joi, 28 februarie 2013

Cu spatele la înainte

Lozul câştigător este mereu dorinţă a celor care altfel nu cred că pot să câştige, decât având noroc. Aşa caută ei cunoaşterile drumului spre înălţare, o cheie de boltă a împăcării cu sine şi împlinire a destinului măsluit de gândurile purtate în buzunarul de la spate al hainelor de paradă. Şi toată căutarea se face în deplină concordanţă cu neînţelegerea motivului pentru care adevărul nu a îmbrăţişat niciodată mai mult decât o singură cunoaştere.
E tot mai uşor de văzut cât de mult contează pentru tine adevărul, câte mai ţii minte din clipele în care se învârtea sub tine pământul, într-un sens, şi, deasupra ta, cerul, în celălalt sens... Vorbeam despre una, despre alta, vorbeam despre Cer şi despre Pământ... Vorbeam de mai de multe, că şi Legile Cerului şi Legile Pământului, au, dincolo de ceea ce vrem să credem noi, adevăruri care nu se supun gândurilor oamenilor, ce-şi au cuprindere, de la om la om, mai mică ori mai mare. Doar noi putem să fim prizonieri ai noştri, ai propriilor închipuiri dar, mai ales, neputinţei şi fricii care ne împing, de le dăm crezare, în groapa minciunii, pierzătoare de suflet.
N-am stat să număr, nici ţie nu ţi-a fost la-ndemână să ţii numărul clipelor în care te-ai lăsat pierdută de îndemnul sufletului, căzând în patimile deznădăjduite ale dorinţelor înfuriate de neadevărul ce tu îl numeai împlinire şi, când trăiai aminitirile ce nu s-au putut uita în locul micimii faptului lumesc, dăruire, ori semn de preţuire. Atât a fost îndeajuns umbrei ce sta mereu la pândă, şi, încăpăţânată, nu voiai să crezi că pândă vieţii tale-ţi stă, şi nu e nicidecum vestitor, nicidecum semn din trecuturile pe care, cu sârg şi osârdie, fără drept, căutai să le ştii întru totul şi să le cunoşti toate amănuntele. Prea marea-ţi dorinţă de a fi adevăr ceea ce se refuza a fi drept şi frumos, ceea ce ai fi vrut să fie măcar drept, dacă nu putea fi şi frumos, ţi-a luat dreptul de şti înainte de a crede...
Unde ţi s-a năruit încrederea în tine, pe care drum vei fi avut de mers şi te-ai răzgândit, nu mă apuc să caut. Va fi greu să tragi după tine, cale lungă, toată adunătura de care acum te ţii scai, crezând că poţi să descâlceşti iţele care n-au întors niciodată, nici pe faţă, nici pe dos, urzeala care trebuia să lege trainic ţesătura covorului pe care paşii să se lase singuri duşi spre viitor. Futunilor le poţi face faţă, dar oare cum îţi vei putea curăţi tălpile de noroi, dacă te vei trezi, dintr-o dată, singură în arşiţa soarelui şi în bătaia vântului înfierbântat de atâtea zvârcoliri?
Ţintesc spre noi gândurile celor ce se tem că pot să fie văzuţi în goliciunea lor sfidătoare şi mult cutezătoare, plină de semnele războaielor pe care le vor pornite cu oricine, de dragul gloriei şi admiraţiei pe care o caută, spre a-i îmbrăca şi a le ascunde, cât se poate de mult, micimea atotcuprinzătoare. Tocmai înspre acolo ţi-ai îndreptat privirea, crezând că vei putea răzbate, neatinsă, prin hăţişul capcanelor de tot felul, puse în aşteptarea oricărui vânat. Şi tocmai într-o capcană ai căzut... iar acum, crezând că mergi spre mai departe, te laşi sedusă de strălucirea rece a întunericului. De-atâta întunecime în juru-ţi, nu bagi de seamă că te-ai întors cu spatele spre înainte...
Abisul vieţii noaptea te-nconjoară... Şi ţi se vor arăta drumuri pe care îndemn să mergi vei avea... Nu va fi nimic nou, dar, ca să ţi se pară ţie ca nou, vorbe înţelepte şi de laudă-ţi vor fi spuse în faţă. Până când, singură trezindu-te în adâncuri de umbră, te vei întreba când ţi-au rămas vorbele mute şi când auzul vorbelor mele ţi-ai pierdut... Atunci, abia atunci, vei şti de ce acum, eu, simţind strânsoarea vălului ce ţi se pune pe ochi, îţi spun vorbe, care nu mai sunt nici înţelegătoare, nici căutătoare de nevinovăţii, care nume doar nu îţi rostesc, despre toată durerea opreliştilor drumurilor tale înspre mine şi piedicilor drumurilor mele înspre tine. În singurătatea umbrelor, vei căuta să uiţi ceea ce acum crezi că-nveţi spre a cunoaşte şi te vei întoarce să reînveţi a recunoaşte. Umblând spre cunoaştere, mă vei regăsi.

marți, 26 februarie 2013

Vino, trăindu-ţi vremea

Te pregăteşte dar, şi vino... Nu, eu nu m-am răzgândit... Îţi spuneam doar că nu mă grăbesc... Şi nu de grabă e vorba când îţi spun să vii... E mai repede dorinţa şi dorul de adevăr, şi preamultul şi absurdul înţeles, dat de alţii, vieţii mele. Din haos regăseşte-te, renaştete-te din viaţa fiecărei zile, din trăirile fiecărei clipe şi arată-te pavăză a vieţii şi a nemuririi întregului drum pe care l-am tot mers, străbătând pe jos întregul Univers, cu gândul plecând totdeaua dinspre trecut, şi totdeauna înspre ceea ce ţie îţi e dat să împlineşti!
Din lumea în care se crede că pasul nu se poate aşeza decât pe vârfurile crestelor semeţe, din lumea care nici să numere nu mai are nevoie, lumea spre care privesc mulţi şi încearcă să şi-o facă ţintă a vieţii, lumea în care se ştie că orice se poate, îţi este ţie sortit să calci prăpastia ce mă ţine departe de cele mai mari înălţimi, văzând în lumina ochilor şi simţind prin trăirea faptelor puterea de neînvins a lumii mele, lume în care imposibilul are doar rolul de încercare. Din tine ştii, din datul ce ţi-i dat îţi afli acum rostul de a fi puntea încropită spre a-mi putea urni trecerea-mi ca, împreunând paşii destinului, să facem trepte durabile până deasupra norilor, unde tăriile Cerurilor sunt doar la o ridicare a privirii, de jos, de unde se clatină Pământul de puterea avântului ce întrece orice măsură ştiută până acum.
Tac, încă tac vorbele ce se vor spune. De unde te aştepţi la mai puţine, de unde nu vei fi crezând vreodată, vor veni precum securea, cercetându-ţi trecutul în măruntaie, cu gândul de a găsi ceva care ar da înţeles alegerii de a pune în joc, dincolo de orice părere, continuul prezent al viitorului. Va fi şi cineva, orb şi orbit de neputinţa de a avea ceea ce îşi dorise, ce va găsi vinovăţie chiar şi nisipurilor în care te-ai jucat, copilăreşte, cu gândul la timpurile când vei auzi, pe acelaşi ţărm de mare, chemându-te, glasul nemuririi tale, să daţi, împreună, contur de stâncă, zidurilor sub care piticii jocului îşi pot lăsa, o clipă, alergătura lor prin lumea poveştilor, pentru a se odihni.
Venind mai devreme totuna e, tot aceleaşi fapte vor fi făcute împotrivă-ţi, aceiaşi oameni, la început, se vor mânia pe Cer şi aceiaşi vor fi cei care te vor binecuvânta şi în spate lăuda. De-aceea am prins curajul de a-ţi spune să te pregăteşti şi să vii, degrabă. Mă grăbesc eu, şi nu pentru mine mă grăbesc, ci pentru a nu mai pune, unii, deloc înţelegători şi de nimicuri cunoscători, vreascuri şi paie ude în focul care acum se căznesc să-l aprindă, fără să le pese că tocmai în acel foc se vor arde ei, neputincioşi, şi tocmai lumina focului îi va arăta agăţaţi de umbrele pe care, cu osârdie le slujesc, crezându-le fireşti semne ale drumului lor spre lumină. Vino, cu fără de păcatele tale, vino spre întâiul început, în fapt de noapte, spre a lumina ca-n Cer şi pe Pământ, ca noaptea, ce o vom trăi-o, preschimbată în zi, să fie şi pentru ei zori de viaţă şi lume nouă.
Întrebări vor fi, multe, în preajma gândurilor mele, chiar şi în vis vor veni neînţelegeri şi îndoieli să-mi ceară socoteală de îndrăzneala de a-ţi spune, acum, să vii şi, atunci după acest acum, de a face, neţinând cont de rânduielile ce despart lumile noastre. Dar cum ştiu că a mă întoarece nu se poate, cum deja ştiu că şi îndemnându-mă s-o rup la fugă tot aş bate pasul pe loc, rămân de neclintit, încrezător în pasul tău care azi, acum, încă neştiutor, trece prin vuietul norilor, deasupra înaltului care încă poate fi de oameni ferecat, pentru a nu-ţi mai fi nici măcar privirea împiedicată de niscaiva fire de praf care tot vor să te atragă pe drumul pierzaniei lor. Şi urcă deasupra norilor spre a nu se lăsa prinsă în jocul nevinovat al picăturilor de apă care se lasă căzute pănă sub pământul ce le doreşte însetat.
Desfrânatei libertăţi a lumii tale i-ai opus, până acum, o neînţeleasă, acolo, trăire într-un altfel de fel, pentru care ţi-au alăturat vieţii nume de râs şi neputinţe pe care rar oamenii le au, ca să nu îşi arate ei neputinţele de a avea fără să se pună pe taraba îmbâcsită a vieţii la mâna a doua. Alesul drum, al sufletului văzut ca potrivnic ar fi, şi potrivnic ţi se va spune, ca motiv de renunţare, că e. Îţi simţi, îţi crezi şi-ţi asculţi îndemnurile sufletului... Din îndemnurile lui ai găsit calea de a opri căderea celor ce mai pot să se oprească, din îndemnurile lui ai găsit calea faptelor ce vor zdruncina somnul preadevreme mergătorilor pe calea deşertăciunii pline de bogăţii lumeşti şi va reînvia pe cei de vieţi izbăvitori, aruncaţi în pustietatea speranţei pierdute.
Te pregăteşte, dar, şi vino... Vino, trăindu-ţi vremea pentru care te-ai ales să vii, cu rost ştiut, cu adevărul încrustat în fiecare bătaie a inimii şi cu menirea văzută de cei ce vor să vadă, în fiecare lacrimă a privirii. Vino, chiar mai devreme, să poţi da vieţii darul Cerurilor, ce doar prin tine se poate dărui lumii. De peste vieţi îţi ştiu venirea şi tot deatunci îmi este aşteptarea speranţă pentru ziua din care azi va fi un ieri al marii încercări.

sâmbătă, 23 februarie 2013

Viaţa ta în ochii viselor mele

Ideile vin şi pleacă, uitând chiar şi pe cel ce le-a avut. Visul nopţii este singurul care stă de veghe celui ce şi-l poate avea, împăcat cu adevărul pe care nu şi-l ucide cu gândul de a avea totul pentru el, luând, sau chiar neluând, de la alţii. Nu de puţine ori, fugind de idei, te-ai trezit fugărită de idei, alergând după idei, te-ai trezit rătăcitoare. Şi te-ai întors de unde ai plecat. Şi tot voind să arăţi crestele pe care mereu ai crezut că eşti îndreptăţită să urci, te-ai uitat doar în jos, să compari înălţimile de care trecusei, intenţionat, adeseori, uitând, de cele care nu le zărisei niciodată, fiindcă nu erau înspre josul uitării tale. Azi te-ai trezit... Şi abia azi ai văzut că înlţimea pe care ai ajuns este înaltă doar comparativ cu adâncimea prăpastiei pe marginea căreia stai. În spatele tău vedeai crestele ce de mult se însoriseră. În jurul tău încă erau pete mari de întuneric, care nu-ţi erau, vederii, de ajutor.
Obişnuită nu ai fost să nu te uiţi pe unde calci, dar te-a orbit fulgerările ce le-ai crezut raze de soare, ale unui alt soare, mai strălucitor decât ştiai că poate fi, mai strălucitor decât al altora, iar, acum, nu te mai uiţi nici pe ce calci, a nu te uita pe unde calci îţi este obişnuinţă.. Nici măcar că ai luat-o pe cărările pe care le-ai ocolit ani şi ani, n-ai mai ştiut, nu mai ştii... Şi-ai mers cât ai mers, ai mers împiedicată de ultima fărâmă de demnitate ce nu ţi-o putuse suprima nici îndemnul binevoitor al celor ce te aşteptau după colţ ori cu mâna întinsă, cerşindu-ţi ceea ce credeau că poţi avea, ori să-ţi dea în cap de nu erai de ei ascultoare şi supusă, nici propria-ţi încăpăţînare de a arăta şi a-ţi arăta că niciodată tu nu greşeşti, oricare ţi-ar fi alegerea. Tocmai această fărâmă este acum arma ta, împotriva ta, dar este şi singura punte între faptele zilei şi visul nopţilor ce rare sunt nesărăcite de somn. Şi ea tot împotrivă-ţi este, dându-mi, despre tine, veste.
Nu mă mai miră azi, pe mine, cel care sunt acum, faţă de cel care am fost pe când aveai motive şi putere să mă priveşti în ochi, oricând, fie că priveai în faţă, ori spre cer, ori spre pământ, ori chiar spre trecut, ceea ce tu numeşti, pentru a-ţi amăgi durerea, un nimeni, un nimic. Cu atât mai mult nu mă mai mir că visul mi te arată aşa cum eşti, aşa cum niciodată nu ştiu să te fi văzut. Că nu doar oamenii visează, e deja ştiut. Numai oamenilor le este dat însă a avea nu realităţi în vis, nefiindu-le la îndemână să creadă că pot visa realităţi, ci, pe măsura credinţei, semne, pilde şi înţelesuri, adevăruri de netăgăduit. Trezirea dă încă un motiv de aducere aminte a semnelor... chiar oricând se poate privi spre-nainte, rostind gândul fără temeri, ori, din când în când îndoiala trebuie să aplece privirea spre Pământ?
Eu n-am uitat cum s-a zbătut ceasul, cutremurat de adevărul pe care visul unei nopţi înfierbântate mi-l arăta fără să îi pese că-l vreau ori că nu-l vreau, aşa cum era. De-atunci am făcut înţelegere cu visele, să mi se arate încărcate de realul timpului din care vor veni. Nu îmi este teamă, nu îmi este ruşine, nu mă mai opun. Ştiind ceea ce nu-mi era ştiut că s-a întâmplat, ştiind şi ce va urma, nu am ce să fac, doar aştept clipa în care, ceea ce ştiu, începe să se întâmple. Toate sunt parte a rostului din care fac parte, toate sunt fapte ale destinului meu şi al celor ce le e dat să trăiască acele clipe, fără de care viaţa nu-şi consumă toate episoadele, fără de care ceea ce urmează nu mai are aceeaşi împlinire, fără de care viaţa trece cu gând, mereu, de încercare a întoarcerii. Ceea ce nu se consumă acum rămâne pentru altă dată, fiindcă e dat să se facă şi trebuie, întru totul, făcut. Eu însă acelei dăţi nu vreau să-i fiu dator. Îmi este de ajuns şi faptul că ştiu că alţii, şi tu faci parte din ei, sunt datori şi îmi sunt datori. Pentru mine nu e deloc o bucurie. Cumva încerc să mă împac, încerc să cred că atunci va fi înţeleasă vinovăţia, datoria, motivul... Ştiu că pot alege să mă opun, să fac altceva sau să nu fac un ceva hotărâtor. Dar tocmai fiindcă ştiu, fac tot ceea ce trebuie făcut şi doar ceea ce trebuie făcut. Tu, ai ales atunci, de câteva ori la rând, să faci ceea ce ai gândit, chiar dacă ţi-ai siluit simţirile. Acum, iată, doar prin vis mai ai curaj să ceri să fii ajutată.
La urma-urmelor stai o clipă şi te întreabă, de ce atâtea îmi sunt date să le ştiu despre tine? De ce paravanul urii, pe care l-ai pus spre a nu-ţi afla eu faptele şi zbaterile, este atât de transparent, şi, mai mult decât transparent, el singur recunoaşte că nu-şi are sprijin pe nimic voindu-se văzut de toţi cei care ar trebui să înveţe că loveşte el, puternic, la prima rafală a furtunii, pe cel împotriva căruia este ridicat, dar se întoarece, lovind, în mişcarea-i inversă, cu o forţă mai mare, mult mai mare, dată atât de furtună cât şi de puterea cu care a lovit, cea care, prin lovitură, nu se face deloc mai mică. Erai menită să înveţi pe alţii despre cele bune dar alegând altă cale, opunându-te ţie, cea dintotdeauna nu cea de acum, nu mai poţi stăvili tăvălugul care îţi calcă, îţi pârjoleşte, până şi urmele, ce pierdute vor rămâne, şi aşa vor putea alţii să înveţe ceea ce este bun, văzând că ceea ce ai făcut a fost rău. Până la urmă faptele-s fapte, judecata-i judecată, menirea este menire, destinul este rupt de puterea omului de a-l schimba, este implacabil.
Apăsătoare clipe trăieşti în fuga ta dinspre un trecut ce nu-l poţi uita, înspre un viitor pe care ţi-l defineşti ca rod al ambiţiilor, cu totul subjugat lor. Era altfel chiar şi vorba ta, cuvintele erau pline de bucuria aşteptării viitorului. Acum ţi-ai dori să baţi prezentul în cuie şi să rămână totul amorţit. Dar vezi bine, nu se mai poate, nu mai pot nici sfetnicii tăi să-şi găsească liniştea, cuvintele lor au îngheţat, spusele lor sunt mai tot timpul tremurânde. Frigul acela, al furtunii de gheaţă pornită împotrivă-mi s-a întors şi la tine şi la ei, la fel de puternic, aşa cum l-au împuternicit să fie. Trebuia să fiu aici şi nu m-au troienit sloiurile de gheaţă, chiar dacă am fost sub ele îngropat. Azi nu contează cât am ars din mine să le topesc. Nu mai contează nici câte nopţi de nesomn a durat topirea lor. Mă dor palmele ce s-au făcut ca piatra mutând atâta gheaţă de pe drumurile mele. Trebuia să fiu aici, şi uite că sunt, aşa cum ştiai că o să fiu, aşa cum ţi-am spus că voi fi. Sunt aici aşteptând, dincolo de vis, să îmi spui tu ce se mai poate face. Nu voi face ceea ce cred eu că ar trebui făcut decât dacă asta vei alege. De fapt chiar stau să mă întreb, ştiind că timp ar mai fi, deşi este puţin: vei alege îndatorarea cu încă o viaţă sau vei alege să plăteşti datoriile care, trecând timpul, s-au făcut tot mai mari şi, ceea ce Cerurile, deloc milostive, ştiind că totul a fost împotrivire a ta, au pus ca dobândă?

vineri, 22 februarie 2013

Timp al faptei tale

Tăcere încă-ţi ai în fapte, dar aşteptarea, dacă cineva ar sta să o asculte, în gura mare ţipă că-i vremea ultimei sforţări, ultimului îndemn de a şti ceea ce nu te-au lăsat vremurile şi oamenii să ştii, trăind. Şi, de la spate, tăcut, te împinge întunericul şi gerul preamultului stat în aşteptarea primăverii, verii, toamnei şi iernii. Ai luat de bun tot ce ţi s-a arătat, fără să mai crezi în tine şi acum, în tăcerea care spune mai mult decât o mie de cuvinte, se războieşte fiinţa şi făptura ta cea ştiutoare a trecerii, cu tine, cea care ai rămas pe loc, atunci când făpturii i s-a arătat drum de mers oriîncotro, doar înapoi nu, se războieşte sufletul tău, prea mult şi îndelung răbdător în aşteptarea răzvrătirii gândului, împotriva poruncilor şi poruncitorilor.
Aproape de tine, aproape de mine... atât de aproape sunt gân-durile clipei de împreunare întru destin, că pot să le văd tremurul aşteptării ce în tine e zbatere şi nerăbdare. Necuvântând în glas, trezesc însă din somn până şi pietrele care singure se aşează sub talpa ta, spre a nu se lovi una de alta şi a-ţi lăsa mersul auzit de cei ce stau încă la pândă, necunoscători ei înşişi fiind, de trăiri înfăptuite din porniri neascultătoare de legi şi sfaturi. Atât de aproape se vede prima dimineaţă a zilei celei dântâi, în care cele ce-au fost rămân dar înţelesul lor îşi dă în petec şi-şi caută uitare, că până şi miezul nopţii, ce te găseşte fără somn, te ia la întrebări şi-ţi răsuceşte, pe toate părţile, nedumeririle. Şi chiar el îţi spune că e timpul acum să te grăbeşti.
N-ai cum să fugi, fiindcă n-ai de ce să fugi, n-ai unde să fugi. De mult se ştia ceea ce va fi. De-aceea, dintr-odată, te-a trecut fiorul dorinţei de a fi să fie ceea ce trebuie să fie. Neînţeles îţi este şi neînţeles va rămâne până când adevăruri, pe care le-ai ţinut tu ascunse, vor rezuma viaţa la câteva motive pentru care s-au întâmplat nefireşti fapte şi s-au rostit înjositoare vorbe despre timpuri ce nu încăpeau în curgerea fără oprire a serii în noapte şi a dimineţii în zi. Şi atunci să vezi stindarde înclinate, puse să facă plecăciuni în numele unei capitulări de dragul trecutului şi al unei împăcări pe motiv de viitor sumbru... Şi-atunci să vezi de ce s-a ajuns aşchia să se facă mândră de trunchiul din care a sărit fără să-i pese, simţindu-l murind. Şi-ai să ai înţeles nopţilor care se făceau ţăndări prin mânia vorbei şi iuţeala ridicării mâinii, negâsind altă formă de a arăta care este linia orizontului.
Ţi-am spus, fără să stau pe gânduri, că adevărul, fie că îl crezi plin de fapte bune sau de fapte rele, nu stă să aştepte întrebarea pe care ţi-o pui, de ţi-o vei pune, despre ceea ce poate urma, dacă “ceea ce a fost” s-ar schimba într-un alt „ceea ce este”... Îţi spusesem atunci despre adevăr ca să înţelegi că despre tine spun, cea care atunci nu vroiai sau nu puteai să vezi, ori să crezi, că adevărul care eşti nu este tot una cu adevărul care, precum focul care se apără de ploi, arde mocnit, aşteptând o adiere de vânt, să poată să respire libertatea depărtărilor necuprinse, şi să-şi ridice, spre cer, flacăra curăţitoare de oricâte rele ar fi să fie împrejuru-i, adunate cu sau fără voia celor care l-au aprins şi, între timp, cu voie sau de nevoie, s-au răzgândit, dar neştiind cum să-l stingă, le-a fost dat să afle că nu au cum să-l poată stinge şi nici curaj nu au să o facă, fiindu-le teamă că ziua se poate sfârşi, soarele apune şi întunericul nopţii îi va face să îngheţe, ei, gândurile lor, faptele lor, şi bruma de trăiri ce le-a mai rămas.
Aştepţi, da, spun fără teamă... Aştepţi acel timp al faptei tale... Aştepţi acele timpuri ale faptelor tale...Încerci să te ascunzi, dar această încercare e tot mai clar că ascunde nu faptele ci aşteptarea. Te duci cu gândul până spre cer, spre a-i mai da răbdării apă la moară, bătăile inimii le mai dai ca plată vechilor obişnuinţe şi temeri, dar gândul de neoprit al unei dimineţi te va împinge, fără să i te mai opui, să-ţi redai dreptul de a trăi. Aştept, da, şi e firesc să am timp să aştept, ştiind de ce întâmplarea a urzit acum rostul unui început izbânditor. Şi mai ştiu că platoşa tăcerii este scutul împotriva celor ce dau nume faptelor, celor ce, ei însăşi doritori de faptelor ce nu le stau în preajmă, le-ar da nume de hulă şi poveste în derâdere. Aştept, aştepţi, într-o firească şi normală aşteptare. E doar liniştea dinaintea furtunii care se va porni... Furtuna care va rupe zăgazurile nedrept şi nefiresc puse în drumul nostru.

miercuri, 20 februarie 2013

În cumpeni de adevăr

Mirare mare... semn de întrebare... Definitul ori nedefinitul poate fi, ca mai toate, absolute sau relative, însă, ca mai puţine, el poate fi şi un relativ absolut. Apa care bălteşte însă, doar din amintire mai ştie ce limpede poate fi, săltând peste pietrele pârâului de munte, se curăţa de orice îi strică limpezime şi nu stă în cumpănă întrebându-se dacă se poate întoarce în izvor pentru a nu se da celor ce au nevoie de ea sau dacă poate să mai stea locului spre a nu se trece fără a fi luată în seamă. Oare, apa pâraielor de câte băltiri nu-şi aminteşte şi motivul pentru care nu şi-ar voi întoarcerea, spre a nu se lăsa cumva, undeva, sedusă a sta dincolo de clipa în care nu-şi mai are şi mai apoi nici nu-şi mai ştie rostul pentru care a fost lăsată să izvorască?
Adevărul, dacă l-ai vrea ştiut, te-ai lăsa să fii mai căutătoare a fiecărei zile care începe altfel, chiar dacă, cei care nu-şi au somn, pot spune că totul e o repetiţie, zi de zi, o realitate mereu aceeaşi care doar îşi dă, câteodată motiv, să pară a nu fi repetiţie. Totdeauna însă primele raze de lumină privesc înspre apus, ştiindu-se trecând înspre începutul nopţii. Ştiindu-se trecătoare, se vor o clipă mai mult să se lase aşeptate de timpul care trece firesc, spre a fi văzute de cei ce-şi mai vor un vis, măcar pe fugă, înainte de a se încurca în vacarmul vieţii. Dar, oare, lumina răsăritului nu-şi mai aminteşte că a fost lumină care s-a pierdut privirilor cu doar o clipă mai devreme de a deveni lumină a zilei şi oamenii, nepăsători, ca şi cu viaţa lor, deja au uitat-o?
Rânduiri noi ţi-ai făcut şi tu privind, fără să îţi arunci o privire dincolo de gardul pe care îl ştiai înalt, după marea ta dorinţă de a te lăsa ştiută aşa cum vrei să fii ştiută. Toţi, cei cărora le-a fost dat să-ţi treacă prin preajmă, s-au mulţumit să audă, trecând, despre tine, unii şi-au aruncat o privire, fugară, dar motive de oprire şi cercetare cu de-amănuntul nu-şi găseau. Gardul era mare, poarta avea deja ruginit cuiul care o ţinea de atâta timp închisă. Şi se vedea că totul se-nvecheşte, chiar şi după cum, privind printre crăpături, te mulţumeai să găseşti un răspuns care să dea vina pe oricine, ca să poţi scăpa de mulţumirea ce-ţi punea beţe-n roate şi fireştii porniri ce ar fi trebuit să o ai, de a ieşi la poartă, măcar pentru a da bineţe trecătorilor. Doar câte unii, cu adevărat hoţi, ori cu dorinţă de faptă fără frâie, căutau să vadă dacă cineva trăieşte, dincolo de gard. Acum te tot întreabi, ca mulţi alţi oameni, de ce îţi aduci aminte, trăind, cele uitate şi trăiesţi din amintire, clipă cu clipă, pe cele ce n-au vrut să se lase uitate?
Intrat-ai pe ascuns în vâltoarea vieţii, fără să te laşi de năravul împotrivirii, al căutării noduri firului de mătase şi învinovăţirii celor care erau trimişi să îţi spună că poţi să vezi razele întâie ale zorilor dacă îţi întorci spatele înspre apus, şi nu spre răsărit, şi de dezveţi de obiceiul de a te face că nimic nu e de văzut pe lângă tine, ori de acela de a te face că nu vezi nimic din ceea ce este lângă tine. Şi tot de vină îl găseai pe cel trimis să spargă gheaţa, ca să poţi să vezi cât de tare dogoreşte cuptorul ascuns sub gheaţă, când se încinge... şi motivul pentru care se vrea încins şi dogoritor... Mă-car atunci te-ai convins că voiai să-l vinzi pe un preţ mult prea mic şi că, dacă şi reuşeai să-l vinzi, niciodată n-ar mai fi fost dogoritor, niciodată n-ar fi topit gheaţa, nici măcar pentru a face luminii, printr-o copcă, drum, şi-ar fi ajuns aruncat pe undeva, prin cele netrebuincioase, poate rar de folos?
Ai putea oare să găseşti, undeva, târgul în care se mai vând, întâmplător doar, acum, rămăşiţe de timp sau chiar timpul pierdut de unii şi niciodată căutat pentru a-l regăsi? M-aş mira să te aud că vrei să ţi-l cauţi pe-al tău şi, dacă totuşi, într-o zi şi la asta te vei gândi, tare-mi e să îţi spun că nu ai cu ce să îl cumperi, prea scump se vinde şi tu eşti, din păcate, atât de săracă în trăiri, singura cale de-a putea plăti preţul care se cere celor târziu aducători, de ei, aminte... Te-ai putea însă îmbogăţi dacă nu ţi-ar fi teamă de a pierde ceva din ceea ce se vede, din ceea ce tu ai avut ca ţel şi pentru care erai gata să îţi vinzi chiar şi gândurile, ceva pentru care ţi-ai dat la remaniat, visurile... Încă mai e ceva ce poate fi al tău... De te grăbeşti nu ajungi să nu mai ai nici măcar motive...

Cândva deja spun...

Cândva, deja spun, îţi mai aminteai că doar adevărul poate să-ţi dea puterea de a te gândi că ziua, care se sfârşeşte când vine înserarea, dă speranţe zilei ce se va urni din loc în zorii ce vor sfâşia în bucăţi întunericul nopţii ce nu poate fi fără de sfârşit. Cândva, deja spun, şi acum acel trecut de cândva mi se pare o veşnicie, măsurai timpul cu paşii tăi şi-i dădeai valoare de infinit prin faptele dorinţelor tale, aşteptând, nerăbdătoare, vestea urmării ce putea să stivească nerodirea de care te credeai, cât de cât, vinovată. Pe-atunci spuneai, şi începusem să te cred, că vrei să-ţi ai pute-rea de a muta munţii din loc, de va fi ca munţii să fie piedică libertăţii pe care, nu o ştiusei, dar simţisei că poate să-ţi slobozească, din lanţul neputinţei, menirea dăruită de alegerea-ţi de a fi viaţă, în firescul datului de a trăi, de viaţă născătoare.
Rămăşiţele timpului nu s-au ars precum vreascurile în focul mocnit. Nu a putut nimeni opri focul să ardă tot ce îi stătea în cale. Aşa a şi fost aprins de noi, amândoi, deodată, când eram piatră şi cremene. Şi focul a trosnit pădurea ce ţinea ceaţa la sân. Iar scânteile, una alteia şi-au dat mâna, nelăsându-se pradă marilor înălţimi ce-ţi erau, cândva, doar idee de vis, şi s-au prefăcut în stea luminosă pe cerul nopţii şi luceafăr strălucitor pe cerul zilei. Chiar şi-atunci, cândva cum deja spun, mai aveai grijă să nu te laşi fugărită de vânturi şi să se ardă drumul spre stele, nevoindu-te închinată îndemnurilor ce-ţi dădeau târcoale, când şoptindu-ţi mieros, când tunând şi fulgerând, obsedate de ziua ce-o puteai boteza cu numele libertăţii tale.
Iertătoare porunci s-au lăsat coborâte spre tine spre a te apăra de neiertarea celor ce-mi răstălmăceau trecuturi, de care nici o vină nu aveam eu, tu în nici un fel nu ai fi putut avea, ba chiar şi de prin vremuri când aveam dreptul să nu le ştiu, pe care ei credeau că nu le ştiu, ca să-mi înfrângă nădejdea timpurilor viitoare şi să-mi întunece înseninatele orizonturi pe care le puteam atinge, mergând spre mai departe. Ni se voia înapoi şi văzându-le voia, nu-mi puteam stăpâni cuvântul să nu se rostească, chiar ştiind că nu convenea când auzit fiindu-le adevărul, cei temători, fiori şi năduşeală rece simţeau. De-aceea-ţi furau ţie pământul de sub picioare şi înspre mine ape negre, scoase de sub talpa casei, aruncau. Tăcerii mele-i promiteau, de mă va convinge, luna şi pământul, la un loc, şi chiar mai multe printre altele. Şi-i mai promiteau să mă dea ei, dacă va fi să mă oprească, să mă ţină pe loc şi în loc să rămân, de-a pururi, veşniciei.
S-au răscolit vremuri, s-au întors pe faţă şi pe dos gânduri, s-au pus bariere, s-au săpat şanţuri şi gropi, de cine nici nu te aşteptai. Şi tot de neaşteptat erau gesturile celor care dădeau la o parte întunericul uitării spre a zări o geană de lumină care să poată creşte şi să devină viaţa o zi însorită. Era vremea în care mersului drumului putea fi aşa cum era deja făcut, fără de schimbare a ceva, cu toate dorinţele de a se schimba totul. Dar era şi vremea în care se putea face alegerea unei mari schimbări, definitive. Ţi-a fost mai la-ndemână să te gândeşti că e mai bine să vezi viitorul după cum ţi-l aveai dorit în poveştile nelămuririlor tale, împinsă de la spate cu vorbe despre mai binele altfel decât ar fi avut o soartă de izbândă, de cei ce nu-şi avuseseră ei binele drumului pe care, întovărăşindu-i tu, l-ai apucat şi ai purces a merge fără să te uiţi în stânga, fără să te uiţi în dreapta, încredinţată doar de vorbe, neaşteptând fapte, că trebuie să mergi şi să tot mergi.
Timpul e în trecere, vezi şi tu ce repede te treci acum. Chiar dacă mii de idei poţi să găseşti ca motiv trecerii, pe lângă motivul adevărat treci fără să laşi pasului dorinţa lui de a se opri o clipă ca tu să poţi avea măcar un gând bun pentru tine şi să înţelegi că scornirile minţii te fac, aşa ca pe mai toţi oamenii, să dai crezare spuselor cine mai ştie cui, rostite ori doar închipuite de tine, negându-te, negându-ţi nişte simţiri pe care le vei lua în seamă abia când trecerea este drum de neîntors şi când faptele au doar rostul obişnuinţei, ca simplă necesitate. Îţi tot zici de bine şi îţi tot spui că-i bine, şi dai vina pe cine ştie ce veste zvonită despre mine, ba chiar tu ai închipuiri despre ceea ce ar putea să fie realitate pentru mine, fără să îţi pese că te tragi, încet dar sigur, pe marginea unei prăpăstii care, atunci când al doilea pas nu va ţine cont că primul deja nu se sprijină pe nimic, te va înghiţi fără să ţină cont că tu i-ai dat, prin speranţa că va fi bine, că nu tu o vei simţi-o, o adâncime atât de mare, de necrezut atât de mare.
Ireversibilă este întreaga viaţa, niciodată nu e la fel ceva ce a fost, cu ceva care poate va fi, sau chiar va fi. Multe pot fi găsite ca şi cum ar fi la fel, dar trecerea a orice fiind diferită de alt orice, în intimitatea acelui orice, nu mai este nimic, nicicând, la fel. Nici noi nu trecem la fel şi nu vom fi la fel cum am trece în alt fel... Dacă te uiţi, aceleiaşi treceri de timp, i-am plătit altfel fiecare dintre noi. Te miri şi arunci vorbe despre mine când vezi că oglinda de azi nu te arată aşa cum îmi apăreai mie ieri, supărată că mă vezi la fel ca şi ieri... Şi nici nu ştii de ce e aşa diferenţă mare, ori mică... Te-ai întrebat vreodată cui e mai bine să plăteşti: gândurilor ce-ţi fură din timpul somnului sau vieţii care-ţi fură somnul lăsându-ţi timp pentru mai multe fapte, şi după măsura lor, de mai multe bucurii ori necazuri? Albul tâmplelor îţi este semnul plăţii vamei gândurilor la porţile dintre fapte şi lume, când te rugai de suflet să nu dea de gol faptele sărace în trăiri, purtate pe aripile dorinţei, mai mult sau mai puţin fireşti. Tu nu te împaci cu tine, eu, de-ai putea să înţelegi, cu viaţa nu-mi e greu să mă împac, ceea ce fac poartă, cu amănuntul şi pe de-a-ntregul amprenta şi semnătura mea. Şi n-am ce să ascund şi de ce să ascund ceva. Şi nu am nici de ce să mă ascund, fie chiar şi de un ceva, mai mult sau mai puţin important...
Nu mi-este mie greu... Nu mă tem de cuvinte şi de nici o prăpastie care să mă cuprindă cu totul şi pentru totdeauna, pe care, printre scrâşnetul dinţilor, şoapta, prin care te vrei încurajată, spune că o va convinge. Mă miră doar că ai uitat cât de curios sunt, cât de căutător al ascunzătorilor sunt, cât de cercetător al hrubelor şi chiar al labirintelor în care de sute de ani luminii i-a fost oprită calea sunt, ştii şi cum prin mlaştini, de bună voie am intrat şi am trecut. Prăpastie spui... Fie, chiar şi o prăpastie!... Să fie!... Încă o încercare, încă o luptă! Eu nu intru în luptă nici crezând că deja am pierdut, nici că deja am câştigat... Te-ai întrebat de nu cumva aceasta este tocmai prăpastia care va uita că tu i-ai vrut malurile cât mai abrupte şi adâncimea cât mai mare?
A mai rămas ceva de spus? Spune, am să tac doar ca să se audă ceea ce spui tu. Apoi voi începe să vorbesc, voi vorbi despre ceea ce a fost, cândva, cum deja va trebui să spui şi tu... Eu deja simt miros de fum şi mucegai... Fum, de la focul în care, cei chemaţi să privească spre cer şi să aleagă între semn şi consemn, vor fi împinşi să ardă, şi mucegai de la noroiului ce va fi aruncat în cei care vor găsi ca firească odihna somnului liniştit, în cei care nu vor îngenunchea în altarul nopţii, în cei care nu se vor încrede în promisiuni sau nu se pot deda la aduceri aminte de faptelor împreunate cu misterul fricii neomeneştilor făcute, nefăcându-le. Aşa se întâmplă, în toată lumea, toţi oamenii, înainte de a se întuneca, vorbesc despre ziua care a trecut. Vorbeşte şi tu cât încă mai e o rază de lumină ce se încăpăţânează cu de la sine putere, pentru tine, să nu cedeze în faţa gândurilor negre... Doar că noaptea va veni, tu o vei chema-o... În zorii următoarei zile vei auzi că, pe undeva, pe vârf de înălţimi pă-şesc eu, chiar dacă stâncile sunt reci sau ard de atâta arşiţă ce le arde şi pe ele... Adâncul prăpastei va rămâne marea necunoscută a nopţii în care n-ai să vezi nimic în jurul tău... Sau poate doar cearşafuri cândva albe...

vineri, 15 februarie 2013

Pe treptele urcării-ţi scriu

Iarăşi se adună nori deasupra cerului tău... Tu vezi furtuna care vine? Cât vor putea să se împotrivescă puhoaielor de apă bietele tale diguri de pământ pline de vizuini şi drumuri de fugă ale cârtiţelor ce, de prea multe ori, s-au plâns de putregaiurile prin care au trebuit să treacă spre a găsi bulgăre de pământ, cât de cât curat, în care să-şi aşeze culcuşul pentru o noapte şi apoi să plece simţind cutremurul fiecărei zile? Câte zile cu arşiţă ar trebui să înduri pentru a-ţi zvânta un petic de pământ adevărat, care să nu mai fie zdruncinat de rafale furtunilor?
O dorinţă ciudată, un îndemn ciudat s-a pus să-mi bântuie gândurile, făcându-mă să mă întreb de ce sa îţi mai scriu? De când, ultima dată, ţi-a fost dat să-mi priveşti privirea s-ar putea spune că nimic nu s-a întâmplat. Şi chiar aşa aş zice şi eu, şi chiar aşa ai spune şi tu, de nu m-ar contrazice ceasornicele ce se înfurie auzindu-mă, de nu te-ar contrazice umbra ta, auzindu-ţi vorbele pe care, spre propria-ţi împăcare, altora, le rosteşti şi văzându-te roşind, de ruşine, pe de o parte, şi de furie, pe de alta parte, ştiind şi văzând că nu poţi fi, aşa cum îţi doreşti, convingătoare.
Nu-mi este greu să spun ce am de spus, mi-e mai greu să scriu. N-aş fi vrut doar să mai ajung la a-ţi scrie, dar aşa fiind simţirea mă bucură, întâia oară, ceva ce nu am făcut. Ciudat, dar trebuie să mă bucur că nu am promis că nu îţi voi mai scrie. Dacă asta făceam, acum trebuia să mi se războiască între ele gândurile şi să stau, neputincios, să sufăr înfrângerea pe care ar fi fost să o aibă voinţa ori nevoinţa, dorinţa ori nedorinţa, sau poate pornirea ori împotrivirea, altfel spus, chiar întreaga mea existenţă.
Eu îmi amintesc multe, chiar mai multe decât aş vrea... Tu ce mai ştii despre tine? Câte întrebări ar trebui să îţi pui, câte vorbe de încurajare ar trebui să îţi spui, ca să nu te mai ascunzi sub umbrela speranţei că cele ce ţi le-ai pus în minte sunt un adevăr absolut şi nu o scornire a rătăcirii prin câmpuri plini de înţepătoarele nesăbuinţe şi de agăţătoarele nesocotiri ale cunoaşterii adevărului realităţii pe care te-ai făcut că nu o înţelegi, temându-te de a-ţi privi în ochi limitele? Acum, când tulburarea Cerurilor de deasupra ta se va dezlănţui fără putinţa de a i se găsi, de tine ori de oricine se va lăuda că poate să mai aibă un cuvânt de spus, despre tine, ţi se vor da, lăsându-se cunoscute, toate urmările acelor vremuri în care puteai fi nu oprelişte, cum ai fost, ci motivaţie de zbor, nu tăgăduitoare, aşa cum de multe ori te-ai arătat, ci izbăvitoare de trecuturi sărace ce-şi puteau trăi zilele din urmă. Tocmai de-atunci şi se trag rănile pe ca-re tăvălugul deznădejdii le-a găsit nevindecate şi le-a umplut cu tot ceea ce a fost nevoie să se întâmple şi furtuni şi cutremure şi dezastre. Eu îmi amintesc, tu ce mai ştii despre acele timpuri în care erai şi motiv, şi îndemn, şi unealtă şi armă de lovit pe la spate?
La timpul lor, faptele au otrăvit destine... Lângă tine au stat cei care s-au bucurat văzând otrava cum încerca să-şi arate colţii, cum îmi cobora puterea şi putinţa în groapa ce mi-o săpaseră alţii, chiar şi sub privirile mele, neştiutoare. Dar tot lângă tine, după ce o zvâcnire, ce nu ţinuse seama de spusele otrăvii că e fără putinţă, oricui, să o poată întoarce din drumu-i în care omora orice întâlnea în cale, a strigat de s-a auzit în Cerurile cele mai de sus, dar şi în fundul hăului plin de stihii, voinţa de a merge mai departe, au început să se gândească la groapa săpată cei ce o săpaseră, când tocmai tălpile lor s-au afundat în noroi şi picioarelor li s-a împuţinat pasul. Au înţeles ei că otrava fugise de mine şi se cuibărise în ei, că fusese făcută să nu se piardă de nu vine de hac unui cap, doar tu, încă puţin ştiutoare, nu ţi-a fost dat să înţelegi rostul împotrivitor al Cerurilor şi, ca să-ţi dovedeşti acea putere picurată de şoapte, zile în şir, în apa ce o beai însetată şi în pâinea de zi cu zi, urii i-ai devenit soră, crezând-o pe cuvânt.
Avânt de-ai putea să mai iei, n-ai să mai poţi... Şi n-ai să mai poţi nu pentru că n-ai putea, ci fiindcă nu ştii încotro o vei mai putea apuca-o. Nu poţi, e drept, spre sus, nu vrei, ştiu, în jos... În spate nu ai cum, în faţă e ceaţă de nici cu sabia n-o poţi tăia... Curajul acum îţi lipseşte, doar de-ai avea curaj ai lua-o la stânga ori la dreapta... După mine, aşa cum mă ştii, aş vrea să te apuci să urci. N-ar trebui să te temi, nu te aştept să-ţi spun, între două fulgere, ceea ce, ar fi să afli tu singură, fără spusele mele, urcând, cele toate ştiute şi toate văzute în Înălţimile spre care m-a împins zvâcnetul ţipător al suferinţei. Am urcat, mereu urc... De pe treptele urcării, fără să mai stau să număr zilele ce au trecut degeaba, te strig, chiar dacă greu auzi, vâjiindu-ţi, desupra, vântul ce scoate furtuna din bârlog. Pe treptele urcării-ţi scriu să citeşti cândva, când vei căpăta dreptul la o rază de lumină, spre a-ţi aminti, data viitoare, ori viaţa viitoare, că rosturile vorbelor, de nu-s ţinute aşa cum s-au lăsat spuse, îşi fac rost şi fac rost de timp destul ca să îşi facă singure dreptatea pe care le-ai furat-o, uitând de tine şi de ceea ce-ţi spusesei şi-mi spusesei că ai de făcut. Vine furtuna, păzeşte-ţi ultima picătură de suflet ce-şi mai are de grijă şieşi şi încă are, de tine.

joi, 14 februarie 2013

Trecuturi în oglinzi

Lumina care poate trece dincolo de umbre lasă vederea să cuprindă drumul pe care au trecut toate cele de care ţin amintirile, de care tot încearcă să se ţină, spre a le avea, acum aproape. Lumina dă înţeles adevărului care nu-ţi prea vine să crezi că nu se mulţumeşte să-ţi dea doar porniri, care te face să zvâcneşti de aşteptarea clipei pe care o vei numi trezire ori, fără îndoieli, renaştere.
E uşor de înţeles, trecând de puntea viselor, de unde, de când, de ce, irealităţi se pun de-a curmezişul vieţii, dând înţeles neînţelesului pe care, chiar şi cei mai înţelegători, chiar şi cunoscătorii, se tem să îi lase toată puterea de a convinge, de teama de a nu se lăsa pe sine convinşi că întâmplătoarele regăsiri sunt reale, sunt tot mai dese, că ceva, de undeva, de acolo unde doar visele ne duc când vor ele, nicicând vrem noi, îşi pune însemn pe trăiri spre a da de ştire timpului de acum despre timpurile care au fost şi despre timpurile care vin, timpurile care vor fi.
Nu ai încotro s-o mai apuci, nu am încotro să mai merg. Nu avem încotro să ne mai fugărim privirile. Ne mai întrebăm, deşi nu avem cum să nu o facem, despre clipa pe care ne-am rostuit-o noi, cei care azi nu găsim încă ideea care ne va aduce în vâltoarea faptei care ne va reuni, în trăiri ce atunci se vor reaminti ele însele. Tu găseşti mereu alte şi alte întrebări pe care ţi le rosteşti tăcerii tale, de cele mai multe ori, viselor tale, când şi mai grele crezi că vor fi răspunsurile pe care ţi le poţi găsi. Eu nu mă mai întreb, eu iau totul aşa cum e dat să fie, ştiu doar că acea clipă va pune punct unei căutări ce s-a rătăcit prin anii în care nici nu ştiam de ce caut anii rătăciţi de trecerea lor firească.
Urmele trecutului nu se şterg, oricât s-ar oglindi spre a-şi aminti un prezent al făpturii călăuzită de fireştile omeneşti dorinţe, chiar înainte de a se naşte, spre consensul adevărurilor ce au fost motiv vieţii. Înspre acum, devreme, mai încolo cu câteva fapte de prezent, a venit şi stă să se afle ştiută, fapta aceea la care tu te gândeşti că nu va fi niciodată, împotrivindu-te pornirii, eu o trăiesc deja, privindu-te, faţă în faţă, şi văzându-te în oglindă. Nu mă mai mir deloc... nu mă mai mir că te cunosc, aşa cum nu te mai miri nici tu când mă simţi...

miercuri, 13 februarie 2013

Pe margini de căderi

Că te-ai rupt, cu totul şi cu totul, de adevăr şi de viaţă nu-i nicicui, din cei ce vor să vadă, să îţi spună adevărul, greu de văzut… Te-ai rupt, încercând marea cu degetul, de menirea vieţii ce ţi-ai ales-o şi, azi, când se rostogoleşte tăvălugul plăţii şi răsplăţii, te miri de prea multele praguri şi piedici ce îţi sunt repere drumului, fără să te gândeşti că de nu ar fi ele, nu ai coborî pe scară, ci te-ai arunca direct în gol, la orice, mai mult sau mai puţin reală, cutremurare a pasului. Chiar dacă reuşeşti să vezi cerul senin, nu se mai găseşte nici o bucată de pământ pe care să calci, fără să te întrebi de nu e cumva o piatră aruncată de cei ce aruncă înspre înaltul cerului cu pietre.
Acum, dintr-o dată, acum când începutul zilei miroase şi are gust de nesomn şi frământare, îţi cauţi ceva ce credeai că deja ai, ceva ce ai încropit din mers, fără să fi mers mai mult decât ţi-ai lăsat paşii să bătătorească un loc pe care ai crezut că nu doar în miez de zi, ci chiar şi în miez de noapte, Soarele îl va lumina, nepăsători de furtunile pe care le-au stârnit, prin alte părţi, cei care te ajutau să te laşi orbită de fireştile, de altă dată, victorii. Şi tocmai ei, cei care-ţi vorbea de răsunete, au făcut să răsune abisul de ropotul paşilor fugii de lângă tine.
Teama de a coborî îţi e mai mare decât teama de a urca? Te întrebi, ştiu deja, mereu, aproape în fiecare clipă. Dar sari mereu peste o întrebare ce, de multe ori, împiedică rostirea cuvintelor: cât de frică îţi este să pui un pas alături? Şi, sărind peste întrebare, ocoleşti răspunsul care ţi-ar putea da puterea de a căuta o cale pe care să cobori, de vei voi cândva să mai şi urci.
Au fost vremurile bune, nu era greu de înţeles că se vor şi strica... De peticele înseninate ale cerului în furtună ţi-ai legat viitorul, crezându-te floarea care dă semn de primăvară. Dacă ar fi fost chiar aşa, cum îţi treceau prin vise nălucirile, nu ţi s-a părut că primăvara nu vine, în plină toamnă, doar pentru că o floare s-a lăsat amăgită a înflori spre a da trântorilor, izgoniţi din casele pe care le îmbogăţeau doar cu lacrimi, ceva de făcut spre a se simţi plini de ei şi a se mândri că şi ei pot culege polenul înaintea celor ce sunt, de drept, culegători?
Lângă vadului norilor ţi-ai făcut de lucru, crezându-ţi gândul care fura vieţii esenţialitatea şi se împotrivea visurilor care voiau să te facă să înţelegi chemarea spre ziua izbăvirii prin dezăgăzuirea apelor ţintuite sub pragul casei năruite de risipirea celor ce şi-ar fi dorit să fie împreună mai mult decât se cade, altfel decât era de înţeles. Iar când visele ţi le scurta cutremurul plânsului neînţelegerii, ai trecut cu vederea spuse deloc întortocheate care, peste scurt timp, s-au înrudit cu un drum fără întoarcere, denumit de alţii, ori greşeală, ori izbăvire de păcate.
Intrigi mari ţes norii privind lumina lunii, şi, după ce cocoşii dau de ştire, treziţi de scârţâitul porţilor deschise, solii adâncurilor urcă spre Cer, prefăcuţi în aburi de ceaţă care învăluie minţile celor ce se mai numesc, cu de la sine putere, stăpânitori ai sorţii şi dezvinovăţitori de amintiri scăldate în neruşinarea vorbelor multe şi mult spuse.
Tocmai atunci, când nu-ţi mai găseai locul, tăvălind dorinţele prin praful şi pulberea aburilor încorsetaţi de limbi de foc, ţi s-au cuibărit în gând, nesăbuitele zvonuri ale puterii. Şi, crezând că ploaia este totuna cu întoarcerea solilor, te-ai gândit că noroiul, în care te-ai văzut cufundată, când razele soarelui au urcat în furca Cerului, uscându-se, vei putea curăţi şi nimeni nu va putea să ştie cât de murdărită ai fost.
Nici atunci, nici acum, nici de-atunci până acum, înţelesuri nu ai vrut să cauţi aproape, ci doar înspre alţii, ci doar înspre mai departe. Atunci ţi-ai spus că nu mai pot să vină furtuni, ţi-ai spus că viaţa e o adunătură de clipe furate, între două poticneli. Nici acum, acum când porţile se închid una câte una, adevărului întreg nu-i dai dreptul de a se rosti prin tine, poticnindu-te de frânghiile care îl ţin legat de întunericul nopţilor pe care îl mai crezi de mare ajutor în a păstra o taină despre care crezi că nu poafi fi şi de alţii desluşită. Dar ele îţi ţin şi drumurile tale legate... Oare de ce nu poţi să crezi că mie nu-mi era necunoscută?
A mai rămas puţin până la ziua în care vei şti că stai pe margini de căderi. În acest puţin poţi încă să-ţi descreţeşti fruntea, lăsând la o parte teama care te face să-ţi doreşti ca ceaţa să te ascundă de toţi cei care ar putea să vadă că te mai încrezi în lumina soarelui ce l-ai încropit din rămăşiţe de înţelesuri şi praf de cunoaştere agonisită din frânturi de cuvinte mari şi fără consistenţă, soare ce ţi l-ai ridicat singură deasupra creştetului care, ridicându-se cu o palmă deasupra norilor, ţi-au lăsat privirile rătăcitoare în golul care te face să crezi că picioarele mai ating cumva, pământul. O zi în plus duce totul în prea târziu. De-ai să uiţi să citeşti printre rânduri, nu voi mai avea cum să îţi scriu. Golul în care ai să cazi te va risipi în lumea care pare acum mică, dar va fi, dintr-odată mai mare decât o putem noi cuprinde spre a ne mai întâlni.

duminică, 10 februarie 2013

Tu, ştiu, vei fi...

Te modelez în gând, ştiindu-te deja, te scriu şi redescriu aşa cum n-am uitat, nevând cum să uit, când,cum şi de ce, mi-ai fost arătată şi-mi eşti visul care nu mă lasă pradă adormirii într-o aşteptare fără sfârşit. Te ştiu, aşa cum ştiu că îmi vei fi pentru totdeauna alături, aşa cum doar timpul în care se va sfârşi timpul ce mi-e dat spre a te modela, după care vei fi adevăr al privirii, dorinţei şi trăirii.
E mai uşor azi să fie crezută, ca faptă, o zisă promisă de altul, asemenea trăitor, decât să se creadă că legile lumii pot fi altfel decât sunt, sau că cei care şi-au trâmbiţat marile înălţimi pe care au urcat să poată să dea lumii de ştire că pot face ceea ce nimeni nu a putut şi nu era dat să poată să facă, decât plecând şi altfel revenind, vor pleca pe ascuns, ruşinaţi de ei înşişi. Aceia care n-au stat niciodată, aşteptând, văzând răsăritul, trăind arşita zilei de vară ori simţind gerul nopţii de iarnă, împlinirea a ceea ce urma să fie, nu te mai vor crezută fiind, nu te mai cred fiind, biciuind visul nopţilor şi credinţa dimineţilor în care pot să nu îmi las de bici zdrobit curajul de a-ţi vesti venirea.
Din timpuri de peste gând văd şi ceea ce văd aş putea lăsa privirilor celor mulţi să te cunoască, tuturor, nemaiavând timp să se împotr-vească, nici prin vorbe, nici prin fapte, poate doar gând împotrivă-mi şi gând împotrivă-ţi să mai găsească prin ungherele în care şi-au ascuns dorinţele neîmplinite ori nefireştile chipuri mâzgălite în culori înnegrite de preamult aşteptata clipă a răzbunării pe închipuitele lor motive de nereuşită. În visul meu te ştiu, în privirea visurilor mele mereu eşti, doar că ştiu frumuseţea adevărului tău şi mai am timp, şi nici măcar o urmă de motiv, să te modelez eu spre a fi aşa cum eşti tu.
Nu mie mi-este grabă, deşi unii îmi spun să mă grăbesc, să ies cu braţele deschise în întâmpinarea furtunilor, graba mare se arată în Cerul din care eşti venită, fiindu-i ştiut urcuşul ce ţi l-ai ales, împotriva celor sfătoşi ce-ţi vor şopti vorbe mieroase ori vorbe cu venin vor arunca asupră-ţi, tunând şi fulgerând la neascultarea pe care mai degrabă o vor numi prostie, nevoind să creadă că ei vor fi iertaţi de jertfa paşilor tăi şi că paşii tăi, furându-le nemurirea pe care prin tine şi-o doresc, sărăcindu-i de păcatul mândriei, îi va reda adevărului lor, de care s-au temut şi împotriva căruia au fost.
Nu ţie îţi este grabă, deşi, în jurul tău se vorbeşte de o trecere, câteodată, şi de prea încrâncenata hotărâre de a nu face cum spun unii să faci, cum vor unii să faci, cum o lege a lor, oarecum şi a ta, e făcută să te pună să faci, cu dorinţă de mai repede este Cerul din care eu vin, Cei de acolo, care ştiu cât de mult înseamnă tot ce nu se arată celor ce vor să vadă, aşa cum se cred ei că văd zăpada de pe creştetul munţilor, singurii cunoscători ai motivului pentru care ceea ce a fost n-a putut să nu fie, cutremurător, adesea înfricoşător, ori parcă altfel decât legea la care oamenii ţin mai mult decât ţin la adevărul care i-a lăsat să fie trăitori Acum, Aici. Şi graba lor este motivul luptelor care fac larmă mare la porţile Cerului, ştiuţi fiind cei ce au trimis pe cei asemeni lor, cândva trăitori, să prindă ori să ucidă orice rază de speranţă ce s-ar da celor ce aşteaptă clipa răsturnării irealităţii care acum se arată, în ochii celor ce nu ştiu decât să judece, ca realitate plină de neputinţe.
Îmi ştiu înfiripat, parcă dintr-un totdeauna ce nu se poate lăsa trădat, crezul reînvierii prin trăirea vieţii, în lumina primului pas, netulburat de fapte, zbuciumat doar de gândurile începutului. Ştiindu-ţi netăgăduia făgăduinţă de a fi închinare şi motiv de închinare, îmi ştiu a avea timp de aşteptare a clipei primei străfulgerări a privirilor înspre împreunarea iertătoare şi dezlegătoare, renaşterii prin tine şi, doar prin tine, venirii în lume a lacrimei luminii întrupată în forma veşniciei noastre. Modelez chipul începutului, chipul care-mi va fi alături drumului meu dinspre marginea lumii spre toţi cei care sunt deja lumea în care vom trăi şi vom reclădi Universul de care mă întreabă zorii zilei şi te întreabă miezul nopţii când cauţi somnului leac şi întrebărilor semnul care le poate preschimba în spuse firesc de pline de sens.
Mirific îţi este chipul, minunată va fi clipa... Tu, ştiu, vei fi, mai mult decât poate cuprinde gândul omenesc acum. Privind spre vis aud gândurile cum, înainte de a-ţi mângâia trupul, se caută de necurăţie, ori de dorinţă prea mare, pentru a-şi aavea dreptul de a se cuibări la picioarele tale, spre a-ţi fi alături mergătoare spre a-ţi şti şi împlini întâiul tău gând al dimineţii, ori de a-ţi ocroti paşii de roua rece a verdelui ierbii care se vrea de pasul tău călcat, ştiind că nu-i este dată moartea ci înălţarea spre a fi şi, în ziua ce va fi să urmeze, covor aşternut pe drumul tău, spre a-l face uşor şi drept mergător. Teamă le este celor care, dat fiindu-le să ştie, trag nădejde că, unindu-se Cer cu Cer, chiar aşa potrivnici acum, Cerurile le vor da binecuvântarea pe care o vor da, când ştiut va fi că din Ceruri, prin tine, întrupat va fi rodul rosturilor. Eu ştiu că tu vei fi ceea ce visul mi-arată.

vineri, 8 februarie 2013

La pas, prin timpul tău pierdut

Lângă Cer dacă ar fi Pământul, crezi că mai uşor ţi-ar fi să vezi că Soarele răsare în fiecare dimineaţă, că fiecare dimineaţă este a unei alte zile din calendar şi că ziua de care cu abia o dimineaţă în urmă abia de ştiai, s-a pierdut odată cu ziua pe care ai lăsat-o să treacă, fără a-i simţi gustul? Lângă tine de-aş fi, crezi că ai vrea să înţelegi timpul pe care îl laşi să facă ceea ce doreşte împotrivă-ţi, deşi tocmai prin faptul că aş fi lângă tine, altele ţi-ar fi cele de trebuinţă, altceva ţi-ar fi de folosinţă şi cu totul altceva ţi-ar vrea chiar viaţa ta, voindu-ţi pentru tine şi pentru ea, în egală măsură?
Iar, ca şi când ar fi prima dată, trebuie să nu mă îndur de toată opreliştea care, prin tine, se face prag de cumpănă între timpurile destinului şi timpurile sorţii, şi să dau glas vorbelor ce mi le spui printre cuvinte despre amintiri, despre adormiri şi despre netrăiri, cuvinte despre vise şi nefapte, ori strecurate printre lacrimile suferinţelor. Şi nu am cum să tac fără a trezi, dacă nu speranţa, măcar dorinţa, sau, dacă nu dorinţa, măcar puterea de a nu uita vorba abia spusă de fapta ce i-ar putea imediat urma, de-ar fi să nu te opreşti la toate câte, cândva, ţi-au fost spuse pentru a le învăţa, ca adevăruri ale unui adevăr întreg. Dar cum să mai fie adevărate adevărurile unui adevăr pentru un alt adevăr care nu mai este adevărat pus faţă în faţă cu ceea ce este, nicidecum cu ceea ce a fost, viaţa? Nu te poţi ruşina de viaţa pe care ai avut-o, ruşine să nu ajungi să ai de viaţa de acum, de o laşi să-şi uite trăirile în visele somnului în care te laşi ascunsă de realitatea care te vrea, şi pe tine, parte din ea, reală.
La o viaţă depărtare eşti de trecut, la doar o dorinţă eşti de prezent, şi la doar o clipă de hotărâre şi hotărâtoare eşti de a trăi în prezent, spre a te face tot una cu viitorul care încă stă în aşteptarea ta. Stau, ca şi altă dată, când s-a mai lăsat vederii necesitatea pe care timpul viitor o rânduieşte, fiindu-şi sieşi cunoscut, aproape, să pot auzi clipocitul unei ultime lacrimi care se lasă pradă apei ce vrea să o ducă înapoi, spre trecutul în care tot ceea ce a fost se scurge, lăsând visul să se coboare, întru împreunare, pe praguri de trecători şi bariere pe totdeauna căzute sub pasul care, triumfător, se poate să fie nepăsător când se mai aud trosnind pietrele ce au prea stat în bătaia vântului şi sub arşiţa soarelui au stat, fără rost, nemişcate.
Imposibil nimic nu este... nimic nu este lăsat, la voia întâmplării, să se împietrească, însă orice se poate împietri când stă fără rost, iar ciocanul visului loveşte cu furie icul care se agaţă de atâtea fisuri care se găsesc doar în ceea ce pare de piatră, dar nu este piatră. Şi doare icnitura care dimineaţa, devreme, înainte de vremea trezitului te trezeşte şi îţi buimăceşte privirea care e obosită de prea multul privit în gol. Din ce în ce mai mult se simte, din ce în ce mai dese vor fi toate. Până ce cei învăţa că timpul pierdut are sens de decădere, de cădere va trebui să te fereşti. Când vei învăţa să-l laşi să meargă în drumul lui ca apoi să-i ieşi în cale, spre a-i zâmbi a nepăsare, din trecerea lui îţi va reda zile şi nopţi pentru a fi făcute cele nefăcute şi împlinirea să-ţi fie renume, ştiută şi urmată de gândurile fiecărei clipe, de faptele fiecărei zile, de trăirile fiecărei nopţi şi de înălţarea din fiecare vis.

duminică, 3 februarie 2013

Valuri prin furtuni

Vremuri noi văd, vremuri noi aştepţi, amândoi aşteptăm să se pornească furtuna lumii care să limpezescă înaltul Cerurilor care poartă, acum, agăţată, povara norilor ce ne ascunde pe noi de noi şi ne ascunde unul de celălalt. Răzbate în noi ecoul celui de-al doilea început care ne va ieşi în cale, nevăzut în întunericul nopţii, neauzit în larma furtunii. Tu aştepţi, eu vin, din scorbura valurilor care acolo plănuiesc să spargă diguri, să surpe maluri şi să cuprindă uscaturi cât mai întinse. Eu vin, tu aştepţi cu lumina trăirilor aprinsă de gândul vremurilor ce vor veni peste noi, fiind ale noastre.
Tot mai aproape se-aud cum cad fulgerele, înţelese în taină cu valurile. Aşa poţi să vezi furtuna, aşa pot să văd valurile. Aşa vezi valurile din juru-ţi, aşa văd furtuna din juru-mi. Valuri spre tine, valuri în mine, tu în furtună, eu prin furtună, tu mă aştepţi, eu te caut, furtuna-ţi pune piedici, valurile mă îndeamnă...
O aşa potrivire îţi cere să îţi aminteşti, şi tu îţi aminteşti trecutele timpuri... Poate cu mine, ori fără mine, valuri în noapte ai aşteptat. Ţi-a fost furtuna şi dor de ducă, dar şi speranţă, în nopţi de chin. Poate uitasei de vorba-mi veche, ce ţi-o voi spune, la fel, şoptit, în prima noapte ce se va trece, plină de fapte, plină de-un vis ce reclădeşte drumul strivit.
Spre mai departe... înspre totdeauna... Din nedormirea mea nelumească, din depărtarea în care sunt azi doar cuvântul ce-şi regăseşte drumul spre lume, eu vin, trezindu-mi dorul de viaţă, şi de trăire întru folos. Mi-e stea lumina dorinţei tale de-a mă renaşte prin tot ceea ce sunt: gând, vorbă, faptă, om şi trăire. Din neştiuturi mult căutate, vin cu puterea focului sacru ce arde de-a pururi spre a-ncălzi gheaţa din malul ce se aşteaptă a cade între valuri împovărat. Stai la răscruce de valuri ce vin înspre tine înfuriate de gândul că pier fără a-ntoarce fundului întunecat al mării, ca pe-o răsplată, drumul tău înfrânt. Acum este timpul, acum e chiar bine, şi vezi... am pornit eu pe drum.
Va fi o vreme încă furtună, tu ai s-o simţi... Eu voi mai merge, în miez de noapte, în miez de zi, din prag de astăzi spre prag de mâine, pe care însă noi vom păşi. Ca altădată, ştiu, nu-mi e teamă, trăznetul nopţi, vom auzi, când se vor rupe munţii de gheaţă, când apa mării va năvăli pe ţărmul mării, peste uscat. Sloiuri de gheaţă, de dimineaţă, pe sub ferestre, vor adormi, stând să aştepte miezul de zi, ce, pe mai toate, le va topi. Lasă lumina să stea aprinsă, ea-n sine-i calea să ştiu s-ajung, chiar de-i furtună, ori vreme bună, noapte-nnegrită ori plină zi. Lasă lumina să stea aprinsă, ea îmi spune despre gândurile care te apasă ori trăirile care te ridică, despre visele ce te trezesc obosită, ori speranţele care îţi lasă privirile să alerge, neprihănite, spre cele ce vezi că vor urma şi cauţi, mai repede, să le trăieşti... Păzeşte-ţi dorinţele să lumineze drumul împlinirii lor, ca împlinire a ta...
Văd focul timpului viitor cum se agaţă de fiecare silabă a cuvântului... Chiar nevăzut încă, arde cenuşa greşelilor din trecut ca să poată să urce mai sus decât ne mai avem unul altuia puterea de a crede că ne vom ierta, noi pe noi, şi fiecare pe el însuşi. În flacăra ce s-a aprins din freamătul dorinţelor tale se ard umbrele trecutului, iar lumina-i pune pe fugă deznădejedea cu care s-au însoţit mereu, cândva, stând împrejuru-ne. Caută-ţi vad spre orizontul furtunii, acolo poţi să mă vezi, de acolo vin, trecând de timpul futunii din împrejuru-mi.
Trecutul ne-a apropiat însă un prezent răstălmăcit de faptele altora, ne-a ţinut departe, ca să-şi afle menirea, mai târziu, ca prezent al refacerii adevărului care, chiar dacă s-a lăsat izgonit, nu s-a lăsat închis în urna în care pe fund de ape s-ar fi vrut sta. Suntem aproape de timpul nostru, la doar o clipă departe de noi. S-a pornit vântul, începe furtuna, mâine în zori se va opri...

Clar de ceaţă

E greu să vezi clar când privirea stă agăţată de ceaţă, nedesluşind conturile pe care, oricine, de ar fi să îţi vorbească, le-ar defini ca diferenţă dintre alb şi negru, dintre lumină şi întuneric. La urma-urmelor, cine ştie, de unul singur, de nu-şi are măsură, de nu a ştiut, văzând lumina, că lumină vede, şi văzând întunericul, că întuneric vede, cât de luminoasă e lumina, ori cât de alb este albul? Când se vede soarele, prin ceaţă, ştii când şi-a avut răsăritul?
Când îţi croieşti orizontul în gând, de ce te apuci să-l mărgineşti la propriile-ţi simţiri, umbrindu-l mereu şi mereu îngustându-l? Oglinda te arată pe tine doar de o priveşti în faţa ochilor, dacă însă te uiţi în oglinda gheţii, câţi paşi poţi face? Nu cumva îşi ia singură dreptul de a te privi în faţă şi alunecă sub paşi pentru a nu o mai obliga să arate tuturor ceea ce tu nu vrei să arăţi, fiindcă nu vrei, de nici un fel, să vezi?
Zorii de zi se zămislesc în întunericul nopţii. De n-ar fi atât de întunecată noaptea spre sfârşitul ei, crezi că oamenii ar putea să vadă cu adevărat strălucirea primei raze a soarelui, cea care nici nu se arată Pământului, ci îi dă de ştire, văzută fiind doar de ultimile frământări ale întunericului care, văzându-se luat la goană, nici nu se mai uita înapoi? De ce oare-ţi laşi motivele gândurilor să meargă pe urmele întunericului? Te-ai gândit că aşa le dai apă la moară să ia cu ele tot ce-ar fi să le arate luminoase şi să rămână vederii doar umbra în care s-au zbătut spre a se face pe ele în sine, lor, ştiute, şi apoi de către alţii ştiute?
De-atâtea ori m-ai întrebat de cât de clare sunt marginile cerului şi când ţi-am spus că de stau lângă tine şi le privesc, le văd clar înceţoşate, aşa cum niciodată nu le văd de mă uit la ele din tăriile Cerurile. De-acolo chiar şi ceaţa e clară, chiar şi gheaţa se vede când gândeşte cui îi este oglindă şi cui îi dă puterea de a nu se clătina, grăbindu-i mersul spre timpul liber de prejudecata trecerii fără rost. De câte ori te vei mai vrea ascunsă de ceaţă, căutând să nu îţi vadă nimeni faptele care nu au puterea de a se crede pe ele însele ori înainte ori înapoi mergătoare? Pe mine poţi să mă întrebi şi una şi alta... Tu însă ţie caută-ţi răspunsuri în oglinda vieţii, nu lunecând pe gheaţă...

vineri, 1 februarie 2013

De ieri, gândind spre mâine

Ieri nici nu te gândeai că un cuvânt poate să readucă privirii un al gând, gândul către mâine... Chiar şi acum te întrebi dacă ieri te-a pus pe drumuri speranţa sau dorinţa care, nemaivoindu-se în amorţire, şi-a luat în mâini propriul adevăr, alungând ideile ce i le pusesei, poate chiar fără să îşi dai seama, împotrivă. Până ieri ai crezut în speranţă, uitând că-ţi eşti, înainte de toate dorinţă, şi din dorinţă se nasc speranţe ce duc spre mâine, plecând dintr-un continuu ieri. Ieri poate mai sperai că orice dorinţă nu este temei de păcat, astăzi te mai întrebi doar de ce nu ai reuşit să uiţi de acelea ce duc spre păcat.
Totdeauna, ceea ce va fi, se porneşte din ceea ce este, dar, când, acolo sus, Acasă, unde totdeauna m-am ştiut Acasă, sus, unde se ştie şi ce a fost ieri, dar şi ceea ce va fi mâine, Cel ce stă de veghe înţelege că rostul lui azi poate să-l strice o simplă părere, se dă poruncă de a se începe ceea ce va fi, din ceea ce a fost, trecât peste ceea ce, efemer, este. Acum ştii, simţind, că valurile care-ţi mângâie tălpile bătătorite de aşteptare sunt apele oceanului nemărginit pe care poţi pluti spre orizont, nu ar trebui să mai ai, în nici un fel, temeri. Şi mai ştii că, atunci când îţi va mângâia coapsele, vieţii nu îi vei putea sta împotrivă.
Ieri îţi mai aduceai aminte timpul trecutului, fără a putea înţelege cum ar fi timpul viitorului. Şi de-aici a început totul, din a-ţi dori să ştii viitorul, crezând că nu ai cum să-l cunoşti de dinainte de a fi trăit. Şi aşa s-a născut îndemnul de a căuta, primind, fără să mai laşi gândurilor timp de împovărare, ceea ce primeai pentru că ai cerut să-ţi fie dat ceea ce-ţi era ţie de dat. Aşa a început totul, din dorinţă în gând de speranţă, din gând de speranţe în vorbe de vrere.
Acum, numind pe azi astfel, clipă doar fiind, de-a dura şi, mai mult, de-a valma se dau rătăcirile care-au fost. Sărăcindu-se de amănuntele care ţi se legau de amintirile ce, când încercai să te laşi pe mâna întâmplării, se-ncolăceau pe zorii abia mijiţi şi-i întunecau, lăsându-te să crezi că dincolo de miezul zilei ai trecut fără să fi trăit într-un firesc prezent, rătăcirile acum ţi le vezi ca o simplă inconsistenţă a gândirii, când vrei să te pedepseşti, ori ca o greşeală omenească, întrucâtva de iertat, când aşa îţi este mai uşor să accepţi acel ieri, trecut înspre nefinţare.
Poate ţi se pare că apele s-au învolburat prea repede, dar dacă te uiţi mai bine, vezi că sunt învolburate, dar nu sunt deloc tulburate... S-au limpezit până şi norii care nu se mai adună în rotocoale plumburii. Dacă stai mai mult de o clipă să-i priveşti, poţi să-i vezi cum dau năvală să se agaţe de orice adiere de vânt, fiind doritori de umblet pe sub alte ceruri care au rost de a se înnoura, care îşi caută motiv de a se înnoura, cu nori de furtună, de prea multa şi nefirească însorire, ce li se pare nefolositoare.
Mai departe ieri, mai devreme mîine... Când înţelesul ia formă prin gând surprinzător, nu se mai găsesc adevăruri ce pot sta deoparte, fără a lăsa întrebarea cu un gust amar, rătăcită parcă într-un noian de alte întrebări ce o fac fără de sens şi searbăda în întregul esenţei din care se voia izvorâtă. Dar au căzut în dizgraţie toate cele vechi, chiar toată ziua de ieri, ca să uiţi dintr-odată ceea ce parcă ţineai să nu uiţi, deşi simţeai că trebuia să uiţi. Ieri nici nu te gândeai că rostitele cuvinte pentru mâine, te fac azi să vrei să-ţi dezveleşti coapsele apei care să te mângâie, să-ţi mângâie pe de-a-ntregul, mai apoi, cu îndemn de dorinţă şi semn de împlinire, trupul tău născător de speranţă.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: