luni, 30 ianuarie 2012

Viitor în lumina soarelui

Ceea nu înţelegeam era dacă visam sau ceea ce vedeam era acea realitate ce are deja conturul trasat aşteptând să se arate... Priveam valurile mării cum se topeau la picioarele voastre, mângâindu-vă tălpile goale pe nisipul auriu. Era fascinantă lumina apusului, dar, prea învăţat cu ceea ce azi ştiu, mă frapa orizontul de care îşi atârnase soarele ultimile raze ale zilei. Mă tot gandeam că dacă ar fi să bată vântul, m-aş fi dumirit, dar era doar o briză catifelată... Nu înţelegeam de ce înspre apus lucea Tempul de pe Insula Albă...
Chiar şi pe voi mi-era greu să vă recunosc. Nu eram deloc mirat că eraţi mai mulţi decât ar fi să fie acum, mirarea mea era că de ar fi fost să văd doar siluetele conturate de strălucirea apelor, cred ca era greu să spun care este cea mai tânără. Te-am privit jucându-vă, ţi-am văzut zâmbetul strălucind, ţi-am văzut ochii căutând, protectiv, spre jocul ei şi al lui, şi aşa am ştiut că într-adevăr eşti tu. Ţi-ai întors spre mine chipul şi mi-ai văzut ochii ce-ţi îmbrăţişaseră trupul... m-ai întrebat de ce stau privind pironit, şi vocea m-a convins pentru totdeauna că adevărul nu avea nuanţe.
Arătai aşa cum te ai în vis şi-n gând. De fapt te ştii bine... Eşti tu, cea revenită în întregirea-ţi firească a anilor pe care îţi vei pune amprenta de neşters peste timpurile care astăzi se preschimbă în vremuri noi. Briza mării îţi mai flutura, din când în când pletele ce, acoperind razele soarelui, lăsa să se vadă, lumina strălucitoare a chipului ce-l ţineai la pieptul tău, şi-l ridicau spre cer să-ţi oglindească privirea în forma soarelui ce ţinea cu tot dinadinsul să-l mângâie pe frunte. De-atâtea ori îţi mângâiasem pântecele ce se modelau precum îţi era vrerea, dar abia acum vedeam, în clar obscurul apusului, ceea ce se întâmplase, chiar dacă avusesei temeri. Chipul păstrase toată blândeţea ce ţi-era blazon şi nu mă puteam abţine să nu te compar cu icoanele ce au făcut minuni...
În valurile liniştii mării, un înger îşi legăna picioarele spre a simţi pulsul inimii pământului. N-aş fi putut spune de îţi era soră sau altceva era, dar ştiam şi nu mă presa această întrebare. Era un alt semn ce nu m-ar mai fi lăsat să greşesc în privinţa chipului ce-l aveam, la câţiva paşi în faţa mea. M-am trezit privind depărtarea, albul Templului, Apusul soarelui, un Înger, o Mare Lumină şi pe Tine...
M-am căutat să văd de-mi era privirea în vis, însă îmbrăţişarea ta, plină de eternitatea universului m-a făcut să înţeleg că nu eram în vis, eram Acolo unde vulturii nu ajung, căci e mai sus decât omul a putut pătrunde. Eram acolo unde îngerii poposesc, acolo unde nimeni nu ştie ce este ura şi nu ştie altceva decât că lumina zilei, ca şi întunericul nopţii, sunt pline de Lumină.
Mi-am mutat privirea înspre stânga, puţin, atât cât doar ochiul în mişcarea sa normală o poate face şi am regăsit drumul spre a mă întoarce... Trecuse atât de puţin timp şi, auzindu-ţi vocea, am îngăimat câteva vorbe, însă, fascinat de ceea ce acum ştiam, nu am mai apucat să-ţi povestesc. Acum o dau eternităţii scrisului, şi mă aşez în furca timpului, aşteptând momentul în care literele se vor preface în sunetele realităţii...

duminică, 29 ianuarie 2012

Lumina îndumnezeirii tale

N-am timp să scriu. N-am timp să vorbesc. N-am unde să vorbesc. Am porţi închise şi nu am cum să intru pe drumul către ele, acum când multe ar fi de spus. N-am ce să spun din cele ce aş fi citit eu, căci nu-s citit cum sunt unii, eu nu-s erudit şi nici nu vreau să fiu. De-ar fi să vorbesc spre a reproduce, i-aş cere lui Dumnezeu să mă transforme în papagal. Ca papagal aş putea să ajung uşor în faţa oamenilor pe la emisiuni cu iz spiritual. Sau, la fel de bine, revistele m-ar cita mereu... Dar eu n-am timp...
Şi dacă totuşi aş avea timp şi aş avea unde să vorbesc, ar fi lucruri de care, dacă aş vorbi, aş face lumea, învăţată de papagali cu minunile şi oamenii speciali, să atea în aşteptare, să aştepte să te arăţi şi ei să vadă că eşti aşa cum înţelesuri se pot da doar de cei care pot privi dincolo de chipul de acum de aici. Le-aş vorbi de Lumina ce o porţi în palme şi ei ar vrea să te vadă trecând pe stradă, noaptea şi luminând totul în jurul tău... Le-aş vorbi de Lumina ce o are privirea ta, iar ei cred că ar vrea să vadă ochii scânteind... Le-aş vorbi despre lumina paşilor tăi şi s-ar putea să caute stelele de pe o alee a nu ştiu ce vedete...
Puţini cred, puţini ştiu, puţini cunosc. Puţini te cred, puţini te ştiu, puţini te cunosc. Puţini mă cred, puţini mă ştiu, puţini mă cunosc. Chiar şi tu te îndoieşti, uneori nu mă cred. Chiar şi cei ce ştiu greu pot să accepte adevărul şi să vrea să îl ştie ca real. Doar cei ce cunosc, te cunosc şi mă cunosc, nu se tem să afirme...
Faţă de cât vorbeam până într-o zi, acum vorbesc mult. Asta ştiu că face pe mulţi să creadă în invenţii logoreice. Ideea îmi surâde, căci înţelesuri pot da doar cei ce pot trece bariera a ceea ce sunt, a ceea ce sunt vazut, a ceea ce s-a văzut. Spun tuturor din ceea ce îmi amintesc din viitor, spre a se întâlni şi ceilalţi cu accentele ce date ni-s să le punem acolo unde trebuie să le punem.
N-am timp să mai stau să conving pe nimeni, n-am de gând să stau să conving pe cineva. Nici n-am misiunea de a fi cel ce convinge. Nu pot să transform sabia în pană ce lunecă pe hârtie. Acum ceva timp mai este agonisit de cei ce-mpotrivă-mi cândva s-au pornit, dar agoniseala se cheltuieşte repede. Mai sunt doar câteva idei ce eu le am de spus, ce eu trebuie să le spun, căci vremea împlinirii venind, timpul meu va fi împărţit doar ţie şi către ceea ce, multe, am de făcut. Atunc va coboră spre tine raza ce sclipire va da îndumnezirii tale, si cuvintele prin tine se vor scurge către lume...
***
Acum eşti aici. Aici unde ancorele sunt înfipte adânc în Pământ. Acum te ridici cât te ridici dar greutatea ancorei nu o poţi învinge. Şi urci munţii doar până la jumătate. Poţi privi în sus, poţi privi în jos, dar orizontul este doar pe jumătate. Din spate, din peretele stâncii, auzi chemarea, însă o mai compari cu chemările din vale, unde doar în sus ţi-ai putut lărgi orizontul. Încă te mai îndoieşti şi te întrebi de nu cumva vuietul munţilor este vuietul valurilor ce te loveau în furtunile de cândva.
Când îţi tai parâmele ce te leagă de ancoră, îţi simţi libertatea, dar toate cele ce se întâmplă, le reînnoadă, le înădesc şi iarăşi îţi frâng zvâgnirea înspre zbor.
Atâtea pot să pară complicate deşi realitatea le-ar face foarte simple. Dar valurile mării încă vuiesc prin peşterile de sub maluri. Sunt peşterile ce s-au săpat prin fisurile ce erau acolo şi s-au lărgit încet-încet prin trecerea timpului. Se mai clatină malurile când adierile de vânt, cercetând intrările peşterilor, se stârnesc si se mişcă pereţii peşterii, pentru a ţine piept la ceea ce altădată erau valuri nimicitoare. Amintirea valurilor face ca munţii să pară nisipuri mişcătoare, şi paşii se vor a se întoarce acolo unde s-ar părea că mai există o fărâmă de pământ sigur. Şi totuşi muntele nu se lasă căzut la rang de nisip mişcător.
Munţii sunt creaţi de Dumnezeu pentru a sta în calea oricărei furtuni, pentru a de înţelege că pentru oricine, dacă nu se vrea lăsat de marile adâncimi, poate găsi un loc sigur în urcarea spre înalţimi. Şi tot Dumnezeu a creat munţii pentru ca lumea să ştie, că dacă potopuri s-ar întâmpla pe câmpurile întinse şi liniştite, salvarea nu se poate găsi decât luând în piept urcuşurile înspre înaltul unde apele nu pot ajunge. Îi este greu omului să urce, se şi teme de cele ce sus le poate găsi, dar se teme şi de a avea imaginea întreagă a ce îi era locul în care crezuse ani întregi că trăieşte liniştit şi bine, că dată-i este viaţa să se mulţumească cu cele adunate din învăţătura scrisă sau nescrisă a lumii. Abia când reuşeşte să înţeleagă mersul şerpuitpr al lumii, când rânduiala este stricată de oameni sau chiar de Dumnezeu, care aruncă greul spre oameni ca să înţeleagă greşelile ce le face, chiar dacă el crede că sunt fapte bune, aşa cum spune învăţătura lumii, când cele ce le vrea şi gândeşte nu ies decât altfel, omul se dumireşte şi caută calea proprie, cale dată şi dorită de el înainte de venire.
Calea îţi este dată şi ţi-o ştii. Calea-ţi este arătată şi o cunoşti. Acum ştii care sunt vânturile ce te îngheaţă, nu-ţi mai este teamă de îngheţ. Acum ştii culoarea cerului privită din abis şi culoarea cerului privită de pe drumul pieptiş înspre vârfurile muntelui, locul în care te va mângâia soarele pe creştet şi-ţi va mângâia luna obrajii îmbujoraţi.
***
În tine se zămisleşte mugur de lumină. L-ai ţinut în mâinile tale de atâtea ori. I-ai simţit razele ce ţi-au luminat nopţile drumului către adevăr, ca să poţi înţelege motivul albului ce te-a înconjurat în iarna în care ceva s-a schimbat, căci era dat să se schimbe. De când ochii s-au ţintit către timpul ce va veni, arsura ochilor o simţi şi vrea să îţi intre în privire. Prin privire ţi-au intrat în gânduri întrebările despre mine, despre timpul meu, despre credinţa mea, despre necunoscutul pe care trebuie să-l străbat de mai multe ori pentru a tot ajunge acolo unde trebuie să ajungem, în iarna ce fi-va întâia cu sărbători ale bucuriei.
De ce tu? De ce tocmai tu? Ştiam că voi fi întrebat aşa de dinainte de a ţi-o pune, de dinainte de-a mi-o pune. Nu-i găsesc nimic absurd ori ieşit din comun în ea. Până în momentul în care mă privesc pe mine şi te privesc pe tine, şi mie îmi vine să pun aceleaşi întrebări, căci n-ar putea să spună nimeni ce motive pot exista sp fiu eu. Răspunsul nu aici se regăseşte. Dar şi Acolo nu eu sunt cel care păstrez răspunsul, însă ştiu că trebuie să mă mulţumesc cu ceea ce mi s-a spus: Tu! Voi!
Nu ştiu dacă este îndeajuns câte discuţii am avut referitoare la actualitatea ce mi-a fost dată să o accept, să o trăiesc, să răzbat, să rezist şi să redevin eu, cel care nu poate să aibă piedici. Ştiu, în afara răspunsului la aceste întrebări, multe, chiar şi cheia porţii ştiu cum trebuie să fie rotită pentru a se deschide, însă aştept clipa în care şi tu vei şti asta şi fără să îmi spui, o vei face. Ştiu pragurile ce le am de trecut, ştiu pragurile ce le treci şi când le treci, ştiu pragul ce-l avem de trecut, cel din urmă şi cel mai uşpr dar care acum ţi se pare prea greu de a fi trecut. Chiar nu ştiu cum să pun întrebarea prin care să primesc răspunsul ce ar fi şi răspuns la întrebarea ta. Nu teama e care mă face să nu găsesc modalitatea de a formula întrebarea, ci tocmai faptul că mi se arată mereu Lumina privirilor tale, Lumina cuvintelor tale, Lumina pântecelor tale.
Eu ştiu că aşa e să fie! Căci de când m-ai recunoscut, şi eu ştiam de ce albul zăpezilor era decorul ce trebuia să ne înconjoare. Mă ştiai, te ştiam, ne ştiam şi nu ne fusese teamă să ne recunoştem. De ce oare e nevoie să ne mai întrebăm?
***
În prima noapte a noii noastre vieţi, când ochii îţi erau închişi, nici nu ştii cât te-am privit. Trecusem împreună pragul ce ne aducea mai aproape de noi şi de Ceruri, noi pământenii de azi, vremelnic împământeniţi, prin modul în care ne era dat s-o facem ca pământeni. Ştiam doar noi asta, şi nu aveam nevoie să ştie şi alţii, mai ales cei care nu aveau cum să înţeleagă ceea ce însemna acel timp în care noi, oamenii, ne regăsisem în lumina ce ne unise iarăşi. N-ar fi putut să înţeleagă, nici să creadă, cuvinte grele ne-ar fi spus...
Era numai Lumină pe chipul tău. În acea Lumină m-am aşezat şi eu, lângă tine, şi am adormit, după ani şi ani în care somnul l-am ştiut a fi drum căutător.
Când treceam cumpăna anilor mei, s-au adunat toţi cei trimişi spre noi să ne arate ce încă noi avem teamă să recunoaştem. Treceam pragul infinitului iar tu mi-ai deschis poarta către cer. Prin tine mă reîntâlnisem cu cerul şi, când focul trecutului miez de noapte s-a aprins a arde barierele dintre noi, chipul ţi s-a luminat într-un splendid albastru. Te-am văzut, pe tine, cea care în Ceruri ai fost păstrată, revenind în tine. Floare de lotus îţi înflorise pe creştet şi reîntregindu-te, am privit cum Lumina ce te îndumnezeia s-a aşezat, aşteptând, acolo unde aşteptarea ca da roade.
Priveam învăţând să aştept clipa în care îţi voi da de veste, aşteptând clipa când îmi vei da de veste, clipa în care vom da veste. Lumina aceea îţi este chip ce uimeşte pe cei care înţelesuri caută şi tot caută...

Casa cu lumini

Ţi-aminteşti de poiana în care somnului i-am promis odihnă?
Îţi aminteşti de casa pe care ne-am clădit-o şi-am dăruit-o timpului pentru a ne fi adusă în vremurile ce ni le va da, în cumpăna de lumi?
Îţi aminteşti câte visuri le-am trimis de atunci înspre acum, ştiind că va veni, cândva o iarnă... iarna care răzbuna toate iernile ce nu ne-au fost lăsate să fie ale noastre?
Soarele se va revărsa peste zăpada ce-şi va arunca reflexiile multicolore spre ochii ce vor căuta seninul depărtărilor. Copii se vor bucura de albul imaculat, focul vetrei va lumina până şi colţurile camerei în care povesti-vei cu Cel ce va veni despre Cei ce sunt.
Pe munte, acolo sus, în poiana străjuită de vârful muntelui, pragul anilor ni-l vom petrece, îmbrăţişaţi, şi îmbrăţişând pe cei ce lângă sufletele noastre vor fi pentru totdeauna. Ne vom fi nouă şi vom fi lor, şi vremurilor Lumii vom fi, însemn de biruinţă şi de izbândă. Cu gândul împlinirii datoriei ce ne-am lăsat-o să aibă înţelesul cuvenit vremurilor de atunci, aceleaşi de acum, vom fi iarăşi ce-am fost, şi cu mult mai mult decât atât. Am alergat, singur, pădurile pline de alburile zăpezii spre a nu fi văzut de marii vânători, ferindu-mi paşii de cotloanele întunericului, ca să găsesc muntele împădurit pănă spre vârf, acolo unde timpul trebuia să aşeze Casa cu Lumini, casa în care să îţi reaminteşti, în fapte, în trăiri, în vorbe, în gânduri, că eşti una, Fiică a Luminii!
Acolo, în Casa cu Lumini se va renaşte totul.
Copii îşi vor primeni sufletul, aruncându-şi puţinele gânduri potrivnice. Acolo, când vor fi îmbrăţişaţi de Cel ce ţi-a fost Tată plin de iubire, vor şti că lumea pe care au vrut să o cucerească armatele celor neiubitori, atunci când ei, cei de acum, erau ştiuţi că or să fie, e Lumea din care ei îşi au sorocit destinul pe ca-re au şi început să şi-l împlinească în lumea de aici, în care mai toţi se vor muritori.
Tu te vei renaşte, arătând că poveştile în care oamenii au crezut, a Păsării renăscute din cenuşă, a fost doar amintirea poveştii vieţii ce o şi trăieşti. Venită cu Lumina în mâini, şi nelăsată să faci Lumina să strălucească, ţi-ai ars gândurile şi le-ai lăsat să fie cenuşa care acolo, în Casa cu Lumini, ţi-am adus-o spre a-ţi renaşte în întregime, ţie şi destinului, nesupusa-ţi făptură.
Acolo mi-e dat să mă renasc, pentru a-mi continua motivul pentru care mi-ai fost dăruită în grijă, să-mi îndrept greşelile de a uita, de a nu lupta în orice clipă, pentru a şti că eşti ocrotită de soarele zilei şi de stelele nopţilor. Şi-mi va fi renaştere, ca să păstrez căldura casei în care copii să-şi viseze jocurile şi să-şi caute împlinirea viselor, în care tu să scrii, în deplinătatea liniştii visate, povestea Lumii în care azi trăim, povestea Lumii în care vom trăi. Şi tot în Casa cu Lumini să vină timpul în care să dai lumii vestea venirii Celui ce acum se ştie că va veni, trăind bucuria regăsirii, prin El, a eternităţii.
Pe vârful mutelui domol, unde dintotdeauna, noaptea, coboară Dumnezeu, veni-vor cei ce bucuria vor şti să o găsească, să-ţi privească blândeţea privirilor şi să-ţi asculte cântecul vocii mângâietoare. Acolo, în Casa cu Lumini, vei şti că ceea ce azi nu ne vrem să credem că e dat trăirii de om, va fi chiar viaţa ce o vom trăi-o.

vineri, 27 ianuarie 2012

Lumina ce va fi-n pădure...

Salvaţi pădurea... Spus e şi se spune, de-atâţia ani... Înţeles a fost de fiecare fără a se ţine cont de înţelesuri. Salvaţi pădurea... Peste tot se strigă, şi strigătul răsună în zadar...
***
Peste toate a fost o noapte ce nu s-a mai pomenit. Nu se mai auzea nimic în afară de foşnetul pădurilor şi paşii vieţuitoarelor de noapte ce-şi căutau şi ele înţeles vuietului care venea dinspre marginea pădurii. Atât de lungă a fost că, de nemaipomenit, chiar şi albinele au ieşit pe marginea scorburii, încercând să zboare fără a se rătăci. La miezul nopţii, care începuse ca orice noapte, frigul devenise pătrunzător şi întunericul, de nepătruns, era brăzdat de fulgere albastre care treceau deasupra coroanelor copacilor, ca nişte maşini bine controlate de cineva ce mai bine în întuneric, decât în lumină vedea. Câteva grupuri de oameni, din cei ce veniseră în fugă, mânaţi de la spate de vuiete înspăimântătoare, apucaseră să-şi facă adăpost şi îşi încercau somnul care putea să-i facă să înţeleagă ce li s-a întâmplat, îmbrăţişaţi, de frica întunericului nopţii şi a frigului prea devreme iernatic...
Erau cu totul neştiuţi de vieţuitoarele pădurii. Ei veniseră peste ele şi se aşezaseră acolo unde se împleteau drumurile lor, ori unde îşi dădeau întâlnire pentru a-şi face toate ce le erau de făcut spre traiul vieţii. Veniseră să scape de furia neluminii dezlănţuite peste casele lor şi fugăriţi de cei care, deşi asemeni lor, părăsind drumul pentru care se voiseră venirii în lume, au apucat pe calea ce spre promise dar necunoscute culmi ducea. Cei care fuseseră primi hăituiţi pătrunseseră adânc în pădurea pe care, n-o ştiau, dar o cunoşteau. Cunoscând-o, deşi veniseră din toate părţile, ajunseseră toţi în acelaşi loc. Erau multe fe-mei, mulţi copii şi puţini bărbaţi. Şi femeile şi copii crezuseră că bărbaţii rămăseseră să lupte cu hăituitorii, dar când şi cei dintr-al doilea val ajunseseră la marginea pădurii, s-a aflat că aceştia au rămas să convingă sau să hăituiască şi pe cei ce erau între alegeri. Cei din mijlocul pădurii erau îndureraţi şi dezamăgiţi... Gânduri împreună, fapte împreună, se vedeau acum că erau doar paravanul minciunii, că sângele se făcuse apă de ploaie. După ce a venit al doilea val, îşi găsiseră printre ei copii rătăciţi, şi asta mai îndulcea din amărăciunea ce îi făcuse pe mulţi prizonieri.
În mijlocul pădurii nu ardea focul. Era frig, cei mai mulţi dormeau şi dormeau îmbrăţişati, priviţi şi vegheaţi de vieţuitoarele pădurii. Dar ei ştiau că nimeni nu va muri, nimeni nu se va îmbolnăvi. Ştiau că, după toate frigurile vieţii de până atunci, frig nu mai exista. Copii cei mici îşi dormeau un somn al liniştii ce ştiau că le va fi viaţa. Copii rătăciţi erau singurii ce se strângeau la pieptul celorlalţi, căci ei înca mai aveau temerea morţii, a bolii, a foamei...
Spre marginea pădurii se auzeau paşii vieţuitoarelor care, neliniştite, căutau să înţeleagă de ce atât de mult forfoteau cei care aprinseseră focuri, dar şi de ce, la marginea pădurii, se adunaseră atâţia ochi ce căutai spre înlăuntrul ei. Neliniştite şi temătoare, ele călcau pe drumurile lor mărginaşe, despărţind ochii hulpavi de cei ce-şi aprindeau şi alte focuri. Mişcau lăstărişurile ca să nu vadă cei de pe margine chipurile celor din lumina focurilor, căci aceştia nu învăţaseră că uşor pot fi vânaţi, că fiind văzuţi, pot fi chemaţi într-un fel de ajutor, ce-i va face să se piardă cu firea.
Aşa s-a ajuns la miezul nopţii, care credeau toţi că va fi la fel de obişnuită, ca toate celelalte. Când veniseră acele fulgere s-au văzut cât de mulţi stăteau la pândă, căci neştiind despre ce era vorba fugiseră să se ascundă care pe unde apucaseră.
După miezul nopţii a început să se mişte pădurea. Un sunet ascuţit începea să se audă. Părea că vine din înalturi, dar se auzea peste tot de parcă fiecare fir de iarbă era o coardă ce vibra. Frigul devenise pătrunzător pe marginea pădurii. În pădure însă începea să fie cald. Sunetul era din ce in ce mai puternic şi mai ascuţit. Cei de pe margine cădeau seceraţi, cu ochii şi urechile însângerate. Cădeau cu ochii în pământul care nu vroia să-i acopere. Unii fugeau înapoi înspre oraşele din care veniseră pe urmele hăituţilor. Cei ce au ajuns primii au văzut cum casele, ale lor şi ale altora, se prăbuşeau. Iar sunetul îi urmărea. Şi tot mai mulţi dintre ei muşcau pamântul...
Deasupra pădurii se aşternea liniştea când, tot ce construise omul, cădea sub securea unui cutremur nimicitor. Se rupea pământul şi şanturi lungi separau locurile în care cei ce din ascunzători au ieşit încărcaţi de bogăţiile pe care încercau să le salveze. Când treceau fulgerele printre ei, focuri albastre se aprindeau pe degetele lor, transformându-le în torţe pe care ardeau podoabele pe care focul le făcea fără nici un preţ, îndurerându-i pe cei ce le ţineau ca fiind de mare preţ.
Pământul oraşelor se transforma, pe măsură ce fulgerele se îndeseau, într-un câmp asemănător cu cel al unei bălţi uscate de soare, dar cu rupturi largi şi adânci, peste care nimeni nu putea să treacă, fiind prizonierii insulei pe care rămăseseră. Când se mai ivea câte o mică rămăşită de legătură spre o altă insulă, încercând să se salveze, să treacă, se iscau lupte pe viaţă şi pe moarte. Mulţi erau împinşi înspre hăul şanţurilor şi piereau înghiţiţi de adâncimea necuprinsă. Toţi vroiau să scape, dar puţini credeau că mai scapă. Încercau să se cumpere unii pe alţii, să-şi evalueze viaţa în valori ale bogăţiilor, cumpărându-şi locul în faţă la treceri, dar, de multe ori aceştia piereau primii, împinşi din spate de cei îngroziţi de ideea morţii.
Până la marginea pădurii ajunsese să se rupă pământul. Se deschideau alte şanturi închizându-se cele în care căzuseră mulţi hăituitori. Pamântul se curăţa singur de hoiturile ce puteau să îl umple de duhoare, îngropându-i. Îşi plătiseră, când trăiau, altor oameni, viaţa, sănătatea, plăcerea, dar pământului nu avuseseră cu ce să plătească. Sufletul pământului, ce ieşise la suprafaţă, nu mai putea să ţină lângă el vietăţi fără suflet. Sufletul lor era de mult în pământ şi pământul le dădea locul ce li se cuvenea.
Copacii, ierburile, zborul păsărilor şi mersul vieţuitoarelor din pădure, oamenii ce-şi găsiseră locul în lume îndurând de toate cele făcute de ceilalţi, neîntunecându-se sau, prin renunţarea la cele întunecânde, luminându-se, oprise pământul să se mai rupă. Pământul era îndurerat de atâtea nedreptăţi, dar ştia că el nu trebuia să facă încă o nedreptate. Pădurea cu oamenii ce deveniseră ai ei devenise copilul cel tânăr al Pământului.
Cerul şi-a trimis lumina în ajutorul sufletului mare al Pământului. Când Lumina s-a coborât, a căutat locul unde să întâlnească speranţa Pământului. Din pădure doar semn de Lumină se ridica, şi acolo s-a coborât. Veneau pe drumul ei cei din Ceruri, cei care hotărâseră să despartă lumea după cele două trepte pe care se aşezaseră, trăind. Prima treaptă trebuia lăsată Pământului pe care-l îngreunaseră cu lucruri şi fapte. Ceilalţi, cei ce ajunseseră în pădure, deja erau separaţi de timpul fugii, trebuiau doar curăţaţi de cei ce încă mai jinduiau la cele pe care le avuseseră. Lumina oprise ziua să mai vină ca săşi poată desăvârşi împărţeala. Aproape toţi aceşti oameni, mai puţin de un sfert din cei care erau înainte, se aleseseră să trăiască. Lumina avea poruncă să scoată din mijlocul pădurii, spre margine, pe apostolii care făcuseră ceea ce facuseră doar pentru că aveau cunoaştere, dar sufletul nu le era dăruit în întregime Luminii şi care căutau să facă Lumea nouă asemenea Lumii vechi, să o conducă ei. Pe ei îi cautau Cerurile să-i trimită la margine, ca să înveţe că totdeauna minciuna lasă pete ce nu se şterg.
Era Lumină în pădure. Pe câmpuri unii mai fugeau să caute o cale. În pădure se vedeau scări de lumină pe care urcau femei, copii, bărbaţi... pe drumurile spre marginea pădurii încă mergeau mulţi bărbaţi, femei plângând după copii ce urcau scările şi câţiva copii ce se vedeau supăraţi şi mânioşi. În pădure mai nimeni nu mai intra, nimeni nu ieşea... Era încă noapte din noaptea cea lungă a primei zile...

marți, 24 ianuarie 2012

Somnul nopţilor tale

Acum dau ştire fără să mă tem: destinul se va împlini, ce-i scris e scris.
Mi-a fost drumul nopţii mai uşor decât credeam, decât oricine şi-ar fi imaginat. Am mers peste urmele zăpezii topite şi lustruită de soarele zile şi frigul nopţii, fără să simtă lunecarea pe care unii o încercaseră în faţa mea. Un drum fără oprire...
***
Am ajuns... şi am ajuns Acasă. Nu era nimic schimbat, nu arăta nimic a fi altfel. Aceleaşi stări de veghe, aceeaşi aşteptare... Eram, bineînţeles aşteptat, erau pregătiţi să-mi spună ceea ce aveau de spus şi de răspuns la ceea ce cerusem...
Să schimbi destine?... Cum credeai? Şi câte mai voiai? Destin, Misiune, Karmă? A ta, a ei, a mea... Tu chiar credeai că totul ţi se poate? Când ştiţi ce v-aţi făcut, cum să-ndreptaţi, de vreme ce-ndreptarea vă sunt eu?
Nu am vrut să dau crezare celor ce-mi erau cunoscute şi nici celor ce-mi erau ştiute. Am făcut şi eu precum mi-au spus oamenii, am vrut să fac şi eu pe placul celor ce, neîmpăcându-se cu destinul dat la plecarea înspre aici, cu legâmântul de a împlini ceea ce au cerut să împlinească, a celor ce aici trăind, s-au răzgândit sau au fost împinşi spre răzgândire, şi pentru ceea ce am făcut, prin El, blânda făptură a timpului ce va veni, Cerurile m-au certat. M-au certat pentru că prin ceea ce şi eu arătam altora îi îndemnam la împotrivirea către ei înşişi, Creaţie Dumnezeiască şi nu amăgire diavolească. El mi-a cerut să las neşterse cuvintele, ca să vadă toţi cât de slab poate fi omul, mânat de alte porniri decât cele fireşti faptei ce se face spre împlinire şi desăvârşire: împătimire, dragoste lumească, iubire milostivă.
 Nu mi-a vrut mândria de a nu arăta acelora care vor să cunoască, nu m-a lăsat să iau cuvintele din faţa celor ce şi-au ţintit privirea pe slovele aşternute de mine pe hârtie. Mi-a cerut să rămân în faţa omului aşa cum sunt chiar de-mi vor spune cuvinte frumoase, chiar de-mi vor spune cuvinte urâte, să îl las pe om să vadă că nicicui nu-i este dat să nu cârtească, să nu facă greşeală. Că omul, din fiece greşeală, de-şi caută îndreptare, se învaţă să fie mai bun, mai binevoitor, mai plin de Lumina Cerurilor Înalte. Că uitând de deşarta mândrie a arătării la faţă cu ascunderea celor gândite, spuse sau făcute, răsplata îşi va primi.
Şi îndurerat de gţndurile mele, ce le cunoştea chiar mai bine decât mine, după ce mi-a arătat ce mâini ne strâng de gât când să rostim adevărul, ce furci ne împing să rostim vorbele ce ni le pun în seamă, făpturi de pe aici şi făpturi ce nu ni se lasă acum vederii, ca-s de departe sau de prin alte părţi, nechemate sua chemate de cei necuraţi în gânduri şi trecut, mi-a mai zis: De te uitai la tine, de-ţi căutai dreapta privire şi căutai să te rupi de vorbele ce plecau la tine, căutând mai departe de supărare şi de neîndestularea şi puţinătatea de acum, a nevoilo date de viaţa din lumea în care trăiţi şi căutai mai degrabă a-ţi afla calea de a nu mai trăi datori unora ce s-au nevolnicit a se vinde pentru desfătare lumească, pentru desfrâu trupesc şi răscumpărare târzir a celor nefăcute din ambiţie, sau a celor ce s-au depărtat de Noi, încercând să ne gonească, nu v-ar mai fi bântuit gânduri negre ale pierzaniei, şi te-ai fi apropiat mai repede cu o zi de trecerea pragului îndurărilor. Ţie îţi este vina că o zi în plus va dura această îndurare. Te du şi te lasă judecat de cei ca tine, căci voi, cei care aveţi cunoscute virtuţile, aveţi şi putinţa de a vă judeca şi a vă da pedeapsa ce vi se cuvine. Te du, căci au venit toţi, din toate locurile prin care acum vieţuiesc.
Mi-am plecat capul Lui, aşa cum nu mi-e dat să o fac de multe ori, aşa cum am făcut-o doar în faţa Celui care-mi dăduse de ştire că trebuie să îndeplinesc ce mi-am luat asupră-mi la venirea în trupul celui gonit de slujitorii adâncurilor, ştiind cele ce urmează să le pătimesc pentru a putea, tot aici, să le împlinesc, după trecerea celei de-a doua porţi. Pe drumul către locul în care trebuia să mă duc fără de durerea greşelii, le-am revăzut pe toate câte nu le-am făcut la timpul în care trebuia să le fac.
 Pe-atunci m-au chemat să-mi dea de ştire. Dar nu facusem decât să mă împotrivesc, să spun că în simţire nu-mi este de bine decât viaţa pe care o aveam, împreună, aşa cum fuseseră anii trecuţi. Mi-era prea dragă sinţirea ce pleca din tăcutele gânduri ale drumurilor de unul singur, şi simţire îi spuneam, fără să mă uit la cuvintele de mine spuse, când gândul nu mai putea să mi se opună. Şi pentru că nici alungării nu i-am dat nici rost, nici înţeles, mi s-a dat încercarea care să mă arunce dincolo de prima poartă, întâmplarea în care mie, neânţelegătorul, să mi se arate chemarea în faţa lor. Când prima şi a doua oară am urcat, n-am văzut decât drumul şi tărâmurile, abia a treia oară am ajuns în faţa lor. Am sost primit cu drag, dar judecata mi s-a făcut, vinovăţiile mi s-au spus, plata şi pedeapsa mi s-au dat.
Şi atunci am avut vina, ca şi acum, de a încerca să schimb destinul. Chiar dacă atunci era într-un fel iar acum în alt fel, vinovăţia nu-mi este mai mică, cu atât mai mult cu cât ştiam că doar cei ce nu cred, după ce ştiu, încearcă marea cu degetul. Acum îmi era ruşine mare că făcusem cererea prin care mă arătam că pun condiţii. Să arăt cui? Să arăt ce? Să arăt cum? Vieţii ştiu că nu-i pui condiţii despre Ceruri, despre ceea ce e scris, despre ceea ce îi e dat.
Aveam multe de număarat din faptele ce le făcusem, trebuia să le ştiu pe toate. Trebuia să aleg doar faptele mele, doar de ele să ţin cont, să mă despart de cele ce eu credeam aici că sunt vinovăţii ale altora, şi n-a fost vreme să ajung decât până la intrare, să ştie că vreau să vin la ei şi am coborât degrabă. Şi nu a fost uşor să stau cu toate pe mine, dar a fost cu rost încă o zi pe Pământ.
 S-au mai spus şi vorbe, s-au mai făcut şi fapte, mi-am mai uşurat şi eu din greutate prin cele către alţii făcute, dar mi s-au dat şi două călăuze ce contur îmi puteau da înţelegerii a ceea ce acum sunt. Lor le-aş spune, acum fără să fac greşeli: Slavă lor, căci din firea lor au izvorât cuvintele către mine, cu vorbă înţeleaptă au venit să vadă şi să-mi îndrepte faptele ce eu nu le consideram, orbit de trufia înaltului, că bine nu fac mai mult decât pot să facă rău.
De cum s-au dus treburile lumeşti să se culce, nu mi-a mai fost dat să ştiu ce mai sunt aici, nici de cele ce ziua întreagă îmi lipsise. M-am adâncit aici în somn şi am plecat. Priveam nesomnul greu al celor dragi, umbrele mai multe sau mai puţine din jurul lor. Le-am văzut să le ştiu, căci de vorbit mie ştiu că de nesomul acesta nu-mi vor vorbi. Am cercetat şi spre acolo unde fusesem rugat să văd şi m-am cam cutremurat de sclipirile de oţel ale cuştilor în care erau închişi muguri ce dădeau să pălească. Erau cuşti făcute de fapte de oameni. Se vor sparge, dar plata e pe măsură. Şi-am văzut, în altă parte şi gheaţa pe care mă tot lupt să o topesc şi trebuie să o topesc, pentru a nu mai împiedica venirea Lui.
Am intrat direct, pe poarta mică, pentru că nu se deschiseseră încă porţile cele mari. Am trecut pe Acasă şi le-am spus că merg degrabă să mă înfăţişez judecăţii-mi, aşa cum El mi-a spus! I-am văzut mulţumirea ascultării când m-a îmbrăţişat rostind cuvântul ce-mi tot spune că mi-l va rosti. Şi mi-a mai zis că după ce termin treaba să vorbesc cu el, ceva să-mi spună.
În toată zarva ce ştiu că este pe acolo, unde se judecă mereu despre soarta Pământului, unde se cercetează toate pretenţiile unora sau altora, oamenii nu sunt lăsaţi să aştepte mult. Doar de cumva ei, oamenii se grăbesc, mai au de aşteptat omeneşti minute sau ore. Am aşteptat şi eu, pentru că sosisem mai devreme, dar toşi erau aclolo. Şi am intrat şi-am spus ce aveam de spus. Am spus eu de ceea ce mă fac vinovat, au mai spus şi ei de altele ce eu nu le văzusem. Mi-au dat pedeasă îmdreptarea şi pierderea trufiei ce o mai ţineam ca podoabă, dar mi-au spus cuvintele ce trebuia să-mi amintesc că le ştiu. Mi-au arătat traiul Lupului Alb şi drumurile lui peste câmpuri, înfruntarea vitregiilor vremii şi îndurarea lipsurilor pe care trebuie să le facă. Şi mi-au citit iarăşi, din Carte, destinul cu toate cele bune, cu toate cele rele. Mi-au arătat locul în care ajunsesem, că înscris era de atât de mult în carte. Au deschis şi a doua şi mi-au citit şi de acolo. Şi au deschis şi a treia carte, ce se simţea că nu prea fusese deschisă, şi când primele cuvinte s-au auzit, am înţeles că era vorba de cartea ce va urma să se deschidă.
Marele preot mi-a vorbit înainte de a pleca. Era singurul care putea vorbi despre motivele pentru care se aleg oamenii ce dau altor oameni drum în această lume. A început cu două întrebări ce nu aveau răspuns căci evidenţele erau directe: “Ştii pe cine ai lângă tine?”, “Ştii cine eşti?”. Trebuia să ştii să dai răspunsuri, de ce tu poţi da, prin tine, ceea ce trebuie să primească El, iar ceea ce trebuie să fie a fost aleasă pentru că doar ea poate să dea. Altfel El nu va putea fi El, iar jumătăţile nu ar putea purta nimic din ceea ce ar purta întregul. El, ca şi oricine care vine, este dat să vină doar în trupul în care îi este dat să vină. Că oamenii altele mai vor, e semnul de stricare a lumii, dar câte le este dat să pătimească după venirea celui nehotărât, îi fac să-şi îndrepte gândul şi faptele, căci datul acesta nu este plătit nici cu arginţi, nici cu plăcerile vederii, nici cu îndemnul altora, nici cu mulţumirea împotrivirii. Mi-a spus să ştiu şi să nu mai am îndemnul de a fugi, căci de cred că va fi greu mă înşel, căci de cred că va fi rău mă înşel. Trebuie să aştept să fie aşa cum trebuie să fie. Şi să stim că bucuria traiului lângă el, multă vreme, în carte ne e scrisă. Te du în lume, şi te du duhovnicului să îi spui. Şi nu te mai duce să întrebi de tine, sau de cei de lângă tine, ţine-te departe de a mai pune în cumpănă ce ţi se dă a face!
Am trecut pe acasă. L-am găsit gânditor. Părea descumpănit cum niciodată nu l-am simţit niciodată. M-a întrebat despre judecata-mi, despre cele ce mi s-au spus, despre ceea ce vreau să fac, despre ceea ce am de făcut. Când mi-a deschis uşa mi-a arătat ce zori frumoşi se vor arăta. Din prag mi-a mai spus:Aşa de temători sunt oamenii, de ne împiedică venirea? Noi tot vom veni!"
***
Am revenit să fac tot ceea ce este de făcut! Am revenit ştiind că somnul nopţilor tale trebuie să se umple de liniştea ce-ţi este menită. Că somnul nopţilor tale trebuie să fie mângâiate de privirile Lui, ce urmează să-ţi stea în preajmă şi să ţi se arate în plina-i măreţie! 

duminică, 22 ianuarie 2012

Zbor de neînfrânt

Trăieşti zilele din urmă ale timpului trecut. Ţi-ai pus paşii să meargă, ţi-ai regăsit motivele de a avea zbor de neoprit. Valuri de lumină stau deasupra ta, aşteptând să le laşi să te cuprindă, să poată să-ţi crească aripile din mugurii care iarăşi s-au arătat, din mugurii ce chiar şi cei mai nepăsători îi văd. Ai trecut parguri, ai plăti vămile porţilor. Lumina s-a aşezat deasupra ta aşteptând şi clipa marii tale eliberări, cea din urmă pământeană zbatere. Oricum ar fi, vei trece deasupra şi te vei umple de Lumină, arătând şi celor ce nu ştiu, şi celor ce nu cred, că Fiică a Luminii tu eşti. Lumina aşteaptă dorinţa-ţi de a trece, dorinţa-ţi de a uita ceea ce a fost, ceea ce s-a mai întâmplat, cu voia sau fără voia ta, de a-ţi accepta înţeleasa menire. Te-ar putea cuprinde pe neaşteptate, te-ar putea răpi acestei vieţi, spre înălţare, dar tu dăruită şi hărăzită acestei lumi eşti şi lumii trebuie să dai lumină din tine şi prin tine.
Prin viaţă, prin vieţi, prin timpuri de acum şi de când vor fi oamenii pe Pământ, ai văzut şi ai înţeles cam tot ceea ce trebuia să înţelegi, căci ştiute îţi erau toate. Ai trecut prin toate cele omeneşti, iar dacă te-ai împotrivit s-a întâmplat să o iei de la capăt, revenind pentru a trece prin aceleaşi cunoscute dar neştiute date încercări spre treapta cea mai de sus. De toate ai fost, şi eşti acum ceea ce eşti pe cele ultime nebiruite încercări să le trăieşti, şi ţi-e dat să biruieşti.
Zbaterea ta în dorinţa de a şti, uitând de câte cunoşti, este doar urma a ceea ce a fost să se întâmple aici. De îţi era de la început drumul uşor, cum acum omeneşte, gândeşti că nu a fost, ţi-ar fi fost dat să pleci privind în jos de ruşinea unei vieţi lăsată pe mâna gândurilor oamenilor, omului ce-ai fi fost, şi a haitelor de lupi suri ce ţi-ar fi sfâşiat şi ultima dorinţă de arătare a locului de unde aici eşti venită.
Ce cunoşti nu e nicicui de mirare. Acei ce te au văzută în ceea ce erai şi în ceea ce eşti, îţi privesc prezentul, recunoscându-ţi legământul şi ştiind cui, şi când, şi cum, şi de ce rostit a fost, ştiindu-ţi şi rostul ce îl ai pentru acum şi pentru ce va fi. Ţi-ai scris în cuvinte aurite ceea ce ştii că eşti şi vei fi, iar aceştia, cei cunoscători, ţi-au vorbit fără de multe spuse, fiindu-ţi ţie lăsată puterea de a te recunoaşte în spusele sufletului, straşnic păzit dar nesupus. Ei nu au fost aşa aproape cum ţi-au venit cei ce erau trimişi spre încercarea ta, cei ce aruncau saci de vorbe frumoase. Ei spuneau scurt: superb, magnific, extraordinar, ceilalţi spuneau laude izvorâte din muncile gândurilor. Şi acum, ei nu îţi vorbesc pe de-a-ntregul, dar este de ajuns să le cauţi privirile, să le vezi îmbrăţişarea sufletească, şi poţi să vezi cât de mare este bucuria că drumul ţi s-a pus în calea paşilor.
Te zbaţi pentru a înţelege cutremurarea pragului pe care l-ai păşit, te-mpinge înspre înapoi vântul înălţimilor ce te încearcă, te cheamă iviri de năluci şi cântece de sirenă, dar Lumina pe care o cauţi de când te-au tot dorit lor, cele tărâmuri întunecate, te face să nu te pierzi, să nu te arunci înapoi, căci înapoi e o altă lume de care ştii încotro se îndreaptă şi cine, şi ce, o stăpâneşte. Şi bine ştii, că orice-ar fi, destinul doar se va-mplini.
Rânduielile lumii s-au coborât jos şi tot mai jos. Le ştiai căci le-ai trăit, ţi s-au întipărit unele dintre ele în obiceiuri. Încă mai sunt unele ce, în sufletu-ţi ce poate cuprinde o nemăsurată dorinţă de a fi tuturor bine, le priveşti ca nedecăzute şi înălţătoare. Te mai copleşesc uneori şi dezamăgiri te mai cuprind, când altele vezi că au fost să se întâmple, că timpul încrederii a fost înlocuit, fără crâcnire, cu cel al virtuţilor îmbuibării şi uitării binefăcătorilor. Te mai încrezi încă în ideea neputinţei căci nu ai vrea să ştii că linia propriului prag se vede prin încercările altora, deşi ţi-e dat să simţi că vântul îngheţat, pe cei încercaţi mai mult îi încălzeşte.
 Nu e greu de văzut că timpul nostru este un timp al naşterii şi al trecerii la o nouă vreme. Numai că acest nou are tot atât de puţin ca şi copilul de-abia născut, o realitate deplină; şi este esenţial ca acest lucru să nu neînţeles, căci vremurilor începuturilor ni-i dată soarta de a ne arăta ceea ce suntem. Tu deja asta ştii, tu deja asta a-i spus. Poate chiar faptul că a-i spus, a fost văzut de lupii suri ca pradă ce prinsă trebuie să fie. Lupi suri şi-n Cer şi pe Pământ mai sunt. Lor nu li se poate opune decât cea mai mare putere a Creaţiei, acea putere care este şi cheia către fericire: iubirea.
Te cunosc de mult mai mult timp decât se poate da înţeles timpului. Cunoscându-te, am citit mereu altceva în spusele tale. Balansul culorilor mi-a arătat, prin tine, încă o dată că tu eşti... Din cele spuse de tine, într-o frumuseţe ce face să orbească şi pe cel mai bun cercetaş în ale cuvintelor, s-au ascuns înţelegerile ce le-ai vrut date lumii, înţelesuri pe care lumea nu s-a obosit să le caute. Alegerea a fost a lor, căci s-au vrut mai aproape de îngerii negri decât de divina ei motivaţie.
Eu am auzit ceea ce spuneai lumii. Dar mi-au şoptit, printr-un fâlfâit de aripi, la ureche, îngerii, înţelesurile întregi ale cuvintelor tale. Tu le spuneai oamenilor despre culorile luminii, ca ei să înţeleagă faptul că toate sufletele au culoare, culoarea sfinţeniei şi a divinităţii din care provin. Le spuneai oamenilor că toate sufletele sunt iubite şi preţuite de cei din Înalturi. Şi le mai spuneai, ceea ce eu spun fără încondeieri meşteşugite că sufletul este miza cea mai mare, de aceea un singur suflet salvat este un mare câştig, căci un suflet se poate pierde atât de uşor. Se pierde uşor pentru că se îngroapă în lumea percepţiilor despre sine, se identifică până într-acolo încât pe sine se pierde din vedere şi rămâne doar o luminiţă plăpândă, pierdută înspre orizont, care îl înştiinţează pe om că încă este în viaţă. Le mai spuneai oamenilor că abia la final, când se mai despovărează de cele lumeşti, omul îşi caută îngerii spre a-i urma, spre a dezgoli sufletul de tot ceea ce nu a fost real şi cu care şi l-a acoperit.
Pentru că şi tu ai trecut, aşa cum şi eu am avut drum cu praguri, toate dezgolirile, toate “hainele” aruncate sunt plăţile pentru trecerea peste prag, care, odată trecut, se face a fi realul pas mai aproape de Lumina, de bucurie, de pace, de... acasă.
Tu le-ai spus, subtil şi subînţeles, că sufletul are o aromă aparte, că este poarta spre divinitate, cea mai curată parte din fiinţa omului, cea mai pură şi cea mai fragilă. Dar şi cea mai puternică, atunci când trebuie să fie aşa.
Toate se întâmplă pentru că omul nu se poate autodefini, definindu-se doar prin semeni. Omul, singur cu el, uită chiar şi unde s-a născut, dar nu reuşeşte să îşi dea seama de incapacitatea autodefinirii, că el este prezent doar definit fiind de cei din jur, altfel l-ar paşte moartea motivată de melancolia singurătăţii.
Tot din spusele tale, frumoase, pline de florile sufletului, am înţeles şi vorbele despre drama omului, căci din dualismul existenţial, trup şi suflet, se întâmplă mereu o joacă a alegerii, niciodată convingătoare. Omul se gândeşte la trup, care nu este etern, la suflet, care, dacă ştie că este dăruit eternităţii, nu este convingător. Gîndul e relevanţa mentalului, dar e schimbător, nu are biruinţă definitivă, fiind, în final şi el muritor ca şi trupul, şi atunci nu are esenţialitate. La disperare însă omul este convins să nu se sinucidă de suflet. Un joc, un joc ce-l joacă omul până reuşeşte împăcarea cu sine.
În felul meu rostind, din toate înţelesurile am văzut că i-ai fi vrut întrebaţi oamenii dacă s-au gândit că to ceea ce fac, oriunde îşi îndreaptă gţndurile, atenţia, privirile, îi ating, îi afectează, le schimbă dispoziţia sufletească atât de mult încât chiar şi culoarea sufletului se schimbă?
Prin spusele tale, prin tine am văzut şi tot ceea ce va urma. Nu doar de-acum încolo câteva luni, ci peste ceva mai mult, atunci când va veni ziua în care oamenii vor putea să vadă prin sine şi prin alţii ca printr-un cristal, aşa cum este cu adevărat în interior, acea zi în care nu se va mai putea minţi. Va veni acea zi în care sufletul nu se va mai putea ascunde în gânduri şi gândurile nu vor mai putea trăda pe om, întorcândul împotriva destinului, a menirii sale de aici şi din Ceruri.
Eu m-am supus destinului în care am înţeles că fără revelaţie, fără ajutor divin, nu pot şti cu adevărat nici cine sunt, nici ce este lumea, nici dacă are vreun sens sau nu, nici dacă eu am sens sau nu. De unul singur nu puteam să ştiu. Când mi-am dat seama că fără Dumnezeu nu poţi cunoaşte sensul existenţei umane şi universale, nu poţi să-ţi accepţi şi împlineşti destinul, am ridicat cortina şi m-am apropiat de ceea ce sunt. Astăzi pot accepta ceea ce sunt şi ceea ce voi fi! De atunci eu nu mai pot să accept, în numele nici unei idei, să asupresc măcar o singură celulă dintr-un om. Ştiu însă că legea divină este implacabilă, şi vrem sau nu vrem, ne supune, ne înfrânge pornirea împotriva ei, împotriva noastră. Şi tu, la fel...
Întoarce-te la vorbele tale, rostite cu esenţa întregii divinităţi ce sălăşluieşte în tine. Spuselor mele poţi să nu le dai crezare, şi noimă de cuvinte şi de gânduri să le pui în cale. Dar din urmă te vor înfrânge spre a te face biruitoare peste toate cele ce trebuiesc biruite, tocmai ceea ce din suflet ţi-a izvorât. Căci sufletul tău îţi este şi înger, căci sufletul tău va fi cel ce ţie îţi va obloji toate rănile şi va repara tot ceea ce s-a stricat sau dărâmat în anii de dinainte. Tu lui te vei dărui. El pe tine te va-mbogăţi.
Tu vrei zbura şi vei zbura. Voi fi, cum ştii, în preajma ta. Îţi este dat să fii nemuritoare, îţi este dat să zbori spre soare. Ţi-arunci poverile ce încă te apasă, o casă de-ţi doreşti, avea-vei casă. Liniştea ce o cauţi de atâta vreme, ce şi mie căutare mi-a fost, aceea ce n-a fost nicicând în noi, afără de cea care i-am dat doar înţeles de linişte, va despiedica toate împiedicările ce au stat de-a curmezisul, lăsând să se vadă, să se înţeleagă, să se priceapă ce şi cum este să fii, Tu, Fiică a Luminii. Tu, şi zborul tău de neînfrânt! Şi lumea care mai este încă aşa cum este, dar care nu va mai fi aşa mult timp, te aşteaptă să-i dăruieşti definirea!Tu, doar tu!

vineri, 20 ianuarie 2012

Redute ale morţii?

În orice război, armatele ştiu de ce luptă. Şi îşi fac planul primei lupte, îşi găsesc aliaţi, îşi stabilesca aliniamentele. În mai toate luptele, atacatorii erau cei care vroiau să domine pe cei atacaţi, şi fără să dea semne erau cei care prima lovitură o dădeau.
Cei atacaţi se făceau vinovaţi de faptul că îşi doreau libertatea, că îşi doreau să aibă necesara siguranţă de a-şi duce traiul neatârnaţi. Atacatorii plănuiau în secret strategii de a-i face vulnerabili şi slabi. Şi până la momentul confruntării, tot lucrau, pe ascuns, la această vulnerabilizare. Încercau, în primul rând să separe în bucăţi pe cei care îi viza, promiţând, celor ce aveau naivitatea de a-i crede prieteni, chiar şi marea cu sarea. O făceau, şi chiar dăruiau cu picătura, bucăţele din cele promise, dar niciodată ceea ce promiteau. Apoi, învrăjbeau, cu vorbe, sau cu fapte pe ascuns, bucăţele, pentru a se porni o luptă între ele, pentru a li se împuţina încrederea, pentru a se strica unitatea şi idealurile. Porneau, din umbră lupte, ce la vedere se vedeau a fi pornite de cei care, găseau, în cei ce erau de neclintit în dorinţa de a fi liberi, nişte împilatori şi răpitori de drepturi. Şi chiar dacă aceştia mereu le propuneau discuţia pentru a dovedi adevărul, cei care se răzvrătiseră erau încurajaţi să impună mereu şi mereu alte condiţii.
Pe cei drept stătărori îi puneau la zid, îi izolau, îi arătau cu degetul ca duşmani ai celorlalţi. Îi înfometau, îi sărăceau, le luau toate resursele ca să nu se mai mişte, ca să nu se mai arate nicicui, ca nimeni să nu îi mai vadă, nimeni, asemeni lor, să nu îi vadă, să nu îi ajute.
Din ceea ce oamenii au trăit, istorie cum o numesc ei, se ştie ce s-a întâmplat, câţi au fost astfel înfrânţi, câţi au fost apoi direct atacaţi şi doar aşa au fost înfrânţi, câţi n-au putut fi înfrânţi...
Cei înfrânţi, oricum s-ar fi obţinut înfrângerea lor, n-au fost doar aceia care rezistaseră. Au fost înfrânţi şi duşi în sclavie şi cei înfrânţi, şi cei care cedaseră atacatorilor. Ba chiar mai mult, luptătorii şi-au avut nume de glorie chiar în tabăra celor care-şi proclamaseră victoria, iar cei care îl slăbiseră pe cel înfrânt au fost puşi în margine cu nume şi titluri ruşinoase. Nimeni nu-i mai considera aliaţi căci încredere nu mai putea avea în ei. Doar aceia, ce ultimii fuseseră înfrânţi, se mai uitau către ei, către silnica şi inutila lor existenţă. Fiindu-le ştiute motivele ce le avuseseră înainte de a apare otrava ademenirii, le era din nou mâna întinsă spre unitate şi recâştigarea a ceea ce şi ei, înfrânţi, şi ceilalţi, cei care, ademeniţi, se lăsaseră înfrânţi, tot vroiau: libertatea şi liniştea e-xistenţei spre a arăta că sunt ceea ce sunt.
***
Precum în Cer, aşa şi pe Pământ. Ceea ce se leagă pe Pământ, se leagă şi în Cer...
***
Când se tot întâmplă una sau alta, întrebările se pun şi se tot pun. Răspunsurile se găsesc greu, căci dacă nimic nu se vede în realitate, omul, adept al materialului cum este, nu găseşte nici cauzele, nici motivele, şi mai totul explică prin el şi absurdităţi pe post de argument...
Aşa a fost să se întâmple nouă, aşa ni-i dat să ni se-ntâmple şi nouă. Trăiesc întâmplările şi le pun pe listă. Soluţiile, acum, le văd căci, El, veghetorul destinului m-a lăsat să pot să ştiu. Când trebuie să şi cunosc, plec acasă... Plec Acolo, acasă, căci Acolo se poate să mi se spună de ce, de la cine, cum vin aceste răutăţi. Căci Acolo, stă de veghe şi Cel ce va veni...
Mi-a spus poveste pe care am scris-o mai sus cu cuvintele mele. Şi mi-a arătat cancelaria în care totul se planifică acest război. Să vezi două făpturi ce întorc pe toate părţile o cărticică ce o scriu şi o rescriu pentru a putea să fie pusă în biblioteca vieţii, de-a dreptul te uimeşte. Să mai şi ştii că folosesc o armată de împrumut, cumpărată pe suflet, doar pentru a avea victorii efemere împotriva altora, dar şi alor lor, te face să te cutremuri de câtă decădere este acum în om!
A trebuit să mă arăt iarăşi Lor, celor doi care aşteaptă coborârea. Am discutat cu amândoi, căci prea greu îmi era. De data asta chiar m-au certat, aşa cum nu o mai făcuseră vreodată. Şi m-au certat spunându-mi mie că nu le dăm ascultare. Mi-arăta o sabie, mă întreba de ce am lăsat-o jos. Mi-arăta iarăşi câmpul pe care ne-au împresurat cândva şi ne-au lăsat să ne tot căutăm. Celălalt era pus să aducă implacabilul aici: lovituri care să nu lase loc de împotrivire, vroia chiar să taie podul dintre gânduri şi suflet. M-am cutremurat doar la gândul a ceea ce putea urma. La haoticul drum al celor ce nu ar mai fi putut şti ce fac clipă de clipă. Erau de-a valma, cei ce atacau cu cei atacaţi, cu cei din jurul lor. S-ar fi numit asta, aici, nebunie. Iar faptele nemaiîntâlnite, neacceptate, condamnate prin vorbe sau prin fapte. Adormirea minţii nu era ceea ce ar fi trebuit să se întâmple în zilele de azi. Războinicul ce va fi îşi arăta deja neînduplecarea...
M-au certat şi mi-au arătat câtă supărare le pricinuim noi. El, primul coborâtor, m-a tot întrebat de-mi sunt atât de dragi escaladele pe pereţi abrupţi sau cărările? Înţelegeam ce vrea să îmi spună, dar cum să-i spun eu că pentru a fi aşa e cum e să fie, eu aş înconjura de câteva ori muntele urcuşului, doar ca să fac în aşa fel încât să urcăm fără să se simtă oboseala, ca atunci când va fi să fie, El să nu se teamă de a veni? Cum să-l fac să înţeleagă faptul că eu n-am oprelişti, dar că nu ştiu cum să fac acum, aici, să spun ceea ce El spune să spun şi să fie înţeles aşa cum e spus, fără să se creadă că altceva este spus? Cum să ridic perdelele ce simt şi eu că se pun, zi de zi, pe ochii altora? L-am rugat să nu mă mai lase singur, l-am rugat să se arate, să arate şi să spună ceea ce îmi spune şi mie, fără să certe... L-am rugat să-l liniştească pe celălalt pentru că nu este acum bine să facă ceea ce ştie el că e bine, că e grea, mai grea lupta după aceea, că nu vreau să văd omul suferind sau plin de vorbele altora. L-am rugat să ceară şi el Căpitanului să trimită câţiva ostaşi să stea de pază...
S-au mai domolit, s-au arătat şi înţelegători. Însă la ceea ce le ceream să facă, alături de mine, răspunsul a fost scurt: Poţi singur să ceri, ştii că pentru asta totdeauna ţi s-a dat, mergi acolo unde eşti aşteptat şi cere...
A trebuit să mă duc şi acolo. Acolo era îmbulzeală mare, veneau şi plecau în şi din toate părţile. Se pregătea planul primei zdruncinări a lumii, o zdruncinare cum nu s-a mai văzut. Se ajunsese la înţelegere privind primul pas, primul semn dat oamenilor ca să aleagă mai uşor. De alegerea asta depinde pasul următor, depinde câţi paşi vor fi... Va fi un pas cu mulţi morţi, cu mulţi decăzuţi...
N-aveam timp să aflu mai multe, trebuia să cobor în scurt timp, dar am reuşit să îi spun Marelui Preot despre cererea mea. I-am spus ce trăiam noi, aici, i-am spus ceea ce deja ştiam... Azi voi aştepta să vină cei pe care i-am cerut alături.
Când să plec, m-a răsucit cu faţa spre el şi mi-a spus: Arătaţi-vă! Cel ce te înfruntă nu are putinţa de a şti ce luptă a pornit, căci nu poate să vadă. El doar crede! Şi nu va dezbinaţi înainte de a vă arăta. E timpul să îi faci şi pe ei să vrea să stea în lumină. Nu va fi greu, greu e doar să vreţi...

joi, 19 ianuarie 2012

Discuţii de dinainte de a deveni prezent [5]

Se vor întâmpla fără de ştire toate cele necesare ca să vină clipa de coborâre a primului din cei care se vor împământeni în lumea cea nouă. Aşteaptă toţi să ştie când va fi prima zi a acelei Noi Lumi, mulţi s-au grăbit să spună că toată lumea va şti. Nu mă încred în ei, chiar dacă le dau dreptate când spun oamenilor despre ziua în care toate semnele vor fi arătate. Are însemnătate acea zi pentru toţi, dar nu este nici ultima a Lumii Vechi, nici prima a Lumii Noi. Unii, prea puţini e drept, şi nu vin ei cu nici o veste, dar o dau prin alţii, sunt deja trăitori în ea. Suntem alţii ce ni-i pasul pus şi acolo, dar suntem şi aici; unii vorbesc, alţii nu vorbesc. Cei ce au păşit pot spune că lor le este ştiut semnul trecerii definitive în acea lume. Unii, cei mai mulţi, încearcă să înţeleagă cum va fi acea lume. Ei sunt cei care acum dau veşti despre războaie cumplite sau despre pace şi armonie ce nu s-a aflat vreodată! Ei deja spun că ştiu şi când se va fi trecerea, şi cum va fi trecerea, şi ce va fi după trecere.
Eu ştiu când nouă ni se va arăta că ceea ce a fost ia sfârşit, că ceea ce va fi începe. El este semnul, El dă semnul. Se va-ntâmpla să fie omeneşte întâmplat ceea ce e firesc, când n-ar fi teamă de a se întâmpla. Acei care vor afla, nu se vor mai vrea să fie împotrivă, chiar dacă împotrivă vof fi vrut să fie. Teamă mare s-ar putea să avem că nu va fi uşor, dar nu va fi să se cuibărească teama, căci doar trei ore gândurile se vor frământa, uitate fiind de vestea care va schimba întru totul totul. Trei săptămâni nu va şti nimeni despre pregătita-i venire, căci atunci vor fi mai multe vorbe împotriva faptei. Se vor prăbuşi definitiv cercurile strâmtorării şi lacrimi ale bucuriei vor curge, cu arătarea celor făptaşi ai împotrivirii şi celor ce bucuria aceasta o aşteaptă. În pumnii fricii se vor prinde florile ce vor încorona gândul frumos. Ceea ce azi e crezut imposibil, întâmplându-se, nimic nu va mai sta împotrivă.
La miez de noapte va fi trecerea între lumi. O rază albă va tăia cerurile. O rază albă ce văzută, înţeleasă sau neînţeleasă, va fi de toţi, va fi lumina ce va coborî aducându-l. Se vor împreuna luminile ce-l aşteaptă cu lumina Lui. Va fi Lumină mare în jur... În acea lumină i se va proiecta pe tavan chipul de cum va fi când se vor împlini anii plecării în lume. Voi, fiice ale luminii, veţi trăi bucuria chipului fără asemănare, căci voi veţi fi cele dintâi ce-L veţi vedea. Această clipă, ce nu va fi nălucire, ne va da vestea trecerii.
Nu va fi o noapte a nopţii mari, va fi o noapte a toamnei tărzii ce va mira pe toată lumea cât va fi de caldă. Dar zilele ce vor urma vor altfel decât toate cele ştiute. Cei din lumea veche se vor simţi că încep să plutească, sau că li se îngroapă picioarele în pământ. Cei ce azi spun despre ziua cea mare, despre ziua de sfârşit, ori despre ziua de sfârşit, vor căuta să spună că a venit o stea, sau că în Pământ se zbat cei ce vor să iasă. Mulţi îmsă se vor pierde în mulţime, ruşinaţi de ceea ce sunt acum.
De teama Lui unii vor găsi de cuvinţă să plece, să nu aştepte ziua trecerii, căci ştiindu-se cu sufletul atârnat de toate răutăţile de pînă atunci, vor înţelege că tot jos vor merge. Din bucurie alţii vor găsi dreapta cale... Ei vor şti simţind, căci el, aşa cum ar fi, neînsemnat, îşi va începe lucrarea în aşteptarea celorlalţi.
 Abia atunci, când venit va fi aici, aici voi sta şi eu mai mult. Ceea ce acum mi se spune doar Acolo, spus îmi va fi de El. Ceea ce eu acum trebuie să pun în cuvinte, nu voi mai pune eu, căci El va vorbi prin cea care i-a fost aleasă pavăză a începutului. Voi strânge ostaşii ce-i vor da ascultare în lupta lui cea mare...
Noaptea stelelor va fi... Noaptea Pământului va fi... Lupta cea mare se va porni...
Când ruperea pământului şi îngroparea celor ce nu mai pot niciodată urca, El ne va spune unde va fi locul în care nimic nu ni se poate întâmpla. Şi acolo îşi va găsi ziua de foc în care va surâde lumii întâia oară, după trei zile în care va tot fi aşteptat... Iar zâmbetu-i va face lumea să nu mai fie tristă.

Discuţii de dinainte de a deveni prezent [4]

Acum, când pun în cuvinte ceea ce “de văzut se vede de cel care crede”, imposibil sau imperceptibil pentru cel ce nu vrea să accepte propria-i dualitate de om şi spirit, material şi spiritual, trebuie să o fac sub ameninţarea Sabiei lui Damocles: “Revelaţie versus manipulare”. Faptul că vorbesc despre vremuri bune pare o crimă, faptul că ceea ce va fi este în partea opusă a ceea ce a fost se crede a fi împotrivire vieţii omului,  însă cu puterea celui implicat  îmi asum legea divină de a primi exact contrariul dacă minciuna o vreau adevăr suprem.
***
Ca toate lucrurile să se întâmple aşa cum trebuie, în ritmul ce ne este dat, ce-mi este dat, ce dat este celorlalţi. Sut toate legate şi nu pot fi separate. Eu unul pot îndura efectele întârzierilor, al paşilor înapoi. Nu cer sub aspectual acesta îndurare, dar nu pot pe ceilalţi să îi las să-şi prelungească calvarul. Am început să spun cerându-mi-se să spun; acum spusele nu sunt conforme cu gândurile şi greu îmi e să continui. Dar voi continua, pentru că, înainte de toate trebuie să îmi respect menirea, contractul meu cu divinitatea pentru această viaţă. Orice-ar fi cu mine, suflete trebuie să fie salvate, Cei ce trebuie să vina TREBUIE să vină. Eu nu mă pot împotrivi, eu nu pot minţi, eu nu mă pot minţi. Respect legământul chiar dacă legile umane îi sunt jurământului împotrivă.
***
Ceea ce e acolo, dincolo de scară, acolo unde e atâta lumină că n-ai cum să vezi, căci este mai strălucitoare decât raza soarelui ce intră direct în ochi, e o văpaie. Aceasta e văpaia schimbărilor menite vieţii. Aşa cum îmi spunea El: “Voi îi spuneţi linişte, bucurie, fericire, când vă gândiţi la ceea ce nu aţi avut. Acolo este ceea ce dat vă este, cum dat este şi altora, care şi ei caută asta!”, acolo se regăseşte, atunci se întâmplă. Întregul este asemenea unui cerc. Ca să pot spune ceea ce El mereu îmi descrie este asemănarea cu celebrul simbol al completitudinii, Yn-Yang. Asemănător pentru că e vorba de ceva mult mai complex, o sferă care din orice parte ar fi privită, asemenea acestui simbol se arată.
Acolo  toate complexităţile de aici sunt foarte simple, pentru că Acolo totul este bine rânduit, pe nivele orizontale cu interconexiunile pe verticală. Noi, aici am stricat rânduielile amestecând orizontalele cu verticalele. Noi acum suntem ceva de genul: oaia fată un miel, îi dă lapte dar când merg pe drum merge după miel, vrând să creadă că mielul, care niciodată nu a făcut drumul spre păşune ştie unde este păşunea. Astfel de-ar sta lucrurile, şi mielul şi oaia s-ar pierde pe câmpuri şi prădătorilor li s-ar aduce singuri spre a fi mâncaţi. Animalele însă nu şi-au stricat rânduielile, ele, în felul lor sunt mai apropiate de Dumnezeu, de conştinţa universală. Noi, prin gânduri, am pervertit totul, noi singuri ne-am stricat rânduielile şi facem, în gând, rău pe cel care ne stă aproape, dar nu ne aduce osanale, bun pe cel care ne vânează pentru interesul lui, dar nu vede decât splendoare la noi, chiar dacă noroiul fierbe să dea pe din afară.
Am trecut prin această lume, am văzut şi eu atâtea. Discut cu El, cel care a trecut de mult mai multe ori pe aici, El care aici va veni ultima data pentru a-şi face lucrarea sa întru schimbarea lumii, despre toate acestea. Învăţ de la El, şi chiar dacă aici ceea ce spun îi face pe ceilalţi să mă facă “om rău”, nu vreau să nu respesct ceea ce spune, ceea ce ştie. Scriind asta îmi dau seama că trebuie să îl întreb dacă nu cumva mi-a vorbit şi atunci când eu nu ştiam că cineva îmi vorbeşte, când eram copil şi făceam lucruri nefăcute de un copil... Pentru că, acum când dilemele vieţii de aici mă pun în cumpănă, când simt că sunt la limita de a avea voie să spun ceea ce discut cu El, dincolo de ceea ce eu sunt acolo –şi, fără să spun ce, spun doar că ceva sunt– înţeleg multe din cele ce le fac, din drumul pe care mi-ar place să spun că singur am pornit... Dar, uite că şi eu mă îndoiesc! Cum orice Preot are deasupra un Mare Preot, şi eu, cel de aici, acolo am pe cineva. Fiică a Luminii, Fiică a Marelui Preot mi-e dată în grijă, şi alergături de Lup Alb mi-e dat să am spre împlinirea celor de demult. El ne păzeşte, mie îmi este dată zbaterea de a redeveni acela ce pe lângă el adună ostaşii Luminii, spre apărarea şi paza tărâmului liniştii copiilor.
 Să-ţi spun Ţie, fiică a Luminii, ce-ţi ştii destinul, soarta şi menirea, dar te îndoieşti că până acum nu ţi-ai văzut sfinţenia ceea ce este de făcut, îmi este greu. Te-am iubit - aşa cum facem referire aici la iubire dintre doi- şi te-am tot căutat,  prin timpuri şi vremuri. Şi ştii câte lucruri am făcut, măreţe, atunci când ceea ce fusesem eram. Nu paşii vreau să ţi-i spun, dar, până când vei vrea să te accepţi ceea ce eşti, voi spune ceea ce eşti. De oamenii m-ar îngropa de viu, din pământul mormântului ar ieşi spusa mea şi din mormânt aş ieşi, căci Dumnezeiasca poruncă ni-i sortită nouă, astfel. Aşa cum şi altora le este sortită. Eşti tu aleasă pentru El, aşa există şi alţii ce trebuie să vină, şi pentru Ei există deja alese.
Eu, ca şi alţii suntem ceea ce suntem, pentru că Voi aţi fost alese. Noi doar suntem, lângă voi, cu voi, pentru voi! Trăim ceea ce veţi Voi. Acolo unde aţi acceptat, lucrurile sunt deja mergând spre Binele de Acolo. Există însă undeva încă o mare incertitudine căci Ea este prea legată de un el ce nu este cel ce trebuie să fie... Acolo e o zbatere mai mare decât tu vorbeşti că ai, decât eu am. Acolo e tăcere şi e răbufnire. Acolo urmează războiul. E sora ta, aveţi acelaşi nume...
Mai e vreme de zbatere doar până ne vom întâlni spre a fi totul... Şi va fi, căci spre aste merg toate... Anul care vine, El va veni! Acum fără teamă, aş putea să spun aici şi numele tău, şi numele lui... Dar încă nu e timpul, căci mai sunt unii ce păzesc colţurile să facă drumul şi mai greu...

Cititori frecvenţi:

Google Followers: