marți, 31 ianuarie 2012

În paza îngerilor

Orice ai face, oriunde te-ai duce, singură nu eşti. Când te bucuri, o ploaie de stele se revarsă primprejurul tău... Când ochii ţi-s trişti, lacrimile stelelor curg pe lângă tine. Când te copleşeşte durerea, în jurul tău stelele se strâng, strângând în ele toată durerea. Lumini sunt în jurul tău, stele se aprind pe drumul tău, şi, de nu ţi-ai întoarce privirile peste umăr, de te-ai lăsa purtată pe aripile lor, limanul ţi-ar fi ţărmul înalt pe care ai păşi să nu te mai poată prinde din urmă valurile...
Pe malul apei care curge, la ceas de nimeni văzuţi, am să te duc. Am să te duc să-ţi poţi privi, în oglinda tremurătoare a apelor, chipul ce nici o oglindă nu ţi-l poate arăta. Doar sub razele de lună nimic nu poate schimba ceea ce văd privindu-te. Văzându-te, vei şti că nimic nu are înţelesurile vorbelor aruncate în viscol sau al ploilor de vară. Atunci te vei convinge că oglinzile privirilor prea dornice te-au minţit, fugărindu-ţi stelele ce le orbea strălucirea rece.
Când cocoşii se vor auzi cântând, când porţile cerului se vor deschide, apelor te voi cere şi mâna ţi-o voi prinde, spre a ne urni privirea-n drumul către Rai. Nisipului auriu te voi dărui să pot să privesc scânteierea-i de lumini ce-mprăştia-va chemarea-ţi, lăsându-te să priveşti cerul ce simţi-vei că peste tine se va revărsa, în contopirea-ţi cu el.
În ape vei avea să vezi deschiderea celor o mie de petale ale florii ce rădăcinile-şi are la poale de munte. Se vor lumina apele, se vor lumina înalţimile, stelele vor dansa în privirea ta. Flacăra albastră a împlinirii se va ridica spre a fi fireasca punte către eternitate.
În somnul nopţii de acum te simt plângând. Îngerii ţi i-ai simţit plângând. Ai adormit crezând că norii furtunii s-au coborât atât de aproape de le simţeai răceala în creştet. Te-au ţinut în braţe îngerii şi nu te-au lăsat să simţi îngheţul ce-l aduceau spre tine. Acoperind lumina, furtuna arunca fulgerele asupra ta. Îngerii te ţineau în pază şi ţi-au adus în dar un gând renăscător, ca ochii să nu se ardă în lumina rece a fulgerelor. Au liniştit furtuna, stelele s-au adunat în preajma ta...
Acasă fiind, au venit să-mi povestească. Obosiseră şi ei în lupta cu furtuna. Mi-au spus de zbaterea ce-ţi cuprinde în serile zilelor agâţate-n calendar în fiecare săptămână, sufletul. Cu ei stând de vorbă, am înţeles, mai mult decât aici înţelesesem, că-i timpul de-a sări pârleazul timpurilor trecute, că-i vremea înnoirii vieţii. Mi te-au lăsat în pază, în zorii dimineţii, să poată iar, în amiezi să vină lângă tine... Şi multe am vorbit, şi multe am aflat...

luni, 30 ianuarie 2012

Viitor în lumina soarelui

Ceea nu înţelegeam era dacă visam sau ceea ce vedeam era acea realitate ce are deja conturul trasat aşteptând să se arate... Priveam valurile mării cum se topeau la picioarele voastre, mângâindu-vă tălpile goale pe nisipul auriu. Era fascinantă lumina apusului, dar, prea învăţat cu ceea ce azi ştiu, mă frapa orizontul de care îşi atârnase soarele ultimile raze ale zilei. Mă tot gandeam că dacă ar fi să bată vântul, m-aş fi dumirit, dar era doar o briză catifelată... Nu înţelegeam de ce înspre apus lucea Tempul de pe Insula Albă...
Chiar şi pe voi mi-era greu să vă recunosc. Nu eram deloc mirat că eraţi mai mulţi decât ar fi să fie acum, mirarea mea era că de ar fi fost să văd doar siluetele conturate de strălucirea apelor, cred ca era greu să spun care este cea mai tânără, care se arăta mai tânără. Te-am privit jucându-vă, ţi-am văzut zâmbetul strălucind, ţi-am văzut ochii căutând, protectiv, spre jocul ei şi al lui, şi aşa am ştiut că într-adevăr eşti tu. Ţi-ai întors spre mine chipul şi mi-ai văzut ochii ce-ţi îmbrăţişaseră trupul... m-ai întrebat de ce stau privind pironit, şi vocea m-a convins pentru totdeauna că adevărul nu avea nuanţe.
Arătai aşa cum te ai în vis şi-n gând. De fapt te ştii bine... Eşti tu, cea revenită în întregirea-ţi firească a anilor pe care îţi vei pune amprenta de neşters peste timpurile care astăzi se preschimbă în vremuri noi. Briza mării îţi mai flutura, din când în când pletele ce, acoperind razele soarelui, lăsa să se vadă, lumina strălucitoare a chipului ce-l ţineai la pieptul tău, şi-l ridicau spre cer să-ţi oglindească privirea în forma soarelui ce ţinea cu tot dinadinsul să-l mângâie pe frunte. De-atâtea ori îţi mângâiasem pântecele ce se modelau precum îţi era vrerea, dar abia acum vedeam, în clar obscurul apusului, ceea ce se întâmplase, chiar dacă avusesei temeri. Chipul păstrase toată blândeţea ce ţi-era blazon şi nu mă puteam abţine să nu te compar cu icoanele ce au făcut minuni...
În valurile liniştii mării, un înger îşi legăna picioarele spre a simţi pulsul inimii pământului. N-aş fi putut spune de îţi era soră sau altceva era, dar ştiam şi nu mă presa această întrebare. Era un alt semn ce nu m-ar mai fi lăsat să greşesc în privinţa chipului ce-l aveam, la câţiva paşi în faţa mea. M-am trezit privind depărtarea, albul Templului, Apusul soarelui, un Înger, o Mare Lumină şi pe Tine...
M-am căutat să văd de-mi era privirea în vis, însă îmbrăţişarea ta, plină de eternitatea universului m-a făcut să înţeleg că nu eram în vis, eram Acolo unde vulturii nu ajung, căci e mai sus decât omul a putut pătrunde. Eram acolo unde îngerii poposesc, acolo unde nimeni nu ştie ce este ura şi nu ştie altceva decât că lumina zilei, ca şi întunericul nopţii, sunt pline de Lumină.
Mi-am mutat privirea înspre stânga, puţin, atât cât doar ochiul în mişcarea sa normală o poate face şi am regăsit drumul spre a mă întoarce... Trecuse atât de puţin timp şi, auzindu-ţi vocea, am îngăimat câteva vorbe, însă, fascinat de ceea ce acum ştiam, nu am mai apucat să-ţi povestesc. Acum o dau eternităţii scrisului, şi mă aşez în furca timpului, aşteptând momentul în care literele se vor preface în sunetele realităţii...

duminică, 29 ianuarie 2012

Lumina îndumnezeirii tale

N-am timp să scriu. N-am timp să vorbesc. N-am unde să vorbesc. Am porţi închise şi nu am cum să intru pe drumul către ele, acum când multe ar fi de spus. N-am ce să spun din cele ce aş fi citit eu, căci nu-s citit cum sunt unii, eu nu-s erudit şi nici nu vreau să fiu. De-ar fi să vorbesc spre a reproduce, i-aş cere lui Dumnezeu să mă transforme în papagal. Ca papagal aş putea să ajung uşor în faţa oamenilor pe la emisiuni cu iz spiritual. Sau, la fel de bine, revistele m-ar cita mereu... Dar eu n-am timp... nici să scriu, nici să vorbesc, tot timpul...
Şi dacă totuşi aş avea timp, şi aş avea unde să vorbesc, ar fi lucruri de care, dacă aş vorbi, aş face lumea, învăţată de papagali cu minunile şi oamenii speciali, să atea în aşteptare, să aştepte să te arăţi şi ei să vadă că eşti aşa cum înţelesuri se pot da doar de cei care pot privi dincolo de chipul de acum, de aici. Le-aş vorbi de Lumina ce o porţi în palme şi ei ar vrea să te vadă trecând pe stradă, noaptea şi luminând totul în jurul tău... Le-aş vorbi de Lumina ce o are privirea ta, iar ei cred că ar vrea să vadă ochii scânteind... Le-aş vorbi despre lumina paşilor tăi şi s-ar putea să caute stelele de pe o alee a unor, mai mult, sau mai puţin vedete...
Puţini cred, puţini ştiu, puţini cunosc. Puţini te cred, puţini te ştiu, puţini te cunosc. Puţini mă cred, puţini mă ştiu, puţini mă cunosc. Chiar şi tu te îndoieşti, uneori eu nu mă cred. Chiar şi cei ce ştiu greu pot să accepte adevărul şi să vrea să îl ştie ca real. Doar cei ce cunosc, te cunosc şi mă cunosc, nu se tem, nu se îndoiesc să afirme...
Faţă de cât vorbeam până într-o zi, acum vorbesc mult. Asta ştiu că face pe mulţi să creadă în invenţii logoreice, în consultaţii şi consilieri strict necesare unei mari schimbări. Ideea îmi surâde, căci înţelesuri pot da doar cei ce pot trece bariera a ceea ce sunt, a ceea ce sunt văzut, a ceea ce s-a văzut. Spun tuturor din ceea ce îmi amintesc din viitor, spre a se întâlni şi ceilalţi cu accentele ce date ni-s să le punem acolo unde trebuie să le punem.
N-am timp să mai stau să conving pe nimeni, n-am de gând să stau să conving pe cineva. Nici n-am misiunea de a fi cel ce convinge. Nu pot să transform sabia în pană ce lunecă pe hârtie. Acum ceva timp mai este agonisit de cei ce-mpotrivă-mi cândva s-au pornit, dar agoniseala se cheltuieşte repede. Mai sunt doar câteva idei pe care eu le am de spus, pe care eu trebuie să le spun, căci vremea împlinirii venind, timpul meu va fi împărţit doar ţie şi de cele pe care, multe, le am de făcut. Atunci va coborî spre tine raza ce sclipire va da îndumnezirii tale, şi cuvintele prin tine, scrise ori vorbite, se vor scurge, repede, către lume...

***

Acum eşti aici, aici unde ancorele sunt înfipte adânc în Pământ. Acum te ridici cât te ridici, dar greutatea ancorei nu o poţi învinge. Şi urci munţii doar până la jumătate. Poţi privi în sus, poţi privi în jos, dar orizontul este doar pe jumătate. Din spate, din peretele stâncii, auzi chemarea, însă o mai compari cu chemările din vale, unde doar în sus ţi-ai putut lărgi orizontul. Încă te mai îndoieşti şi te întrebi de nu cumva vuietul munţilor este vuietul valurilor ce te loveau în furtunile de cândva.
Când îţi tai parâmele ce te leagă de ancoră, îţi simţi libertatea, dar toate cele ce se întâmplă, le reînnoadă, le înădesc şi iarăşi îţi frâng zvâgnirea înspre zbor. Şi ajungi mereu, totdeauna, să o iei de la început.
Atâtea pot să pară complicate deşi realitatea le-ar face foarte simple. Dar valurile mării încă vuiesc prin peşterile de sub maluri. Sunt peşterile ce s-au săpat prin fisurile ce erau acolo şi, apoi, s-au lărgit încet-încet prin trecerea timpului. Se mai clatină malurile când adierile de vânt, cercetând intrările peşterilor, se stârnesc şi se mişcă pereţii peşterii, pentru a ţine piept la ceea ce altădată erau valuri nimicitoare. Amintirea valurilor face ca munţii să pară nisipuri mişcătoare, şi paşii se vor a se întoarce acolo unde s-ar părea că mai există o fărâmă de pământ sigur. Şi totuşi muntele nu se lasă căzut la rang de nisip mişcător.
Munţii sunt creaţi de Dumnezeu pentru a sta în calea oricărei furtuni, pentru a se înţelege, de către oricine, că, dacă nu se vrea lăsat de marile adâncimi, poate găsi un loc sigur în urcarea spre înalţimi. Şi tot Dumnezeu a creat munţii pentru ca lumea să ştie, că dacă potopuri s-ar întâmpla pe câmpurile întinse şi liniştite, salvarea nu se poate găsi decât luând în piept urcuşurile înspre înaltul unde apele nu pot ajunge. Îi este greu omului să urce, se şi teme de cele ce sus le poate găsi, dar se teme şi de a avea imaginea întreagă a ce îi era locul în care crezuse ani întregi că trăieşte liniştit şi bine, că dată-i este viaţa să se mulţumească cu cele adunate din învăţătura scrisă, sau nescrisă, a lumii. Abia când reuşeşte să înţeleagă mersul şerpuitor al lumii, când rânduiala este stricată de oameni sau chiar de Dumnezeu, care aruncă greul spre oameni ca să înţeleagă greşelile ce le fac, chiar dacă ei cred că sunt fapte bune, aşa cum spune învăţătura lumii, când cele ce le vor şi gândesc nu ies decât altfel, oamenii se dumiresc şi caută calea proprie, cale dată şi dorită de ei înainte de venire, înainte de a se găsi, în lume, printre oameni.
Calea îţi este dată şi ţi-o ştii. Calea-ţi este arătată şi o cunoşti. Acum ştii care sunt vânturile ce te îngheaţă, nu-ţi mai este teamă de îngheţ. Acum ştii culoarea cerului privită din abis şi culoarea cerului privită de pe drumul pieptiş înspre vârfurile muntelui, locul în care te va mângâia soarele pe creştet şi-ţi va mângâia luna obrajii îmbujoraţi.

***

În tine se zămisleşte mugur de lumină. L-ai ţinut în mâinile tale de atâtea ori. I-ai simţit razele ce ţi-au luminat nopţile drumului către adevăr, ca să poţi înţelege motivul albului ce te-a înconjurat în iarna în care ceva s-a schimbat, căci era dat să se schimbe. De când ochii s-au ţintit către timpul ce va veni, arsura ochilor o simţi şi vrea să îţi intre în privire. Prin privire ţi-au intrat în gânduri întrebările despre mine, despre timpul meu, despre credinţa mea, despre necunoscutul pe care trebuie să-l străbat de mai multe ori pentru a tot ajunge acolo unde trebuie să ajungem, în iarna ce fi-va întâia cu sărbători ale bucuriei.
De ce tu? De ce tocmai tu? Ştiam că voi fi întrebat aşa de dinainte de a ţi-o pune, de dinainte de-a mi-o pune. Nu-i găsesc nimic absurd ori ieşit din comun în ea. Până în momentul în care mă privesc pe mine şi te privesc pe tine, şi mie îmi vine să pun aceleaşi întrebări, căci n-ar putea să spună nimeni ce motive pot exista să fiu eu, să fii tu. Răspunsul nu aici se regăseşte. Dar şi Acolo nu eu sunt cel care păstrez răspunsul, însă ştiu că trebuie să mă mulţumesc cu ceea ce, dacă îţi aminteşti, mi s-a spus: Tu! Voi!
Nu ştiu dacă este îndeajuns câte discuţii am avut referitoare la actualitatea ce mi-a fost dată să o accept, să o trăiesc, să răzbat, să rezist şi să redevin eu, cel care nu poate să aibă piedici. Ştiu, în afara răspunsului la aceste întrebări, multe, chiar şi cheia porţii ştiu cum trebuie să fie rotită pentru a se deschide, însă aştept clipa în care şi tu vei şti asta şi fără să îmi spui, o vei face. Ştiu pragurile ce le am de trecut, ştiu pragurile ce le treci şi când le treci, ştiu pragul ce-l avem de trecut, cel din urmă şi cel mai uşpr dar care acum ţi se pare prea greu de a fi trecut. Chiar nu ştiu cum să pun întrebarea prin care să primesc răspunsul ce ar fi şi răspuns la întrebarea ta. Nu teama e care mă face să nu găsesc modalitatea de a formula întrebarea, ci tocmai faptul că mi se arată mereu Lumina privirilor tale, Lumina cuvintelor tale, Lumina pântecelor tale.
Eu ştiu doar că aşa e să fie! Căci de când m-ai recunoscut, şi eu ştiam de ce albul zăpezilor era decorul ce trebuia să ne înconjoare. Mă ştiai, te ştiam, ne ştiam şi nu ne fusese teamă să ne recunoştem. De ce oare e nevoie, acum, când timpul e trecut, să ne mai întrebăm?

***

În prima noapte a noii noastre vieţi, când ochii îţi erau închişi, nici nu ştii cât te-am privit. Trecusem împreună pragul ce ne aducea mai aproape de noi şi de Ceruri, noi pământenii de azi, vremelnic împământeniţi, prin modul în care ne era dat s-o facem ca pământeni, împreunând faptele. Ştiam doar noi asta, şi nu aveam ne-oie să ştie şi alţii, mai ales cei care nu aveau cum să înţeleagă ceea ce însemna acel timp în care noi, oamenii, ne regăsisem în lumina ce ne unise iarăşi. N-ar fi putut să înţeleagă, nici să creadă, cuvinte multe, din cele grele, ne-ar fi spus...
Era numai Lumină pe chipul tău. În acea Lumină m-am aşezat şi eu, lângă tine, şi am adormit, după ani şi ani în care somnul l-am ştiut a fi drum căutător, fără să uite că visul nu este decât fărâma de adevăr a trecutului ori viitorului.
Când treceam cumpăna anilor mei, s-au adunat toţi cei trimişi spre noi să ne arate ce încă noi avem teamă să recunoaştem. Treceam pragul infinitului iar tu mi-ai deschis poarta către cer. Prin tine mă reîntâlnisem cu cerul şi, când focul trecutului miez de noapte s-a aprins a arde barierele dintre noi, chipul ţi s-a luminat într-un splendid albastru. Te-am văzut, pe tine, cea care în Ceruri ai fost păstrată, revenind în tine. Floare de lotus îţi înflorise pe creştet şi reîntregindu-te, am privit cum Lumina ce te îndumnezeia s-a aşezat, aşteptând, acolo unde aşteptarea ca da roade.
Priveam învăţând să aştept clipa în care îţi voi da de veste, aşteptând clipa când îmi vei da de veste, clipa în care vom da veste. Lumina aceea îţi este chip ce uimeşte pe cei care înţelesuri caută şi tot caută...

Casa cu lumini

Ţi-aminteşti de poiana în care somnului i-am promis odihnă?
Îţi aminteşti de casa pe care ne-am clădit-o şi-am dăruit-o timpului pentru a ne fi adusă în vremurile ce ni le va da, în cumpăna de lumi?
Îţi aminteşti câte visuri le-am trimis de atunci înspre acum, ştiind că va veni, cândva o iarnă... iarna care răzbuna toate iernile ce nu ne-au fost lăsate să fie ale noastre?
Soarele se va revărsa peste zăpada ce-şi va arunca reflexiile multicolore spre ochii ce vor căuta seninul depărtărilor. Copii se vor bucura de albul imaculat, focul vetrei va lumina până şi colţurile camerei în care povesti-vei cu Cel ce va veni despre Cei ce sunt.
Pe munte, acolo sus, în poiana străjuită de vârful muntelui, pragul anilor ni-l vom petrece, îmbrăţişaţi, şi îmbrăţişând pe cei ce lângă sufletele noastre vor fi pentru totdeauna. Ne vom fi nouă şi vom fi lor, şi vremurilor Lumii vom fi, însemn de biruinţă şi de izbândă. Cu gândul împlinirii datoriei ce ne-am lăsat-o să aibă înţelesul cuvenit vremurilor de atunci, aceleaşi de acum, vom fi iarăşi ce-am fost, şi cu mult mai mult decât atât. Am alergat, singur, pădurile pline de alburile zăpezii spre a nu fi văzut de marii vânători, ferindu-mi paşii de cotloanele întunericului, ca să găsesc muntele împădurit pănă spre vârf, acolo unde timpul trebuia să aşeze Casa cu Lumini, casa în care să îţi reaminteşti, în fapte, în trăiri, în vorbe, în gânduri, că eşti una, Fiică a Luminii!
Acolo, în Casa cu Lumini se va renaşte totul.
Copii îşi vor primeni sufletul, aruncându-şi puţinele gânduri potrivnice. Acolo, când vor fi îmbrăţişaţi de Cel ce ţi-a fost Tată plin de iubire, vor şti că lumea pe care au vrut să o cucerească armatele celor neiubitori, atunci când ei, cei de acum, erau ştiuţi că or să fie, e Lumea din care ei îşi au sorocit destinul pe ca-re au şi început să şi-l împlinească în lumea de aici, în care mai toţi se vor muritori.
Tu te vei renaşte, arătând că poveştile în care oamenii au crezut, a Păsării renăscute din cenuşă, a fost doar amintirea poveştii vieţii ce o şi trăieşti. Venită cu Lumina în mâini, şi nelăsată să faci Lumina să strălucească, ţi-ai ars gândurile şi le-ai lăsat să fie cenuşa care acolo, în Casa cu Lumini, ţi-am adus-o spre a-ţi renaşte în întregime, ţie şi destinului, nesupusa-ţi făptură.
Acolo mi-e dat să mă renasc, pentru a-mi continua motivul pentru care mi-ai fost dăruită în grijă, să-mi îndrept greşelile de a uita, de a nu lupta în orice clipă, pentru a şti că eşti ocrotită de soarele zilei şi de stelele nopţilor. Şi-mi va fi renaştere, ca să păstrez căldura casei în care copii să-şi viseze jocurile şi să-şi caute împlinirea viselor, în care tu să scrii, în deplinătatea liniştii visate, povestea Lumii în care azi trăim, povestea Lumii în care vom trăi. Şi tot în Casa cu Lumini să vină timpul în care să dai lumii vestea venirii Celui ce acum se ştie că va veni, trăind bucuria regăsirii, prin El, a eternităţii.
Pe vârful mutelui domol, unde dintotdeauna, noaptea, coboară Dumnezeu, veni-vor cei ce bucuria vor şti să o găsească, să-ţi privească blândeţea privirilor şi să-ţi asculte cântecul vocii mângâietoare. Acolo, în Casa cu Lumini, vei şti că ceea ce azi nu ne vrem să credem că e dat trăirii de om, va fi chiar viaţa ce o vom trăi-o.

vineri, 27 ianuarie 2012

Încoronarea Pământului

Trecuse de miezul presupus al nopţii când au început să se coboare scările de lumină. O lumină albastră, un susur de ape, liniştitoare, se lăsase peste mijlocul pădurii, peste grupul de oameni ce aşteptau, dormind un somn al aşteptării şi acceptării urmării. Aşteptaseră mult să ajungă ceea ce erau, înduraseră de la vorbe la lovituri date de cei ce-şi aveau oarecare putere, învinseseră boli şi dureri ce alţii credeau că-i fac să dispară, încât orice ar fi să vină nu putea fi rău. Ei ştiau că boala nu există, că boala e doar efectul celor ce se întâmplă în fiecare. Trecând de boli ce la alţii nu treceau, învăţaseră să gândească alfel despre ei şi despre ceilalţi. Şi învăţaseră că acceptând ce li se dă, fără a cere, altele, de folos, le puteau veni, îi înnobila. Tot ceea ce era realizare a lor, ştiau acum că e realizarea celor acceptate de ei şi răsplata pentru dăruirea lor.
Scările coborau şi totul se lumina, ca într-o zi neobişnuit de senină. O căldură îmbietoare îi îmbrăţişa pe cei care îşi purtau de grijă spre a nu-i mai împiedica nimeni în trăiri şi în trai. Cei puţini bărbaţi au fost primii care au văzut coborârea scărilor, cât încă nu altceva se vedeau decât punct luminoase ce coborau încet, căci ceva i-a trezit să poată să-i trezească şi pe ceilalţi fără să îi sperie. Vedeau luminile albe venind, dar vedeau şi cum creştea lumina albastră împrejur.
Când femeile s-au trezit, scările deja se vedeau şi începeau să se desluşească treptele şi, la fiecare cap de scară câte doi străjeri, îmbrăcaţi într-un alb opal strălucitor. Încă nu-şi reveniseră cele care acum abia înţelegeau de ce sunt singure şi că cei tot spuneau în stânga şi în dreapta ori cuvinte de laudă ori cuvinte de ocară despre ele, erau acum altundeva decât erau ele, mulţi în hăurile ce îi închisese în adâncurile pământului. Fuseseră făcute să creadă că sufletele lor se pierduseră pe drumul faptelor pe care fuseseră mânate, ori fuseseră chiar duse, uitaseră chiar să mai creadă că li-i sfinţenia încă înscrisă pe chip, că trecuseră prin suferinţele neputinţei tocmai pentru a se curăţa de cele acceptate. Şi pentru că fuseseră atrase de lumeşti amăgiri ori alungate de împilări, şi ani de adevăr îşi pierduseră încercând să arate că la faptele trecutului sunt făptaşe fără vină, chiar dacă mai făcuseră şi greşeala de a spune despre toate faptele ce erau bune de după faptele ce le întunecaseră, şi pentru că rămăseseră cele care se dăruiseră în suflet Luminii ce o ţinuseră şi o păstraseră în taină mare, găsite au fost şi împuternicite în hotărârea lor de a nu se cufunda, de a nu se afunda.
Copii ce crescuseră pe drumurile durerii stăteau cu ochii ţinţiti spre lumina străcitoare ce-şi lăsa razele să le învăpăieze privirile. Învăţaseră pe “nu se poate”, pe “nu avem”, ştiau să-şi facă ceea ce nu aveau din vise şi nimicuri. Vedeau acea multiplă colorare a luminii albe, ce tot cobora spre ei şi le spăla gândurile trecutului. Sub acea lumină se recunoscuseră în cei ce vor fi şi că vor fi aşa cum ştiau că vor fi. Nu le mai tremura nici privirea, nici vocea, atunci când îşi înfrângeau muţenia minunii la care asistau. Uitaseră că cei ce le erau părinţi erau prin apropiere ori prin depărtare. Unii erau singuri, alţii erau cu toţi cei ce le fuseseră alături ani buni. Ei ştiau că ceea ce a fost nu va mai fi, erau primii care nu mai simţeau că ceva îi mai putea întoarce.
S-au coborât de tot scările. Spre cer, ochii priveau coroana Pământului. Pământul se încorona când străjerii au îmbrăţişat pe cele câteva femei dinspre care, spre Cer, porniseră raze de lumină. Erau ele, cele dintâi mame ale Copiilor Luminii, cei ce au venit să vină pentru a face să fie Lumină peste cei ce vor rămâne să meargă, nu doar să păşească. Erau cele dăruite şi întâiele chemate să urce dincolo de pragurile lumii în care tot fuseseră şi învăţaseră totul. Erau cele ce în vechime fuseseră ceea ce doar poveştile din vechime mai ştiau să spună. Alese fuseseră şi îndrumate chiar şi când împotrivirea lor s-ar fi vrut întoarse spre faptele ce, un timp, nu le arătase lumii ca altfel decât oricare altele.
Erau ştiuţi pe nume toţi cei care puneau pasul pe scările ce-i ridica atât de repede încât greu îşi închipuia cinevă că se poate rezista. Dar nimeni nu cădea, nimeni nu avea altceva pe chip decât bucuria. Semne nu se făceau căci nu era decât o simplă urcare în Lumea nouă. Se despărţeau doar pentru că fiecare scară era făcută să păşească doar câte un singur om. Mamele copiilor luminii, copii şi apoi femeile au urcat, după care au urcat bărbaţii. Douăsprezece bărbaţi, la capătul celor douăsprezece scări, rămăseseră să vorbească cu străjerii. Erau cei doisprezece mari preoţi ai neamului, cu datoria sacră de a nu lăsa pe cineva care să aibă locul în lumea nouă prin lumea veche. Şi tot de datoria lor fusese ca cei care nu îşi aveau locul decât în Lumea ce aici rămânea, poate pieirii, să se ascundă printre cei de sus.
A rămas o singură scară coborâtă, celelalte au urcat, pierzându-se vederii. Preoţii s-au afundat spre marginea pădurii să-i caute pe cei ce mai zăboveau pe acolo. Ştiau că sunt copii ce rătăceau în căutarea celor de care rămăseseră legaţi prin gânduri, copii ce încă nu puteau să aleagă singuri drumul. Căutându-i, strigându-i, i-au găsit uşor, căci şi ei erau plini de lumină pe sub hainele de întuneric ce le fuseseră puse în spate de cei ce-i credeau că pentru totdeauna sunt ai lor, aşa cum erau şi toate cele adunate spre fală şi mândrire. I-au găsit, le-au dat hainele nepotrivite jos, şi în lumina lor s-au văzut toţi cei ce erau prin împrejur. Erau toţi cei care trebuiau să rămână şi preoţii, luându-i de mână pe acei copii, au plecat spre scara ce îi aştepta. Şi s-au urcat cu toţii. Era dimineaţa ce-ar fi trebuit să vină. Când ultima scară s-a ridicat, pădurea era plină de lumină. Era Lumina Coroanei ce încoronase Pământul, pe care se clădise un nou tărâm, tărâmul pe care urmau să-şi trăiască noua viaţă, cei ce se îşi făcuseră viaţa un drum spre scările Lumii Noi.

Lumina ce va fi-n pădure...

Săriţi de salvaţi pădurea!... Spus e şi se tot spune, de-atâţia ani... Înţeles a fost de fiecare, de fiecare dată, fără a se ţine cont de înţelesuri. Salvaţi pădurea... Peste tot se strigă, dar strigătul răsună în zadar...
***
Peste toate a fost o noapte ce nu s-a mai pomenit. Nu se mai auzea nimic în afară de foşnetul pădurilor şi paşii vieţuitoarelor de noapte ce-şi căutau şi ele înţeles vuietului care venea dinspre marginea pădurii. Atât de lungă a fost că, de nemaipomenit, chiar şi albinele au ieşit pe marginea scorburii, încercând să zboare fără a se rătăci. La miezul nopţii, care începuse ca orice noapte, frigul devenise pătrunzător şi întunericul, de nepătruns, era brăzdat de fulgere albastre care treceau deasupra coroanelor copacilor, ca nişte maşini bine controlate de cineva ce mai bine în întuneric, decât în lumină vedea. Câteva grupuri de oameni, din cei ce veniseră în fugă, mânaţi de la spate de vuiete înspăimântătoare, apucaseră să-şi facă adăpost şi îşi încercau somnul care putea să-i facă să înţeleagă ce li s-a întâmplat, îmbrăţişaţi, de frica întunericului nopţii şi a frigului prea devreme iernatic...
Erau cu totul neştiuţi de vieţuitoarele pădurii. Ei veniseră peste ele şi se aşezaseră acolo unde se împleteau drumurile lor, ori unde îşi dădeau întâlnire pentru a-şi face toate ce le erau de făcut spre traiul vieţii. Veniseră să scape de furia neluminii dezlănţuite peste casele lor şi fugăriţi de cei care, deşi asemeni lor, părăsind drumul pentru care se voiseră venirii în lume, au apucat pe calea ce spre promise dar necunoscute culmi ducea. Cei care fuseseră primi hăituiţi pătrunseseră adânc în pădurea pe care, n-o ştiau, dar o cunoşteau. Cunoscând-o, deşi veniseră din toate părţile, ajunseseră toţi în acelaşi loc. Erau multe fe-mei, mulţi copii şi puţini bărbaţi. Şi femeile şi copii crezuseră că bărbaţii rămăseseră să lupte cu hăituitorii, dar când şi cei dintr-al doilea val ajunseseră la marginea pădurii, s-a aflat că aceştia au rămas să convingă sau să hăituiască şi pe cei ce erau între alegeri. Cei din mijlocul pădurii erau îndureraţi şi dezamăgiţi... Gânduri împreună, fapte împreună, se vedeau acum că erau doar paravanul minciunii, că sângele se făcuse apă de ploaie. După ce a venit al doilea val, îşi găsiseră printre ei copii rătăciţi, şi asta mai îndulcea din amărăciunea ce îi făcuse pe mulţi prizonieri.
În mijlocul pădurii nu ardea focul. Era frig, cei mai mulţi dormeau şi dormeau îmbrăţişati, priviţi şi vegheaţi de vieţuitoarele pădurii. Dar ei ştiau că nimeni nu va muri, nimeni nu se va îmbolnăvi. Ştiau că, după toate frigurile vieţii de până atunci, frig nu mai exista. Copii cei mici îşi dormeau un somn al liniştii ce ştiau că le va fi viaţa. Copii rătăciţi erau singurii ce se strângeau la pieptul celorlalţi, căci ei înca mai aveau temerea morţii, a bolii, a foamei...
Spre marginea pădurii se auzeau paşii vieţuitoarelor care, neliniştite, căutau să înţeleagă de ce atât de mult forfoteau cei care aprinseseră focuri, dar şi de ce, la marginea pădurii, se adunaseră atâţia ochi ce căutai spre înlăuntrul ei. Neliniştite şi temătoare, ele călcau pe drumurile lor mărginaşe, despărţind ochii hulpavi de cei ce-şi aprindeau şi alte focuri. Mişcau lăstărişurile ca să nu vadă cei de pe margine chipurile celor din lumina focurilor, căci aceştia nu învăţaseră că uşor pot fi vânaţi, că fiind văzuţi, pot fi chemaţi într-un fel de ajutor, ce-i va face să se piardă cu firea.
Aşa s-a ajuns la miezul nopţii, care credeau toţi că va fi la fel de obişnuită, ca toate celelalte. Când veniseră acele fulgere s-au văzut cât de mulţi stăteau la pândă, căci neştiind despre ce era vorba fugiseră să se ascundă care pe unde apucaseră.
După miezul nopţii a început să se mişte pădurea. Un sunet ascuţit începea să se audă. Părea că vine din înalturi, dar se auzea peste tot de parcă fiecare fir de iarbă era o coardă ce vibra. Frigul devenise pătrunzător pe marginea pădurii. În pădure însă începea să fie cald. Sunetul era din ce in ce mai puternic şi mai ascuţit. Cei de pe margine cădeau seceraţi, cu ochii şi urechile însângerate. Cădeau cu ochii în pământul care nu vroia să-i acopere. Unii fugeau înapoi înspre oraşele din care veniseră pe urmele hăituţilor. Cei ce au ajuns primii au văzut cum casele, ale lor şi ale altora, se prăbuşeau. Iar sunetul îi urmărea. Şi tot mai mulţi dintre ei muşcau pamântul...
Deasupra pădurii se aşternea liniştea când, tot ce construise omul, cădea sub securea unui cutremur nimicitor. Se rupea pământul şi şanturi lungi separau locurile în care cei ce din ascunzători au ieşit încărcaţi de bogăţiile pe care încercau să le salveze. Când treceau fulgerele printre ei, focuri albastre se aprindeau pe degetele lor, transformându-le în torţe pe care ardeau podoabele pe care focul le făcea fără nici un preţ, îndurerându-i pe cei ce le ţineau ca fiind de mare preţ.
Pământul oraşelor se transforma, pe măsură ce fulgerele se îndeseau, într-un câmp asemănător cu cel al unei bălţi uscate de soare, dar cu rupturi largi şi adânci, peste care nimeni nu putea să treacă, fiind prizonierii insulei pe care rămăseseră. Când se mai ivea câte o mică rămăşită de legătură spre o altă insulă, încercând să se salveze, să treacă, se iscau lupte pe viaţă şi pe moarte. Mulţi erau împinşi înspre hăul şanţurilor şi piereau înghiţiţi de adâncimea necuprinsă. Toţi vroiau să scape, dar puţini credeau că mai scapă. Încercau să se cumpere unii pe alţii, să-şi evalueze viaţa în valori ale bogăţiilor, cumpărându-şi locul în faţă la treceri, dar, de multe ori aceştia piereau primii, împinşi din spate de cei îngroziţi de ideea morţii.
Până la marginea pădurii ajunsese să se rupă pământul. Se deschideau alte şanturi închizându-se cele în care căzuseră mulţi hăituitori. Pamântul se curăţa singur de hoiturile ce puteau să îl umple de duhoare, îngropându-i. Îşi plătiseră, când trăiau, altor oameni, viaţa, sănătatea, plăcerea, dar pământului nu avuseseră cu ce să plătească. Sufletul pământului, ce ieşise la suprafaţă, nu mai putea să ţină lângă el vietăţi fără suflet. Sufletul lor era de mult în pământ şi pământul le dădea locul ce li se cuvenea.
Copacii, ierburile, zborul păsărilor şi mersul vieţuitoarelor din pădure, oamenii ce-şi găsiseră locul în lume îndurând de toate cele făcute de ceilalţi, neîntunecându-se sau, prin renunţarea la cele întunecânde, luminându-se, oprise pământul să se mai rupă. Pământul era îndurerat de atâtea nedreptăţi, dar ştia că el nu trebuia să facă încă o nedreptate. Pădurea cu oamenii ce deveniseră ai ei devenise copilul cel tânăr al Pământului.
Cerul şi-a trimis lumina în ajutorul sufletului mare al Pământului. Când Lumina s-a coborât, a căutat locul unde să întâlnească speranţa Pământului. Din pădure doar semn de Lumină se ridica, şi acolo s-a coborât. Veneau pe drumul ei cei din Ceruri, cei care hotărâseră să despartă lumea după cele două trepte pe care se aşezaseră, trăind. Prima treaptă trebuia lăsată Pământului pe care-l îngreunaseră cu lucruri şi fapte. Ceilalţi, cei ce ajunseseră în pădure, deja erau separaţi de timpul fugii, trebuiau doar curăţaţi de cei ce încă mai jinduiau la cele pe care le avuseseră. Lumina oprise ziua să mai vină ca săşi poată desăvârşi împărţeala. Aproape toţi aceşti oameni, mai puţin de un sfert din cei care erau înainte, se aleseseră să trăiască. Lumina avea poruncă să scoată din mijlocul pădurii, spre margine, pe apostolii care făcuseră ceea ce facuseră doar pentru că aveau cunoaştere, dar sufletul nu le era dăruit în întregime Luminii şi care căutau să facă Lumea nouă asemenea Lumii vechi, să o conducă ei. Pe ei îi cautau Cerurile să-i trimită la margine, ca să înveţe că totdeauna minciuna lasă pete ce nu se şterg.
Era Lumină în pădure. Pe câmpuri unii mai fugeau să caute o cale. În pădure se vedeau scări de lumină pe care urcau femei, copii, bărbaţi... pe drumurile spre marginea pădurii încă mergeau mulţi bărbaţi, femei plângând după copii ce urcau scările şi câţiva copii ce se vedeau supăraţi şi mânioşi. În pădure mai nimeni nu mai intra, nimeni nu ieşea... Era încă noapte din noaptea cea lungă a primei zile...

marți, 24 ianuarie 2012

Somnul nopţilor tale

Acum dau ştire fără să mă tem: destinul se va împlini, ce-i scris e scris!
Mi-a fost drumul nopţii mai uşor decât credeam, decât oricine şi-ar fi imaginat. Am mers peste urmele zăpezii topite şi lustruită de soarele zile şi frigul nopţii, fără să simtă lunecarea pe care unii o încercaseră în faţa mea. Un drum fără oprire, un drum pe care nu credeam că aşa va fi să îl merg...

***

Am ajuns... şi am ajuns Acasă. Nu era nimic schimbat, nu arăta nimic a fi altfel. Aceleaşi stări de veghe, aceeaşi aşteptare... Eram, bineînţeles aşteptat, ştiau că vin, erau pregătiţi să-mi spună ceea ce aveau de spus şi de răspuns la ceea ce cerusem...
Să schimbi destine?... Cum credeai? Şi câte mai voiai? Destin, Misiune, Karmă? A ta, a ei, a mea... Tu chiar credeai că totul ţi se poate? Când ştiţi ce v-aţi făcut, cum să-ndreptaţi, de vreme ce îndreptarea vă sunt Eu?
Nu am vrut să dau crezare celor ce-mi erau cunoscute şi nici celor ce-mi erau ştiute. Am făcut şi eu precum mi-au spus oamenii, am vrut să fac şi eu pe placul celor ce, neîmpăcându-se cu destinul dat la plecarea înspre aici, cu legâmântul de a împlini ceea ce au cerut să împlinească, a celor ce aici trăind, s-au răzgândit sau au fost împinşi spre răzgândire, şi pentru ceea ce am făcut, prin El, blânda făptură a timpului ce va veni, Cerurile m-au certat. M-au certat pentru că prin ceea ce şi eu arătam altora îi îndemnam la împotrivirea către ei înşişi, Creaţie Dumnezeiască şi nu amăgire diavolească. El mi-a cerut să las neşterse cuvintele, ca să vadă toţi cât de slab poate fi omul, mânat de alte porniri decât cele fireşti faptei ce se face spre împlinire şi desăvârşire: împătimire, dragoste lumească, iubire milostivă.
Nu mi-a vrut mândria de a nu arăta acelora care vor să cunoască, nu m-a lăsat să iau cuvintele din faţa celor ce şi-au ţintit privirea pe slovele aşternute de mine pe hârtie. Mi-a cerut să rămân în faţa omului aşa cum sunt chiar de-mi vor spune cuvinte frumoase, chiar de-mi vor spune cuvinte urâte, să îl las pe om să vadă că nicicui nu-i este dat să nu cârtească, să nu facă greşeală. Că omul, din fiece greşeală, de-şi caută îndreptare, se învaţă să fie mai bun, mai binevoitor, mai plin de Lumina Cerurilor Înalte. Că uitând de deşarta mândrie a arătării la faţă cu ascunderea celor gândite, spuse sau făcute, răsplata îşi va primi. Că doar când ajunge să nu se vadă, în altul pe sine, va ajunge să se vadă, cu adevătat, pe el.
Şi, îndurerat de gândurile mele, ce le cunoştea chiar mai bine decât mine, după ce mi-a arătat ce mâini ne strâng de gât când să rostim adevărul, ce furci ne împing să rostim vorbele ce ni le pun în seamă, făpturi de pe aici şi făpturi ce nu ni se lasă acum vederii, că-s de departe sau de prin alte părţi, nechemate sau chemate de cei necuraţi în gânduri şi trecut, mi-a mai zis: De te uitai la tine, de-ţi căutai dreapta privire şi căutai să te rupi de vorbele ce plecau la tine, căutând mai departe de supărare şi de neîndestularea şi puţinătatea de acum, a nevoilor date de viaţa din lumea în care trăiţi şi căutai mai degrabă a-ţi afla calea de a nu mai trăi datori unora ce s-au nevolnicit a se vinde pentru desfătare lumească, pentru desfrâu trupesc şi răscumpărare târzie a celor nefăcute din ambiţie, sau a celor ce s-au depărtat de Noi, încercând să ne gonească, nu v-ar mai fi bântuit gânduri negre ale pierzaniei, şi te-ai fi apropiat mai repede, cu o zi, de trecerea pragului îndurărilor. Ţie îţi este vina că o zi în plus va dura această îndurare. Te du şi te lasă judecat de cei ca tine, căci voi, cei care aveţi cunoscute virtuţile, aveţi şi putinţa de a vă judeca şi a vă da pedeapsa ce vi se cuvine, trăind-o până la cele mai mici amănunte. Te du, căci au venit toţi, din toate locurile prin care acum vieţuiesc.
Mi-am plecat capul Lui, aşa cum nu mi-e dat să o fac de multe ori, aşa cum am făcut-o doar în faţa Celui care-mi dăduse de ştire că trebuie să îndeplinesc ce mi-am luat asupră-mi la venirea în trupul celui gonit de slujitorii adâncurilor, ştiind cele ce urmează să le pătimesc pentru a putea, tot aici, să le împlinesc, după trecerea celei de-a doua porţi. Pe drumul către locul în care trebuia să mă duc fără de durerea greşelii, le-am revăzut pe toate câte nu le-am făcut la timpul în care trebuia să le fac, şi le-am uitat...
Pe-atunci m-au chemat să-mi dea de ştire. Dar nu făcusem decât să mă împotrivesc, să spun că în simţire nu-mi este de bine decât viaţa pe care o aveam, împreună, aşa cum fuseseră anii trecuţi. Mi-era prea dragă simţirea ce pleca din tăcutele gânduri ale drumurilor de unul singur, şi simţire îi spuneam, fără să mă uit la cuvintele de mine spuse, când gândul nu mai putea să mi se opună. Şi pentru că nici alungării nu i-am dat nici rost, nici înţeles, mi s-a dat încercarea care să mă arunce dincolo de prima poartă, întâmplarea în care mie, neînţelegătorul, să mi se arate chemarea în faţa lor. Când prima şi a doua oară am urcat, n-am văzut decât drumul şi tărâmurile, abia a treia oară am ajuns în faţa lor. Am sost primit cu drag, dar judecata mi s-a făcut, vinovăţiile mi s-au spus, plata şi pedeapsa mi s-au dat, n-am fost, în nici un fel, de ceva, mai mare sau mai mic, cruţat.
Şi atunci am avut vina, ca şi acum, de a încerca să schimb destinul. Chiar dacă atunci era într-un fel iar acum în alt fel, vinovăţia nu-mi este mai mică, cu atât mai mult cu cât ştiam că doar cei care nu cred, după ce ştiu, încearcă marea cu degetul. Acum îmi era ruşine mare că făcusem cererea prin care mă arătam că sunt cel care pun condiţii. Să arăt cui? Să arăt ce? Să arăt cum? Vieţii ştiu că nu-i pui condiţii despre Ceruri, despre ceea ce e scris, despre ceea ce îi e dat. Vieţii ştiu că trebuie să te dai pe tine, fiindcă pentru că ai promis asta, ţi s-a dat.
Aveam multe de numărat din faptele ce le făcusem, trebuia să le ştiu pe toate. Trebuia să aleg doar faptele mele, doar de ele să ţin cont, să mă despart de cele ce eu credeam aici că sunt vinovăţii ale altora, şi n-a fost vreme să ajung decât până la intrare, să ştie că vreau să vin la ei şi am coborât degrabă. Şi nu a fost uşor să stau cu toate pe mine, dar a fost cu rost încă o zi pe Pământ.
S-au mai spus şi vorbe, s-au mai făcut şi fapte, mi-am mai uşurat şi eu din greutate prin cele către alţii făcute, dar mi s-au dat şi două călăuze ce contur îmi puteau da înţelegerii a ceea ce acum sunt. Lor le-aş spune, acum fără să fac greşeli: Slavă lor, căci din firea lor au izvorât cuvintele către mine, cu vorbă înţeleaptă au venit să vadă şi să-mi îndrepte faptele ce eu nu le consideram, orbit de trufia înaltului, că bine nu fac mai mult decât pot să facă rău.
De cum s-au dus treburile lumeşti să se culce, nu mi-a mai fost dat să ştiu ce mai sunt aici, nici de cele ce ziua întreagă îmi lipsise. M-am adâncit aici în somn şi am plecat. Priveam nesomnul greu al celor dragi, umbrele mai multe sau mai puţine din jurul lor. Le-am văzut să le ştiu, căci de vorbit mie ştiu că de nesomul acesta nu-mi vor vorbi. Am cercetat şi spre acolo unde fusesem rugat să văd şi m-am cam cutremurat de sclipirile de oţel ale cuştilor în care erau închişi muguri ce dădeau să pălească. Erau cuşti făcute de fapte de oameni. Se vor sparge, dar plata e pe măsură. Şi-am văzut, în altă parte şi gheaţa pe care mă tot lupt să o topesc şi trebuie să o topesc, pentru a nu mai împiedica venirea Lui. Am văzut, cutremurându-mă, cât de mult sunt oamenii în stare să omoare...
Am intrat direct, pe poarta mică, pentru că nu se deschiseseră încă porţile cele mari. Am trecut pe Acasă şi le-am spus că merg degrabă să mă înfăţişez judecăţii-mi, aşa cum El mi-a spus! I-am văzut mulţumirea ascultării când m-a îmbrăţişat rostind cuvântul ce-mi tot spune că mi-l va rosti. Şi mi-a mai zis că după ce termin treaba să vorbesc cu el, ceva avea să-mi spună.
În toată zarva ce ştiu că este pe acolo, unde se judecă mereu despre soarta Pământului, unde se cercetează toate pretenţiile unora sau altora, oamenii nu sunt lăsaţi să aştepte mult. Doar de cumva ei, oamenii se grăbesc, mai au de aşteptat omeneşti minute sau ore. Am aşteptat şi eu, pentru că sosisem mai devreme, dar toţi erau acolo. Şi am intrat şi-am spus ce aveam de spus. Am spus eu de ceea ce mă fac vinovat, au mai spus şi ei de altele ce eu nu le văzusem. Mi-au dat pedeasă îndreptarea şi pierderea trufiei ce o mai ţineam ca podoabă, dar mi-au spus cuvintele ce trebuia să-mi amintesc că le ştiu. Mi-au arătat traiul Lupului Alb şi drumurile lui peste câmpuri, înfruntarea vitregiilor vremii şi îndurarea lipsurilor pe care trebuie să le facă. Şi mi-au citit iarăşi, din Carte, destinul cu toate cele bune, cu toate cele rele. Mi-au arătat locul în care ajunsesem, că înscris era de atât de mult în carte. Au deschis şi a doua şi mi-au citit şi de acolo. Şi au deschis şi a treia carte, ce se simţea că nu prea fusese deschisă, şi când primele cuvinte s-au auzit, am înţeles că era vorba de cartea ce va urma să se deschidă, mai devreme, ori mai tîrziu, după cum faptele vor fi.
Marele Preot mi-a vorbit înainte de a pleca. Era singurul care putea vorbi despre motivele pentru care se aleg oamenii ce dau altor oameni drum în această lume. A început cu două întrebări ce nu aveau răspuns căci evidenţele erau directe: “Ştii pe cine ai lângă tine?”, “Ştii cine eşti?”. Trebuia să ştii să dai răspunsuri, de ce tu poţi da, prin tine, ceea ce trebuie să primească El, iar ceea ce trebuie să fie a fost aleasă pentru că doar ea poate să dea. Altfel El nu va putea fi El, iar jumătăţile nu ar putea purta nimic din ceea ce ar purta întregul. El, ca şi oricine care vine, este dat să vină doar în trupul în care îi este dat să vină. Că oamenii altele mai vor, e semnul de stricare a lumii, dar câte le este dat să pătimească după venirea celui nehotărât, îi fac să-şi îndrepte gândul şi faptele, căci datul acesta nu este plătit nici cu arginţi, nici cu plăcerile vederii, nici cu îndemnul altora, nici cu mulţumirea împotrivirii. Mi-a spus să ştiu şi să nu mai am îndemnul de a fugi, căci de cred că va fi greu mă înşel, căci de cred că va fi rău mă înşel. Trebuie să aştept să fie aşa cum trebuie să fie. Şi să stim că bucuria traiului lângă el, multă vreme, în carte ne e scrisă. Te du în lume, şi te du duhovnicului să îi spui. Şi nu te mai duce să întrebi de tine, sau de cei de lângă tine, ţine-te departe de a mai pune în cumpănă ce ţi se dă a face!
Am trecut pe acasă. L-am găsit gânditor. Părea descumpănit cum niciodată nu l-am simţit niciodată. M-a întrebat despre judecata-mi, despre cele ce mi s-au spus, despre ceea ce vreau să fac, despre ceea ce am de făcut. Când mi-a deschis uşa mi-a arătat ce zori frumoşi se vor arăta. Din prag mi-a mai spus: “Aşa de temători sunt oamenii, de ne împiedică venirea? Noi tot vom veni!"

***

Am revenit să fac tot ceea ce este de făcut! Am revenit ştiind că somnul nopţilor tale trebuie să se umple de liniştea ce-ţi este menită. Că somnul nopţilor tale trebuie să fie mângâiate de privirile Lui, ce urmează să-ţi stea în preajmă şi să ţi se arate în plina-i măreţie!

duminică, 22 ianuarie 2012

E timpul să aştepţi venirea-ţi?

Te rog mă iartă, ţi-am greşit. Mă iartă că am vorbit despre tine înainte de vreme, că multe am povestit de ceea ce mi-ai spus. Am cedat dar am avut credinţa că aşa va fi mai uşor acceptată venirea-ţi. Şi mă iartă pe mine pentru că nu am făcut altceva prin vieţile de demult, ca tu să ne alegi pe noi. Tu, cel care vii pentru că trimis eşti să vii, nu vreau să plăteşti şi pentru mine.
De când arătatu-mi-ai că ţi-ai ales semnul de foc şi m-ai arătat pe mine, arătându-mi şi prin cine vei veni, am făcut tot ceea ce trebuia ca să curăţ drumul tău. N-am făcut pe toate, am făcut ce dat mi-a fost să pot să fac în lumeasca-mi actuală stare. Mi-am spălat sufletul în rugăciune, mi-am lăsat trupul să trăiască aşa cum îi era dat. N-am dat înapoi de la ceea ce trebuia să se înfăptuiască, chiar dacă ştiam că aşa mă pot lăsa prin în viesparul celor neîmpăcaţi cu vrerea lui Dumnezeu. Apoi, cu frică, am spus primul cuvânt al drumului tău ce îl ai înspre noi.
Mi-ai vorbit când încă nu ştiam decât o voce şi desluşeam cuvintele ce erau sortite hârtiei. Când mă trezeam din somn mi-erai aproape şi mă îndrumai să dau înţeles şi rost la ceea ce, îmi spuneai, că este povestea a ceea ce va fi, a ceea ce urmează. Îmi ridicai privirea precum tatăl o face copilului său şi te simţeam îmbrăţişindu-mă, când îmi spuneai: nu e nimic întâmplător, aşa poţi să redevii tu, cel venit din nouă ceruri. Nu-ţi fie ruşine! Iata-mă, pentru voi vin...
Erai prevestit în ceea ce citeam, te prevestea scrisu-mi ce era departe de ceea ce eram şi trăiam eu. E drept, m-am mai şi îndoit că voi trăi clipa pe care mi-o făceai cunoscută, căci mă sfârtecau neputinţe şi oprelişti. Priveam în jurul meu şi mă temeam să cred că va veni o altă lume în care tu să nu fii lovit de ceea ce eu eram lovit. Zăpezi au nins şi-au curăţit drumurile pe care am mers apoi spre clipa aşteptatei revederi. Atunci mi-a fost ciudă pe mine pentru că mă gândeam că de ce nu a fost cândva acel moment. Eram eu, omul, care se gândea cu un picior în ceea ce a fost şi cu unul în ceea ce va fi. Eram eu, omul, ce se voia liber de destin spre a fi aşa cum este oricine. Gândeam prostii, asta-mi spuneai, şi azi ca tine spun şi eu. Eram pe atunci doar ştiutor şi înţelegător a ceea ce mi se arăta, cunoşteam prea puţine. Ştiam că vii de mai de Sus, căci dedesubt nu erai, ştiam că Sus e multă lumină şi-ţi vedeam strălucirea, dar ştii de câte ori mă frecam la ochi pentru că nu-mi venea să cred. Ştiam că trebuie să-ţi dau ascultare, dar m-am şi ascuns de tine şi pentru că n-am făcut ceea ce trebuia să fac, mi-ai scos în cale oameni care au făcut asupră-mi ceea ce mi se arătase. Ştiai că sunt un răzvrătit, mi-ai spus să nu mă răzvrătesc împotriva destinului, căci n-am prea mult timp de aşteptat şi îmi primesc răsplata. M-am împotrivit seara, mi s-a arătat noaptea iar în cealaltă seară s-a şi întâmplat. Fusesem sfătuit bine – şi tu ştii de către cine – dar eu am vrut să fie altfel, împotriva a ceea ce era destinul. Mi-era-n destin să fiu umilit, şi nu mi-era dat încă să înţeleg că umilinţa ce urma era prag al desăvârşirii mele. M-am folosit de tot ceea ce era omenesc să nu fie aşa, dar aşa a fost. Era mare sărbătoare, iar eu plângeam noaptea pe câmpuri pustii, că nu dădusem ascultare făpturii pământeşti ce-mi era al sufletului sfetnic, ţie ce-mi spusesei să îmi accept pragul şi destinului ce-mi pusese pragul în drum, ca să nu mă înşel şi, cumva, să mă rătăcesc.
Când cale de ieşire nu am mai avut, mi-am predat ultimile zvâcniri ale ego-ului şi-am plecat în pribegie. Erau adunate praguri multe ce încă nu le trecusem. Chiar prea multe am zis şi eu când am ştiut câte vor fi. De prea multe ce erau n-am făcut nici bine socoteala când se vor termina. Răsuflam uşurat câţiva paşi şi altele veneau. Mă scuturai bine când deznădăjduiam, mă chemai să vorbim când mă simţeai că sunt gata să mă prăbuşesc. În începuturile pribegiei mele mi-ai fost aproape, căci atunci când priveam crestele munţilor pe care se agăţau şi stăteau atârnate stelele până dimineaţa, căutând să înţeleg de ce oamenii îmi promit dar îmi aruncă doar o fărâmă de pâine, de ce să ajung să pun în sân două felii de pâine ca să-mi fie desfătare nopţii, când cuvintele-mi erau bune pentru a fi folosite de alţii, dar erau tăiş de cuţit dacă erau de alţii auzite şi către mine se îndreptau privirile, te-am simţit, ţi-am simţit căldura palmei tale puse pe creştet. Când pleca luna să se culce şi freamătul brazilor se auzea, luminai pe deasupra pădurii să ştiu că eşti acolo. Atunci ţi-am spus tată şi tu m-ai oprit spunându-mi tată!
Nu mă certa că îmi amintesc trecutul. Te-ai coborât iarăşi aproape de mine, că-mi simţi iarăşi privirea în pământ lăsată. E zarvă mare în lume, şi frig coboară peste suflet. Mi-am amintit din trecut, dar n-am spus decât despre mine. Ştiu că trebuie să-l las să doarmă, să îşi aibă drum spre tărâmul fără de întoarcere, dar încerc să mai învăţ câte ceva dacă n-am reuşit să învăţ totul. Dau drumul butoiului în care am închis ceea ce a fost şi-l pitrocesc să pot să-l curăţ de tot ce a mai rămas rău. Căci doar mie îmi păstrez vinovăţia către tine, fie ea a oricui ar fi, fie ea oricare ar fi.
Am spus aproape tot ce am vorbit cu tine. Îmi asum această vină. Am spus pentru că mi s-a spus să spun, şi n-am vrut să mint. Am dat libertate cuvintelor şi acum îmi simt sufletul sărac, şi mă simt ruşinat să te întreb: Va trebui acum să îţi aştepţi venirea-ţi? Te ştiu că eşti bun, dar ştiu că nici nu vrei să laşi alte şi alte răutăţi să se întâmple. Te ştiu blând, dar ştiindu-ţi şi timpul şi motivele venirii, mă întreb ce se va face cu cei care îţi caută a sta în cale? E drept în ceruri, însă pe pământ, omul priveşte doar prin ceea ce ştie, şi cel ce are dat să cunoască tot cârteşte, dar te rog să vezi de cumva, ceea ce faci, aici să nu se vadă că e rău. Eu legea ce poţi s-o spui, o ştiu, am spus-o de atâtea ori celor ce pun piedică, celor ce mulţumire cred că au cu ceea ce au. Dar Ţie îţi cer să-ţi arăţi zâmbetul ce-l vei dărui şi când va fi să vii, căci ştiu că ai să vii şi nu legea Cerului, dacă poate fi rugămintea mea cu putinţă de a fi luată în seamă.
Ştiu cele ce sunt împotrivă-ţi şi cele ce sunt împotrivă-mi, nu este motiv de întristare, nici de mânie. Că ştiu ce s-ar putea fi real ca nimic să nu mai fie ca piedică, nu este motiv de încrâncenare. Ştiu şi ştii ce pârleaz ar trebui trecut ca toate să se izbăvească firesc, nu-şi are rost să spunem acum...
Poate acum, îţi cer Ţie şi îi cer Lui, ceva ce fie-va văzut ca încălcând ceea ce nu se poate încălca: să schimbaţi ce hotărâre scrisă-n cărţi este: schimbaţi destinul. Arătaţi-ne nouă, cei care ştim despre asta de se poate ori nu se poate. Dar aşa cum mi-ai spus, timp e prea puţin. Şi dacă este aşa de puţin nu-l mai lăsaţi să treacă, daţi degrabă semnul. Opriţi-mi, fără de scăpare şi definitiv, drumul la care tocmai am să plec. De nu-i cel bun, de spusele nu mi-ai fost adevărate, să se oprească încă înainte de jumătate. De schimbaţi ceva, opriţi-l până la trei sferturi, iar de acesta-i cel bun, de nu se poate nicicum destinul schimba, lăsaţi-l să fie. Iar de va fi să fie, voi da veste că destinul e destin, şi de schimbat nu poate fi. Au spus unii că se poate. Acum eu vă cer mie să-mi daţi toate ce pot să fie ca urmare. Şi dă-mi şi răspunsul la-ntrebare: E timpul să aştepţi venirea-ţi?
Acum ce-i spus, e spus. În noaptea asta ne vedem Acasă sau în Ceruri pentru totdeauna!

Zbor de neînfrânt

Trăieşti zilele din urmă ale timpului trecut. Ţi-ai pus paşii să meargă, ţi-ai regăsit motivele de a avea zbor de neoprit. Valuri de lumină stau deasupra ta, aşteptând să le laşi să te cuprindă, să poată să-ţi crească aripile din mugurii care iarăşi s-au arătat, din mugurii pe care chiar şi cei mai nepăsători îi văd. Ai trecut parguri, ai plăti vămile porţilor. Lumina s-a aşezat deasupra ta aşteptând şi clipa marii tale eliberări, cea din urmă pământeană zbatere. Oricum ar fi, vei trece deasupra şi te vei umple de Lumină, arătând şi celor ce nu ştiu, şi celor ce nu cred, că Fiică a Luminii tu eşti. Lumina aşteaptă dorinţa-ţi de a trece, dorinţa-ţi de a uita ceea ce a fost, ceea ce s-a mai întâmplat, cu voia sau fără voia ta, de a-ţi accepta înţeleasa menire. Te-ar putea cuprinde pe neaşteptate, te-ar putea răpi acestei vieţi, spre înălţare, dar tu dăruită şi hărăzită acestei lumi eşti şi lumii trebuie să dai lumină din tine şi prin tine.
Prin viaţă, prin vieţi, prin timpuri de acum şi de când vor fi oamenii pe Pământ, ai văzut şi ai înţeles cam tot ceea ce trebuia să înţelegi, căci ştiute îţi erau toate. Ai trecut prin toate cele omeneşti, iar dacă te-ai împotrivit s-a întâmplat să o iei de la capăt, revenind pentru a trece prin aceleaşi cunoscute dar neştiute date încercări spre treapta cea mai de sus. De toate ai fost, şi eşti acum ceea ce eşti pe cele ultime nebiruite încercări să le trăieşti, şi ţi-e dat să biruieşti. Zbaterea ta în dorinţa de a şti, uitând de câte cunoşti, este doar urma a ceea ce a fost să se întâmple aici. De îţi era de la început drumul uşor, cum acum omeneşte, gândeşti că nu a fost, ţi-ar fi fost dat să pleci privind în jos de ruşinea unei vieţi lăsată pe mâna gândurilor oamenilor, omului ce-ai fi fost, şi a haitelor de lupi suri ce ţi-ar fi sfâşiat şi ultima dorinţă de arătare a locului de unde aici eşti venită.
Ce cunoşti nu e nicicui de mirare. Acei ce te au văzută în ceea ce erai şi în ceea ce eşti, îţi privesc prezentul, recunoscându-ţi legământul şi ştiind cui, şi când, şi cum, şi de ce rostit a fost, ştiindu-ţi şi rostul ce îl ai pentru acum şi pentru ce va fi. Ţi-ai scris în cuvinte aurite ceea ce ştii că eşti şi vei fi, iar aceştia, cei cunoscători, ţi-au vorbit fără de multe spuse, fiindu-ţi ţie lăsată puterea de a te recunoaşte în spusele sufletului, straşnic păzit dar nesupus. Ei nu au fost aşa aproape cum ţi-au venit cei ce erau trimişi spre încercarea ta, cei ce aruncau saci de vorbe frumoase. Ei spuneau scurt: superb, magnific, extraordinar, ceilalţi spuneau laude izvorâte din muncile gândurilor. Şi acum, ei nu îţi vorbesc pe de-a-ntregul, dar este de ajuns să le cauţi privirile, să le vezi îmbrăţişarea sufletească, şi poţi să vezi cât de mare este bucuria că drumul ţi s-a pus în calea paşilor.
Te zbaţi pentru a înţelege cutremurarea pragului pe care l-ai păşit, te-mpinge înspre înapoi vântul înălţimilor care te încearcă, te cheamă iviri de năluci şi cântece de sirenă, dar Lumina pe care o cauţi de când te-au tot dorit lor, cele tărâmuri întunecate, te face să nu te pierzi, să nu te arunci înapoi, căci înapoi e o altă lume de care ştii încotro se îndreaptă şi cine, şi ce, o stăpâneşte. Şi bine, foarte bine ştii, că orice-ar fi, destinul doar se va-mplini.
Rânduielile lumii s-au coborât jos şi tot mai jos. Le ştiai căci le-ai trăit, ţi s-au întipărit unele dintre ele în obiceiuri. Încă mai sunt unele ce, în sufletu-ţi ce poate cuprinde o nemăsurată dorinţă de a fi tuturor bine, le priveşti ca nedecăzute şi înălţătoare. Te mai copleşesc uneori şi dezamăgiri te mai cuprind, când altele vezi că au fost să se întâmple, că timpul încrederii a fost înlocuit, fără crâcnire, cu cel al virtuţilor îmbuibării şi uitării binefăcătorilor. Te mai încrezi încă în ideea neputinţei căci nu ai vrea să ştii că linia propriului prag se vede prin încercările altora, deşi ţi-e dat să simţi că vântul îngheţat, pe cei încercaţi mai mult îi încălzeşte.
Nu e greu de văzut că timpul nostru este un timp al naşterii şi al trecerii la o nouă vreme. Numai că acest nou are tot atât de puţin ca şi copilul de-abia născut, o realitate deplină; şi este esenţial ca acest lucru să nu se lase neînţeles, căci vremurilor începuturilor ni-i dată soarta de a ne arăta ceea ce suntem. Tu deja asta ştii, tu deja asta a-i spus. Poate chiar faptul că a-i spus, a fost văzut de lupii suri ca pradă ce prinsă trebuie să fie. Lupi suri şi-n Cer şi pe Pământ mai sunt. Lor nu li se poate opune decât cea mai mare putere a Creaţiei, acea putere care este şi cheia către fericire: iubirea.
Te cunosc de mult mai mult timp decât se poate da înţeles timpului. Cunoscându-te, am citit mereu altceva în spusele tale. Balansul culorilor mi-a arătat, prin tine, încă o dată că tu eşti... Din cele spuse de tine, într-o frumuseţe ce face să orbească şi pe cel mai bun cercetaş în ale cuvintelor, s-au ascuns înţelegerile ce le-ai vrut date lumii, înţelesuri pe care lumea nu s-a obosit să le caute. Alegerea a fost a lor, căci s-au vrut mai aproape de îngerii negri decât de divina ei motivaţie.
Eu am auzit ceea ce spuneai lumii. Dar îngerii mi-au şoptit, printr-un fâlfâit de aripi, la ureche, înţelesurile întregi ale cuvintelor tale. Tu le spuneai oamenilor despre culorile luminii, ca ei să înţeleagă faptul că toate sufletele au culoare, culoarea sfinţeniei şi a divinităţii din care provin. Le spuneai oamenilor că toate sufletele sunt iubite şi preţuite de cei din Înalturi. Şi le mai spuneai, ceea ce eu spun fără încondeieri meşteşugite că sufletul este miza cea mai mare, de aceea un singur suflet salvat este un mare câştig, căci un suflet se poate pierde atât de uşor. Se pierde uşor pentru că se îngroapă în lumea percepţiilor despre sine, se identifică până într-acolo încât pe sine se pierde din vedere şi rămâne doar o luminiţă plăpândă, pierdută înspre orizont, care îl înştiinţează pe om că încă este în viaţă. Le mai spuneai oamenilor că abia la final, când se mai despovărează de cele lumeşti, omul îşi caută îngerii spre a-i urma, spre a dezgoli sufletul de tot ceea ce nu a fost real şi cu care şi l-a acoperit.
Pentru că şi tu ai trecut, aşa cum şi eu am avut drum cu praguri, toate dezgolirile, toate “hainele” aruncate sunt plăţile pentru trecerea peste prag, care, odată trecut, se face a fi realul pas mai aproape de Lumina, de bucurie, de pace, de... acasă.
Tu le-ai spus, subtil şi subînţeles, că sufletul are o aromă aparte, că este poarta spre divinitate, cea mai curată parte din fiinţa omului, cea mai pură şi cea mai fragilă. Dar şi cea mai puternică, atunci când trebuie să fie aşa.
Toate se întâmplă pentru că omul nu se poate autodefini, definindu-se doar prin semeni. Omul, singur cu el, uită chiar şi unde s-a născut, dar nu reuşeşte să îşi dea seama de incapacitatea autodefinirii, că el este prezent doar definit fiind de cei din jur, altfel l-ar paşte moartea motivată de melancolia singurătăţii.
Tot din spusele tale, frumoase, pline de florile sufletului, am înţeles şi vorbele despre drama omului, căci din dualismul existenţial, trup şi suflet, se întâmplă mereu o joacă a alegerii, niciodată convingătoare. Omul se gândeşte la trup, care nu este etern, la suflet, care, dacă ştie că este dăruit eternităţii, nu este convingător. Gândul e relevanţa mentalului, dar e schimbător, nu are biruinţă definitivă, fiind, în final şi el muritor ca şi trupul, şi atunci nu are esenţialitate. La disperare însă omul este convins să nu se sinucidă, de suflet. Un joc, un joc ce-l joacă omul până reuşeşte împăcarea cu sine.
Tot din spusele tale, frumoase, pline de florile sufletului, am înţeles şi vorbele despre drama omului, căci din dualismul existenţial, trup şi suflet, se întâmplă mereu o joacă a alegerii, niciodată convingătoare. Omul se gândeşte la trup, care nu este etern, la suflet, care, dacă ştie că este dăruit eternităţii, nu este convingător. Gândul e relevanţa mentalului, dar e schimbător, nu are biruinţă definitivă, fiind, în final şi el muritor ca şi trupul, şi atunci nu are esenţialitate. La disperare însă omul este convins să nu se sinucidă, de suflet. Un joc, un joc ce-l joacă omul până reuşeşte împăcarea cu sine.
În felul meu rostind, din toate înţelesurile am văzut că i-ai fi vrut întrebaţi oamenii dacă s-au gândit că to ceea ce fac, oriunde îşi îndreaptă gândurile, atenţia, privirile, îi ating, îi afectează, le schimbă dispoziţia sufletească atât de mult încât chiar şi culoarea sufletului se schimbă?
Prin spusele tale, prin tine am văzut şi tot ceea ce va urma. Nu doar de-acum încolo câteva luni, ci peste ceva mai mult, atunci când va veni ziua în care oamenii vor putea să vadă prin sine şi prin alţii ca printr-un cristal, aşa cum este cu adevărat în interior, acea zi în care nu se va mai putea minţi. Va veni acea zi în care sufletul nu se va mai putea ascunde în gânduri şi gândurile nu vor mai putea trăda pe om, întorcându-l împotriva destinului, a menirii sale de aici şi din Ceruri.
Eu m-am supus destinului în care am înţeles că fără revelaţie, fără ajutor divin, nu pot şti cu adevărat nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am sens sau nu. De unul singur nu puteam să ştiu. Când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale, nu poţi să-ţi accepţi şi împlineşti destinul, am ridicat cortina şi m-am apropiat de ceea ce sunt. Astăzi pot accepta ceea ce sunt şi ceea ce voi fi! De atunci eu nu mai pot să accept, în numele nici unei idei, să asupresc măcar o singură celulă dintr-un om. Ştiu însă că legea divină este implacabilă, şi vrem sau nu vrem, ne supune, ne înfrânge pornirea împotriva ei, împotriva noastră. Şi tu, la fel...
Întoarce-te la vorbele tale, rostite cu esenţa întregii divinităţi ce sălăşluieşte în tine. Spuselor mele poţi să nu le dai crezare, şi noimă de cuvinte şi de gânduri să le pui în cale. Dar din urmă te vor înfrânge spre a te face biruitoare peste toate cele ce trebuiesc biruite, tocmai ceea ce din suflet ţi-a izvorât. Căci sufletul tău îţi este şi înger, căci sufletul tău va fi cel ce ţie îţi va obloji toate rănile şi va repara tot ceea ce s-a stricat sau dărâmat în anii de dinainte. Tu lui te vei dărui. El pe tine te va-mbogăţi.
Tu vrei zbura şi vei zbura. Voi fi, cum ştii, în preajma ta. Îţi este dat să fii nemuritoare, îţi este dat să zbori spre soare. Ţi-arunci poverile ce încă te apasă, o casă de-ţi doreşti, avea-vei casă. Liniştea ce o cauţi de atâta vreme, ce şi mie căutare mi-a fost, aceea ce n-a fost nicicând în noi, afără de cea care i-am dat doar înţeles de linişte, va despiedica toate împiedicările ce au stat de-a curmezisul, lăsând să se vadă, să se înţeleagă, să se priceapă ce şi cum este să fii, Tu, Fiică a Luminii. Tu, şi zborul tău de neînfrânt! Şi lumea care mai este încă aşa cum este, dar care nu va mai fi aşa, te aşteaptă să-i dăruieşti definirea!

vineri, 20 ianuarie 2012

Redute ale morţii?

În orice război, armatele ştiu de ce luptă. Şi îşi fac planul primei lupte, îşi găsesc aliaţi, îşi stabilesca aliniamentele. În mai toate luptele, atacatorii erau cei care vroiau să domine pe cei atacaţi, şi fără să dea semne erau cei care prima lovitură o dădeau.
Cei atacaţi se făceau vinovaţi de faptul că îşi doreau libertatea, că îşi doreau să aibă necesara siguranţă de a-şi duce traiul neatârnaţi. Atacatorii plănuiau în secret strategii de a-i face vulnerabili şi slabi. Şi până la momentul confruntării, tot lucrau, pe ascuns, la această vulnerabilizare. Încercau, în primul rând să separe în bucăţi pe cei care îi viza, promiţând, celor ce aveau naivitatea de a-i crede prieteni, chiar şi marea cu sarea. O făceau, şi chiar dăruiau cu picătura, bucăţele din cele promise, dar niciodată ceea ce promiteau. Apoi, învrăjbeau, cu vorbe, sau cu fapte pe ascuns, bucăţele, pentru a se porni o luptă între ele, pentru a li se împuţina încrederea, pentru a se strica unitatea şi idealurile. Porneau, din umbră lupte, ce la vedere se vedeau a fi pornite de cei care, găseau, în cei ce erau de neclintit în dorinţa de a fi liberi, nişte împilatori şi răpitori de drepturi. Şi chiar dacă aceştia mereu le propuneau discuţia pentru a dovedi adevărul, cei care se răzvrătiseră erau încurajaţi să impună mereu şi mereu alte condiţii.
Pe cei drept stătărori îi puneau la zid, îi izolau, îi arătau cu degetul ca duşmani ai celorlalţi. Îi înfometau, îi sărăceau, le luau toate resursele ca să nu se mai mişte, ca să nu se mai arate nicicui, ca nimeni să nu îi mai vadă, nimeni, asemeni lor, să nu îi vadă, să nu îi ajute.
Din ceea ce oamenii au trăit, istorie cum o numesc ei, se ştie ce s-a întâmplat, câţi au fost astfel înfrânţi, câţi au fost apoi direct atacaţi şi doar aşa au fost înfrânţi, câţi n-au putut fi înfrânţi...
Cei înfrânţi, oricum s-ar fi obţinut înfrângerea lor, n-au fost doar aceia care rezistaseră. Au fost înfrânţi şi duşi în sclavie şi cei înfrânţi, şi cei care cedaseră atacatorilor. Ba chiar mai mult, luptătorii şi-au avut nume de glorie chiar în tabăra celor care-şi proclamaseră victoria, iar cei care îl slăbiseră pe cel înfrânt au fost puşi în margine cu nume şi titluri ruşinoase. Nimeni nu-i mai considera aliaţi căci încredere nu mai putea avea în ei. Doar aceia, ce ultimii fuseseră înfrânţi, se mai uitau către ei, către silnica şi inutila lor existenţă. Fiindu-le ştiute motivele ce le avuseseră înainte de a apare otrava ademenirii, le era din nou mâna întinsă spre unitate şi recâştigarea a ceea ce şi ei, înfrânţi, şi ceilalţi, cei care, ademeniţi, se lăsaseră înfrânţi, tot vroiau: libertatea şi liniştea e-xistenţei spre a arăta că sunt ceea ce sunt.
***
Precum în Cer, aşa şi pe Pământ. Ceea ce se leagă pe Pământ, se leagă şi în Cer...
***
Când se tot întâmplă una sau alta, întrebările se pun şi se tot pun. Răspunsurile se găsesc greu, căci dacă nimic nu se vede în realitate, omul, adept al materialului cum este, nu găseşte nici cauzele, nici motivele, şi mai totul explică prin el şi absurdităţi pe post de argument...
Aşa a fost să se întâmple nouă, aşa ni-i dat să ni se-ntâmple şi nouă. Trăiesc întâmplările şi le pun pe listă. Soluţiile, acum, le văd căci, El, veghetorul destinului m-a lăsat să pot să ştiu. Când trebuie să şi cunosc, plec acasă... Plec Acolo, acasă, căci Acolo se poate să mi se spună de ce, de la cine, cum vin aceste răutăţi. Căci Acolo, stă de veghe şi Cel ce va veni...
Mi-a spus poveste pe care am scris-o mai sus cu cuvintele mele. Şi mi-a arătat cancelaria în care totul se planifică acest război. Să vezi două făpturi ce întorc pe toate părţile o cărticică ce o scriu şi o rescriu pentru a putea să fie pusă în biblioteca vieţii, de-a dreptul te uimeşte. Să mai şi ştii că folosesc o armată de împrumut, cumpărată pe suflet, doar pentru a avea victorii efemere împotriva altora, dar şi alor lor, te face să te cutremuri de câtă decădere este acum în om!
A trebuit să mă arăt iarăşi Lor, celor doi care aşteaptă coborârea. Am discutat cu amândoi, căci prea greu îmi era. De data asta chiar m-au certat, aşa cum nu o mai făcuseră vreodată. Şi m-au certat spunându-mi mie că nu le dăm ascultare. Mi-arăta o sabie, mă întreba de ce am lăsat-o jos. Mi-arăta iarăşi câmpul pe care ne-au împresurat cândva şi ne-au lăsat să ne tot căutăm. Celălalt era pus să aducă implacabilul aici: lovituri care să nu lase loc de împotrivire, vroia chiar să taie podul dintre gânduri şi suflet. M-am cutremurat doar la gândul a ceea ce putea urma. La haoticul drum al celor ce nu ar mai fi putut şti ce fac clipă de clipă. Erau de-a valma, cei ce atacau cu cei atacaţi, cu cei din jurul lor. S-ar fi numit asta, aici, nebunie. Iar faptele nemaiîntâlnite, neacceptate, condamnate prin vorbe sau prin fapte. Adormirea minţii nu era ceea ce ar fi trebuit să se întâmple în zilele de azi. Războinicul ce va fi îşi arăta deja neînduplecarea...
M-au certat şi mi-au arătat câtă supărare le pricinuim noi. El, primul coborâtor, m-a tot întrebat de-mi sunt atât de dragi escaladele pe pereţi abrupţi sau cărările? Înţelegeam ce vrea să îmi spună, dar cum să-i spun eu că pentru a fi aşa e cum e să fie, eu aş înconjura de câteva ori muntele urcuşului, doar ca să fac în aşa fel încât să urcăm fără să se simtă oboseala, ca atunci când va fi să fie, El să nu se teamă de a veni? Cum să-l fac să înţeleagă faptul că eu n-am oprelişti, dar că nu ştiu cum să fac acum, aici, să spun ceea ce El spune să spun şi să fie înţeles aşa cum e spus, fără să se creadă că altceva este spus? Cum să ridic perdelele ce simt şi eu că se pun, zi de zi, pe ochii altora? L-am rugat să nu mă mai lase singur, l-am rugat să se arate, să arate şi să spună ceea ce îmi spune şi mie, fără să certe... L-am rugat să-l liniştească pe celălalt pentru că nu este acum bine să facă ceea ce ştie el că e bine, că e grea, mai grea lupta după aceea, că nu vreau să văd omul suferind sau plin de vorbele altora. L-am rugat să ceară şi el Căpitanului să trimită câţiva ostaşi să stea de pază...
S-au mai domolit, s-au arătat şi înţelegători. Însă la ceea ce le ceream să facă, alături de mine, răspunsul a fost scurt: Poţi singur să ceri, ştii că pentru asta totdeauna ţi s-a dat, mergi acolo unde eşti aşteptat şi cere...
A trebuit să mă duc şi acolo. Acolo era îmbulzeală mare, veneau şi plecau în şi din toate părţile. Se pregătea planul primei zdruncinări a lumii, o zdruncinare cum nu s-a mai văzut. Se ajunsese la înţelegere privind primul pas, primul semn dat oamenilor ca să aleagă mai uşor. De alegerea asta depinde pasul următor, depinde câţi paşi vor fi... Va fi un pas cu mulţi morţi, cu mulţi decăzuţi...
N-aveam timp să aflu mai multe, trebuia să cobor în scurt timp, dar am reuşit să îi spun Marelui Preot despre cererea mea. I-am spus ce trăiam noi, aici, i-am spus ceea ce deja ştiam... Azi voi aştepta să vină cei pe care i-am cerut alături.
Când să plec, m-a răsucit cu faţa spre el şi mi-a spus: Arătaţi-vă! Cel ce te înfruntă nu are putinţa de a şti ce luptă a pornit, căci nu poate să vadă. El doar crede! Şi nu va dezbinaţi înainte de a vă arăta. E timpul să îi faci şi pe ei să vrea să stea în lumină. Nu va fi greu, greu e doar să vreţi...
Flag Counter