâmplător aflate aproape, se poate, pentru o întâmplare, şi nimic mai mult, să fie un ceva mai puternic, un doi efemer şi pe de-a dreptul conjunctural. Sau dacă se face scăderea, cea care de obicei urmează efemerităţii, nimic nu mai rămâne în acel loc, aşa cum, dacă, un unu, pe umerii celuilalt se caţără, doar ceva care se clatină, ceva ce va fi spulberat pe prima suflare, ori chiar adiere de vânt, se arată oricui... Doar dacă se aseamănă, şi se pot înmulţi, un întreg fără goluri se va face să se arate, puternic şi plin de gândul înălţării.
Este însemnată deja, în calendarele după care îşi ţin socotelile vieţile noastre, clipa unei seri care, înainte de a se trece pentru a lăsa loc răsăritului să umplă, cu lumina-i plină de bucurie şi speranţe, toate cotloanele umbrite sau întunecate ale vieţii trecute prin această lume, îşi va trăi, cu noi şi prin noi, bucuria de a ajunge să se simtă împlinită şi bucuria de a se goli de toată însemnătatea pe care a păstrat-o, cu cinste, vremuri atâtea trecute, în trecerile ce le-am avut, peste praguri, lăsând totul în seama noastră. Şi, în calendarele în care s-a păstrat, se va însemna ca şi adevăr incontestabil.
Timpul trecut îşi are o măsură a sa, cel prezent o alta, cel viitor cu totul şi cu totul alta. Trecutului îi stau aproape amintirile şi semnele pe care, cu sau fără vrerea noastră de oameni, le lasă. Viitorul se însoţeşte, totdeauna, de speranţe şi de vise, pentru unii, prea iubitori de ei şi doar de ei, de planuri. Prezentul este cel care, în măsurarea timpului, îşi ia în ajutor o întreagă armată, gânduri bune, gânduri mai puţin bune, dorinţe, trăiri, sentimente, zbateri, vorbe, fapte... Doar prezentului i se poate reproşa ceva, doar prezentului i se poate cere, doar prezentul este timpul păcatului, ori al ispăşirii lor, al iertării, al arătării la faţă al adevărului, al alegerii drumului înspre viaţă ori înspre moarte.
Avem, amândoi, ca toţi alţii din juru-ne, multe amintiri şi multe speranţe... atât de multe... poate chiar mai multe decât ar trebui să avem şi, mereu ţinând cont de ele, ne lăsăm seduşi de bucurii de cândva, ori de vise, amăgindu-ne, uitând să lăsăm loc trăirilor, uitând să lăsam loc prezentului. Şi aşa ajungem a ne îneca, la mal, aşa ajungem să privim un puţ, de mâna omului săpat, ca pe un lac, şi să ne omorâm, singuri, speranţele. N-avem, şi nu vom avea ni-ciodată, atâta putere de a cuprinde cu mintea orizontul viitorului şi, oricât de bun ne-ar fi raţionamentul, ceva tot rămâne necunoscut. Cunoscut poate să se arate, ca apoi să fie faptă, doar trăind...

marți, 5 august 2014

Dintr-un ieri, mâine

Eram cândva, în vremuri pe care mintea noastră, deprinsă mai degrabă la a nu îşi mai avea nici măcar puterea ca, în ce se lasă privit, văzut şi simţit, să mai creadă, le pune, la-nceput la-ndoială, le vrea scornite de gândurile a cine ştie ce interese ori dorinţi, aşa cum azi oamenii numesc, iar unii doar mai ştiu să facă vorbire despre aşa ceva, fiindcă nici nu ştiu, nici nu pot, nici nu au încercat să fie aşa, “la bine şi la rău, împreună”. Eram, asemenea dar, cu ceea ce ar însemna şi acum asta, dar şi mult mai mult, ne eram şi scut şi spadă, şi cel susţinător al celuilalt, şi vindecător al rănilor pe care, viaţa, prin cei răi sau prin ceea se întâmpla datorită faptelor acestora, aşa cum este şi acum, la fel sau chiar mai rău, ni le făcea. Mi-erai alinare şi-şi eram vindecare, şi eram, împreună, trecători prin ape şi prin foc, de multe ori neplăcuţi oamenilor, dar aşteptaţi, cu drag şi dor, la Liturghiile din Ceruri, acolo unde uşor ajungeam, ajutaţi de credinţa ce ne-o aveam, nouă înşine, nouă, unul altuia şi nouă cei de dintotdeauna, parte a întregului zămislit din cuvântul care a spus “Să fie!” şi prin el toate au fost şi sunt şi acum neschimbate, deşi de om voite sunt a se schimba.
Lumeştile obiceiuri sunt acum altele, cu totul altele. Şi sunt altele şi înţelesurile, fiindcă sunt numai cele care se vor a fi şi, chiar şi din acestea, cele care sunt pe plac, rareori aceleaşi, de după cum este bunul plac al celui care şi-l caută spre a-l găsi şi a-şi spune că face bine ce face. Şi cam toţi cred că niciodată nicicui rău nu fac, dar se plâng de răul ce le este făcut, rău fiind doar prin faptul că nu este după cum le este vrerea şi nu după cum este urmarea. După obiceiuri care se arată în ultima vreme, chiar şi cel mai sănătasă faptă bună poate fi văzută ca rea, dacă nu este pe plac şi dacă foloase imediate nu aduce, aşa cum răul cel mai rău, cel mai bun bun ajunge să fie, dacă îndesulează pe cel care îşi doreşte îndestularea. Lumeşti obiceiuri şi tot lumeşti înţelesuri ale rosturilor omului, astăzi, pe noi, ne fac să nu înţelegem că nu întâmplarea a făcut să aflăm că suntem ai aceloraşi timpuri şi nici să înţelegem, ceea ce alţii nu înţeleg, din spusele noastre în puţine cuvinte.
Este atât de greu oamenilor să se trezească dintr-o amorţeală care le este, se pare, plăcută. Chiar şi nouă, chiar dacă nu aceeaşi trezire o evităm, ne este greu. Nouă fiindcă suntem ademeniţi de mult trâmbiţa curăţenie şi, la fel de mult trâmbiţata, corectitudine a legilor lor. Dar la fel ca ei şi noi greşim, pentru că ne ascundem de adevăr şi lăsăm pe altădată ceea ce pentru acum ne este dat. Cu vinovăţia aceasta, până nu ne vom învrednici la fapte, rămânem, şi, în acest scurt timp ce ne-a rămas a fi aproape de ei, în vinovăţie aproape, ca să luăm aminte cum neputinţa îi face robi rătăcirilor şi căutărilor în a afla ceea ce le este, în urmare, a li se întâmpla, ori a trăi, crezându-se a avea puteri în a schimba ceva sau chiar tot, convinşi că, prin ei sau cu ajutorul altora, se poate să fie adevărat ceea ce ei îşi vor şi niciodată să nu se întâmple ceea ce nu-şi vor. Şi cu această a lor credinţă, cu fapte pe măsura ei, se lasă decăzuţi în amorţeală. Ca să ne pierdem de obiceiul lor ne este dat să mai treacă timpul... Şi asta chiar dacă ştim ca legea lor e făcută tocmai pentru a-i lăsa, pe cei ce ţin de ea, în acea amorţeală pierzătoare.
Nu vrem, oare, să ne mai aducem, deloc, aminte, de zilele cele dintâi, în cele care vedeam poveştile pe care oamenii, pierduţi în viaţa de zi cu zi, nu mai aveau ochi să le vadă, şi nici de cele care apoi au urmat, când nu aveam cum să ştim că lumea, pe care o văd oamenii, e o lume doar cu oameni şi cu ceea ce ei fac, în care ei cred că totul e lucrătură de om, uitând să vadă că florile înfloresc oriunde ar creşte? De ce n-am vrea să ne amintim povestea pe care, în formele în care se lasă şi altora ştiută, o mai ştiu şi alţii, puţinii, care mai sunt, pe aici acum veniţi, şi care, cu toate detaliile şi amănuntele, trăieşte în noi şi îşi aşteaptă continuarea promisă? Dacă tot credem că nimic nu e întâmplător, de ce nu luăm bine aminte la întâmplările de acum şi trecem pe lângă ele, ca şi cum trecem pe lângă mărul care cade, întâmplător, dar întîmplare nu se face să cadă înspre cer, ci doar înspre pământ? Oare numai pentru că doar gândim că aşa e să fie, fiindcă e deja ştiut că întocmai trebuie să-i fie, totdeauna, căderea?
Aici şi acum suntem aşa cum suntem, întrebători la ceea ce este celălalt dintre noi, la ceea ce credem despre noi, cei de dinainte şi cei de după... Şi chiar dacă despre muntele ce stătea în calea vederii ochilor nu ne mai întrebăm unde a dispărut, ne mai întrebăm dacă puntea, care s-a întins peste vadul, între malurile pe care ne vedem aşteptând, este un drum încăpător pentru ca la jumătatea ei să ne dăm mâna şi astfel să facem ca ea să nu mai fie punte, nici pod, ci drum spre eternitatea viitorului, care să ne fie, la bine şi la greu, până la capăt. Aici şi într-un acum se va întâmpla şi să piară, pe valurile apei ce mai apoi vom seca-o, ridicând-o la Ceruri, prin trăirile noastre, temerile şi întrebările, nemaiavând ce să ne ţină ascunşi prin tenebrele nerecunoaşterii a ceea ce ne suntem şi ceea ce ne vrem. Aici fiind, ieri ne va pierde pe cei de azi, regăsindu-ne pe Noi.

sâmbătă, 2 august 2014

Umbre, printre lumini

Oricum ar fi fost, oricâte s-ar fi întâmplat, trebuia să fie altfel, fiindcă într-un altfel nu se putea să mai fie. Dincolo de noi, dincolo de puterea noastră de a privi altel decât în sensul curgerii timpului, mai repede ori mai încet, după cum s-au întâmplat cele rele, ori cele bune, în Cerurile pe care vrem să le ştim departe pentru a ne putea simţi singurii ştiutori ai rătăcirilor noastre, s-a plămădit, avându-şi toate motivele să nu se spulbere precum colbul drumurilor pe care oricând le putem bate spre a ne găsi argumente ale lumeştilor nesăbuite fapte, rostul zilelor care azi se pecetluiesc şi se aşează asemenea cărămizilor în ceea ce se construieşte prin noi şi pentru noi, pentru un acum ce este deja prezent, oricât de absent l-am crede noi...
Trebuia, în sensul absolut al infinitului din care ne-am adus şi în care va fi să plecăm, când va fi totul împlinit, dacă nu-l vom lăsa neîmplinit, ori când nemaiputând a-l împlini, ca datorie lăsându-ni-l, să nu se poată să trecem unul pe lângă altul, fără a ne da dreptul de a nemuri, nouă înşine, înainte de toate şi fiecare celuilalt, după cum ne-am ales să trăim aici, unde legea-i aşa cum de la început a fost dată şi neschimbată decât de oamenii care, plini de mândria de a se crede singuri în stare să fie mai presus de toate, au tot încercat şi încearcă, omorându-şi singura şansă de a nu se coborî de unde erau pe când voiau să vină, să o preschimbe într-o fărădelege, cu totul şi întru totul plină de venin şi otravă. Trebuia, aşa ne-am ales şi ni s-a lăsat, ca destin, cu tot dreptul nostru de a ne alege soarta, să fim cumva, pe acelaşi drum, unul înainte mergător iar celălat arătător lumii că nici o prejudecată nu se poate să fie stavilă vieţii, nici o răstălmăcire nu e mai puternică decât rostul pus în fapte de întâmplările niciodată pur şi simplu întâmplătoare.
Indiferenţa la ceea ce ni le vor arăta mulţi dintre cei care ne-ar spune, amândurora, un adevăr şi fiecăruia dintre noi alte adevăruri, ne va fi de mare trebuinţă, ne va fi de mare ajutor şi ne va fi, fără îndoială, motiv de a căuta să ne cunoaştem mai mult decât a ne şti, cu tot marele preţ al aşteptării clipelor în care împreună înseamnă aproape şi de nedespărţit. Şi, chiar dacă nefirescul s-ar vrea firesc şi chiar, o vreme, prin tăcerea noastră, se va încrede în puterea-i de a fi biruitor, într-un alt timp, cel în care nu te va mai îmbucura necunoscutele motivaţii ale unui “acum” acaparator şi înrobitor, când cuvântul îşi va căuta singur faptele prin care să se dovedească a fi una cu adevărul, sau se va domoli în propria-i aşteptare, neavând puterea de a se arăta reper, ştiindu-se asemenea frunzei ce s-a dedat la a crede că poate zbura cât vrea, fără a se teme că va sfârşi în noroiul unei bălţi efemere...
Lângă un adevăr, doar un adevăr poate să stea, o minciună, de orice fel ar fi, mică sau mare de-ar fi, l-ar face să îşi plece capul în jos, ruşinat că n-ar mai putea ajuta viaţa să fie viaţă, ar ajuta moartea să îi ia locul. Şi chiar dacă o mincină s-ar aciui pe lângă un munte de adevăruri, l-ar face să se clatine şi să se cutremure, pentru a se dărâma şi a nu şti nimeni că a existat vreodată. Se cuvine deci, să rămână toate aşa cum au fost şi cum vor fi, motivele să nu fie măsluite cu argumente şi nici strivite între vorbe pline de venin, spuse după cele care s-au făcut auzite fără teama că altfel puteau fi, adevărate cu totul şi cu totul fiind. Şi se cuvine ca faptele, cele ce au fost şi cele ce vor fi, să rămână, spre totdeauna, aşa cum au fost, fiindcă au fost corolarul adevărului de început şi adevărul care l-a dus, prin prezent, către viitor.
Ireversibil, va trece timpul, înainte de a fi trecut şi după ce trecutul va fi luat sfârşit şi va urma viitorul. Această trecere, pentru că n-ai luat până acum aminte la ea, te va învăţa, într-un totdeauna ce va urma în viaţa ta, cum se poate visul să se facă împlinire, când nu-i pui tu, spre a-ţi încorona dorinţa ca singur şi suprem motiv, condiţii, şi cum, dacă nu te poticneşti în idei pe care ţii morţiş să ştii adevărate, faci să fugă în pustii efemeritatea ori, dacă în ele te poticneşti, cum îţi fuge pământul de sub picioare şi vezi dărâmându-se tot ceea ce fusese, înainte de a te poticni, motiv de bucurie şi îmbucurare a tot ce, oricum, ca timp, urmează. Ireversibilă fiind trecerea timpului, şi alegerea ce vei găsi de cuviinţă să o faci, va defini, ireversibil, continuul sau conjuncturalul ce va urma...
Aproape sunt toate motivele şi aproape ne sunt gândurile, împreunate într-o dorinţă de speranţă, care se ştie pe sine adeverită ca semn al adevărului că existăm şi, în această existenţă, ea în sine rod al întâmplării, ne-am lăsat noi înşine pe mâna ei, acceptând că firescul este cu totul firesc, nefiind căutat ori plănuit. Când se vor fi stins luminile privirilor celor mulţi, umbre printre luminile lor vom fi, luminându-ne, fiindu-ne lumină căutătoar spre înaltul senin. Şi-n întunericul acelor priviri căutătoare, uitând că vântul goneşte ploaia, ne vom lăsa ploii de stele să ne spele de toate gândurile ce vreodată ne-au întristat, de toate faptele ce nu le-am mai vrut ştiute ca fiind ale noastre, ca să ne putem reda eterntăţii, căreia îi suntem datori, cu mult peste ceea ce noi gândim ca datorie supremă.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: