miercuri, 13 iunie 2012

Scrisoare către tine, oricare-ai fi...

Mi-ai pus întrebări, mi-ai găsit la unele răspunsuri... Îmi pun şi îmi caut şi eu răspunsuri la multe din cele ce mă apăsa în gânduri, în trăiri, în simţiri, în realitate.
Lăsând la o parte realitatea, care are şi ea multe, poate prea multe întrebări, îmi caut explicaţii şi soluţii despre ceea ce sunt eu ca om, dar mai ales despre ceea ce este posibil să devin.
Mă văd în oglinda timpului, desluşesc ceea ce se reflectă, dar încerc să înţeleg ceea ce se refractă. Pentru că aici e viitorul. Şi cum indicele de refracţie este dependent de mediul în care intră raza de lumină, ştiu că tocmai aici se găsesc "secretele"...
Dacă accept ideile de a fi raza singulară, nerefractată, atunci singurul drum este acela de a merge spre sihăstrie. Ceva din mine, eu în esenţă, trăirile mele din fiecare dimineaţă, îmi spune că nu acesta e drumul meu. Când spun despre aceasta, unii îmi dau replica: Ţi-e frică de singurătate! Dacă mi-ar fi frică, aşa cum am curajul să recunosc orice slăbiciune ce o am, aş recunoaşte-o, dar tocmai pentru că ceea ce simt nu este pornirea mea firească, gândită, ci sentimentul primul moment al fiecărei zile, am curajul să spun: Nu, nu mi-e frică, nu îmi place căci nu asta îmi este dat ca om! Omul în sine nu este dat a fi un singuratic. De altfel, marii izolaţi sau marii singuratici ai lumii s-au dovedit a fi fost fondatorii celor mai rapace reţele de misionariat, începând cu cel religios, cultural, politic şi sfârşind cu marketingul reţelelor de socializare, reţele care, deşi par a fi ceva benefic pentru semeni, s-a înţeles şi s-a studiat, mai devreme sau mai târziu, că nu au nimic bun în aceste capcane de dezdumnezeire.
Mixtura pe care o vedem în viaţa de azi, a unor oameni ce încearcă, din diferite motive - neputinţe, orgoliu, mândrie, obligaţia de a-şi creşte copii, şi, de multe ori, mai multe din acestea la un loc - să fie rază nerefractată dar şi să trăiască în societatea umană, îi duce la comportamente de tot felul: de la o viaţă grea, inumană, plină de împilări din partea celorlalţi, până la imoralitate (şi aici ar fi multe de spus, căci unii confundă misiunea, karma, cu alegerea lor absurdă pentru satisfacerea acelor condiţii) de tot felul.
Ei bine, da, tocmai în aceste posturi nu mă văd, nu mă simt. Nu mă pot privi pe mine dacă fac aceste compromisuri şi pot fi eu dacă accept varianta singurătăţii. Căci nu astea mi-s date! N-am să ascund niciodată faptul că ştiu care-mi e destinul şi mai ştiu şi drumul şi cărările care duc spre luminiţa de la capătul real al drumului, adică tocmai împlinirea destinului. Mai ştiu şi ceea ce am de primit karmic, ştiu şi ceea ce am de plătit karmic! Accelerarea paşilor din aceasta viaţa a fost ceva greu, dar mi-a fost şi benefic, căci prostiile pe care le-am făcut, şi aveau proiecţie karmică în viitoruri, le-am plătit acum - şi nu deschid exemplificările, nu din teamă, nu din ruşine, nu din mândrie, ci pentru că sunt lecţiile pe care le-am învăţat, uneori în genunchi.
Cât priveşte cărările, din punct de vedere relaţional (nu fac referire la cadrul social ci la cel partenerial) - am folosit aceasta expresie ca să definesc alternativele drumului, mi-e greu să înţeleg două lucruri:
1. de ce s-a preferat amânarea necesarului fapt, coexistenţa, preferându-se amânarea spre acele viitoruri de care vorbeam, sub presiunea şi impresia momentului şi necesităţilor actuale, pământene, refuzându-şi dreptul de a ajunge la ceea ce-ar putea numi "punct 0" al problemelor astrale, adică exact momentul fericirii? Mi-e greu să înţeleg tocmai pentru faptul că aceasta va cauza multe probleme în "next life", nu pentru mine, ci tocmai pentru cel care a amânat...
2. de ce, în unele cazuri "binevoitori" neinvitaţi, "şi-au băgat botul", ori "picioarele pline de balegă", în moduri directe sau subtile, producând traume şi imagini false în această viaţă, dar şi mult mai mari probleme în ceea ce va urma, căci acela ce a "ascultat", cel care a urmat drumul impus sau indus, deşi avea puterea macar să se opună, deşi nu a făcut-o, s-a înscris cu valori mari pe lista datornicilor? Aici, trebuie să spun, că am şi eu datoriile mele, căci nici eu nu am fost scutit de greşeala de a nu deschide ochii mari (când e vorba de mine îmi permit să spun că "n-am belit bine ochii!").
Nu am pretenţia de a fi un mare clarvăzător, nici un mare filozof, nici un mare spiritualist. Sunt un om, un om care nu se mulţumeşte cu condiţia cerută de această societate care se dezvoltă pe principii ce o rup de legile fireşti ale vieţii, ale existenţei, sau, cum nu e deloc greşit să se spună, şi chiar se spune, de Dumnezeu.
Gândesc, la fel cum o fac şi alţii, încerc să dau contur acestor gânduri prin fapte reale, dar am învăţat, din întâmplările vieţii mele, ceea ce a spus un alt om, care faţă de mine, cel ce sunt un anonim, e extrem de cunoscut, Emil Cioran: Gândul este sinucigaş. Şi zic eu despre gând că el izvorăşte nu din structura interioară ci din cumulul de principii, percepte şi idei induse şi chiar impuse (căci educaţia nu este ceva acceptat ci primit cu sau fără voie). Gândul nu se împleteşte totdeauna cu necesitatea intrisecă, inconştientă şi curată, sublimă, a omului. Din această nesincronicitate rezultă nereuşitele vieţii, de aici rezultă laşitatea şi fugă din drumul hărăzit. Gândul ni-l transformă pe "Aşa vreau" în "Aşa simt" pentru a-i da greutate şi a se impune în lupta sa, nemotivată, cu spiritul din noi. Gândul dă voie minciunii şi mândriei să iasă la suprafaţă, ştirbind, de multe ori frumuseţea diamantină a sufletului, ce rămâne greu de văzut de nu se găseşte un căutator în adâncuri care să-l arate lumii. Şi tot el gândul, în alte cazuri face, din cei sluţi, prea frumoşi ce nu îşi pot încape în ei de atâta balonare!
Din neînţelegerile mele privind drumul meu, şi al oamenilor ce dat îmi este azi, acum, să-i întâlnesc, din modul meu, anonim, de a şti, a cunoaşte şi a scruta zările, se nasc sentimente ce par, sau chiar sunt contradictorii.
Unul dintre ele este dat de faptul ca îmi doresc să păşesc în ultimul meu popas pe aici liber de constrângerile trecuturilor, să pot, detaşat, să fac ceea ce am de făcut. Cu toate câte ştiu, cu toate câte îmi doresc, oricâtă iertare şi dezlegare aş acorda, ştiu că toate acestea sunt utopii şi că rămâne ceva, câte ceva, ce se va transcende, ce se va scurge, ca un lichid coroziv, în următorul episod pământean.
Un alt sentiment, ciudat, este generat de dorinţa mea de adevăr, libertate şi dreptate, pentru mine şi pentru toţi ceilalţi. Nu-mi e uşor să accept că tocmai eu, cel care cer acum libertate pentru toţi să accept, chiar şi la nivel de acceptare, ca cineva să trebuiască să-şi limiteze propria libertate, pentru a-şi găsi, la final, adevărata libertate... Însă legea nu o fac eu, ea aşa este şi aşa va rămâne!
M-am jucat de multe ori cu cuvintele (aşa cum au perceput unii) pentru a le spune semenilor mei ceva, un ceva ce avea importanţă. Nu m-am folosit însă de jocul cu cuvinte spre a-i sugestiona sau, cum unora le-ar place să creadă, pentru a nu crede adevărul, spre a-i manipula. Le-am spus ceea ce era de spus, mângâindu-i blând, sau lovind direct în vulnerabilitate, rostind doar adevărul, de aceea nu mă simt vinovat de intenţii. Am făcut asta din ideea de iubire pentru ei, pentru adevăr, pentru dreptate, dar fără a avea pretenţia adevărului absolut. În acest joc al cuvintelor, au apărut şi ceea ce alţii au înteles ca şi glume, căci, în condiţiile dictate de actuala dimensiune, de concepţiile materialiste ale acestei lumi, nici nu încape vorba de a fi altceva decât ori glumă, ori curată nebunie. Aş putea însă vorbi de ceea ce va fi lumea, lumile, după ce va trece acest val nimicitor al anilor marilor separări. Diviziunea şi graniţele din-tre cei care trec într-o parte sau în alta se măresc pe zi ce trece. Mulţimile celor două grupări au, şi vor avea structura sexuală total diferită. Cei ce trec într-o tabără sau în altă paradoxal, sunt acum poate în acelaşi "grup", "grupare", "familie". În curând, la scara largă, ceea ce acum încă nu este extins, membrii aceluiaşi grup vor fi cei ce se vor război pentru a micşora şansele de migraţie în universul superior, al celor ce au aceast privilegiu, dar şi menire.
Motivele întâlnirilor de acum, al relaţionării dintre noi, în aceste zile pre-apocaliptice, are aceste două motivaţii: urcarea sau decăderea. Cei ce se află pe linia de cum-pănă încă mai au posibilitatea de a alege. Cei care însă au o menire, o linie deja trasată, sunt supuşi unor mari, foarte mari presiuni din partea sufletelor mici, a oamenilor mici. Asemănând omul cu o cetate, aş spune că invadatorii lovesc, la început, cu pietrele catapultate în pereţii care sunt cei mai subţiri sau subţiaţi – vulnerabilităţile, urmând ca, după străpungerea măcar printr-un loc, să poată arunca focul în interior. De aceea, acum, mai mult decât niciodată, este necesar să se facă reparaţiile necesare zidurilor în interior, ceea ce e sinonim cu identificarea greşelilor, evaluarea stricăciunilor existente şi rezidirea, întărirea zonelor afectate. Sunt toate astea necesare pentru ca lupta, chiar şi dacă apar unele semne, nu se va sfârşi cu una cu două. Strategiile folosite, precum ale războaielor din vechime, vor fi când mai directe, umane, în forţă, când înşelă-toare sau chiar subtile. Iar în ceea ce priveşte actualele alianţe deja create, (ale evadaţilor din tabăra micilor) vor încercă să le rupă, pentru că ştiu ei, foarte bine, că: "Divide et impera", deoarece "unde-i unul nu-i putere". Abia mai târziu se va înţelege cu adevărat întrebarea "Cine este mama Mea şi fraţii Mei?" dar şi răspunsul ce a fost dat... Şi se va reclădi o lume, pe cu totul alte idei, năzuinţe, speranţe, necesităţi. O lume în care bărbaţii vor prea lipsi. Illuminatii urmăresc şi ei acest lucru, dar ei caută să facă alegerea după criteriile lumii actuale, tot de ei inspirată în concepţii. Ei însă nu vor să accepte nici ideile nici motivaţiile Creaţiei, încercând să malaxeze lumile şi conştinţele.
* * * * * * *
Îţi spun ţie, pentru că mă înţelegi, îmi ştii multe din ceea ce sunt, din ceea ce cunoşti în fapte sau în simţiri. Şi ştiu că ţie îţi pot spune fără să pleci de la ideea că mă plâng, că cer ajutor, că vreau să câştig ceva. Îmi ştiu, acum, aici, condiţia socială, căci ştiu că sunt văzut şi judecat după valoarea materială ce o am. Şi ştiu, în concepţiile multora sunt un neînsemnat, un nimic, un nimeni. Acum, când pe mulţi tocmai asta îi doare, eu îţi spun că sunt împăcat că mai devreme decât altora mi s-au întâmplat toate, de la suferinţe sau pierderi, până la aruncarea în marginea societăţii. De aici de unde sunt acum pot privi, dar mai important este că pot să desluşesc mai multe. Acum câţiva ani eram chiar în interiorul vârtejului, şi totul era strălucitor, dar gri. Acum, mă pregătesc, căci simt aproape, momentul în care mă voi detaşa cu totul de această lume în agonie, de această febrila dezumanizare şi dezdumnezeire. Mă grăbesc să fac multe, cât mai multe. Şi aş face poate mai multe dacă n-ar mai trebui să fiu atent la imagini şi vorbe, căci aşa de uşor mi se aruncă etichete, iar cea care se arunca cel mai uşor, şi cel mai greu de dezlipit este cea de nebun! Sunt, la toate acestea atent doar pentru ca să pot face ceea ce este de făcut. Căci imaginea cealaltă, imaginea în societate, este doar un amănunt nesemnificativ.
Aş spune multe, foarte multe, şi chiar spun, dar nu le pot cuprinde eu, pe toate, în scris. Tu ai putea să o faci, dacă nu ar exista bariere naturale sau artificiale, puse de alţii dar, de multe ori, şi de tine. Mai mult decât atât, şi tu ai putea să aduci, împreuna cu mine, adevărul tău, astfel încât să facem ca acesta să fie mai complet. Şi tu ai conexiunea ta, şi tu primeşti semnele, aşa cum primeşti şi semnele plecării tale înspre lumea mea. Încă nu e târziu să scrii, să transcrii, vorbele mele şi informaţiile tale...
* * * * * * *
Ne apropiem, în goană, de un moment de cotitura în istoria planetei. Nimeni nu poate nega asta cu dovezi autentice. Acest moment a fost prevăzut de către mari profeţi şi mari civilizaţii de până acum, una dintre cele mai mari previziuni fiind Apocalipsa după Ioan, din Biblia creştină. Tot acolo se spune că pe măsură ce ne apropiem de acest moment aparte (în care - mă aventurez şi afirm – suntem intraţi), vor apărea mesageri ai Adevărului care să îi ajute pe oameni să înfrunte acest eveniment şi să-l depăşească (pentru că nu va fi sfârşitul lumii cum spun unii). Dar totodată se menţionează că vor apărea şi mesageri falşi, care îi vor duce pe oameni în eroare. Mulţi dintre ei vor spune că au venit în numele unor profeţi mari din trecut, alţii vor spune că sunt chiar reîncarnarea acelor profeţi.
Acum e uşor să se vadă că mai ales în România au apărut mulţi impostori. Dar câţi au renunţat la titlurile lor false? În nevoia lor de confirmare a importanţei muncii lor în faţa propriilor ochi, au inventat că sunt unul sau altul din marii Maeştri ce au trăit cândva pe Pământ. Dar gândiţi-vă câţi dintre ei, în trecut, s-au dat drept altcineva decât ceea ce erau ei?
Pentru fiecare faptă se va primi exact ceea ce este meritat. Şi ziua acestor plăţi se apropie tot mai mult, pentru fiecare în parte. Vremea celor falşi şi decăzuţi se apropie de final!
* * * * * * *
Ţie îţi scriu, ţie îţi spun... şi tu ia spusa şi spune-o altora, fiind bine să se ştie de toţi. Cei care pot să aleagă, vor alege ceea ce vor voi să aleagă, ori spre viaţă, ori spre moarte, ori spre durere, ori spre suferinţă pe totdeauna. Şi pentru cei care cunosc, şi pentru cei care ştiu, şi pentru cei care nu ştiu, şi pentru cei care nu cunosc, le spun, şi spune-le şi tu, că nu au nevoie de a purta numele unor mari maeştri pentru a-şi justifica adevărul pe care cred că-l spun, sfârşitul epocii minciunii şi Întunericului este aproape. Nimeni nu are nevoie de a-şi da titluri şi nici a-şi da un nume care nu-i aparţine, nici să se creadă a fi altceva decât ceea ce este. Dacă Adevăr izvorăşte din om, omul nu va trebui să fie Messia, Iisus, Saint-Germain sau vreunul dintre Apostoli, pentru a fi ascultat. Adevărul atrage Adevăr. Minciuna atrage minciună.
Fiecare trebuie să fie ceea ce este, dincolo de orice nume sau titlu ar vrea sau ar crede că-l merită. Cerurile văd pe oricine aşa cum este, şi dacă minciuna există în el, aceasta va ieşi la iveală curând şi va cădea în propria ruşine şi mocirlă sufletească. E necesar ca omul să-şi bată mai puţin capul cu cine este şi mai mult cu ce este! Orgoliul, dorinţa de faimă, trebuie lăsate la o parte şi trebuie alungată minciuna, căci, în Ziua Plăţii, fiecăruia i se va da pe măsura a ceea ce a făcut pentru alţii, nu pe măsura faimei şi importanţei sale. Nu trebuie omul să asculte de cei care se cred mari profeţi, căci aceia nu vorbesc din Inimă. Cel ce vorbeşte din Inimă ştie că el este doar unul din cei prin care Dumnezeu lucrea-ză pentru alţi oameni, şi nu se vrea numit el Dumnezeu sau altceva. Vai şi amar va fi de cei care vor auzi aceste spuse, poate altfel în cuvinte, din mai multe locuri şi nu se vor opri din ceea ce fac.
...azi, acum... atât!

Un comentariu:

Cristiana spunea...

Mulţumesc, DD....

Cititori frecvenţi:

Google Followers: