luni, 30 septembrie 2013

Sfârşit de ieri

Gata! Toate sunt acolo unde trebuie să fie, în spate, într-un trecut mărginit doar de prezentul pentru care nu are nici o importanţă! Gata! Întoarce-i spatele şi mergi mai departe. Chiar şi soarele întoarce spatele zilei care a trecut, după ce doar o clipă priveşte în urmă, ca să aibă ce povesti zilelor următoare, dar nu stă să-şi pună întrebări despre iarba care s-a uscat, cea care nu putea să trăiască în lumina razelor sale şi s-a încrezut mai mult în întunericul nopţii! Gata! Te rog, nu te pot obliga, dar îţi spun aşa, răspicat, ca să-ţi laşi auzit sufletul care, de atâta dor de adevăr şi de trăiri adevărate, abia îşi mai poate sta locului!
Se mai văd încă urmele paşilor tăi, şi pentru că se văd, îţi este frică să păşeşti mai departe? Dar oare de ce crezi că se văd încă atât de bine când, vezi şi tu, pe drumul pe care acum tu mergi, se văd că au mers şi alţii, se văd urmele lor şi urme ale urmelor lor, dar de multe ori te pierzi de ele, acoperite fiind de pulberea drumului pe care, vânturile timpurilor, au presărat-o, nemaifiind cuiva de folosinţă să le vadă? N-ai fost tu cea care, crezând că paşii sunt semne ale trecerii tale prin viaţă, vânturi, furtuni şi uragane, ploi şi zăpezi, viscolirea geroasă, ai lăsat să te biciuiască, doar pentru a ţine urmele acelea, ce-şi voiau moarte, într-o agonie care te-a făcut să îţi pierzi timpul, timpul pe care abia acum îl preţuieşti, timpul care acum abia de-l mai putem amândoi ţine în frâu, ca să se facă toate câte trebuiau să se facă, să faci tot ceea ce trebuia făcut, ca plecarea-ţi să nu-ţi fie motiv de întoarcere şi continuare a tot ceea ce îţi este gând şi început deja a fost?
Vrei să ajungi departe, vrei să nu amorţeşti şi să nu oboseşti de atâta neînaintare? Vrei să înţelegi ceea ce acum nu înţelegi şi te tot zbaţi să înţelegi? Cum să poţi învăţa cu mintea dacă tot tu ţi-o încarci cu cele pe care le ai în minte, doar că acum le colorezi altfel şi le dai un nume nou? Neavând loc să încapă acolo unde le-ar fi locul, acolo fiind deja pus lacătul pe uşă, se ascund ca şi trântorii fără de trebuinţă stupului iarna, prin cuiburile pregătite pentru următorul rod, şi n-ai unde să mai pui ceea ce ar trebui să pui. Te-ntrebi de ce atâta zbatere în tine noaptea, şi fierbere în tine ziua, ai, fără să te întrebi de ce auzi cum trece timpul şi îţi astupi urechile să nu auzi că bat clopotele sorocului împlinitor, retezându-i avântul cu vorbele-ţi ce caută trecutului prezent şi prezentului motiv de trecut, ca şi cum ai căuta mersul celui ce a murit şi de nimeni nu se mai lasă întâlnit?
Am văzut şi pot să văd multe urme, înspre tin vin, din spate, pentru a-ţi arăta că timpul trece, din faţă ca să nu-ţi mai rătăceşti gândurile şi să nu-ţi mai fie paşii tremurători, Şi lângă tine stau, în dreapta ta mai tot timpul, când vrei să simţi că nu eşti singură, în stânga ta când te împiedici şi întorci capul înspre acelaşi înapoi care trage de tine, prea lacom, aşa cum lacomă este orice coborâre care, arătându-ţi scara pe care poţi să cobori şi, dacă vrei, să urci, intenţionat nu-ţi spune şi câte trepte îţi lasă şansa de a avea propria voinţă şi propria hotărâre vie, şi câte trepte te fac să îţi pierzi până şi ultima speranţă. Şi sunt, dacă vrei, deja o urmă din trecut, dar sunt şi viitorul ce îţi este dat, la tot binele ce-l poţi avea, dat fiindu-ţi să-ţi fie de nu-ţi vei mai căuta, cu gândul ori cu privirea, mersul de-a îndărătelea, în contra firii tale, în contra destinului şi în contra întâmplării prin care suntem azi ca să fim şi mâine şi de-a pururea, înspre totdeauna.
Gata, deci, gata! A trecut prea mult timp, prea mult timp ai lăsat să-ţi treacă printre degete. În întunericul trecutului s-au lăsat pierduţi cei ce ţie ţi-au îngreunat zborul, nemulţumiţi de mersul lor strâmb, şi tot acolo stau fapte şi vorbe, şi cântece şi descântece care s-au întrecut unele pe altele în a-ţi cere ce ştiau că ai, de a-ţi lua când nu prea mai aveai ce să dai, de a-ţi fura, când te sărăceau de toate, de a te tâlhări chiar şi de ultima suflare. Gata! Ceasurile se grăbesc spre cea din ultimă clipă a zilei de ieri si spre cea dintâi a zilei ce va urma să dea bineţe cerului senin şi razelor de soare ce te vor căuta să-ţi facă luminos chipul, prea mult, pînă acum, întristat, de toate fărădelegile celor pe care încă îi mai crezi nevinovaţi şi deopotrivă neajutoraţi, pierduţi ori rătăciţi, deşi, dispre lumină văzându-i acum, dar şi mai târziu când, limpezită, curată şi luminată, deosebind lumina strălucitoare de poleiala ce stă deasupra pâclelor, tu singură, văzând, vei înţelege că s-au vrut, cu motiv şi scop, înfrăţiţi cu răul cel mai rău, pierzător de vieţi si suflete. Gata! Te rog, nici o clipă nu mă îndemn a te obliga, să te laşi pe tine ţie şi să-ţi laşi chemarea, cea care m-a făcut să alerg dinspre prezent spre trecut, venind dinspre viitor înspre prezent, să-şi arate roadele, prin rodul vieţii, prin tine, cea născătoare a nemuririi.
Când te ţintuieşti pe crucile altora, cei prea plângăreţi de povara pe care şi-o pun singuri în spate, de crucea ta, care e pe măsura ta, şi uşoară ţi-ar fi chiar şi acum, îngreunată de cuiele de alţii bătute, nu-ţi aminteşti, nu te doare că unii încă o mai calcă în picioare spre a-i fura aurul în care ţi-a fost îmbrăcată înainte de a-ţi fi dată să o urci pe creste semeţe? Când înfierbântarea rănilor cicatrizate te prinde între limbilor focurilor care ard cenuşa în care, câte o nălucă vine şi ascunde câte un cărbune aprins, ori doar aruncă pietre care, lovindu-se una de alta, să se arate ca focuri de mai târziu, încălzitoare, mai ştii cât frig şi câtă nedorinţă de a trăi în firesc, ţi-au fost unele nopţi? Cele ce încă mai încearcă a te convinge de binele ce ţi l-ar vrea trecutul, prin fapte asemenea, te-ai mai putea lăsa pradă, acum, când le ştii neputinţa de a face binele pe care, fără crâcnire, ţi l-ar promite?
Se mai văd urmele paşilor tăi, văd tot drumul tău şi, dacă stavilă stau vânturilor ce răvăşesc trecutul şi ţi-ar arunca pulberea lor, săracă în orice înţeles, dar orbitoare şi bolnăvicioasă, tu crezi că m-aş putea înfricoşa de visele care, pentru a le crede, de urma urmei se agaţă, măsura luându-le-o, şi pasul măsurându-ţi-l, spre a-i arăta praguri prea lesne de trecut, care spre drumuri înfundate duc? Din moarte, întorcându-mă, am venit şi din moarte m-aş întoarce dacă ar fi să plec, ştiind că încă mai sunt căutători de comori care pradă chiar şi pe cei mai săraci, aceeaşi care pentru a-şi ascunde adevărata sărăcie, pe cei nevinovaţi i-au învinovăţit de vinovăţia lor spre cei mulţi şi, cu mărunţişuri, te-au făcut părtaşă la neomeneştile şi necuratele fapte ale lor, de care, în vorbe, se depărtau, cu vorba, când în faţă-ţi vorbeau, dar gândul spre noaptea în care făptuiau, le era. Şi m-am întors şi rămân până la moartea-mi omenească!
S-au sfârşit toate. Lasă-le să-şi trăiască odihna, ca odihna nopţii să nu ţi-o mai fure. Lasă-le să-şi vadă de drumul lor, lasă-le în seama trecerii timpului lor, care le este leac, cea care, dacă tot îi dai câte un deget, te va ţine de vorbă până ce vor râde în hohote, spunându-ţi că tu eşti preţul cu care şi-a plătit vama, unor vameşi hrăpăreţi, la trecerea lor, pe ascuns, a hotarului dintre iad şi lume, pentru a-şi împlini rostul de amăgire a celor prea buni şi prea iertători, mult prea iertătoti. Suntem amândoi, părtaşi la un sfârşit al întregului ieri, trecem, împreună, împreunaţi, în plin miez de noapte, în primul miez de noapte ce ne va fi tainic duhovnic al hotărârii de a ne trezi devreme, când zorii vor căuta stinge felinarele nopţii, în prima zi a celor multe zile în care florile, ca prima dată, zi de zi vor înflori, rodnicia pământurilor îşi va purta de grijă singură, când ploaia nu se va mai coborî din ceruri mânioasă pe arsurile pietrelor golaşe, când, întâia oară, pasul tău spre înalturi cerurilor nu-l vei mai opri, necunoscând adevărul şi diferenţa infinită dintre da şi nu.
Gata! E timpul! Întoarce spatele şi mergi înainte. Urmelor le sunt eu păzitor, chiar vânturilor ce s-ar putea să se mai încumete a veni pe urmele noastre, le pot ţine eu piept. Tu mergi, mergi înainte. Nu te mai întreba de ce ieri a trebuit să se sfârşească fără să îţi dea de veste. Tu vei face ştiut, cu propria-ţi făptură, ceea ce va fi urmarea. Tu vei vesti veştile vremurilor împlinirii...

duminică, 29 septembrie 2013

Între moarte şi nemoarte

Oare ce le este mai greu oamenilor să înţeleagă? Oare să fie viaţa de neînţeles, sau moartea să fie? Mai greu de înţeles să fie nemurirea sau vieţuirea? Ce-i lipseşte oare spre a nu-şi mai avea neînţelegerile ce şi le ia drept scuze acelor neputinţe cărora nu le face faţă şi nu-şi găseşte curajul de a şi le recunoaşte?
Că după viaţă urmează moartea, omul ştie, după moarte nu ştie ce urmează. După cum îi este puterea de înţelegere, dorinţa de a trece dincolo de ceea ce la alţii vede, se caută a se da vieţii înţeles sau conţinut, se caută a privi moartea ca pe un firesc al continui-tăţii sau ca pe un firesc al suficienţei. Însă mai toţi cred în viaţa ce o trăiesc, fără să îşi asculte vorbele pe care, la mânie sau la necaz, câteodată şi la bucurie, fără a se avea gândul la adevăratul înţeles. Despre altă viaţă, următoare, despre amintiri din alte vieţi, despre vieţi care vor urma, despre fapte ce altfel vor fi făcute, fiindcă sunt începuturi care nu se pot repete, se vorbeşte, ca şi cum continuitatea ar fi o normalitate, depăşind pragul morţii, cea însuşită de mai toţi, aproape totdeauna, ca un punct de final, ireversibil.
Despre viaţa de acum se vorbeşte atât de mult, încât nu mai are nici timpul cum să facă loc altor gânduri, nicidecum altor vorbe. Nici dintre cei care ştiu, dintre cei care vor fi înţeles, ci doar cei care s-au învrednicit a li se da cunoaşterea a mai mult decât clipa trecătoare ce este numită viaţă şi dată tocmai ca şansă a urcuşului sau coborâşului, nu se prea ostenesc să privească mai departe, în orizontul pe care ori vor să-l vadă îngust, ori îl văd îngust, cu puţin mai departe decât mersul oricui a vrut să meargă pentru a se întâlni cu lumea de dincolo de linia, destul de bine conturată, a nevăzutei realităţi. Tocmai cuvintele ce altfel le mânuiesc abil, îi dau de gol, toţi şi asemenea tuturor, văzând greşeala ca şi greşeală, mai greu sau mai uşor de îndreptat, vinovăţia ca vină, chiar dacă prin greşeală la vină s-a ajuns, timpul trecut ca timp trecut cu urmările diar în trecut şi, pe de-a-ntregul, în prezentul care e mai greu sau mai uşor. Către altădată, către mai departe, nu merge nici măcar gândul...
Moartea, doar ea nu lipseşte din nici un gând al omului, chiar dacă nu-şi recunoaşte nimeni adevărul, şi nimeni nu s-ar recunoaşte mereu gânditor înspre ea. Că se fac lucruri sau fapte care să fie trainice până la moarte, ori că nici moartea nu poate schimba o stare de fapt, sau că doar moartea poate schimba ceva ce nu se doreşte a se schimba, se gândeşte sau chiar se spune. Moartea doar este o certitudine iar certitudinea ei dă vieţii omului, dă omului, dorinţe şi puteri pe care, abia când certitudine devine timpul scurt până la moarte, ştie, înţelege şi recunoaşte, că i-au scurtat viaţa.
De după ce omului i s-a dat moartea ca prag, cel firesc, ştiut fiind că îşi va urma gândul născocitor de încercări, şi gusturi, şi dorinţe, de împotriviri şi căutări a mai uşorului în locul a ceea ce era aşa cum trebuia să fie, morţii i-a găsit omul folosinţă în a-şi aduce sieşi toate laudele şi toate foloasele a ceea ce era, zi de zi, timp al vieţii cu toate ale sale. Fraţi încă fiind cei ce printre primii erau oameni ai lumii Pământului, cel ce nu primise ceea ce primise celălalt, voind ca nici o deosebire să nu se vadă, crezându-se nedreptăţit, o dreptate a sa căutând, o dreptate a dorinţei de laudă şi îmbucurare asemenea a ceea ce el simţea şi toţi credeau că simt, credinţa şi-o avea ca vrere, şi pentru că nu a fost aşa, a luat calea prăvălirii în abisul faptei de nefăcut. Şi-a luat dreptul de a lua ceea ce nimeni altcineva, om, nu putea să dea, şi cu trufie peste măsură, potrivnic vieţii s-a făcut. Omorând, alungând pentru totdeauna din preajmă-i, făptura semenului său, şi-a găsit o linişte care să-i satisfacă vanitatea. Dar acea linişte, a clipei, a prezentului, prin nepieritoarea amintire a făpturii, dar mai ales a amintirii faptei, i-a fost decădere şi risipă, pierdere prin el însuşi, toate faptele următoare ale vieţii, prin neliniştea regretului, neconştientizat în primele momente ale urmării, dar prezent de-a pururi.
Luându-şi, aşa cum şi l-a luat, dreptul de a pune vrerea să-şi satisfacă dorinţa, fără a căuta puterea de a înţelege şi a lăsa faptele şi urmările faptelor să fie convingătoare, pentru plăcerea şi beţia clipei, pentru a-şi auzi vorbe de laudă şi apreciere, din convingerea că el este mult mai important, superior, decât semenul său, că faptele sale sunt cu mult mai importante, superioare, faptelor semenului său, convins că adevărul este, va fi şi va rămâne, aşa cum şi-l avea, pentru a avea ceea ce primise celălalt, a ales... A ales să pună absenţa semenului la loc de cinste şi, ca să fie convins că absenţa va fi o realitate, în felul lui, cu vicleşug şi forţă, a dat viaţă faptelor pricinuitoare de moarte. Şi nimic nu l-a făcut să renunţe, nici faptul că cel ce va pleca în inexistenţă îi era frate, nici amintirile copilăriei, cu bucuriile împreună trăite.
Cel ce omorât a fost, nici prin gând nu i-a trecut că omorât va fi, doar pentru că primise şi celălalt, că avea, se gândea. Nu-i era gândul la ceea ce avea, primit fiind fără să ceară, primit prin hotărârea altcuiva, care, după o judecată a lui, dreaptă pentru el şi nedreaptă pentru cel care n-a primit, de la el a dat, cu gândul de a face bine. Nici celui ce a dat, asemenea celui ce a primit, nu i-a trecut prin cap că binele lui, dat spre binele altuia, ca rău va ajunge la cel care n-a primit nici bine, dar nici rău n-a primit. Şi nici că acela, neprimind, singur va face ceva care să îi aducă şi lui un ceva, chiar dacă ceea ce şi-a găsit nu bine a însemnat, ci un rău, un mare rău.
Cel ce a murit, mort pentru ceilalţi este... aşa gândesc oamenii. Aşa gândesc oamenii care însă nu se gândesc să omoare alţi oameni sau, chiar şi cei care gândesc asta, înainte de a face fapta ca-re, făcută fiind, nu se poate face şi invers. Atunci, abia atunci, cei făptuitori de moarte, înţeleg nemoartea celui pe care ei l-au omorât. Le e dat să înţeleagă tocmai prin amintirea pe care o poartă în ei, prin vorbele altora despre fapta lor şi, aşa, nu se mai elibera, celălalt, prin ei, trăind. Abia atunci, ei ucigaşul poate spune, şi mulţi ucigaşi spun, că, pe un altul omorând, pe el, sau o mare parte din el, l-a omorât. Prin el, atât timp cât el trăieşte, cel omorât trăieşte, iar el, atât cât îi mai este dat să trăiască, nu mai este cu totul el, este mereu o umbră a celui pe care l-a omorât. Şi mai trăieşte, zi de zi, clipă de clipă, în toate gândurile sale, gândul fiind greu desprins de cel ce, plecând în moarte, înainte de vreme, şi-a lăsat gândurile nesfârşite, ca o poruncă, sau blestem, peste vremuri.
Şi aşa a fost dintotdeauna... Iar când oamenii n-au mai fost fraţi, dar încă de aveau ca fraţii, uitând omorul care pe frate, prin frate, morţii l-a dat prin gândul din minte pornit, doar pentru o vorbă, ce trebuia să fie vorba prin care s-a spus ceva ce avea cineva de spus, prin fapte şi motive asemenea, mulţi au fost omorâţi şi mulţi au murit. Şi mereu s-au găsit ori s-au scornit, motive prin care, unii, pentru a-şi arăta o măreţie închipuită, au luat altora dreptul de a trăi viaţa. Pe atunci încă nu existau legile învăţăturile care caută azi motivaţii bune pentru fapte rele, încă nu aveau oamenii şi alte idei care să le îmbete minţile, şi moartea nu se arăta atât de des, cum azi se arată, de oameni adusă altor oameni. Pe atunci şi legea era lege, omorul fiind omor, şi, pentru că se ştia că cel ce omorâse chin avea să-i fie viaţa, prin lege i se curma suferinţa cea mare, cea a zbaterii în regrete şi în urmările gândurilor ce nu ar fi putut, cu nimic şi de nimic, stăvilite...
Dacă ar fi să creadă că moartea e doar trecerea dintre ceea ce se vede şi ceea ce nu se vede, aşa cum naşterea face să se vadă ceea ce nu este văzut, omul n-ar mai avea ca răspuns, ori ca şi soluţie a dorinţei sale de a fi stăpân al vieţii, moartea. Aşa ar şti că între moarte şi nemoarte stă viaţa, ca reper şi ca timp de regăsire a ceea ce a fost şi ceea ce va fi, el, prin el, prin sufletul său, necunoscător al morţii. Dacă ar sta să-şi găsească propriile adevăruri, nu s-ar lăsa rătăcit pe căile separării dintre cel ce este şi cel ce face, făcându-se executant a ceea ce i se spune. Fiindcă multe i se spune, de către cineva ori chiar de către el, cel care adună de la toţi spusele prin vorbe sau fapte şi, pentru sine, şi le face, pentru a nu-şi recunoaşte marea-i naivitate, idei proprii pentru care, un timp, s-ar lua chiar şi cu Cerurile la bătaie, dacă Ele i-ar spune că n-au nimic de-a face cu adevărul. Găsindu-şi adevărurile, nu s-ar mai da împins de la spate, asemenea celor de la începuturile omenirii, de cei ce promit doar, dar nimic nu dau, spre a căuta calea cea uşoară a avutului fără faptele care să-l facă a merita răsplata ce o vrea şi ar trăi ceea ce-i este dat, nemurirea cea adevărată, fără a căuta a prelungi viaţa lumească, uitând de cea de totdeauna, şi morţii nu s-ar da, singur, de viu.

sâmbătă, 28 septembrie 2013

De dimineaţă, devreme

Nimic nu se întâmplă fără să aibă motive de a de întâmpla, doar aşa pentru a fi ceva, luându-ne argumentul de a spune că toate lipsesc. Nici timpul, nici locul, dacă e ca faptele să nu fie doar ale unuia singur, cel care, aceleiaşi faptă îi este părtaş, nu sunt doar un joc al clipei... Dând la o parte clipele bucuriei, câte întrebări nu îţi dau târcoale, câte întrebări nu trag de tine, cerându-ţi să le iei în seamă şi să le cauţi, prin umbrele cotloanelor nesfârşitelor urmări ale a ceea ce eşti, doar pentru a te ademeni în prea-hapsânul neînţeles numit, de delăsaţi în propria existenţă, întâmplare, şi aceea trecătoare?
Iar de-ar fi să priveşti cu doar două clipe în urmă, te-ai putea oare, pe tine bănui că, printr-un gând fugar, înspre mine ai privit? Sau te-ai pune să-mi bănuieşti gândurile mele care, cercetând lumea, te-ar fi ales pe tine spre a-mi auzi vorbele spuse mie, mute pentru alţii, despre vremurile şi oamenii de azi? Şi, cun răspunsurile s-ar pierde te timpul în care ar fi aşteptate, n-ai crede că e doar întâmplarea care nu s-a lăsat convinsă de adevărurile altora, fiind ea vinovată chiar şi de speranţa ce-n noi face drum viitorului?
Ce despre tine ştiu, e ştiut, ceea ce nu ştii că ştiu, nu mă face să cred că nu ştiu, nici să te întreb, aşa cum se spune că ar fi de trebuinţă, pentru că a cunoaşte înseamnă a şti. Cercetând văzduhurile, prin timpurile de acum trecând, ceea ce ţi-a fost mi-este ştiut, ceea ce va fi îmi este cunoscut. Pe-acolo, de-ţi doreşti a înţelege motivul pentru care fi-vom să ne fim s-au vrut şi ne-am înţeles noi, cei ce nu ne suntem nouă cunoscuţi, nedându-ne decât lumeasca dovadă că suntem, aşa cum credem că suntem, existând. Ne vom fi dimineţii întâia dată unul altuia cunoscuţi, şi tot în alte dimineţi ne vom tot cunoaşte, până când ne vom lăsa cuprinşi de nopţi în braţele lor întru totul protectoare şi împlinitoare.Şi-apoi ne vor fi alte timpuri înţelese, degrabă sau pe îndelete.
Oricâte s-ar putea, altele, întâmpla, nimic nu se mai poate, întâmplării dintâi, pune-mpotrivă. Prin începuturi şi continuări şi-a arătat continuarea, şi, prin cuvintele ce nu şi-au avut gânduri înainte, şi-a arătat urmarea. Şi, toate cuvinte, adunate, unul câte unul, precum grâul bob cu bob, spre a se feri de otrava neghinei pâinea de zi cu zi, s-au curăţat singure de depărtare şi s-au apropiat, înainte văzând apropierea cea asemenea întregului, ce urmele-şi va avea în eternitate. Prin cuvinte ne-am lăsat să ne spunem despre noi, văzând, în încă nevederea noastră, dimineaţa răstălmăcirii sensurilor.
Loc de toate este, loc de mai mult se face, fiindcă întru totul va fi să fie primul pas. Neocolit de speranţă şi neocolind speranţa, călăuzit se va reduce la simplitatea motivului de întrupare a ceea ce aşteaptă chiar menirea-ţi încă neîmplinită şi plină de dorinţa de a se şti împlinită, chiar obosită de nehotărârea ce ţi-o ştie, cea care s-ar arăta a nu fi spornică la a-şi căuta vadul şi curgerea firească. Se face loc pentru toate cele ce doar pot să fie o scânteie a gândului visător, cele ce vor fi aprinzător de focuri care, la un loc adunându-se, foc nestins va fi şi va rămâne.
E doar devreme, chiar de ne-am vrea să ne încredem în gândul care ne-ar spune că prin el se va da cale faptei, el, cel care greu vrea să uite că este urmare a faptei şi este mai rătăcitor, uneori, decât pulberea drumurilor, ridicată de vânturi înspre cer, înainte ca ploaia să o dezbrace de toată mândria ce şi-o are, şi de a-i arăta deşarta dorinţă de a fi de toţi privită, de a o arăta ca plină doar de pornirea răzbunării pe cei ce se feresc de a se lăsa orbiţi. E doar devreme, aşa cum va fi ziua în care noi, cei ai zilei de azi, vom fi doar amintire a celor care vom fi, fiindu-ne.
Timpul se grăbeşte, şi ne grăbeşte şi nouă scurtarea aşteptării ce ne-o purtăm în dorul de a ne regăsi ca priviri, aşa cum ne căutăm azi prin gânduri, de a ne regăsi ca făpturi, aşa cum azi ne câutăm prin vorbe, şi ca fapte, aşa cum azi, prin înţelesuri sau întrebări ne căutăm. Din cuvânt s-a pornit scânteia vieţii, prin cuvânt s-a întregit bogăţia lumii. Cuvântului i s-a ştiut puterea chemării, cea din cuvinte, dar mai ales cea fără cuvinte, ce-a care sfârşeşte vechiul şi începe noul, cea care opreşte şi coborârea, şi durerea, şi dă putere şi urcării, şi bucuriei, pe treptele spre vremurile ce fac, prin faptă, ca totul să fie adevăr. De dimineaţă, devreme, în pământ dornic de roade, sămânţa pusă, se va prinde spre a încolţi şi a rodi rod nepieritor, vestit fiind deja prin cuvânt, doar aşteptând cuvântul ce va da vestea încolţirii şi rodirii.
Acum ştii, chiar dacă te tot întrebi, nevoind să-ţi dai crezare, că urmează toate, că toate cele ce îţi trec, fulgerător, într-o clipă de gând, prin faţa ochilor minţii, ochii sufletului le ştie ca deja fiind pline de realitatea ce doar trăirile o pot defini. Ştii, prea bine ştii, devremele dimineţii în care barierele se vor arăta, în căderea lor, toate, cele de se văd şi se simt, cele ce nu se văd şi nu se lasă ştiute, cât de potrivnice erau. Privirile vor fi priviri, împreunarea trăirilor va fi împreunare, bucuria va fi bucurie, iar spusa ta va fi corolarul ce va desfereca poarta spre drumul viitorului. Dimineaţa va fi primul pas.

duminică, 22 septembrie 2013

Ceea ce va fi, fără trecut...

Mă simt îndatorat ţie... Mă simt îndatorat să îţi spun că mă apasă, gândind înspre tine, dorinţa de a mă întoarce în trecutul viitorului, şi nu îmi pasă, nici nu îmi trece prin gând, să privesc viitorul trecutului, chiar dacă amândouă mă fac să privesc prezentul. Mă şi mir, adeseori, cât pot fi de încăpăţânat, ţinând morţiş să fiu potrivnic rânduielilor din lumea în care trăim, cea care, după cum îşi are motivele, ori nu vrea să audă de întoarceri în trecut, ori pune problema irealismului celui care nu se gândeşte să privească orice drum mers ca întreg al paşilor ce l-au mers, pe-aceeaşi cale. Însă mie, orice mi s-ar spune, nu-mi arde de glume! Eu văd drumul, aşa cum oricine vede, dar nu văd acea cale de care se tot vorbeşte, ca fiind doar una. Nu putea fi şi alta, oare?
Iar dacă tot îmi este să bat drumul înspre trecutul viitorului, căi neştiute întâlnind, mă întâlnesc, fără să vreau, cu faptele de mai târziu, ca şi cu cele care în curând, fiind, nu se vor mai numi, aşa cum azi, cu uşurinţă, chiar şi noi le spunem, vise, şi mă întâlnesc şi cu cele care azi credem, mai fără o clipă de tăgată, că vor fi. Le întâlnesc şi le recunosc după ascunzătorile pe care şi le vor găsi, ruşinate de răul pe care nu l-au oprit să se facă ci, cu mare dare de mână, poartă largă i-au deschis. Le văd şi pe cele care azi noi le ascundem, fiindu-ne lege ruşinea, din prea încrâncenata mândrie de a fi priviţi ca fiind alături, într-un fel sau altul, de cei pe care, noi mai puţin, sau mai mult, alţii mai mult, sau mai puţin, altfel îi privesc.
N-am prea avut niciodată înţeles, pe de-a-ntregul, obiceiul scormonirii prin trecutul prezentului, nici acum nu-l prea iau în seamă, nu îl fac armăsar de rasă nobilă, tot ţânţar care înţeapă şi apoi fuge simt că e. Şi cum nici dezgroparea morţilor nu am luat-o de bună, oricare ar fi fost motivul, cauza ori dorinţa, trecutul prezentului nu îmi dă nici un înţeles. E doar o poveste, nici măcar una din istorie, nefiind încă terminată. Se poate să aibă un sfârşit, sau un alt sfârşit, cel pe care trebuia să îl aibă sau altele, care de n-ar fi fost gândul minţii, cea nu-şi are măsura ei, cea care legea ei nu şi-o are, cea care este după cum este sufletul omului, dar care şi repede e pusă la colţ chiar de cel care, trufaş fiind, se crede că poate să-şi facă binele după cum vrea, după cum vede binele lui faţă de binele sau răul altora, sau, încrezându-se în cele ce spuse de învăţaţii necunoscători, se cred îngrijitorii destinului, lăsând de izbelişte soarta, cea care în mâinile lor stă, cea care este oricând gata să urmeze alegerile lor, bune sau rele, cea pe care destinul o corectează, oricând e nevoie.
Eu simt îndatorarea şi simt apăsarea cuvintelor nespuse. Eu, dintr-o teamă a înţelegerilor greşite, nu le spun, tu încă stai în cumpănă, cumva neîncrezătoare, cumva încă mai crezând în rostul bun al alegerilor de a spune că după cum gândeşti, realităţile se bat cap în cap, nu-ţi vine a rosti cuvintele care, prin alte cuvinte se dau de gol, chiar şi, uneori, scapă de chingi şi se aud în grabă rostite. Datoria nu ştiu de mi-o pot plăti, de apăsare însă, vreau, nu vreau, trebuie să scap, şi-mi scapă, de multe ori, înţelesul în vorbele pe care caut să le iau puterea de a spune ceea ce ştiu, văzute fiind pe drumul dinpre viitor înspre trecutul ce-l va avea. Când rostul alegerilor îl vei cunoaşte cu adevărat, multe vom avea să ne spunem...
Răul de-ar fi să fie dat, din calea ta aş pleca. Dar nici să plec nu pot, ca să nu mă tot întreb, mai apoi, de ce-am plecat, dacă bine nu e să fie. Doar ţie, încă îţi este dat dreptul de a alege, fiindcă, ce va fi, pentru tine sunt date să fie. Eu drumul, doar drumul ştiu cum va fi, dacă vei alege pe drum să mergi, cărările văzute-mi sunt dar nu mă mai atrag, ştiind că sunt prea înguste pentru a păşi măcar doi, deodată, pe ele. Înguste sunt, şi nu pot fi altfel, căci altfel de-ar fi, nimeni, poate, nu s-ar învoi cu el însuşi a mai bate cu pasul drumul cel drept, mulţi s-ar deda la a-şi vrea viaţa aşa cum mintea le-o face, iar lumea s-ar nimici, mergând înapoi, crezând că merge înainte, ori ar merge înainte, crezându-se înapoi mergând.
Va fi timpul nopţii, iar apoi timpul zilei va fi, martorii cei dintâi ai marelui adevăr, singurii ce vor avea să vadă zbaterea-ţi zborului adevărat, singurii ce vor avea să înţeleagă rostul pentru care drumului i-am lăsat paşii mei ca dar, fără să mă tem că urme doar vor fi pe când tu, spre viitor, îl vei merge. Primului cuvânt ne-am fost părtaşi, părtaşi cuvântului rostit întâi vom fi, Şi-n toate cele ce vor urma, adunate-n vorbe de-nceput, vom fi.
Au trecut timpurile în care norii se fulgerau, după ce se lăsau loviţi de norii răzleţi, căutătorii zilelor ploioase, ori a vânturilor care să le lase, golind cerul, clipele în care să se creadă în ei ca fiind sămânţa ploilor de folos în rodirea pământului. Acum norii au forma adevărului şi dau în vileag pricinile umbrelor care s-au prins de marginile razelor piezişe, căutând să le rostogolească spre orizonturi risipitoare de vorbe ticluite în hrubele înrobite de obişnuinţa prefăcătoriei, ca ascunzătoare a laudei şi mândriei hoţeşti. Teama iernii o au chiar şi umbrele îngheţate de frigul ce-l ţin mereu gata să-l dea. Se risipesc norii orizonturilor noastre, mânaţi de adevărurile dorinţei şi împlinirii care ni s-au coborât, din Cerurile viitorului.

marți, 17 septembrie 2013

Alb, doar alb

În vremurile vechi, când nici timpul nu-şi încă lege pentru toţi, şi nu fusese înstăpânit peste Pământ, undeva în nemărginitele păduri hiperboreene, într-o haită de lupi s-a născut un lup alb, cu ochii albaştri, ca seninul cerului de vară. Neobiş-nuit şi altfel fiind, ceilalti lupi l-au privit îndelung, cu neîncredere, văzându-i imaculata podoabă albă, blana ce nu se aseamăna cenuşiului blănii lor, nici ochii lor, ruginii, cu ochii lui, ca lacrima zeilor, nici privirea lor haină, cu privirea lui ce trecea noaptea, dincolo de nori, până la bolta cerească a nopţilor înrourate de ploile de stele.
Au trecut zile, şi au trecut nopţi, şi lupul cel alb a crescut frumos şi puternic. Vâna cât şapte dintre semenii lui şi atunci când zorii dimineţii puneau plumb în pleoapele celorlalţi, el era singurul care rămânea de strajă. Niciodata în sufletul lui n-a cugetat că dacă el vâna cel mai mult tot el ar fi trebuit să se înfrupte cel mai straşnic, ci, când haita se ospăta din ceea ce el vânase, aştepta întâi să se sature fraţii lui, mai întâi lupoaicele şi puii, ceilalţi apoi şi, la urmă mai mânca şi el câte ceva din resturi. De multe ori însă rămânea flămând, dar asta nu-l tulbura, ştiindu-i pe ceilalţi îndestulaţi.
Ceilalţi lupi, tocmai pentru puterea şi bunătatea lui, îl urau, nu-l iubeau. Într-o dimineata, când obosit a adormit, s-au repezit cu toţii, întreaga haită, asupra lui şi, cu o ură aproape asemenea celor ce oamenii o pot avea, au voit a-l sfâşia. L-au atacat cu ura celor care, neputând ajunge la înalţimea statuii, îi sfărâmă piedestalul, a celui ce, neputând să simtă căldura focului, toarnă apă pe el să-l stingă. Lăsându-i să muşte, Lupul Alb nu s-a clintit, desi cu un mârâit i-ar fi putut alunga pe toţi. Nu îi înţelegea, nu le înţelegea dorinţa de a-l omorî, nu le înţelegea motivele. Şi, deşi era animal, ochii lui erau înlăcrimaţi. Nu putea pricepe de ce chiar şi fraţii lui, chiar şi mama sa au făcut asta... Şi a rămas pe loc. Văzând cum râuri de sânge se scurg din el, cum blana lui albă se umple de sânge, înroşindu-se toată, ceilalţi lupi au fugit îngroziţi. El a rămas acolo şi viata i se scurgea spre pământ, ca o jertfa adusă Luminii albe a Cerului.
Ar fi murit negreşit dacă o Forţă a Cerurilor, de nicăieri venită, nu l-ar fi ridicat, parcă spunându-i: “Scoală-te! Scoală-te şi vânează!”. Şi s-a ridicat...
Lupul Alb nu a pierit. A rămas acelaşi animal falnic, dar de atunci nu a mai căutat tovărăşia nimănui şi nu a mai vânat decât de unul singur. Dar, chiar dacă era singur, nu se ascundea. Se întâmpla ca, de multe ori, câte un lup sur să fie atacat de vreun urs; atunci, din neştiutul codrului, el apărea, îl scăpa pe cel prigonit, şi dispărea numaidecât în liniştea pădurii. Sau, tot de multe ori, câte un cerb sau vreun bivol năprasnic era greu de răpus. Atunci Lupul Alb venea şi dobora cerbul sau bivolul, dar nu mai lăsa ca înainte toată prada haitei, ci întâi îşi alegea cam cât ar mânca el în trei zile, îşi lua halca de carne şi se pierdea în desişul codrului. Dar nimeni nu i-a mai aflat, vreodată, sălaşul...
Câtă vreme a alergat cu haita, Lupul alb nu a fost însotit cu nimeni. Era tânăr, era prea tânăr când sufletul lui a fost ucis pentru prima data, atunci când haita a vrut să-l răpună, împinsă de acea forţă care îndeamnă la orice gest pe cei cu nimic mare, nici suflet, nici gând. I-au ucis sufletul dar, născut fiind şi nu făcut diferit, Forţa Cerurilor l-a reînsufleţit. Forţa Cerurilor fiindcă doar o asemenea forţă, cea care face altfelul să apară în lumea celor de acelaşi fel, cei care, mereu între ei însoţindu-se, ajung să-şi strice chiar şi obiceiurile, chiar şi firea, chiar şi mintea, chiar şi făptura.
O taină şi mai mare, prea mare ca legenda să o mai amintească, doar lumea Lupilor Albi, o ştie, doar alţi Lupi Albi, care au trăit-o şi ei, o cunosc. Taina celei de-a doua lovituri, cea prin care, încă o da-tă, sufletul i-a fost lovit şi ucis.
Lupul Alb vâna pentru sine, asa cum, reînsufleţindu-l, Forţa Cerurilor l-a învatat, când goana după o caprioara l-a dus prin alte ţinuturi. Acolo, într-un crâmpei de poieniţă, a zărit un alt Lup Alb fugărit şi batjocorit de haita de lupi suri în care trăia. Pentru o clipă, o ura năprasnică i-a împăienjenit ochii, şi vocea sângelui, a sângelui său vărsat, urla în el, urla de putea arsuzi pe oricine, chiar şi pe Dumnezeu: “De ce, de ce încă unul”? Ar fi vrut să-i atace pe ceilalti, să-i sfărâme şi să-şi răzbune suferinţa. Acum vedea că nu mai era singurul alungat prin puterea haitei şi nu a luptei drepte, prin unirea celor ce, în taină, pun la cale păstrarea năravurilor. Ştia că mai există cineva asemenea lui. Îi tremura spinarea şi muşchii i s-au încordat... Doar un salt de-ar fi făcut, haita turbată de plăcerea vărsării de sânge nevinovat, ar fi fost nimicită. Dar aceeaşi Forţă a Cerurilor l-a oprit: “Să sufere şi să înveţe ceea ce era de învăţat”! Lupul Alb, împotriva propriei porniri luptând, a stat pe loc şi a privit cum celălalt lup a fost răpus şi parasit. L-a văzut cum s-a ridicat, dar nu i-a zărit lucirea ochilor... Şi nici n-a ştiut ce fortă l-a ridicat pe celălalt Lup Alb din tină. S-a apropiat într-un târziu şi a văzut că celalalt nu era lup, ci lupoaică. Şi aceasta a ridicat capul spre el. Totul e de la sine înţeles... Tot ceea ce a urmat era scris în Legile Firii.
Şi au fost zile şi nopţi cât ei au hălăduit prin păduri. Au fost zile şi nopţi care au trecut în pace. Nici nu mai vânau decât pentru trebu-inţă, vreun fazan, vreun iepure, cât să nu piară de foame. Lupul Alb deja aştepta toamna... aştepta să-şi vadă primii săi pui.
Într-una dintre aceste zile, o haită de lupi suri, pribeagă era atacată de un grup de vânatori. Au sărit amândoi în apărarea haitei, gonindu-i pe vânatori cu mare uşurinţă. Totul era asemenea unui un vis frumos, nici nu gândea bine unul dintre ei ceva, că celălalt şi înfăptuia. Se pornea unul spre a-şi făptui pornirea, celălalt asemenea făcea şi el. Erau, împreună, o forţă de nestăvilit, erau împreună ca unul cu putere întreită.
Cu fiecare răsărit de soare lupoaica se întărea. Din rănile trupului rămăseseră doar nişte mici cicatrici. Rămăseseră însă rănile sufletului... Şi mai era şi privirea aceea a ei, pe care el nu o zărise niciodată, şi care-i umbrea ochii ei, întunecându-i, care altfel erau azurii, asemenea cu cei ai lui. Amândoi erau trecuţi prin clipa neagră a sufletului ucis de semeni.
După o vreme au întâlnit haita ce o prigonise pe lupoaică. Lupoaica, încurajata de puterea lui, fără a-i arăta, s-a pregătit să atace. Un pas, doi, şi a sărit!... dar pieptul ei s-a lovit, în zbor, de pieptul Lupului Alb. “Nu călca Legea!” – parea sa-i spună privirea lui, hotărâtă. Ea, însă, ştia doar ceea ce avea de facut, altceva nu mai avea putere să înţeleagă. “Răzbunare!”, striga sufletul ei, care, nicidecum nu se vindecase, nu se putuse desprinde de trecut, nu uitase durerea rănilor pricinuite de cei care, voind c-o alunge, erau necurţători. Şi acum o împingea pe calea nenorocirii. A zvâcnit în aer, şi pentru a putea să treacă de el, l-a muşcat. Apoi s-a aruncat asupra haitei.
Lupul Alb a împietrit în locul unde era şi ochii lui, asemenea albastrului apelor curate şi reci, în lacrimi, iarăşi, pe lupoaică au văzut-o sfârtecată şi ucisă de haita care, într-o nebunească, demenţială luptă, nu s-au oprit decât după ce au rupt-o în bucăţi, împrăştiindu-i trupul, pentru a nu se mai şti, niciodată, nimic, de existenţa ei, dar şi despre cruzimea lor.
S-a dus, într-un târziu, spre locul supliciului şi, găsindu-i capul, cel pe care semenii ei, ai lor, nu-l putuseră strivi, a înţeles mai multe, a înţeles totul din privirea ei pietrificata. A înţeles că toată pornirea ei era din ură, dar ura n-a putut să o înţeleagă... Şi a zărit în ce mai rămăsese din coama ei, printre firele albe ca neaua, smocuri cenuşii... Se întreba cum de nu le vazuse pâna atunci? Se întreba de nu cumva nu a vrut să le vadă? Se întreba de nu cumva voia ca şi ea să fie albă, albă ca şi el?
Lupul Alb a simţit atunci, că moare a doua oară. A simţit durerea rănii pricinuite de muşcătura ei. Rana nouă nu era cine ştie ce, dar rana din sufletul lui deschise şi toate celelalte răni, cele de când el fusese atacat de haita lui, dar şi alte multe răni ale trăirilor pe care le avusese pe când singur era. Şimţea sufletul că-i este ucis iarăşi.
Vremurile sunt altele, timpurile s-au trecut. Dar şi acum, de pe întinsurile câmpiei, până în cele mai ascunse locuri din munţii cei vechi, vâneaza Lupul Alb, veghetorul lupilor suri. Însă ştie! Ştie că într-o zi, după ce va fi salvat poate a mia oară vreo haita hoinară, u-na îl va răpune şi trupul lui va fi jertfă de sânge, va fi pradă pentru ceilalţi lupi suri. Şălaşul lui din Ceruri însă nu i-l va călca, nimeni, niciodată...

miercuri, 11 septembrie 2013

Deasupra norilor, toamna

Mână în mână cu trecerea timpului, sub norii grei ai ploilor de toamnă, aşteptarea razelor soarelui de toamă stă. Şi, singurul motiv, ce şi-l poate spune tuturor, este venirea iernii... Doar deasupra norilor, pentru cei ce cred în lumina cea spre oriunde deschizătoare de orizonturi, se poate trăi fără teama nopţilor care se lasă pe sine, şi lasă pe oricine, pradă frigului, amorţelii şi îngheţului, cel fără de întoarcere.
Aproape de iarnă, sub norii ce prind curajul de a cere frunzelor să cadă, însângerându-le, sub norii care apasă greu, făcând paşii tot mai mici, sunt tot mai vagi contururile, sunt tot mai de nedesluşit chiar formele. Până şi culorile de-abia mai pot să fie ele însele, pierzându-se într-un, greu de definit, gri, prevestitor al întunericului şi morţii trăirilor vieţii. Şi aşa, sub griul plumburiu, ploaia îşi caută vadul spre cei care ploaie aşteaptă, crezând că se vor putea spăla de toate cele adunate din iarnă până pe la mijlocul toamnei. Doar că, din norii plumburii căzând, curăţitoare e doar pentru acei care pot să nu se lase în genunchi sub apăsarea luminii de care chiar şi norii se recunosc învinşi, plecând prin ploi din înaltul pe care şi-ar dori să-l cucerească, pentru a-nstăpâni întunericul peste lume.
Niciodată nu e prea târziu, niciodată este bine să rămână pentru niciodată... N-am învăţat încă să ne lăsăm seduşi de umbre, nici să ne împăcăm cu întunericul. De-am avea curajul să spunem acel niciodată, cel pe care şi-l spun cei care se pregătesc de a scrie cărţii, de care se mai şi ruşinează, cuprinsul, împreună, în clipa de după clipa în care spusa ne-am şi contrazis-o, când înaltul cerulului, înstelat privi-voi, şi pământurile se vor aşeza, statornice, pentru a ne fi sprijin în ridicarea ta, înălţătoare pentru amândoi. Acel, de-ar fi rostit, niciodată, fărămiţîndu-se, aşa cum se va fărămiţa, într-un azi doar de noi ştiut, ce-şi are drum, galopând, spre noi, îşi va da ţie adevăratul drum spre mâine, îmi va da mie încă în semn că totul este adevărat, că se poate şti ceea ce nu se ştie, şi că se poate orice, chiar şi ce s-ar putea crede imposibil.
Umbrele, scai se ţin de toate, dar stau mereu împrejurul celor care caută umbra, fiindu-le teamă, de ruşine, să se arate luminii aşa cum sunt, cu mai multul sau mai puţinul, strâns al vremurilor. Şi toamna le este lor tocmai bună. O ţin ca pavăză şi scut, o ţin ca motiv al tăcerii ce o vor acelor care, văzând, se întreabă dacă nu se în-şeală, cu tot adevărul ce-şi cere dreptul de a nu fi confundat cu minciuna. Fiindu-ţi dovadă a adevărului, de umbră şi de umbre fugind, alegerea-ţi nu se va motiva prin întâmplare, ci prin firescul omenesc, prin voie şi vrere de nestrămutat. Deasupra norilor, ne vei vrea urcaţi, şi urca-vom amândoi.
Era în puterea noastră să ne vrem deasupra norilor, vom spune, aşa cum spunem azi că în puterea noastră este să alegem faptele, lăsând aşteptarea să aştepte orice vrea, pe oricine vrea, oriunde vrea, ştiind-o că sus, deasupra norilor, acolo unde chiar şi de soarele se ascunde pentru a se odihni, tot lumină este, stelele fiind mereu luminătoare depărtărilor, Într-o unime a cugetului şi simţiri, în felul tău, tu, în felul meu, eu, prin chiar mărunta faptă de oameni vom ajunge să fim, prin puterea dorinţei, dincolo de întunericul nopţii, de întunericul lumii, vegheaţi de blânda privire a celor ce-l vor pe om bucurându-se de înălţare, bucurându-se de trăirea ce-l face visător şi doritor de vise împlinitoare.
Limpezite vor fi Cerurile ce în ochii tăi mi se vor lăsa privite şi voi putea să văd porţile lor deschise. Limpezite vor fi Cerurile şi-n lumina înaltului necuprins, ca-ntr-o vie lumină a ochilor, privirile noastre, întâlnindu-se, ne vor regăsi pe noi şi noi, regăsindu-ne pe noi, dorindu-ne, ne vom fi încă o treaptă, şi încă o treaptă de urcare spre mai departe. Şi vor fi tot atâtea câte trebuie să fie, lăsându-se înţelese câte vor fi, prin gândurile ce, pierzându-se de încorsetarea minţii, fiind una cu trăirile, pas de dorinţă, ne vor lăsa dorinţei, ca să putem făptui ceea ce doar prin faptă se face a fi de-a pururi şi pentru totdeauna, acel totdeauna de-a pururi.
Ar fi imposibil să spunem niciodată, privind spre norii toamnei care se înghesuie deasupra lumii ce tot mai tomnatică devine. Dinspre tine lumea se vede în umbră, dinspre mine se vede întunecată. Diferenţe nu sunt, doar cuvintele sunt după cum suntem în sine, ca făpturi. Dar spre aceleaşi înălţimi privim, şi aceleaşi drumuri le ştim. Şi toate, chiar dacă ocol Pământului ar fi să facă, imposibilul posibil n-ar putea face. Calea nu o vom putea ascunde, acum doar, acum încă o mai putem lăsa în adormire sub plapuma necredinţei omeneşti. Dar singură, ca şi cum noi n-am fi, prin noi, ca şi cum doar la ea ne-ar mai fi gândul, se va deschide. Atunci, încă doar mână în mână fiind, vom zvâcni, contrazicând lumea care crede în liniştea toamnei sau cea care se încrede în umbra ei, care poate fi orice, mai ales mască şi paravan. Noi, împotiva a ceea ce unii spun, dorindu-şi spusa altora reală, vom trece un prag, un prag înalt, pragul împrimăvărării sufletului, cel ce se simte dator azi a căuta continuare vieţii în acel mâine ce doar lui i-a rămas în grijă.

vineri, 6 septembrie 2013

Azi încă, înainte de azi

Ai venit, aşa cum deja am spus mai înainte de a te cunoaşte, înainte de a crede tu că numai un gând era de-ajuns pentru a merge pe drumul lung al nemuririi, ai venit, fiind timpul să vii, chiar atunci când, fiind sortită clipa, trebuia să vii, pentru ca toate să se facă şi nimic să nu rămână pentru altădată, un altădată ce ne-ar fi pus în tabăra, mare şi mereu mai mare, a dezertorilor fără scrupule.Ai venit, aşa cum deja spusesem că vei veni, şi, sub acoperişul întâmplării, s-a trecut pragul omenesc al regăsirii.
Atât trebuia să fie, începutul. De ceea ce va urma, de toate câte de trebuinţă trăirii şi vieţii vor fi, tot noi, în acelaşi fel în care ne-am adus în pragul timpului de acum, le vom avea de făcut. Şi ne vom fi noi, în timpuri mereu prezente, dincolo de pretenţiile celor ce se vor găsi să-şi arate pretenţii înspre noi.
Ai venit, eşti... S-a început un drum, unul de-a curmezişul drumurilor pe care, de voie sau de nevoie, cu voie sau fără voie, prin înţelegeri ori prin neînţelegeri, le-ai bătut, dus şi întors, fără să te facă vreunul să mergi până dincolo de capăt, pe unor promisiuni făcute ca ascunzătoare a înfumurărilor şi mândriei. Şi de-a curmezişul fiind, nevăzut încă este, neştiut încă stă, nici vorbe să nu se rostească, nici priviri să nu se ivească, ştiindu-se căutat de dinainte de a se începe, ştiindu-se nedorit de dinainte de a se arăta gândurilor tale, de prea-hapsânii doritori de tine şi de ceea ce eşti tu.
Se lasă seara peste trecut, se ivesc zorii zilei de mâine. Azi trăim în ziua care a început prin trăirea noastră şi stă să aştepte semnul că zorii, care vor veni, nu vor avea de luptat cu ceaţa Trecutul meu a înropat securea războaielor, risipind norii apusului, trecutul tău caută calea păcii, dornic de a privi strălucirea stelelor, fără teama de a nu descoperi pe flori roua binefăcătoare ci bruma îngheţurilor neaşteptate, mai timpurii decât cele ce sunt timpurii, acelea care sunt semnele vremurilor în schimbare şi înnoire. Iar ziua aceasta, ziua dintre zilele trecutului şi zilele viitorului, e mai lungă decât toate celelalte, avându-şi dreptul şi nevoia de a fi atât cât trebuie să fie, spre a se putea duce, liniştită, la odihnă, mulţumită şi împăcată cu ea înseşi, cu rostul şi menirea pentru care n-a fost de nimeni grăbită.
Doar pentru ca timpul să treacă şi toate să se întâmple în legea lumii şi a timpului, chiar şi noaptea s-ar putea să fie prag de început. Dar alfel de noapte, fără somn, fiindcă noaptea de s-ar lăsa pecetluită de noaptea prin care abia ai trecut, s-ar deda la obiceiurile străine de realitatea de care aveai nevoie şi acum, cu migală, pe-ndelete, o faci să fie. Şi nu poate fi orice noapte fiindcă noaptea ori fuge de lumină, ori pune lumina pe fugă, nefiindu-şi, una alteia, dragă. De-ntuneric nu avem nevoie, nici de somnul care ne poate cuprinde în frigul întunericului, nici de mersul de-a buşilea, în căutarea dorinţei noastre de noi, de nemurire şi de înălţare.
Te-a prins în braţele ei o rază de lumină, ea a fost tainic sfătuitor şi alegerea drumului ţi-a fost fără teama de necunoscut. Ţi-a dat puterea de a spune, fără opreliştile minţii, ceea ce trebuia spus, ţi-a dat curajul de a aduce din orizonturi, aproape, ceea ce trebuia adus ca să poată fi trimis în pustietatea care i-ar fi fost mai nimerită decât cotlonul amintirilor. Iar acum, chiar dacă mai simte împotrivirea obiceiurilor, îţi deşartă tolba de rătăciri căutătoare de căi drepte şi uşoare. Ca să poată încolţi sămânţa rodului, pământurile, de lumina primăverii se lasă cuprinse pentru ca putregaiurile să ardă, pentru ca lumina să le usuce cenuşa pe care vânturile să o împrăştie. Lumina zilei de azi, acest încă azi înaintea lui azi, cel nedorit de cei ce ţi-l ştiau sortit, cel căutat spre a fi furat de cei care sunt nevolnici în a şi-l avea pe al lor, pe tine, spre rodirea menirii tale, te duce, şi îţi redă dumnezeirea născătoare de adevăr nepieritor.
Suntem încă în ziua de azi şi lumina, se vede, te-a cuprins cu totul. Lumină eşti şi luminezi. Poate încă nu poţi străpunge dincolo, şi se prea poate, să nu te poţi obişnui cu lumina, care din tine spre alţii pleacă, până ce nu se vei trece prin timpuri ale trăirilor, de soroc şi de reîntoarcerea în lumea aceasta, cea pe care, şi pentru tine va trebui să o privesc, mai mult decât o făceam şi chiar mai mult decât o fac acum, cu mult mai multă luare aminte, desluşire şi înţelegere. Se prea poate, fiind rostuit aşa pentru ca nici un alt necunoscut, din minte de om stârnit, uragan, să nu-ţi mai încrunte privirea sau să-ţi biciuiască seninul trăirilor bucuriei şi dorinţei.
Din amintirea ultimei tresăriri, între cei ce moartea nu o vor mai putea vreodată cunoaşte, ai ales să mergi. Pe când clopotarii, grăbiţi, se vorbeau şi se tocmeau despre cum şi cât vor trage de sforile ce fac lumile să se întrebe ce viforniţă din depărtări se apropie, ţi-ai ales să fii cea care dă de ştire că niciodată nu e prea târziu a căuta şi regăsi însemnul începutului. Aşa s-a coborât lumina în visele tale, aşa a pătruns în gândurile tale. Şi fiind în sine gând al tău, eşti acum trăitoarea ce a supravieţuit întunericului. Prin lumea îngerilor deja de tine se vorbeşte, şi se ştie cum vei fi cea care, la poarta Cerurilor, într-un ceas de taină, iernatic, vei fi cea care va putea să vadă raza de lumină prevestitoare, prin tine pe Pământ coborâtoare.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [18]

*Vântul îngheţat face mai mult bine decât soarele dogoritor. În frig se hotărăsc sufletele încotro merg, şi când nu mai pot se opresc! Când e cald toţi uită că vine iarna pentru fiecare şi nu se gândesc la ideea că pot îngheţa!

*Spuneam cândva, într-o poezie, că numele meu va fi interzis de primării. Dar nu îmi fac azi aceleaşi iluzii. Până să ajung la primării, îmi interzic oamenii numele. Dar nu îmi interzic şi ideile pe care le folosesc fără drept de autor!

*Oricât ai încălzi un cameleon, el nu-şi schimbă culoarea. Când însă nu te uiţi la el îşi aminteşte că e cameleon!

*Oare care credinţă propăvăduieşte împotrivirea ca formă de îndumnezeire, loviturile din umbră ca formă de exprimare a credinţei în Dumnezeu, discuţiile pe la spate ca reală formă de om drept?

*Prea multe iţe nu ţes covoare trainice, mai tare se încurcă urzeala. Sforile printre sfori lunecă dacă se trage mereu de ele, dacă una rămâne slabă, le încurcă pe toate. Şi tot ce-a fost ţesut rămâne neterminat.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: