duminică, 29 ianuarie 2012

Casa cu lumini

Ţi-aminteşti de poiana în care somnului i-am promis odihnă?
Îţi aminteşti de casa pe care ne-am clădit-o şi-am dăruit-o timpului pentru a ne fi adusă în vremurile ce ni le va da, în cumpăna de lumi?
Îţi aminteşti câte visuri le-am trimis de atunci înspre acum, ştiind că va veni, cândva o iarnă... iarna care răzbuna toate iernile ce nu ne-au fost lăsate să fie ale noastre?
Soarele se va revărsa peste zăpada ce-şi va arunca reflexiile multicolore spre ochii ce vor căuta seninul depărtărilor. Copii se vor bucura de albul imaculat, focul vetrei va lumina până şi colţurile camerei în care povesti-vei cu Cel ce va veni despre Cei ce sunt.
Pe munte, acolo sus, în poiana străjuită de vârful muntelui, pragul anilor ni-l vom petrece, îmbrăţişaţi, şi îmbrăţişând pe cei ce lângă sufletele noastre vor fi pentru totdeauna. Ne vom fi nouă şi vom fi lor, şi vremurilor Lumii vom fi, însemn de biruinţă şi de izbândă. Cu gândul împlinirii datoriei ce ne-am lăsat-o să aibă înţelesul cuvenit vremurilor de atunci, aceleaşi de acum, vom fi iarăşi ce-am fost, şi cu mult mai mult decât atât. Am alergat, singur, pădurile pline de alburile zăpezii spre a nu fi văzut de marii vânători, ferindu-mi paşii de cotloanele întunericului, ca să găsesc muntele împădurit pănă spre vârf, acolo unde timpul trebuia să aşeze Casa cu Lumini, casa în care să îţi reaminteşti, în fapte, în trăiri, în vorbe, în gânduri, că eşti una, Fiică a Luminii!
Acolo, în Casa cu Lumini se va renaşte totul.
Copii îşi vor primeni sufletul, aruncându-şi puţinele gânduri potrivnice. Acolo, când vor fi îmbrăţişaţi de Cel ce ţi-a fost Tată plin de iubire, vor şti că lumea pe care au vrut să o cucerească armatele celor neiubitori, atunci când ei, cei de acum, erau ştiuţi că or să fie, e Lumea din care ei îşi au sorocit destinul pe ca-re au şi început să şi-l împlinească în lumea de aici, în care mai toţi se vor muritori.
Tu te vei renaşte, arătând că poveştile în care oamenii au crezut, a Păsării renăscute din cenuşă, a fost doar amintirea poveştii vieţii ce o şi trăieşti. Venită cu Lumina în mâini, şi nelăsată să faci Lumina să strălucească, ţi-ai ars gândurile şi le-ai lăsat să fie cenuşa care acolo, în Casa cu Lumini, ţi-am adus-o spre a-ţi renaşte în întregime, ţie şi destinului, nesupusa-ţi făptură.
Acolo mi-e dat să mă renasc, pentru a-mi continua motivul pentru care mi-ai fost dăruită în grijă, să-mi îndrept greşelile de a uita, de a nu lupta în orice clipă, pentru a şti că eşti ocrotită de soarele zilei şi de stelele nopţilor. Şi-mi va fi renaştere, ca să păstrez căldura casei în care copii să-şi viseze jocurile şi să-şi caute împlinirea viselor, în care tu să scrii, în deplinătatea liniştii visate, povestea Lumii în care azi trăim, povestea Lumii în care vom trăi. Şi tot în Casa cu Lumini să vină timpul în care să dai lumii vestea venirii Celui ce acum se ştie că va veni, trăind bucuria regăsirii, prin El, a eternităţii.
Pe vârful mutelui domol, unde dintotdeauna, noaptea, coboară Dumnezeu, veni-vor cei ce bucuria vor şti să o găsească, să-ţi privească blândeţea privirilor şi să-ţi asculte cântecul vocii mângâietoare. Acolo, în Casa cu Lumini, vei şti că ceea ce azi nu ne vrem să credem că e dat trăirii de om, va fi chiar viaţa ce o vom trăi-o.

vineri, 27 ianuarie 2012

Lumina ce va fi-n pădure...

Salvaţi pădurea... Spus e şi se spune, de-atâţia ani... Înţeles a fost de fiecare fără a se ţine cont de înţelesuri. Salvaţi pădurea... Peste tot se strigă, şi strigătul răsună în zadar...
***
Peste toate a fost o noapte ce nu s-a mai pomenit. Nu se mai auzea nimic în afară de foşnetul pădurilor şi paşii vieţuitoarelor de noapte ce-şi căutau şi ele înţeles vuietului care venea dinspre marginea pădurii. Atât de lungă a fost că, de nemaipomenit, chiar şi albinele au ieşit pe marginea scorburii, încercând să zboare fără a se rătăci. La miezul nopţii, care începuse ca orice noapte, frigul devenise pătrunzător şi întunericul, de nepătruns, era brăzdat de fulgere albastre care treceau deasupra coroanelor copacilor, ca nişte maşini bine controlate de cineva ce mai bine în întuneric, decât în lumină vedea. Câteva grupuri de oameni, din cei ce veniseră în fugă, mânaţi de la spate de vuiete înspăimântătoare, apucaseră să-şi facă adăpost şi îşi încercau somnul care putea să-i facă să înţeleagă ce li s-a întâmplat, îmbrăţişaţi, de frica întunericului nopţii şi a frigului prea devreme iernatic...
Erau cu totul neştiuţi de vieţuitoarele pădurii. Ei veniseră peste ele şi se aşezaseră acolo unde se împleteau drumurile lor, ori unde îşi dădeau întâlnire pentru a-şi face toate ce le erau de făcut spre traiul vieţii. Veniseră să scape de furia neluminii dezlănţuite peste casele lor şi fugăriţi de cei care, deşi asemeni lor, părăsind drumul pentru care se voiseră venirii în lume, au apucat pe calea ce spre promise dar necunoscute culmi ducea. Cei care fuseseră primi hăituiţi pătrunseseră adânc în pădurea pe care, n-o ştiau, dar o cunoşteau. Cunoscând-o, deşi veniseră din toate părţile, ajunseseră toţi în acelaşi loc. Erau multe fe-mei, mulţi copii şi puţini bărbaţi. Şi femeile şi copii crezuseră că bărbaţii rămăseseră să lupte cu hăituitorii, dar când şi cei dintr-al doilea val ajunseseră la marginea pădurii, s-a aflat că aceştia au rămas să convingă sau să hăituiască şi pe cei ce erau între alegeri. Cei din mijlocul pădurii erau îndureraţi şi dezamăgiţi... Gânduri împreună, fapte împreună, se vedeau acum că erau doar paravanul minciunii, că sângele se făcuse apă de ploaie. După ce a venit al doilea val, îşi găsiseră printre ei copii rătăciţi, şi asta mai îndulcea din amărăciunea ce îi făcuse pe mulţi prizonieri.
În mijlocul pădurii nu ardea focul. Era frig, cei mai mulţi dormeau şi dormeau îmbrăţişati, priviţi şi vegheaţi de vieţuitoarele pădurii. Dar ei ştiau că nimeni nu va muri, nimeni nu se va îmbolnăvi. Ştiau că, după toate frigurile vieţii de până atunci, frig nu mai exista. Copii cei mici îşi dormeau un somn al liniştii ce ştiau că le va fi viaţa. Copii rătăciţi erau singurii ce se strângeau la pieptul celorlalţi, căci ei înca mai aveau temerea morţii, a bolii, a foamei...
Spre marginea pădurii se auzeau paşii vieţuitoarelor care, neliniştite, căutau să înţeleagă de ce atât de mult forfoteau cei care aprinseseră focuri, dar şi de ce, la marginea pădurii, se adunaseră atâţia ochi ce căutai spre înlăuntrul ei. Neliniştite şi temătoare, ele călcau pe drumurile lor mărginaşe, despărţind ochii hulpavi de cei ce-şi aprindeau şi alte focuri. Mişcau lăstărişurile ca să nu vadă cei de pe margine chipurile celor din lumina focurilor, căci aceştia nu învăţaseră că uşor pot fi vânaţi, că fiind văzuţi, pot fi chemaţi într-un fel de ajutor, ce-i va face să se piardă cu firea.
Aşa s-a ajuns la miezul nopţii, care credeau toţi că va fi la fel de obişnuită, ca toate celelalte. Când veniseră acele fulgere s-au văzut cât de mulţi stăteau la pândă, căci neştiind despre ce era vorba fugiseră să se ascundă care pe unde apucaseră.
După miezul nopţii a început să se mişte pădurea. Un sunet ascuţit începea să se audă. Părea că vine din înalturi, dar se auzea peste tot de parcă fiecare fir de iarbă era o coardă ce vibra. Frigul devenise pătrunzător pe marginea pădurii. În pădure însă începea să fie cald. Sunetul era din ce in ce mai puternic şi mai ascuţit. Cei de pe margine cădeau seceraţi, cu ochii şi urechile însângerate. Cădeau cu ochii în pământul care nu vroia să-i acopere. Unii fugeau înapoi înspre oraşele din care veniseră pe urmele hăituţilor. Cei ce au ajuns primii au văzut cum casele, ale lor şi ale altora, se prăbuşeau. Iar sunetul îi urmărea. Şi tot mai mulţi dintre ei muşcau pamântul...
Deasupra pădurii se aşternea liniştea când, tot ce construise omul, cădea sub securea unui cutremur nimicitor. Se rupea pământul şi şanturi lungi separau locurile în care cei ce din ascunzători au ieşit încărcaţi de bogăţiile pe care încercau să le salveze. Când treceau fulgerele printre ei, focuri albastre se aprindeau pe degetele lor, transformându-le în torţe pe care ardeau podoabele pe care focul le făcea fără nici un preţ, îndurerându-i pe cei ce le ţineau ca fiind de mare preţ.
Pământul oraşelor se transforma, pe măsură ce fulgerele se îndeseau, într-un câmp asemănător cu cel al unei bălţi uscate de soare, dar cu rupturi largi şi adânci, peste care nimeni nu putea să treacă, fiind prizonierii insulei pe care rămăseseră. Când se mai ivea câte o mică rămăşită de legătură spre o altă insulă, încercând să se salveze, să treacă, se iscau lupte pe viaţă şi pe moarte. Mulţi erau împinşi înspre hăul şanţurilor şi piereau înghiţiţi de adâncimea necuprinsă. Toţi vroiau să scape, dar puţini credeau că mai scapă. Încercau să se cumpere unii pe alţii, să-şi evalueze viaţa în valori ale bogăţiilor, cumpărându-şi locul în faţă la treceri, dar, de multe ori aceştia piereau primii, împinşi din spate de cei îngroziţi de ideea morţii.
Până la marginea pădurii ajunsese să se rupă pământul. Se deschideau alte şanturi închizându-se cele în care căzuseră mulţi hăituitori. Pamântul se curăţa singur de hoiturile ce puteau să îl umple de duhoare, îngropându-i. Îşi plătiseră, când trăiau, altor oameni, viaţa, sănătatea, plăcerea, dar pământului nu avuseseră cu ce să plătească. Sufletul pământului, ce ieşise la suprafaţă, nu mai putea să ţină lângă el vietăţi fără suflet. Sufletul lor era de mult în pământ şi pământul le dădea locul ce li se cuvenea.
Copacii, ierburile, zborul păsărilor şi mersul vieţuitoarelor din pădure, oamenii ce-şi găsiseră locul în lume îndurând de toate cele făcute de ceilalţi, neîntunecându-se sau, prin renunţarea la cele întunecânde, luminându-se, oprise pământul să se mai rupă. Pământul era îndurerat de atâtea nedreptăţi, dar ştia că el nu trebuia să facă încă o nedreptate. Pădurea cu oamenii ce deveniseră ai ei devenise copilul cel tânăr al Pământului.
Cerul şi-a trimis lumina în ajutorul sufletului mare al Pământului. Când Lumina s-a coborât, a căutat locul unde să întâlnească speranţa Pământului. Din pădure doar semn de Lumină se ridica, şi acolo s-a coborât. Veneau pe drumul ei cei din Ceruri, cei care hotărâseră să despartă lumea după cele două trepte pe care se aşezaseră, trăind. Prima treaptă trebuia lăsată Pământului pe care-l îngreunaseră cu lucruri şi fapte. Ceilalţi, cei ce ajunseseră în pădure, deja erau separaţi de timpul fugii, trebuiau doar curăţaţi de cei ce încă mai jinduiau la cele pe care le avuseseră. Lumina oprise ziua să mai vină ca săşi poată desăvârşi împărţeala. Aproape toţi aceşti oameni, mai puţin de un sfert din cei care erau înainte, se aleseseră să trăiască. Lumina avea poruncă să scoată din mijlocul pădurii, spre margine, pe apostolii care făcuseră ceea ce facuseră doar pentru că aveau cunoaştere, dar sufletul nu le era dăruit în întregime Luminii şi care căutau să facă Lumea nouă asemenea Lumii vechi, să o conducă ei. Pe ei îi cautau Cerurile să-i trimită la margine, ca să înveţe că totdeauna minciuna lasă pete ce nu se şterg.
Era Lumină în pădure. Pe câmpuri unii mai fugeau să caute o cale. În pădure se vedeau scări de lumină pe care urcau femei, copii, bărbaţi... pe drumurile spre marginea pădurii încă mergeau mulţi bărbaţi, femei plângând după copii ce urcau scările şi câţiva copii ce se vedeau supăraţi şi mânioşi. În pădure mai nimeni nu mai intra, nimeni nu ieşea... Era încă noapte din noaptea cea lungă a primei zile...

duminică, 22 ianuarie 2012

E timpul să aştepţi venirea-ţi?

Te rog mă iartă, ţi-am greşit. Mă iartă că am vorbit despre tine înainte de vreme, că multe am povestit de ceea ce mi-ai spus. Am cedat dar am avut credinţa că aşa va fi mai uşor acceptată venirea-ţi. Şi mă iartă pe mine pentru că nu am făcut altceva prin vieţile de demult, ca tu să ne alegi pe noi. Tu, cel care vii pentru că trimis eşti să vii, nu vreau să plăteşti şi pentru mine.
De când arătatu-mi-ai că ţi-ai ales semnul de foc şi m-ai arătat pe mine, arătându-mi şi prin cine vei veni, am făcut tot ceea ce trebuia ca să curăţ drumul tău. N-am făcut pe toate, am făcut ce dat mi-a fost să pot să fac în lumeasca-mi actuală stare. Mi-am spălat sufletul în rugăciune, mi-am lăsat trupul să trăiască aşa cum îi era dat. N-am dat înapoi de la ceea ce trebuia să se înfăptuiască, chiar dacă ştiam că aşa mă pot lăsa prin în viesparul celor neîmpăcaţi cu vrerea lui Dumnezeu. Apoi, cu frică, am spus primul cuvânt al drumului tău ce îl ai înspre noi.
Mi-ai vorbit când încă nu ştiam decât o voce şi desluşeam cuvintele ce erau sortite hârtiei. Când mă trezeam din somn mi-erai aproape şi mă îndrumai să dau înţeles şi rost la ceea ce, îmi spuneai, că este povestea a ceea ce va fi, a ceea ce urmează. Îmi ridicai privirea precum tatăl o face copilului său şi te simţeam îmbrăţişindu-mă, când îmi spuneai: nu e nimic întâmplător, aşa poţi să redevii tu, cel venit din nouă ceruri. Nu-ţi fie ruşine! Iata-mă, pentru voi vin...
Erai prevestit în ceea ce citeam, te prevestea scrisu-mi ce era departe de ceea ce eram şi trăiam eu. E drept, m-am mai şi îndoit că voi trăi clipa pe care mi-o făceai cunoscută, căci mă sfârtecau neputinţe şi oprelişti. Priveam în jurul meu şi mă temeam să cred că va veni o altă lume în care tu să nu fii lovit de ceea ce eu eram lovit. Zăpezi au nins şi-au curăţit drumurile pe care am mers apoi spre clipa aşteptatei revederi. Atunci mi-a fost ciudă pe mine pentru că mă gândeam că de ce nu a fost cândva acel moment. Eram eu, omul, care se gândea cu un picior în ceea ce a fost şi cu unul în ceea ce va fi. Eram eu, omul, ce se voia liber de destin spre a fi aşa cum este oricine. Gândeam prostii, asta-mi spuneai, şi azi ca tine spun şi eu. Eram pe atunci doar ştiutor şi înţelegător a ceea ce mi se arăta, cunoşteam prea puţine. Ştiam că vii de mai de Sus, căci dedesubt nu erai, ştiam că Sus e multă lumină şi-ţi vedeam strălucirea, dar ştii de câte ori mă frecam la ochi pentru că nu-mi venea să cred. Ştiam că trebuie să-ţi dau ascultare, dar m-am şi ascuns de tine şi pentru că n-am făcut ceea ce trebuia să fac, mi-ai scos în cale oameni care au făcut asupră-mi ceea ce mi se arătase. Ştiai că sunt un răzvrătit, mi-ai spus să nu mă răzvrătesc împotriva destinului, căci n-am prea mult timp de aşteptat şi îmi primesc răsplata. M-am împotrivit seara, mi s-a arătat noaptea iar în cealaltă seară s-a şi întâmplat. Fusesem sfătuit bine – şi tu ştii de către cine – dar eu am vrut să fie altfel, împotriva a ceea ce era destinul. Mi-era-n destin să fiu umilit, şi nu mi-era dat încă să înţeleg că umilinţa ce urma era prag al desăvârşirii mele. M-am folosit de tot ceea ce era omenesc să nu fie aşa, dar aşa a fost. Era mare sărbătoare, iar eu plângeam noaptea pe câmpuri pustii, că nu dădusem ascultare făpturii pământeşti ce-mi era al sufletului sfetnic, ţie ce-mi spusesei să îmi accept pragul şi destinului ce-mi pusese pragul în drum, ca să nu mă înşel şi, cumva, să mă rătăcesc.
Când cale de ieşire nu am mai avut, mi-am predat ultimile zvâcniri ale ego-ului şi-am plecat în pribegie. Erau adunate praguri multe ce încă nu le trecusem. Chiar prea multe am zis şi eu când am ştiut câte vor fi. De prea multe ce erau n-am făcut nici bine socoteala când se vor termina. Răsuflam uşurat câţiva paşi şi altele veneau. Mă scuturai bine când deznădăjduiam, mă chemai să vorbim când mă simţeai că sunt gata să mă prăbuşesc. În începuturile pribegiei mele mi-ai fost aproape, căci atunci când priveam crestele munţilor pe care se agăţau şi stăteau atârnate stelele până dimineaţa, căutând să înţeleg de ce oamenii îmi promit dar îmi aruncă doar o fărâmă de pâine, de ce să ajung să pun în sân două felii de pâine ca să-mi fie desfătare nopţii, când cuvintele-mi erau bune pentru a fi folosite de alţii, dar erau tăiş de cuţit dacă erau de alţii auzite şi către mine se îndreptau privirile, te-am simţit, ţi-am simţit căldura palmei tale puse pe creştet. Când pleca luna să se culce şi freamătul brazilor se auzea, luminai pe deasupra pădurii să ştiu că eşti acolo. Atunci ţi-am spus tată şi tu m-ai oprit spunându-mi tată!
Nu mă certa că îmi amintesc trecutul. Te-ai coborât iarăşi aproape de mine, că-mi simţi iarăşi privirea în pământ lăsată. E zarvă mare în lume, şi frig coboară peste suflet. Mi-am amintit din trecut, dar n-am spus decât despre mine. Ştiu că trebuie să-l las să doarmă, să îşi aibă drum spre tărâmul fără de întoarcere, dar încerc să mai învăţ câte ceva dacă n-am reuşit să învăţ totul. Dau drumul butoiului în care am închis ceea ce a fost şi-l pitrocesc să pot să-l curăţ de tot ce a mai rămas rău. Căci doar mie îmi păstrez vinovăţia către tine, fie ea a oricui ar fi, fie ea oricare ar fi.
Am spus aproape tot ce am vorbit cu tine. Îmi asum această vină. Am spus pentru că mi s-a spus să spun, şi n-am vrut să mint. Am dat libertate cuvintelor şi acum îmi simt sufletul sărac, şi mă simt ruşinat să te întreb: Va trebui acum să îţi aştepţi venirea-ţi? Te ştiu că eşti bun, dar ştiu că nici nu vrei să laşi alte şi alte răutăţi să se întâmple. Te ştiu blând, dar ştiindu-ţi şi timpul şi motivele venirii, mă întreb ce se va face cu cei care îţi caută a sta în cale? E drept în ceruri, însă pe pământ, omul priveşte doar prin ceea ce ştie, şi cel ce are dat să cunoască tot cârteşte, dar te rog să vezi de cumva, ceea ce faci, aici să nu se vadă că e rău. Eu legea ce poţi s-o spui, o ştiu, am spus-o de atâtea ori celor ce pun piedică, celor ce mulţumire cred că au cu ceea ce au. Dar Ţie îţi cer să-ţi arăţi zâmbetul ce-l vei dărui şi când va fi să vii, căci ştiu că ai să vii şi nu legea Cerului, dacă poate fi rugămintea mea cu putinţă de a fi luată în seamă.
Ştiu cele ce sunt împotrivă-ţi şi cele ce sunt împotrivă-mi, nu este motiv de întristare, nici de mânie. Că ştiu ce s-ar putea fi real ca nimic să nu mai fie ca piedică, nu este motiv de încrâncenare. Ştiu şi ştii ce pârleaz ar trebui trecut ca toate să se izbăvească firesc, nu-şi are rost să spunem acum...
Poate acum, îţi cer Ţie şi îi cer Lui, ceva ce fie-va văzut ca încălcând ceea ce nu se poate încălca: să schimbaţi ce hotărâre scrisă-n cărţi este: schimbaţi destinul. Arătaţi-ne nouă, cei care ştim despre asta de se poate ori nu se poate. Dar aşa cum mi-ai spus, timp e prea puţin. Şi dacă este aşa de puţin nu-l mai lăsaţi să treacă, daţi degrabă semnul. Opriţi-mi, fără de scăpare şi definitiv, drumul la care tocmai am să plec. De nu-i cel bun, de spusele nu mi-ai fost adevărate, să se oprească încă înainte de jumătate. De schimbaţi ceva, opriţi-l până la trei sferturi, iar de acesta-i cel bun, de nu se poate nicicum destinul schimba, lăsaţi-l să fie. Iar de va fi să fie, voi da veste că destinul e destin, şi de schimbat nu poate fi. Au spus unii că se poate. Acum eu vă cer mie să-mi daţi toate ce pot să fie ca urmare. Şi dă-mi şi răspunsul la-ntrebare: E timpul să aştepţi venirea-ţi?
Acum ce-i spus, e spus. În noaptea asta ne vedem Acasă sau în Ceruri pentru totdeauna!

vineri, 20 ianuarie 2012

Redute ale morţii?

În orice război, armatele ştiu de ce luptă. Şi îşi fac planul primei lupte, îşi găsesc aliaţi, îşi stabilesca aliniamentele. În mai toate luptele, atacatorii erau cei care vroiau să domine pe cei atacaţi, şi fără să dea semne erau cei care prima lovitură o dădeau.
Cei atacaţi se făceau vinovaţi de faptul că îşi doreau libertatea, că îşi doreau să aibă necesara siguranţă de a-şi duce traiul neatârnaţi. Atacatorii plănuiau în secret strategii de a-i face vulnerabili şi slabi. Şi până la momentul confruntării, tot lucrau, pe ascuns, la această vulnerabilizare. Încercau, în primul rând să separe în bucăţi pe cei care îi viza, promiţând, celor ce aveau naivitatea de a-i crede prieteni, chiar şi marea cu sarea. O făceau, şi chiar dăruiau cu picătura, bucăţele din cele promise, dar niciodată ceea ce promiteau. Apoi, învrăjbeau, cu vorbe, sau cu fapte pe ascuns, bucăţele, pentru a se porni o luptă între ele, pentru a li se împuţina încrederea, pentru a se strica unitatea şi idealurile. Porneau, din umbră lupte, ce la vedere se vedeau a fi pornite de cei care, găseau, în cei ce erau de neclintit în dorinţa de a fi liberi, nişte împilatori şi răpitori de drepturi. Şi chiar dacă aceştia mereu le propuneau discuţia pentru a dovedi adevărul, cei care se răzvrătiseră erau încurajaţi să impună mereu şi mereu alte condiţii.
Pe cei drept stătărori îi puneau la zid, îi izolau, îi arătau cu degetul ca duşmani ai celorlalţi. Îi înfometau, îi sărăceau, le luau toate resursele ca să nu se mai mişte, ca să nu se mai arate nicicui, ca nimeni să nu îi mai vadă, nimeni, asemeni lor, să nu îi vadă, să nu îi ajute.
Din ceea ce oamenii au trăit, istorie cum o numesc ei, se ştie ce s-a întâmplat, câţi au fost astfel înfrânţi, câţi au fost apoi direct atacaţi şi doar aşa au fost înfrânţi, câţi n-au putut fi înfrânţi...
Cei înfrânţi, oricum s-ar fi obţinut înfrângerea lor, n-au fost doar aceia care rezistaseră. Au fost înfrânţi şi duşi în sclavie şi cei înfrânţi, şi cei care cedaseră atacatorilor. Ba chiar mai mult, luptătorii şi-au avut nume de glorie chiar în tabăra celor care-şi proclamaseră victoria, iar cei care îl slăbiseră pe cel înfrânt au fost puşi în margine cu nume şi titluri ruşinoase. Nimeni nu-i mai considera aliaţi căci încredere nu mai putea avea în ei. Doar aceia, ce ultimii fuseseră înfrânţi, se mai uitau către ei, către silnica şi inutila lor existenţă. Fiindu-le ştiute motivele ce le avuseseră înainte de a apare otrava ademenirii, le era din nou mâna întinsă spre unitate şi recâştigarea a ceea ce şi ei, înfrânţi, şi ceilalţi, cei care, ademeniţi, se lăsaseră înfrânţi, tot vroiau: libertatea şi liniştea e-xistenţei spre a arăta că sunt ceea ce sunt.
***
Precum în Cer, aşa şi pe Pământ. Ceea ce se leagă pe Pământ, se leagă şi în Cer...
***
Când se tot întâmplă una sau alta, întrebările se pun şi se tot pun. Răspunsurile se găsesc greu, căci dacă nimic nu se vede în realitate, omul, adept al materialului cum este, nu găseşte nici cauzele, nici motivele, şi mai totul explică prin el şi absurdităţi pe post de argument...
Aşa a fost să se întâmple nouă, aşa ni-i dat să ni se-ntâmple şi nouă. Trăiesc întâmplările şi le pun pe listă. Soluţiile, acum, le văd căci, El, veghetorul destinului m-a lăsat să pot să ştiu. Când trebuie să şi cunosc, plec acasă... Plec Acolo, acasă, căci Acolo se poate să mi se spună de ce, de la cine, cum vin aceste răutăţi. Căci Acolo, stă de veghe şi Cel ce va veni...
Mi-a spus poveste pe care am scris-o mai sus cu cuvintele mele. Şi mi-a arătat cancelaria în care totul se planifică acest război. Să vezi două făpturi ce întorc pe toate părţile o cărticică ce o scriu şi o rescriu pentru a putea să fie pusă în biblioteca vieţii, de-a dreptul te uimeşte. Să mai şi ştii că folosesc o armată de împrumut, cumpărată pe suflet, doar pentru a avea victorii efemere împotriva altora, dar şi alor lor, te face să te cutremuri de câtă decădere este acum în om!
A trebuit să mă arăt iarăşi Lor, celor doi care aşteaptă coborârea. Am discutat cu amândoi, căci prea greu îmi era. De data asta chiar m-au certat, aşa cum nu o mai făcuseră vreodată. Şi m-au certat spunându-mi mie că nu le dăm ascultare. Mi-arăta o sabie, mă întreba de ce am lăsat-o jos. Mi-arăta iarăşi câmpul pe care ne-au împresurat cândva şi ne-au lăsat să ne tot căutăm. Celălalt era pus să aducă implacabilul aici: lovituri care să nu lase loc de împotrivire, vroia chiar să taie podul dintre gânduri şi suflet. M-am cutremurat doar la gândul a ceea ce putea urma. La haoticul drum al celor ce nu ar mai fi putut şti ce fac clipă de clipă. Erau de-a valma, cei ce atacau cu cei atacaţi, cu cei din jurul lor. S-ar fi numit asta, aici, nebunie. Iar faptele nemaiîntâlnite, neacceptate, condamnate prin vorbe sau prin fapte. Adormirea minţii nu era ceea ce ar fi trebuit să se întâmple în zilele de azi. Războinicul ce va fi îşi arăta deja neînduplecarea...
M-au certat şi mi-au arătat câtă supărare le pricinuim noi. El, primul coborâtor, m-a tot întrebat de-mi sunt atât de dragi escaladele pe pereţi abrupţi sau cărările? Înţelegeam ce vrea să îmi spună, dar cum să-i spun eu că pentru a fi aşa e cum e să fie, eu aş înconjura de câteva ori muntele urcuşului, doar ca să fac în aşa fel încât să urcăm fără să se simtă oboseala, ca atunci când va fi să fie, El să nu se teamă de a veni? Cum să-l fac să înţeleagă faptul că eu n-am oprelişti, dar că nu ştiu cum să fac acum, aici, să spun ceea ce El spune să spun şi să fie înţeles aşa cum e spus, fără să se creadă că altceva este spus? Cum să ridic perdelele ce simt şi eu că se pun, zi de zi, pe ochii altora? L-am rugat să nu mă mai lase singur, l-am rugat să se arate, să arate şi să spună ceea ce îmi spune şi mie, fără să certe... L-am rugat să-l liniştească pe celălalt pentru că nu este acum bine să facă ceea ce ştie el că e bine, că e grea, mai grea lupta după aceea, că nu vreau să văd omul suferind sau plin de vorbele altora. L-am rugat să ceară şi el Căpitanului să trimită câţiva ostaşi să stea de pază...
S-au mai domolit, s-au arătat şi înţelegători. Însă la ceea ce le ceream să facă, alături de mine, răspunsul a fost scurt: Poţi singur să ceri, ştii că pentru asta totdeauna ţi s-a dat, mergi acolo unde eşti aşteptat şi cere...
A trebuit să mă duc şi acolo. Acolo era îmbulzeală mare, veneau şi plecau în şi din toate părţile. Se pregătea planul primei zdruncinări a lumii, o zdruncinare cum nu s-a mai văzut. Se ajunsese la înţelegere privind primul pas, primul semn dat oamenilor ca să aleagă mai uşor. De alegerea asta depinde pasul următor, depinde câţi paşi vor fi... Va fi un pas cu mulţi morţi, cu mulţi decăzuţi...
N-aveam timp să aflu mai multe, trebuia să cobor în scurt timp, dar am reuşit să îi spun Marelui Preot despre cererea mea. I-am spus ce trăiam noi, aici, i-am spus ceea ce deja ştiam... Azi voi aştepta să vină cei pe care i-am cerut alături.
Când să plec, m-a răsucit cu faţa spre el şi mi-a spus: Arătaţi-vă! Cel ce te înfruntă nu are putinţa de a şti ce luptă a pornit, căci nu poate să vadă. El doar crede! Şi nu va dezbinaţi înainte de a vă arăta. E timpul să îi faci şi pe ei să vrea să stea în lumină. Nu va fi greu, greu e doar să vreţi...

duminică, 15 ianuarie 2012

Focul din vetre

Dispar încet şi pe rând, toate apanajele aşa-numitei civilizaţii pentru care s-au bătut şi au murit oamenii, civilizaţia cu obiceiuri şi tradiţii, cu gândiri, învăţături şi fapte, vechi. Li s-a părut oamenilor extrem de necesar să renunţe la ceea ce moşteniseră, ca să devină dependenţi de ceea ce li se putea da, căci părea mai comod a primi decât a face, decât a a avea.
De când se ştie omenirea, de când omul a ieşit din necu-noaşterea tipică celor ce nu cuvântă, de după ce a primit hainele ce i-au înlocuit frunza acoperitoare şi a fost alungat să-şi ducă traiul de curăţire a păcatelor, a simţit că atunci când soarele nu se arăta, când era noapte sau iarna, şi-a făcut apariţia, prin unele locuri de vieţuire, din ceea ce aprindea fulgerul ce cobora din ceruri, altceva. L-a numic foc şi i-a păstrat flacăra ce lumina şi încălzea.
L-a păstrat aşa cum l-a păstrat, cu sfinţenie, şi chiar atunci când a învăţat să-l pornească el, cu ceea ce avea aici, l-a recunoscut ca fiind darul care i-a fost dat pentru a trece mai uşor de încercările ce i-au tot ieşit în cale.
Ca să-şi lumineze drumurile sau faptele, ca să-l poată purta pe unde le erau drumurile, focul au aprins în torţe, în lumânări, în felinare...
Ca să îi fie de folos, ca să-şi mai uşureze munca de a se salva de răul obişnuinţei de a ucide şi a mânca ceea ce ucidea, focul, cu marea-i dogorire, l-a ajutat să mai domolească din zbaterea spiritului trimis prin voinţa omului, forţat, spre Ceruri, înglobând acea zbatere în marele lui spirit!
Ca să nu-l îngheţe frigurile îngheţului, focului i-a cerut ajutor omul, iar focul, arătându-şi rolul pentru care omului îi fusese dăruit, l-a ajutat. În casele din pământ, în casele de pe pământ, oriunde era nevoie să mângâie trupul de care se agăţau acele frigului, focul, chemat sau pornit, nu îl lăsa pe om pradă trecerii înainte de vreme.
Ca să se apere, în lupta-i pentru existenţă, de necuvântătoarele ce, mânate de instincte, îi primejduiau viaţa, focul a devenit pavăză şi scut. Şi pavăză şi scut a fost şi pentru toate ale lui, animalele care puteau deveni pradă hrăpăreţilor prădători.
Şi în multe altele l-au ajutat pe om să facă paşi spre ceea ce avea de făcut ca să ajungă în ziua de azi.
Când omul a ştiut ce puteri i-au fost dăruite, odată cu darul focului, şi cuprins de ideile întunecate de a fi, credea el, asemenea Celui dătător de daruri, ca să-şi dovedească puterea pentru a se mândri că-L poate înfrunta, a purces să folosească focul ca şi armă de cucerire şi stăpânire, de subjugare, de pedeapsă. Şi, odată ce a avut cum să-l folosească, omul l-a folosit, aruncându-l spre înspăimântare şi omărâre spre cei ce i se împotriveau, spre cei ce-şi apărau dreptul divin de a trăi aşa cum le fusese dat să trăiască. Şi mii şi mii de ani, focul a fost armă, iar marele lui spirit a fost folosit împotriva a ceea ce trebuia să fie, omul vânzându-şi din sine pentru a beneficia de puterea sa. Şi, oamenii, care ştiau mai multe decât ştiu alţii şi cunosc mai mult decât cunosc alţii, l-a mai folosit şi pe alte căi...
Ca şi cum nu ar fi fost destul, focul a fost folosit de om pentru a sărăci Pământul, repede, mult mai repede decât trebuia, de a arde, fără noimă, tot ce l-ar fi putut ajuta, în drumul spre manifestare a personalităţii şi a existenţei.
Dedându-se la absurde plăceri, mânat de pornirea-i spre întuneric, dintr-un alt dar divin, punând focul, prin puterea-i ştiută, a schimbat ceea ce era bun în ceea ce era rău. A ars vinul ce-i putea apăra, prin miracolul care era, şi punându-i alături focul, l-a preschimbat în licoarea găsită a fi bună pentru întunecarea minţilor şi slăbirea simţurilor. Era făcut de aceleaşi spirite ce ştiau că aşa îl pot controla mai bine, mai uşor, pe cel care nu se lăsa îngenuncheat, pe cel ce doar ademenindu-l, prin şiretenie, spre ceea ce nu îşi lăsa dominant, putea fi cum şi ce vroia cel căruia îi era dragă subordonarea altora, cel care căuta să ia oameni în stăpânire.
Focul, tot focul, cel ce s-a lăsat folosit de om, la bine sau la greu, a încercat să-i arate omului că merge pe drumuri care-l duc spre căi de pierzanie. Şi s-a tot aprins pe la casele omului, stricându-i lucrările, ca să-l oprească din cele rele şi foarte rele făcute ori gândite. Unii au înţeles, alţii n-au înţeles, unii au vrut, alţii nu au vrut să înţeleagă! Focul s-a arătat însă de atâtea ori de câte a fost nevoie. Că nu la întâmplare se aprinde, din mai mari sau mici greşeli, puţini au vrut să creadă...
Se va apropia o trecere care nu mai lasă omului cale de a se lăfăi în ceea ce vor alţii să îi dea. Când căzute vor fi toate, când casele vor fi grămezi de amestec de toate cele ce erau în ele, când spartele drumuri vor fi rupturi sub care toate sunt rupte, focurile vor arde pe drumuri, focurile vor arde grămezile ce cândva vor fi fost case în care focul n-a mai ars, n-a mai stat aprins, în vetre, ci în care focul s-a aprins atunci când s-a vrut aprins. Acolo unde lumina nopţii şi căldura casei până atunci era primită de departe, acolo nimic nu va mai rămâne a fi loc pentru oameni. Cei care acum acolo îşi trec clipele acestea ale ultimei vremi, nu vor putea învăţa căldura focului din vetre. Şi fără de liniştea focului ce-l pot aprinde, vor prinde a se prinde de pe oriunde ar fi, căci nu-şi putea-vor desţeleni obiceiurile spre a fi demni de ceea ce le este menirea. Lângă ei vor rămâne mulţi din cei fără de ajutor, iar, dintre aceştia, mulţi vor urma acelaşi drum.
Va musti viaţa prin păduri, pe câmpuri, departe de cimitirele cu morţi neîngropaţi. Şi pe acolo se vor întâmpla, pentru cei ce vor şti să aprindă focul în vetre, trecerile ce le-ar dori neîntâmplate de ceilalţi. Focurile vor arde cât vor mai putea să ardă, în vetre, şi cei ce vor răbda a se încălzi la focul lor, cei cei se vor învrednici a ţine aprins, focul în vetre, vor păşi spre cei ce trecuţi vor şi deja. Iar când focul se va stinge, cei rămaşi vor şti că rămaşi sunt pentru totdeauna acolo unde sunt.
Voi oameni, plini de îmbuibarea vremurilor de azi, n-ar fi mai bine să învăţaţi să aprindeţi focul în vetre?

joi, 12 ianuarie 2012

Drum dus, drum întors

Am trecut pe lângă definitiva plecare, încă o dată. Am reînvăţat ceea ce unii nu au învăţat niciodată: cum e să pleci, cum e să vii, să reînvii. Întâmplarea cu mine, semnul pentru alţii... Învăţarea le-ar fi cuvântul de început al dimineţii, dacă s-ar putea, măcar o dată, să se vadă că sunt altceva decât sunt...
Eram acasă şi vedeam un licăr de scânteie ce se ardea pe sine. Pământul şi Cerul, laolaltă, vorbeau unui suflet îngropat în gunoiul ce şi-l adusese, de demult sau de pe-acum prea aproape şi, când vânturile calde au bătut pea tare, l-au îngropat.
Când l-au îngropat, omul s-a nevrednicit şi mersurile drumului i s-au încetinit. I s-au adunat toate să nu mai fie cum a fost, când şi după ce însemne mari, cât luna la apusul în zori de zi, i-au fost la vedere. I s-a luat pasul zilei şi gândul nopţii spre a-şi privi chipul ce se împotrivea firescului.
I se luase darul, ca semn ca nu îşi adunase, bob cu bob, seminţele menirii spre a rodi într-un pământ curat. Şi pământul rodului a continuat să-l murdărească.
Ani de pribegie i s-au dat să îşi spele ochii cu roua dimineţilor, să i se înrădăcineze în trăire pornirea venirii.
Limanul pe care l-a părăsit pentru tulburele valuri, când venit i-a fost rostul, n-a mai fost şi n-a mai avut ce să găsească atunci când îl căuta. Târzia împăcare tot se mai putea, dar i-au nălucit scorburi în căutarea-i disperată.
O sirenă ucigaşă, cu un cântec ritmat de bătaia din aripi a păsărilor ucise de înţepătura scorpionului, într-o scorbură neîncăpătoare a fost atras. Botez negru a primit când s-a lăsat în genunchi în faţa hâdei făpturi ce i s-a arătat după trecerea în umbra scorburii ce ascundea în unghere toate vicleşugurile sirenei, ce o arătau ca un soare al vieţii, pentru timpuri de zi şi timpuri de noapte.
Din noaptea fără de sfârşit a scorburii, din când în când, abia de mai aruncă o privire către timpul lumii în care trebuia să-şi poarte paşii clipelor, trăirile regăsirii şi înfăptuirea sensurilor nedesluşite în prima etapă a ceea ce era, aici, drumul spre urcare. Dar cum neîncăpătoarea scorbură nu poate să lase nici mână să coboare, nici capul să se ridice, şi cum nici mâinile, nici picioarele nu pot să ajute ieşirea sufletului din fundătură. Atunci s-ai pus laolaltă Cerul şi Pământul. Atunci i-au trimis solia de foc să-i dea semnul de dinaintea ultimului semn, că e timpul să se trezească. S-au aruncat scânteile pe lângă ceea ce lăsasem aici, ca să vadă, să înţeleagă, să descopere, drumul ultim către Lumină. S-au aruncat lângă mine şi au sărit şi-n scorbură, ca să-i arată cât de greu îi este somnul din care poate dar nu vrea să se trezească. Căci de nu plesnesc lanţurile, îi vor plesni băierele inimii, şi valurile negre vor curge ani mulţi, până se va arunca toată urâciunea botezului, ce şi l-a vrut, şi scursura gunoiului.
Li se arată sufletelor semne, ca să-şi poată înţelege ale omului ce sunt faptele, greşelile, nesăbuinţele, slăbiciunile şi neînţelegerea menirii, ca să nu se mai încetinească din schimbarea ce, în clipe din urmă, o mai pot face. E dreptul lui, al omului, să-şi ducă sufletul la poartă, ca sufletul să-l ducă întreg, dincolo, acolo unde toţi s-ar trebui lăsaţi a fi duşi. E o alegere, la cei ce au venit de sus, e o cerinţă pentru cei ce trebuie să meargă sus.
Când m-am întors era ceaţă de moarte în jurul meu. Ceaţa care putea ucide fără clipire, m-a lăsat să fiu aşa cum eram. Semn ce trebuie văzut s-a vrut, dar cine ştie dacă tentaculele scorburii nu vor fi îmbrăţişate ca pe trupuri îngereşti, ca pe copiii ce au nevoie de dragostea mamei?
Mi s-a dat să văd eu cum se arată beţia înscorburării. Mai sunt pe aici, prin apropierea acestui suflet până când va dat ultimul semn, cel fără de întoarcere... Cobai ales să i se arate omului ce îşi face cu gândul, cu fapta, cu vorba sa...

Dorul de întreg

De lumea mea îmi este dor. Aş pleca de n-aş fi venit cu treabă multă pe aici. Aş pleca dacă după mine ar fi...
Îmi aduc aminte de vremuri tulburi, îmi aduc aminte de vremurile grele, îmi aduc aminte de lumina altarelor. Îmi aduc aminte câti au trecut pe sub ochii mei, jertfe ale gropilor comune şi bolilor lumeşti. Jale, dezastru, războaie, cuceriri, cuceritori, ruguri... Oamenii le-au inventat în contra altor oameni. I-am văzut pe mulţi călcând strâmb, i-am văzut pe mulţi plângându-şi tinereţea în bătrâneţi neputincioase. Pentru amintirile acelea, de care vorbind, mă văd alţii ca “de pe altă lume”, am revenit.
Acum, aici, copii ce nu ştiu să crească, fac legea, împotriva firii omului ce a trecut prin viaţă. Apologi ai spiritualităţii de şuetă, până în gât, în materialismul cel mai feroce, pun pumnul în gură şi gheara în gât celor ce se arată altfel decât vor ei să fie. Clamând libertăţi şi seturi de valori deprinse din discuţii la botul calului, dar punând în consens viaţa cu propriile tabieturi, se adună unul cu unul, cu doi, cu toată lumea ce le e asemenea, pentru a atrage în mreje şi catacombe pe cei care se ştiu, se vor şi sunt ceea ce vor să fie...
Acum, aici, timpuri de durere ne cuprind pe toţi. Cei care nu s-au poticnit în roboticul trai existenţial, îşi mai pot desluşi cărarea de încurcatele hăţişuri ce se pun în cale şi mai reuşesc, aşa cum pot, atunci când pot, să se privească, unii cu alţii, în ochi. Însă prin împrejur cei mai mulţi orbecăie, cuprinşi de febra sfârşitului de lume. Vorbesc despre tot ceea ce văd în jurul lor, dar nimic nu se prinde în conclavul de gânduri ce le măcelăreşte existenţa. Au prea uitat cum se trăieşte ca să se trăiască, au uitat că viaţa e mai mult decât ură şi împotrivire, luptă şi apărare. Îşi numără pe cei plecaţi de lângă ei, ca şi cum ei sunt arbitri într-un joc, dar vor să fie şi câştigători ai jocului. Mai nimic, nici drame, nici comedii, nu-i poate convinge să-şi mişte privirile de la punctul fix spre care merg, punct fix pe care nici nu îl pot vreodată defini. O resemnare nedeterminantă face ca totul să meargă pe tiparul prelungirii unui calvar de care mereu şi mereu se simt vinovaţi, dar aşteaptă să fie dezvinovăţiţi.
Aici, acum... câte nu s-ar putea spune. Dar, peste toate, mă întreb câţi vor trece bariera ce deja şi-a aprins luminile roşii... Sau câţi, atunci când vine trenul de la ora demarcării timpurilor, nu se vor buluci spre barieră, cu scuza că se grăbesc, că au descoperit verbul “a crede” în ultimul moment, iar atunci, loviţi în plin vor fi trupurile căzute pe Câmpul Armaghedonului, iar din carnagiul ce va urma lovirii de către acel tren de extrem de mare viteză, sângele va ajunge “până la burta calului”. Aici, acum, în timpul peceţilor arătate, chiar şi timpul se grăbeşte spre moarte. Mi-e dor... Mi-e dor de lumea mea în care oamenii ascultă. Mi-e dor să nu-mi mai ştiu durerea de a şti că oamenii, deşi li s-a arătat, prin grai, prin slovă, drumul ce l-au luat, nu se apleacă decât asupra celor spuse de cei care, pentru arginţi şi glorie măruntă, le dau miere otrăvită sau nişte somnifere calmante... Se întâmplă multe... Multe le-am spus eu, multe alţii le-au spus. Mă doare că nimeni nu ascultă, nu vor să asculte. Nu cerem nouă ascultare, le cerem oamenilor ascultare către mai mult decât spusele ce le convin, ce nu le arată doar că-i bine şi foarte bine...
Dor mare îmi este de ceea ce s-a pierdut... Mi-este dor de omenia şi omenirea ce şi-a înţeles rolul pe care l-a avut de la aducerea ei aici, din timpurile în care Dumnezeu era mereu existent în faptele de împlinire, bucurie şi înălţare. Cînd oamenii nu se ucideau pentru mărunţiş, când sufletele nu erau încorsetate de învoieli şi programări din fragedă pruncie. Acum, aici, toate rânduielile sunt stricate şi toate sunt dictate de clauze zise morale şi existenţiale. Acum chiar şi cuvântul Dumnezeu este extrapolat la numere ce au un cuvânt de monedă în circulaţie.
Aici, acum, în aceste zbateri puse pe tipare în dizarmonie, puse împotriva legilor firii, când cercul a devenit imperfecţiunea geometrică ce trebuie prfecţionată prin înjumătăţire, când întregul este privit ca pe cea mai nefirească existenţialitate, mie îmi este dor de lumea de dinaintea arhetipalului, de lumea curată, în care boala nu exista şi în care cel de dedesubt nu-şi făcea loc, când omul nu-şi pleca niciodată capul în pământ şi nici nu-şi ascundea privirea ori făptura, neavând motive de ruşinare. Mi-e dor de timpurile acelea, de dinaintea alor noastre de acum, de aici, în care omul mereu priveşte în pământ şi-şi înţelege existenţa prin ceea ce vede şi ştie că are numai de la gât în jos, rar de tot, mai mult decât atât.
Mi-e dor, oameni ce vă văd, vă ştiu, vă simt, lângă mine, aici, acum, de gândul de a fi şi a rămâne oameni, de a lupta pentru a fi ceea ce trebuia să rămânem cu toţii, de a tăia toate urzelile ce piedici ne pun şi altora, aceleaşi, sau mai mari, piedici le pun. Mi-e dor de Ceruri, dar mi-e şi dor de Pamânt. Sufletul Pământului ascultaţi-l, vă vorbeşte, nu-l lăsaţi să se zbată, căci zbaterea-i e cutremurătoare şi cutremurul lui se simte tot mai des...
Mi-e dor... Mi-e dor... Dar cine să mă creadă? Ce sunt eu, decât un ins venit de departe şi trebuind alungat departe? Ce este până la urmă acum, aici, omul? Este altceva decât sclavul propriilor plăceri, minciuni, temeri, legături, absurdităţi, necredinţe? Asta e drept să fie omul?

luni, 9 ianuarie 2012

Scări

Unde se mai poate găsi scara de urcare, când, după rătăcirea prin tenebre, este atât de mult întuneric în ochi, şi nimic nu se mai zăreşte? Care dintre razele ce străjuiesc amprentele scărilor sunt cele ce intră pe uşa întredeschisă şi care sunt doar cele care sunt ultime pâilpâiri ale unor candele ce ard fitilul uscat.
Mai nimic nu se zăreşte în subsolurile catacombice prin care bâjbâie chiar şi îngerii. Oamenii, nici atât. Se târăsc prin malul lipicios şi sunt înglodaţi şi de-a dreptul îngropaţi în devoratorul lunecuş al toboganului. Vrajba îi cuprinde şi unghiile de sub care rânjeşte clar auzitul ce le stăpâneşte gândurile, sfâşie, încercând să dea celui ce poartă în el sămânţa urii şi neiubirii, de orice, de oricine, sânge pentru a se spăla. E prea mult mâl adunat sub unghii că nu mai poate mâna omului nici să se agaţe de vreun perete, fiindcă-i lunecă şi se trezeşte rănindu-şi singur picioarele.
Sângele şi mâlul, împreunate, dau mirosuri care îmbată ca şi un alcool nestâmpărat. Şi nestâmpărată este împreunarea şi tot mai puternic şi mai îmbătător este mirosul, că atunci când cineva vrea să întredeschidă uşa, se lasă sedus de îmbătare şi coboară scara, fără să se întrebe de ce şi fără să se întrebe unde va ajunge. De jos se mai aud, din când în când, şi cuvinte mieroase şi, mai tot timpul, armonii îmbietoare, care să acopere vrajba şi încăierarea de-acolo. Unii coboară fără crâcnire, alţii cad în genunchi. Câte unul are noroc să fie prins de câte un venit întâmplător la uşă şi, scos cu ochii la lumină, ce gurii încleştate îi dă apa care să o dezlipească. Alţii însă, în genunchi, se târăsc până la marginea scării şi cad, prăvălindu-se, pe scara care-i înclinată, destul ca doar cei mai conştienţi apucă să se prindă ca să nu ajungă la fund.
Îngerii, când se vor veniţi, sunt alungaţi cu petre sau cu afumături şi sare prăjită. Când îngerii reuşesc să intre, aripile lor sunt arse de căldura dogorindă a putrefacţiei sufletelor ce se zbat să nu fie prinse în chingile neputinţei şi nemaisimţirii. Doar serafimii, cu cele trei perechi de aripi, mai vin şi mai zboară prin catacombe, scoţând pe cei ce mai au răsuflare, afară, în câmp cu verdeaţă.
Acei preoţi mari, veniţi din Ceruri înalte, căutări mai fac după cei ce li se mai roagă de ajutor. Şi tot caută, şi tot spun ce au de spus, dar frica celor rugători tot pe ei îi face să se depăr-teze, căutând lumina candelelor ce-şi trăiesc ultime pâlpâiri. Îşi trag cu greu răsuflarea de oameni dar tot dau cu biciul în spuse, ca să arate că se pot îmbuiba cu puterea ieşirii. Ultima rază a candelei îi face, pe ei, îmbătaţii şi rugătorii, să creadă că ştiu ieşirea, că pot ciopli trepte şi scări în pereţi. Şi scormonesc pereţii, şi se caţără. Până când cu capul încearcă să spargă tavanele pline de tot felul de vietăţi. Cad şi cu capul lovesc în jos şi se înfig, pierzându-se aproape de tot. Mai greu cineva se mai găseşte, ori se încumetă, să-i mai poată aduce la buza scării şi la întredeschizătura uşii.
Li-i rugăciunea către alţi oameni, li-i gândul la învăţători, dar mintea li-i în adânc şi n-are nici un licăr de adevăr în ea. Cu gândul caută să fie ajutaţi de faptele celor ce le-au arătat învăţătura, dar faptele lor se opresc la a face vorbire despre faptele altora, sau a se întâmpla fără să ştie ce s-ar vrea să fie, să facă.
Răsună pereţii în jurul zarvelor, dar ei vorbesc de înţelegeri cu cei ca ei, să caute scări sau să-şi facă aripi să poată zbura. Unii ştiu c-ar trebui să zboare sau măcar să ajungă să meargă în Lumină, dar mulţi vor să zboare doar, chiar şi dacă ar fi lilieci ai adâncimii lor. Vor doar să zboare ca să ştie că alţii sunt jos, în mâl, mai jos decât ei, iar cei de jos să le strige că au reuşit să facă aripi şi să fie sus.
Câte unii, care nici la aripi nu se mai gândesc, îşi adună mâ-lul pe lângă picioare şi apoi îl calcă, când cu un picior, când cu altul, să poată să se înalţe. Şi strâng, şi strâng, şi tot strâng, bătătoritul mâl. Le strigă preoţii cei mari să-l ia afără şi să-l ardă ca să-l prefacă în cărămizi pentru casele celor sărmani.
Cei care nu mai pot să audă ce li se strigă, ajung să li se usuce mâlul pe picioare şi să se apere de răzmeriţa până-şi dau suflarea candelelor. Din cei care aud, unii se miră de ce li se strigă şi fac la fel ca cei care nu aud. Ceilalţi adunăcât pot din ceea ce şi-au strâns sub picioare şi cară cu ei, mergând spre locul de unde li se strigă îndemnul şi chemarea. Unii nu ajung, mulţi se opresc răzvrătiţi de lungimea drumului, unii ajung şi îşi fac ceea ce aveau de făcut şi le fusese reamintit în strigătul preoţilor. În ceruri îşi au loc de casă, pe pământ pun temelii de casă de piatră. Iar casa lor lor se-mbogăţeşte şi se primeneşte la ceas de treceri şi înălţare.
Scări multe zac neştiute. Zac în călduri sau în frig, zac în uscăciune sau în băltire, zac în bătaia vânturilor sau la loc ferit, zac la soare sau prin unghere cuprinse de întuneric. Scările şi ele vorbesc, strigă şi plâng că stau degeaba, deşi ar ajunge până la cer. Dar cei care le-ar putea pune spre urcare parcă ar vrea să se pună ele singure şi să le lase acolo când ajug ei sus, unde îl duc scările. Dar scările n-au cum să se mişte, şi nici nu pot fi mişcate dacă n-au pentru ce să fie mişcate.
Preoţii ştiu de ce vin la intrarea catacombelor. Ei ştiu că au fost chemaţi sau trimişi. Vin ziua, vin noaptea, vin oricând. Vin prin frig sau prin viscol, vin pe arşită, vin prin ploi. Li se lipesc ochii de geruri sau de friguri, li se ard paşii, li se pun şiroaie de apă în tot lungul drumului, dar vin cu felinare în mâini ca să nu se rătăcească cei care urmează urcaţi pe scările pe care şi le-au dorit urca.

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Prin vijelii, în căutari...

S-au adunat nori negri prin jurul stelelor. S-au adunat prea multe umbre, s-au aşezat în drumul lor şi l-au bolovănit. Câteva umbre s-au aplecat prea mult spre noi şi ne-au lovit creştetul capului.
S-au pornit vijelii peste Pământ, se simţea că vine, cum scris este că va veni, frigul începutului de dezastru. Oamenilor li s-a dat semn, dar ei au n-au reuşit să vadă că liniştea ploii nu schimbă drumul ce va urma să vină. Vântul fugea peste câmpuri, furându-le fluvii de picături de ploaie şi bătătorindu-l spre nerodire.
Semnul sărăciei şi lipsurilor s-a dat...
Simţisem suflări reci în ceafă, simţisem flăcări de focuri ce se aprindeau de către fitecine, neaveniţi sau necesar înlăturaţi din viaţa. Era frig peste tot, chiar şi sufletele, zgribulite, erau zburate de colo-colo, de oricâte ori vroiau să se ridice. Atâţia urcători au fost aruncaţi pe stânci, au fost atârnaţi de vîrfuri de brad, sau, de-a dreptul, alţii au fost înfipţi, ca o sămânţă, în pământ. Şi multe ţipete se auzeau...
Mi-a fost greu să mă desprind. Nici n-am putut să o fac aici. A trebuit să alerg peste câmpuri, am avut câini înfometaţi pe urme. Până la Stâncile Albe i-am tot simţit cum şi-ar fi dorit să îmi taie calea. Am ajuns când vântul îşi începuse dansul în piruete. Priveam în urmă spre vârful pleşuvit şi vedeam focul ce urca spre razele de lună spre a le arde. Nu era decât un ger năpraznic ce se arăta a fi foc. Când mi-am strigat plecarea, am văzut că eram atât de singur...
De pe pragul Cerului, am putut să văd tot ce era jos. Era mare, mare, foarte mare forfotă. Deasupra de Pământ, pe Pământ şi în Pământ era zarvă mare. Deasupra era vijelie, dedesubt era fierbere, pe pământ mişunau paşi. Era viermuială mare, lumini puţine...
Acolo, sus, Acasă, am găsit ceea ce ştiam... era linişte, dar nu era greu să se simtă că erau îngrijoraţi. Cel ce trebuia să vină mi s-a plâns că a trebuit să se întoarcă din poartă. Caii de foc ce veniseră să-i caute locul i-au spus că locul lui e plin de gheaţa ce au pus-o nişte îngeri negri ca să nu poată nici iarba să-şi ridice colţul. M-a dojenit că n-am aprins focul când am văzut Caii de foc trecând, că m-am lăsat orbit de strălucirea gheţii. Mi-au spus că i-au cerut Lui să trimită semne locului îngheţat, să nu se lase prins în rădăcini de gheaţă. Chiar mi-au arătat cum arătau cioburile de gheaţă ce săreau când Caii de foc loveau cu copitele. Mi-au arătat luminile în cruce puse să dea lumină ca să nu se vadă gheaţa...
Acasa... acasă... ştiu cât ne mult ne doare acest cuvânt aici, cât a trebuit să aşteptăm ca să ne fie dor şi dorinţă spre împlinire. Aveam norocul de a simţi liniştea şi căldura de acasă...
M-am întristat, mă simţeam vinovat în faţa lor, în faţa mea, în faţa Lui... Ei nu-mi aruncau vinovăţia în faţă, nu mă certau, le simţeam căldura iubirii lor. Mi-au spus că Cerurilor au cerut să vadă, să privească, să pună scuturi de lumină împrejuru-ne. Dar tot m-am întristat căci puteam eu să fac toate astea. Eu am greşit, cum multe am greşit în graba-mi mare spre ceea ce normal e dat să fie.
Am plecat să-i întâlnesc pe cei ce stăteau de veghe la mersul lumii. Acolo toţi vorbeau de stricăciunea ce e din ce în ce mai mare. Toţi vorbeau de frica ce i-a cuprins pe oameni, de toate câte vin să îi încerce. Priveam ce va să vină şi n-aveam ce să spun. Se arătau toţi, mai toţi erau murdari. Puţini se mai simţeau murdari, parcă le plăcea că au cutele frunţii pline de noroi şi obrajii înnegriţi de fumul focurilor negre. Prea puţini erau cei care-şi curăţau încălţările de mâlul mlaştinilor când intrau în case. Mulţi copii îşi făceau jucării din noroiul ce-l adunau de pe încălţările celor mari.
Pe altarele multor biserici se vedeau doar lumânări stinse. Nu mai avea cine să le mai aprindă, căci în biserici nici preoţii nu mai aveau curaj să intre. Stăteau pe la uşi şi pe sub ziduri dar erau înfricoşaţi de a se încălzi. Stăteau în întuneric, dar erau îngroziţi de ideea că dacă vor intra, vor orbi.
La poarta fabricilor de bani se stătea la rând, era coadă mare. Erau multe încăierări, mulţi erau omorâti, călcaţi în picioare. Priveam spre zidurile albe ale fabricilor, dar nici o lumină nu se vedea a fi înăuntru. Era ca şi cum toţi cei care lu-crau acolo erau orbi. Din când în când, un pitic cu ochelari negri ieşea şi împrăştia, ca pe nişte confeti, bani deasupra celor ce se îmbulzeau să-i prinda. Rar, rar de tot, câte unul era chemat şi primea un teanc mai mare sau mai mic... Milă mi-era de el când îi priveam plecăciunile şi când nici măcar ochii nu mai aveau strălucire.
Prin atelierele de schimbat vorbe, aceeaşi forfotă. Fugeau vorbele din gură în gură şi oriunde erau ascultate, erau altele decât cele de început. Când îşi schimbau şi limba şi mărimea, se auzeau toate odată şi nu se mai puteau desluşi între ele. Scribii scriau de zor, trecând vor-bele în cuvinte, dar nici nu ştiau ce prostii adună pe hârtie, nici nu ştiau ce înţelesuri pot fi date de cei ce le citesc. Sfinte cuvinte erau pervertite în dorinţe deşarte, Învăţături din vechime erau făcute pe placul celor ce altfel le vor acum. Şi câţi din cei de puneau ochii pe cuvintele pervertite nu mai reuşeau să-şi ridice nici ochii din pământ, nici genunchii de pe pietrele reci ale altarelor?
Pe drumuri era jale mare. Era doar sânge, erau doar bucăţi de om împrăştiate. Erau căutate bucăţile să fie puse unele lângă altele ca să poată fi puse la loc de amintire şi cinstire. Suflete stăteau prizoniere între fiare şi bucăţi de piatră, prin şanţuri şi pe sub poduri. Şi mai ardeau şi focuri în care se mistuiau urmele sufletelor. Şi jalea se tot întindea, şi toţi cei ce mai mergeau pe drumuri călcau pe suflete...
Sufletele celor prinşi în mreaja puterii de a ucide fugeau pe unde apucau. Nici ele nu ştiau cum să plece mai repede din preajma gândurilor ucigaşe. Cautau timpul cel mai bun când să fugă, şi plecau alungate de mâna purtată de gândul ce fugise de suflet. Rămânea gândul prins în bălţi de sânge sau agăţat de cine ştie ce, pe cine ştie unde. Şi veneau alţi oameni să le caute gândurile, să le pună întrebări gândurilor, de ce-au făcut tot ceea ce au făcut. Se făceau vorbe multe ca şi cum erau gândurile celor cu suflete plecate, dar tot plecau şi plecau alte suflete şi alte şi alte gânduri erau luase la întrebări. Şi tot atâtea suflete erau pe fugă din preajma gândurilor.
A trebuit să plec. A trebuit să plec căci cei de Acasă mă chemau. Mă chemau să-mi arate ce e în jurul meu. Eram uimit de ceea ce vedeam. Trei fecioare despletite, trei sirene aduse din adâncuri, îmi vegheau trezirea. Nu veniseră să mă păzească, privirile lor aveau alte căutări înspre mine. Îşi cântau cântecele de pierzanie, crezându-mi somnul prag ce m-ar fi făcut să-l trec. Le-am trimis un înger să le spună că se ştie de unde vin, de cine sunt trimise, pentru ce sunt trimise. I-au crezut spusele, dar îl tot întrebau dacă eu ştiu... Au plecat doar când îngerul le-a spus că dacă nu ştiu voi şti de le găsesc veghindu-mi somnul. Stăteam şi ascultam despre ce hotărâri se luaseră privitor la noi, cei care suntem pe aici. Auzeam de unele schimbări, ba în bine, ba în rău. Voiam să ştiu, să cunosc, să înţeleg mai multe. Căutam să aflu de ce unii nu ne mai vor aici, nu mai vor aici leagăn al vieţii. Când să aflu când toate se vor întâmpla, s-au auzit câteva strigăte de ajutor.
De la poarta cea mare se vedea un copil, dar nu era un copil ci un suflet copil. Nu ştia cum să-şi dea jos hainele ce erau atât de murdare şi mirositoare, că el ţipa că nu mai poate să respire. Era singur şi nimeni nu-l putea ajuta. Se lăudase până atunci cu hainele-i sclipitoare prin toată lumea, dar acum când poleiala lor se răzuise, toţi au văzut că aurul ascundea mizerii ucigătoare. Fugea spre lume şi când lumea fugea de el, el, neînţelegând, ţipa la lume. Când îi spuneau ceva nici nu putea să asculte, nicidecum să creadă, căci n-aveam cum să simtă ceva prin hainele-i prea marii, nici să audă, nici să vadă ceva prin căciula ce-i acoperea şi urechile şi ochii. Căuta să-şi găsească ajutor, dar nu ştia cum să-l afle, cum să-l creadă că îl va ajuta.
Tot de pe-acolo, de pe aproape, se mai auzea cerând Cerurilor ajutor, un suflet al lui Dumnezeu, venit să arate lumii că ceea ce fost-a oamenilor lăsat din timpurile când primul preot se coborâse între ei, e Calea şi Drumul spre nemurire şi neînlănţuire. S-a lăsat înlănţuit ca să arate oamenilor că lanţurile crapă când pragul singurătăţii este lăsat în urmă, când cercul vieţii se închide prin ea şi el, când rădăcinile uscate sunt tăiate iar încrengăturile sunt îndreptate înspre Cer şi nu înspre Pământ, când vârfurile sunt ridicate atunci când se apleacă spre prea aproape. Striga după ajutor pentru că ştia că vine ziua marii treceri şi oamenii ce vor putea şi vor vrea să treacă, şi venind acea zi oamenii să ştie Calea, înţelegându-şi Drumul.
Şi mai striga după ajutor pentru că tot încerca să rupă lanţuri ce căutau să îl facă să tot privească spre încolăcirea lor ca să nu privească nici răsăritul, nici apusul soarelui, nici pe al lunii, nici înaltul cerului la miez de noapte, nici cerul plin de stele. Se tot aduna pe sine, se strângea în sine încercând să facă să fie văzut şi încerca să vadă, din când în când, acel orizont ce-l avea vis şi îl ştia plin de lumină. Dureri avea omul sufletului, neputinţe îl ţineau să se arate şi să-şi arate împotrivirea ce-lor ce-i opreau căutarea legii firii, mai căpătase obiceiuri luate dintre ei, mai simţea când îi îngheţau privirile, când îi retezau spusele, dar sufletul nu-l lăsa să întârzie în timpul trecutului. Sufletul ştia ce-i trebuie omului şi striga... Striga să aducă omul în faţa Cerului ca să se vadă pe sine şi să se accepte ca ales să îl poarte, să nu mai fugă spre înapoi, ştiind că fuge spre niciunde, să se simtă ca fiind ceea ce este şi că este ceea ce s-a vrut să fie. Striga să-i arate că şi Soarele şi Luna doar rotunde, întregi, dau lumina ce face să fie ceea ce sunt, că nici Primul, nici Ultimul pătrar nu conturează în întregime umbrele, că doar când se întregesc pătrarele, umbrele au detalii frumoase şi concludente.
Era târziu şi trebuia să plec, să mă întorc. Pe fugă am apucat să mai privesc încă o dată spre cioburile de gheaţă. Cineva le aduna ca să le mai folosească, să le aibă la îndemână. Nu mai avea timp să facă altă gheaţă, nu mai putea să meargă să ia alta de acolo de unde tot ceruse, şi tot cerea, şi i se tot dădea. Acum căuta să o adune şi să o dosească prin cămări, acolo unde Lumina nu o poate topi, şi nimeni, credea, nu se gândeşte a o căuta...
Am plecat şi din pragul porţii m-am aruncat în ultima pirue-tă ce o făcea vijelia. Deşi am ajuns repede am avut timp să văd ce nori se adunau... Prea puţine ca pământurile să uite de secetă, ca gerurile să nu-i omoare răsăririle...

vineri, 6 ianuarie 2012

Te vreau să fii cum vrei să fii...

Am venit aici să înţeleg ceea ce nu înţelesesem, ceea ce era de înţeles.
Ceea ce ai fost, am spus şi spun, ştiam. Atunci ai fost aşa cum te vedeai prin oglinda ce-ţi eram. Te arătai luminându-mi orizontul, ştiai că prin tine vedeam orizontul.
Pe colţi de stâncă m-aşteptai, ştiam unde să vin.
Pe ţărm de mare te lăsam, ştiam de unde am plecat.
La marginea pădurii te ştiam acasă, ştiam ce trăiesc.
Ţi-ai dorit trăirea-ţi visurilor în casa visurilor tale şi, alături, ne-am construit casa în care vieţii ai dat visuri şi ne-ai schimbat viaţa în vis. Adunasem, rază cu rază, temeiul marilor construcţii spre a fi ziditorii nemuririi. Mi-erai în stânga, îţi eram în dreapta, îmbrăţişându-ne gândurile şi trăindu-ne simţirile. Şi gust ne-am dat nopţilor ca să avem dimineţile seninurilor ce dorinţă multora era. Şi îmi erai Tu cum îţi eram eu, fiindu-ne, totdeauna, Noi.
De-atunci când tot întregul ne eram, ştiam că ne-au rămas timpuri de a ne fi, vremuri de a trăi, viitor de a da lumii. Ne-am dat mereu mâna, pe pragul vremurilor de schimbare şi schimbării i-am dăruit ceea ce eram noi.
Prin faptele trecutului am rătăcit trăiri şi am revenit să fim Adevăr, Lumină şi Speranţă. Să fim mai mult decât tălmăcire, să fim faptă ce se poate tălmăci, să fim întrupare a ceea ce este şi mulţi nu pot să creadă că este ori că poate fi. Ceea ce nu poate fi Întuneric nu poate fi decât Lumină. Ceea ce este Lumină nu poate fi decât Adevăr, căci n-ar putea fi Minciună, cea care doar doar Întuneric este.
Te-am dorit mereu aşa cum erai. Totul era bine, dar ştiam că loc e de mai bine. Ceea ce erai, erai şi mai mult nu îţi doreai. Trecând, cu un pas înaintea ta pragul venirii aici, trebuia să învăţ mai mult decât ştiam. Trebuia să-mi depăşesc ştiutele înţeegeri. Era bine pentru cei ce nu cunoscuseră binele, dar tre-buia, prin legea firii, să fie mai bine decât se oprise ceasul ce ata că ora amiezii, pentru noi, încă nu venise.
Când clopotele amiezii se pregăteau să dea de veste timpurile redescoperirii, soarele m-a lăsat să văd că stelele îşi au ochii aintiţi spre Pământ. Atunci, căutându-le razele, le-am înţeles motivele privirilor. Aşa am ştiut că vreau să-mi fii aşa cum vrei tu să fii.
Înţelegând să-ţi caut frumuseţea, ştiu că vei fi aşa cum îmi doresc să fii. Vei fi aşa cum îmi doresc, fiindcă îmi doresc să fii aşa cum îţi doreşti să fii. Iar tu îţi doreşti frumuseţea, ştiind că şi eu o o doresc.
Te vei arăta privirilor în splendoarea ce mi-o doresc să fii, pentru că splendoare îţi doreşţi să fii. Ascunsă azi te vrei să fii, dar mâine ascunsă nu mai vreau să fii, căci ascunsă nu mai vrei să fii. Tăcerea de o ai ţi-o vreau uitată, pentru că vrei să uiţi să taci. Ce azi neîmplinire ai, mâine împlinită vreau să fii, pentru că împlinită vrei să fii. Când vreau să fii, vreau pentru că ştiu că vrei să fii.
Cum vremurile noi se văd că vin, nimic nu mai este aşa cum a fost. Nu mai vreau să fie nimic din ceea ce a fost, pentru că nu mai vrei să fie nimic din ceea ce a fost. De repetat nimic nu se repetă, căci repetabil nu-i decât gândul omului.
Iar când eu nu pot să spun ceea ce ar trebui să spun, deşi ar trebui să spun pentru că ai vrea să spun, o scânteie divină, gând sau faptă, realitate imposibil de a fi supusă imperiului de contestări, face să se facă ceea ce aş vrea să se facă, fiind ceea ce îţi doreşti să se facă. E drum împlinitor şi armă ce ucide îm-potrivirea, ce ucide nehotărârea căci ucise vor fi şi obişnuinţele şi temerile.
Nimic altceva nu se mai pot întâmpla, căci totul e aşa cum ţi-ai dorit să fie...

joi, 5 ianuarie 2012

Cu tine ziua, cu tine noaptea...

Privirile celor ce vor să vadă ne caută. Privirile celor ce vor să înţeleagă ne găsesc. Privirile celor ce vor să asculte ne ştiu.
Veneai de departe înspre venirea-mi de departe. Mă căutai şi m-ai aflat în căutarea mea de tine. Mă ştiai şi ţi-a fost ţie pe deplin înţeles că te ştiam.
Cei care ne caută ştiu prea bine de ce ne caută. Cei care ne înţeleg ne cunosc foarte bine. Cei care ne ascultă şi-au adus bine aminte de noi.
Numai noi ne-am făcut că ne eram prima dată să ne fim. Numai noi ne privim încă doar ceea ce suntem să ne desluşim viitorul.
Cândva, când nici nu am putea înţelege cum se măsura timpul, am plecat trecând pragurile Cerurilor, peste întinsul lumilor, ca să ajungem în creuzetul lumii în care suntem azi, acum, aici. Drumul trecerii ni-l ştiu stelele şi de aceea ne-am privit fără clipire. Ne-am înţeles atunci pe noi fără să ne punem întrebări. Căci fusesem noi ai nopţilor şi fusesem noi ai zilelor. Noi şi trăirile noastre doar nouă, cei ce uitaserăm, ni le voiam a fi noi. Redefinisem năvălnicia prin cuvintele zilei de azi, ca să ne lăsăm purtaţi de înţelesurile lumii actuale.
Cu tine, ziua, îngenuncheasem în Marele Altar. Cu tine, noaptea, trecusem pragul eternităţii.
Cu mine, ziua, jurasei întâlnirea-n drumul Luminării. Cu mine, noaptea, spusesei ceea ce trebuie să fim.
Aici, acum, suntem pentru că trebuia să fim. Aici, acum, ne facem drum căci trebuia să ni-l facem.
M-au lovit mai tare stihiile pe mine, şi mi-au furat uitarea şi mi-am adus mai multe şi mai repede aminte. Şi te-am căutat ştiind că trebuia să vii. Şi, când nu ştiai că sunt, de mine ţi-a fost dat să afli, şi ai dat. Eram aici neant ca să nu te întâlneşti cu umbrele ce eu le întâlnisem. Acum începi să ştii, Lumina îţi topeşte uitarea.
Nu mă mai frec la ochi spre a-mi limpezi privirea. Ştiu multe din trecuturi şi ştiu semnele trecutului. Şi nu mă feresc de-a fi, cu tine ziua, cu tine noaptea, în privirea tuturor, căci toţi se aşteaptă să ne vadă.
Te mai întrebi de vezi bine şi ochii ţi se mai înlăcrimează când încerci a desluşi totul. Te mai întrebi încă dacă vederea celorlalţi, de-ai fi cu mine ziua, de-ai fi cu mine noapte, vor şti de ce aşa e să fie, de nu vor ridica ochii spre a înţelege că ceea ce a fost este iarăşi. Îi crezi mirându-se, îi crezi râzând, îi crezi urlând...
Dar de ce nu te întrebi dacă nu ne-ar aştepta să ne vadă împreună ziua, împreună noaptea?

Cititori frecvenţi:

Google Followers: