vineri, 30 martie 2012

Spirala ca realitate

Mergeam sau alergam până acum pe undeva, pe marginea dintre hăul depărtării şi poarta de intrare în drumul ce ne era sortit. Am alergat întru întâmpinarea vieţii tocmai când toţi credeau că lâncezeam. Ne credeau adormiţi, ştiau că ne pot vâna chiar şi cu vorba goală. Pe lângă noi pluteau flori de gheaţă şi flori de primăvară şi colb de câmpuri treierate, şi ploi de toamnă, încercând să ne trezească. Ne trasau cercuri şi ne scriau în ele amintiri despre cele ce vor fi. Ni le arătau să ştim că putem să vorbim ca şi cum toate s-au întâmplat, însă cei ce nu ştiau asta ne priveau faptele trecutului şi ne puneau semne, ne dădeau nume, arătau înpre noi şi adunau pietre, multe pietre... Devenisem trofee ce trebuiau păstrate pentru laudă şi laude.
Incercam să întrăm pe porţile vieţii, şi ne întorceam amăgiţi de liniştea marginii sau cu teama forţei care ne aducea în incandescentul miez al vieţii ce o trăiam, doar pe ea văzând-o, cea pe care însă nu o ştiam. Ne sprijineam pe stâlpii porţii căutând să nu uităm că în urma noastră rămâne un fost târâm în care ni s-au îngropat cele bune şi cele rele. Şi, îmbrăţişatul stâlp al porţii scârţâia, neştiind să ne răspundă întrebărilor noastre care voiau răspuns împotrivitor.
Când erau aproape frigurile cele din urmă, când ne striveau limitele neputinţelor de a mai putea lăsă urme, s-a pornit o furtună din senin, s-au pornit şi vânturile, şi tunetele, şi fulgerele. Furtuna nu lovea aşa cum se începuse, însă lovea stâlpii porţii ce stabileau reperele stagnării. Iar când acestea au căzut, poarta spre drumul adevărului s-a trântit la pământ. Iar furtuna ne-a împins pe drumul fără întoarcere. Doar înspre acolo, înspre incandescentul miez al vieţii.
Iar acum vânturile-n spate bat şi bat şi furtuni se mai ivesc din nimic şi se pierd în nimicul care le vrea create. Se simt rafalele auzului, prin chemările la porţile ce s-au aşezat de-a curmezişul paşilor unora înainte, paşilor noştri înapoi. Şi dangăte de clopote şi surle şi trâmbiţe proslăvitoare sau împotrivitoare îşi declină nehotărârile şi îşi înclină stindardele, cândva, prea devreme, victorioase.

miercuri, 28 martie 2012

Vestiri în calendare

În trecerea firească a timpului, calendarul are repere. În trecerea firească a vieţii, faptele devin repere. Iar ceea ce ramâne este un tablou cu repere şi însemne în calendar, pentru a fi văzut din viitor ca paşi.
Înainte de toate, orice faptă este un cuvânt. Şi totul a fost doar gând. Dar gândul, înainte de orice a fost o scânteie. Cel ce dă scânteieri stă mereu ascuns între întâmplări pentru a rămâne, pe totdeauna pentru unii, măcar un timp pentru alţii, anonim.
Din atâtea scântei se face atâta lumină încât întunericul se topeşte şi tot ceea ce stătea la umbra sa, ascuns înţelesurilor, poleit cu străluciri, devine de nerecunoscut, fad şi hâd. Ori cuvintele dulci, îmbrăcate în glazuri, rămân cu înţelesul adevărat, înţeles ce nu se mai potriveşte înalţimii spre care cândva se voia privitor.
Paşii stau în furca timpului şi se agaţă de reperele calendarului, sprijinindu-se pe fapte, spre a merge, aşa cum le este dat să meargă. Şi când nu merg înainte se împiedică, nefiindu-le lor datul de a privi peste umăr. Şi cel ce îi păşeşte începe să se târască. Când merg înainte o fac încet, agale, sau în cea mai mare alergare. Şi alergând începe zborul...
Colateral, în dus şi întors, se aud tropăind paşii umbrelor ce, mai vruţi, mai nevruţi, mărginesc drumurile spre cât mai dreaptă mergere. Umbre nevăzute mersului, se văd întru totul chiar de la prima înălţare, căci din mărginirea lor, durându-i pierdutul sens al mărginirii ce erau, se chinuiesc să ţintească, cum şi pe unde apucă, înaintea sau în urma zborului spre a se mai aminti frumuseţi de margini definite.
Înaltul zborului însă urcă de urcat îi este sensul cel de întâmplătorul a toate definit. Se rotesc în înalturi vulturi purtătorii de coroane, se rotesc dedesubt corbi vânând căderi sau decăderi. Din înalturi se ivesc raze îndrumătoare din crezute umbre întemătoare şi împiedicătoare, de acolo de unde, spre a nu fi pradă corbilor, stăteau ascunşi păzitorii adevărului ce-l aşteptau să se întâmple. Şi apar la miez de noapte când somnul s-ar putea fi vânat, şi scoate din marginile zborului friguri şi frisoane ce şi le iau cu ei drept trofeu al luptei câştigate, spre liberarea celui ce zborul nu-şi mai poate opri.
Bune vestiri se ivesc din tulburări de ape şi ape tulburi se limpezesc sub lumina semnelor ce lumină dau zilelor şi lumină dau nopţilor. Nuntindu-se, se coboară Pământului din Ceruri, căutând să nu se piardă timpuri, definind vremuri. Deodată toate, aşa cum sunt văzute şi aşa cum sunt nevăzute de unii sau de toţi, se lasă înţelese şi descifrate, întrebate, bucurătoare celor ce-şi vor bucurii vieţii, întristătoare pentru cei ce tânjesc după decăderile bucurătoare lor.
Un însemn din heraldica cerului s-a arătat vestind împreunări de adevăruri, împins spre vedere de gânduri răvăşite şi înţelesuri cu iz mirositor de răzmeriţă şi neştiinţă a ceea ce se ştie, răscolitoare a reziduurilor timpului trecut. S-a ivit fiindu-i dat să se ivească aşa, ca orice este adevărat şi mare şi real şi plin de toate ce nu se mai pot întoarce înspre ceea ce nu au fost. La zi mare, aşa cum mereu se face să fie ceea ce n-are cum să se mai lase cuprins de cuprinderea calendarelor vechi sau noi. La zi mare, ca să schimbe calendare.
Dintre nori, sub urma Soarelui, pe urmele Lunii, în vremea Luminii, în sfinţenia fără de mărginire a celor ce nu stau umbrelor făptuitoare de dorinţe, s-a plămădit orizontul altui Cer, întrevăzut de şoapte voit dorite acum uitate, dat de veste fără de gânduri, cu vorbe date de scânteieri ce se aprindeau în clipele de adevăr, în clipele în care se vorbeau cele ce din Cer urmau să se coboare pe Pământ, asemenea în întregul lor de amănunte.
Şi toate acestea pentru că era timpul calendarelor, care se vor marca în semnele noilor hotare, cu paşi ce nu se vor mai şterge, înscrise cu focul ce sârşitorul timpul de acumva fi!

vineri, 23 martie 2012

Punct critic

Din depărtări s-a tot auzit un clopot care-şi lăsa, apăsător, dangătul ce ţinea să-şi pună amprenta peste zilele în care mai toate s-ar dori în nemişcare. Şi, săptămână de săptămână s-a auzit, săptămână de săptămână a spart ferestrele somnolenţei care nu-şi avea nici ea motive de atâta linişte şi nepăsare.
Plânsul ochilor, strivit de somn, se îndupleca să stea de-a curmezişul netăcerii fără motiv, ca să motiveze neliniştea. Şi, după toate acestea, venea clopotul care să apese pieptul celor care nu-şi opreau pornirea către învrednicirea prin credinţă.
Se aude acum clopotul care vrea încă odată să bată şi să răzbată, să spargă şi să despartă înfrăţirea râurilor. Clopotarul s-a trezit împins iarăşi de la spate de îndemnuri de mare lucrare întru preaslăvirea celor ce se tânguiesc povestindu-şi împotmolirile.
Se mai pregătesc şi acei care vor să bată toaca, ştiindu-se mai bine ascultaţi, într-un cântec ce, cu ani în urmă, au atras precum sirenele, drumuri înspre hrube depărtate şi care, la lumină de zi vor încă să pună nefiresc semn de întrebare vorbelor ce nimic nu spun.
Clopotarul nu vrea să ştie că se rupe lanţul de care trage clopotul de atâta timp. Nici nu ştie, dar nici nu crede, că se poate rupe. Şi are încredere în cei care bat toaca, atât timp cât cheamă la ascultarea clopotului. Iar de s-ar vrea să nu-i asculte porunca, le tot arată clopul de care el ştie să tragă, pentru a spune şi a se auzi doar ceea ce el vrea să spună.
L-am ascultat până acum bătând şi am tremurat odată cu tremuru-i natâng. Învăţasem calendarul pe de rost şi, chiar dacă îi ştiam puterea loviturii, chiar de-l ştiam sabie deasupra capului, îi aşteptam zbaterea ce se arunca asupra mea. De-atâtea ori, de-atâta timp, tresăream din liniştea privirii spre orizont şi îmi întorceam privirile în toate părţile, ca să nu-i mai aud răbufnirea, ca să nu mai pună piedică în calea paşilor spre drumul călăuzit spre împlinire. Şi de-atâtea ori i-am auzit năduful spus împotriva îndrumării, că nu ştiam de este dangătul lui sau ecoul sprijinit pe muchiile lumii.
De-atâtea ori fiindu-mi auzit dangătu-i, acum îi ştiu şi începutul şi chemarea. Acum ştiu şi pot să spun dacă se va auzi dinspre răsărit ori dinspre apus, acum ştiu şi cine trage clopotul şi îi ştiu şi pe cei care bat toaca. Când aud zornăitul lanţului clopotarului, încep să povestesc despre marea-i neştiinţă a lanţului care se va rupe, despre câte îndură şi despre câte i-a fost dat să audă. Eu povestesc către cei care îl aud şi ei, doar el nu mă poate auzi în cuvintele pe care eu le rostesc...
Toaca va mai bate şi va mai da ritm cântecului înşelător, cât vor mai sta cei ce au ascultat-o să o mai asculte, căci versu-i dulceag încă mai încearcă să spună ceva, dar se va topi în lumina marii torţe ce coboară purtată de îngeri, venind dispre cerurile din care s-a pornit să vină şi curcubeul care va rupe lanţul clopotului. Şi lanţul căzând, clopotarul se va înlănţui iar clopotul va fi tăcut pe totdeauna.
S-au înălţat toate valurile, s-au coborât toate digurile, s-au rupt toate barierele şi s-au spart toate barajele. Roata de foc nici că poate să mai stea în nemişcare, căci de jos este trasă în sus spre înapoi iar de sus este trasă în jos spre înainte. Marginea drumului s-a oprit să se mai clatine şi nu-şi mai ridică nămeţii plini de noroi nici când bătutul de toacă, nici când dangătul clopotului i-o cere. Şi roata şi drumul sunt pline de îndemnul punctului critic al eternităţii. Iar lanţul caută tăietura curcubeului zămislit în timpurile începutului, a cărui vreme e să dea rost legământului de peste vremuri neamintite.
Şi-i vremea de a face să tacă un alt clopot, mic, mai mic, dar care vrea să se aşeze sub umbra celui mare şi să-i împrumute zbaterea de altă dată, înainte ca toaca ce-i vesteşte dangătul să bată întâia oară. E vremea, e timpul...

Deocamdată se întâmplă

E prea multă linişte ştiută. E mult prea multă aşteptare. E o aşteptare care-şi rostuieşte un prag ce va fi bătut pentru a rândui acum nerânduitele clipe ale viitorului.
Aşa s-ar dori să fie, aşa e crezut că se poate impune să fie. Este o linişte bătută în cuie cu tăişul cuţitului. Un cuţit ce s-ar vrea tăietor în carne vie, un tăiş potrivnic firii.
Ca totdeauna, ca oricând este linişte, dedesubt stă ascuns tunetul fulgerelor în rafale. În plină noapte, lumini orbitoare vor străfulgera văzduhurile şi se va sparge liniştea. Şi-n lumina lor vederii se vor arăta şi umbrele cele mari dar şi toate faptele, oricât de mici.
E o linişte grea şi apăsătoare, o linişte pe care unii o cred bi-necuvântată. E o linişte a fierberii vulcanului...
Deocamdată se întâmplă aşa... Nu e ceea ce ar trebui să fie şi, pentru a fi aşa, s-au ridicat ziduri înalte. Dar le-au ridicat oameni prea mici care nu puteau să vadă cerul şi s-au încrezut în ceea ce vedeau. Lor acolo li se termina orizontul şi le-a fost destul ca să creadă că liniştea lor va fi pentru totdeauna.
N-aveau cum să ştie că adevărul lor nu face parte din adevăratele adevăruri, dar cum orizontul lor niciodată nu s-a confundat cu orizontul lumii, s-au aşezat să aştepte trecerea timpului, singurul ce-l împrumutaseră de la lumea de care se temeau.
Timpul trece, vremurile se schimbă. Cutremurele stau încă în aşteptarea tunetelor ce le vor urma... Cerul de deasupra capetelor va da veste că liniştea s-a spart cutremurată de Pământul de sub picioare. Şi luminile, ce în Ceruri se vor ivi, vor preceda luminile ce din Pământ vor zvâcni spre înalturi. În zvâcnetul lor vor dărâma zidurile luminate dinspre Cer.
Cine oare poate să mai creadă în atâta linişte? Cine poate să creadă în somnul de totdeauna şi în noaptea cea fără de sfârşit, de care chiar şi păsările nopţii au fugit?
Peste norii înălţimilor, peste adâncul apelor, creştetul valului se va înspuma, îmbrăcând miresele Pământului. Din norii înălţimilor se vor aprinde torţele altarelor ce pentru totdeauna vor încorona suflete alese. De peste tot vor veni cei ce îşi vor vrea aduce aminte că au cercetat liniştea fără a voi a sparge-o, şi se vor vrea a nu-şi recunoaşte necesara plecăciune a capului şi ruşinării trecutului.
Deocamdată se întâmplă ceea ce se vrea, deoacamdată se crede că liniştea de nimic nu poate fi spartă, deocamdată se crede că nimic nu o va trece înspre amintirea coşmarului. Deocamdată doar atât se întâmplă spre încercarea adevărului şi arătării potrivniciei şi a schimbării celor ce doar schimbarea trebuie să o facă. Pentru ceea ce va fi tot, puţin trebuie lăsat la o parte.
Deocamdată flamura adevărului se arată chinuitoare, în aşteptarea zilei luminate care va fi întâia dată privită ca împerechere a destinului cu viaţa şi a vieţilor cu viitorul. O zi pe care doar visele şi-o închipuiau şi pe care ochii deschişi au voit a refuza-o pentru păstrarea unui status quo.
Cărţile toate se vor scrie, deocamdată se întâmplă să aştepte, pline doar de îngândurare. Cărţile cu aceleaşi nume aşteaptă coperţile pe care este aşteptat mult-înţelesul, de pe acum şi din totdeauna.
Cu tot necrezutul, deocamdată se întâmplă, neştiuţi, doar paşii necesari redefinirii. Vremea de schimbare aşteaptă zorii marii zile ce a dat foc tuturor calendarelor.

luni, 19 martie 2012

Comori risipite

Ca în fiecare dimineaţă, un tânăr pescar îşi scotea plasa de pescuit, trăgând-o încet în barcă. Era mai de dimineaţă ca de obicei, era cu mult înainte de ivirea zorilor, era încă întuneric. Trăgea de plasă şi realiza, pe măsură ce plasa se aduna în barcă, faptul că prinsese prea puţin peşte. Când a tras toată plasa a realizat că, de fapt, nu prinsese nici un peşte dar i-a atras atenţia un zgomot de cădere a ceva în barcă. Pein întunericul nedesluşitor câutând, pe fundul bărcii a găsit un săculeţ în care se simţea ceva, se simţeau nişte pietre. Asta era tot ceea ce se strânsese în plasa de pescuit, în acea noapte. Un săculeţ cu pietre ce era stâns legat să nu se piardă nici o piatră din cele ce erau puse de cineva în el şi aruncat sau pierdut în apă.
Trebuia să arunce din nou plasa de pescuit, dar pentru asta trebuia să aştepte răsăritul soarelui. A mers către mal, a legat barca şi, în aşteptare, a deschis săculeţul şi luând din pietrele mai mari sau mai mici, a început să le arunce, gânditor şi plictisit, în apă, ascultând cum ele lovesc apa şi încercând să audă cum şi când ajung pe fundul râului.
Şi a tot făcut aşa, doar ca să-şi omoare aşteptarea. Piatră cu piatră a aruncat, până când s-au arătat zorii şi lumina a început să se ridice de pe oglinda apei, înconjurândul. A ridicat atunci săculeţul ce fusese plin cu pietre, săculeţ în care mai era o singură piatră. A scos-o din săculeţ şi se pregătea să o arunce când prima rază de soare s-a ivit vederii lui chiar pe mâna în care ţinea piatra şi l-a orbit reflectarea luminii pe piatră. A strâns piatra în mână, şi-a strâns ochii şi apoi, deschizându-i a cercetat piatra: nu era o piatră obişnuită, era un diamant.
A întors săculeţul pe dos, dar era gol. Atunci a înţeles că aruncase în apa adâncă, şi se pierduse în adâncul ei, un săculeţ întreg de diamante. Aproape că încetase să-i mai bată inima, privirea i se înecase în lacrimi. A început să strige către ape şi către cer. Era însă în zadar. Nu mai avea decât acel diamant ce-l ţinea strâns în mână. Dăduse din întâmplare peste o mare bogăţie, peste o comoară, ce-i putea fi linişte lui şi câtorva generaţii următoare dar, datorită întunericului, o dăduse, el, cu mâna lui, apelor râului care nici nu aveau nevoie de ea.
Vrând, vevrând, s-a liniştit, şi-a strâns mâna în care ţinea strâns ultima piatră care abia acum, pe lumină, ştia că nu era una oarecare, ci una de mare valoare, ea singură aducându-i liniştea până la sfârşitul vieţii, lui şi alor lui. Era totuşi norocos că întunericul se ridicase înainte de a arunca ultima piatră, de a-şi arunca şi ultima picătură de noroc, ultima bucăţică din ceea ce necunoscutul îi dăruise.
Pe mal fiind a înţeles rostul întâmplărilor. A înţeles că lumina dăduse peste el şi avusese nevoie de lumină ca să nu rămână ceea ce era când, pe întuneric, prea devreme, plecase să îşi strângă plasa de pescuit şi să arate lumii despre el. Regreta acea prea devreme plecare pe râu, căci înţelesese că tot în plasă ar fi găsit săculeţul de urca în barcă mai târziu şi n-ar mai fi aruncat toate celelalte pietre, necunoscându-le valoarea, înainte de a se lumina. Dar îşi alunga regretul cu înţelesul datului de a fi fost ajutat de întâmplarea razei de soare ce-i arătase bogăţia din mână înainte de a o arunca şi de a rămâne pentru totdeauna acel ce scormoneşte cu plasa sa adâncurile apelor.
***
Viaţa este o imensă comoară. Viaţa este un dar ce l-am primit, mult prea valoros ca să poată fi preţuit de la început. Noi nu facem altceva decât să o risipim, să o aruncăm ca pe ceva inutil. Chiar înainte de a şti ce înseamnă, ce importaţă are, noi renunţăm la viaţă, o lăsăm în întuneric şi o târâm în întuneric din frica de a urca spre lumină, o risipim fără a încerca să o ştim şi înţelege ceea ce cuprinde.
Valoare vieţii îi dau, cei mai mulţi, abia după ce o mare parte, sau aproape toată a trecut. Aceia sunt cei care au aruncat deja din comoara vieţii acele pietricele, înainte să îşi deschidă ochii şi să vadă că nu erau pietre, simple pietre, aşa cum se arătau în întuneric, ci nestemate.
Acei care au aruncat toate acele pietricele, mai niciodată nu vor fi convinşi că au aruncat diamante şi sunt aceia care vor încerca să convingă sau oblige şi pe alţii să le arunce. Ei sunt cei care se vor înfuria şi vor încerca să alunge pe cel care spune adevărul ce nu le convine, doar pentru că acesta a scos la iveală nebunia lor de a-şi risipi comoara şi furia lor pe aceia care au această comoară şi nu fac ceea ce au făcut ei.
Dar oricâte comori s-ar fi pierdut, dacă o singură piatră de valoare mai există, ceva mai poate fi salvat... Cât încă există această ultimă piatră, este necesar doar să nu vină iarăşi întunericul...

duminică, 11 martie 2012

Ceasurile văzute

Nici o umbră nu are cum, nu poate să facă ceasurile să tacă atunci când se pornesc să bată în ritmul nestăvilit al inimii. Iar dacă piedică încearcă a pune inimii, să o facă să bată aritmic sau deloc înspre o parte, umbra va fi strivită de răbufnirea inimii ce nu va mai vrea să bată decât înspre acea parte spre care a fost oprită.
De când marile oprelişti se credeau totale, treptele se puseseră singure în mişcare, iar marea scară ce se sprijinea pe trapa ce se putea oricând deschide spre a o coborî înspre adâncurile întunecate, se mişcase singură, în ritmul secundelor care nu aşteptau porunci ca să se treacă spre acolo unde trebuiau să ajungă.
Spre orizontul înaltului înspre care se grăbesc şi acele ceasului, trecând peste amintirile îmbibate în cotloanele gândului, freamătul vieţii nu-şi lasă pornirea în mâna oricărei dorinţe deşarte, şi mută paşii celui ce îi sunt arătate treptele pe care, prin ceea ce a fost, prin ceea ce este şi prin ceea ce va fi, dincolo de toate cele ştiute şi neştiute, cunoscute sau necunoscute, trebuie să se urce. Iar dacă paşii nu vor să se mişte, treptele urcă singure.
În urcarea lor nu se pot opri. Cu fiecare zvâcnire simt paşii care ar vrea să se coboare şi zvâcnesc înspre urcare. Urcă în ritmul ceasului pe care îl văd apropiindu-se de clipa în care orice faptă îşi înalţă umbra spre a fi văzută în toată mărimea efectului, în care zâmbetul se arată dacă e rânjet şi mângâierea dacă este îmbrânceală spre drumul istovit de căutare.
Se aud treptele grăbindu-se. Cu urcuşul lor s-au obişnuit şi paşii care, mai şovăind, mai tropăind, încep să încerce a se muta mai sus. Căci paşii au prins a se întreba de ce să se arate doar ca simple reazeme pentru stagnatul omului ce ar fi trebuit să nu aibă nici o oprelişte. Paşii s-au răzvrătit, aliindu-şi trep-tele ce îi ţin căuş în palme.
Iar ceasurile s-au lăsat să iasă dintre nori şi să se arate cuprinse de nerăbdarea de a-şi suprapune acele, luminate de aurele începutului de zi şi viaţă. S-au lăsat să se vadă pentru totdeauna.

vineri, 9 martie 2012

Ape îngândurate

S-au tulburat rău apele care au stat golite de curgerea izvorului care le-a dat oamenilor. Neînceputa apă a dimineţii, pusă în prea strâmtorata închizătoare, s-a lăsat îngândurată şi s-a picurat înnodând vise.
Au stat apele pe unde au stat, s-au dus şi s-au întors, au dat înţeles viselor şi s-au lăsat înţelese de visurile ce repede au fost sortite uitării. Şi-au fost îndestul cuprinzătoare în idei şi-n fapte, dar nu îndestul cât să-şi dorească limpezimea izvoarelor ce le lăsase ape să fie, spălătoare de răscruci şi limpezitoare de priviri.
S-au tulburat rău apele care n-au mai putut să oprească drumul sortit, nici prin ieşirea din matcă, nici prin setea neostoită. De-au reuşit să grăbească un timp ce nu putea să se simtă, n-au reuşit să înfrângă aşteptarea dată spre izbândire şi izbăvire. Căci de mult aşteptau să se cureţe de păcatul ce îl picuraseră...
Se aşteptau să ne întâlnim şi stătuseră într-un cotlon fără să scoată o vorbă despre întâmplările cele multe la care nu vor mai face faţă. Li se învechiseră vorbele spuse de pe vremea în care nu se ştia că întâmplarea face să ne întoarcă Dumnezeu cu faţa către adevăr, chiar dacă oamenii nu cred că focul se aprinde din scânteia primului imbold preschimbat în gest firesc, primei porniri preschimbate în faptă lumească.
Au început să fiarbă când rostul ce-l aveau, stând strâmtorate, s-a spulberat în lumina zăpezilor care conturau drum de început şi pentru-ntotdeauna. Şi-au ridicat însprâncetate valuri şi s-au arătat a nu mai avea puteri când soarele primăverii a topit zăpada, când ziua a depăşit pragul nopţii şi când şi-au amintit că izvoarele se lasă, an de an, primenite şi aşteptaseră de trei ori venirea primăvarii ce le va readuce în vadul unui pârâu care să zburde peste pietre şi frunze noi, abia înverzite.
S-au tulburat prea tare, şi, de atâta tulburare, la ceas de taină al nopţii celei mai lungi, s-au eliberat ascunzându-se pe sub pământ.
Au fost aduse alte ape-n locul lor, primenite, puse să stârnească necunoscute forme care să ia locul înfloririi visurilor începutului de toamnă. Ape din izvoare văratice, pline de focurile ce se aprind sclipitor de repede, izvoare pline de colbul vântului şi al treieratului ca să poată îngrăşa pământul răsadurilor puse în glastră spre înflorirea ce bucurie să nu dea niciunui trecător.
Le simţeam de departe, mă opreau să le ştiu, dar mi s-au dat de gol cu mirosuri ce nu-mi puteau strivi înţelesuri ce le-am dat negândind şi cu puteri ce le-am simţit coborâtoare prin mine de atâtea şi atâtea ori. Şi tulburarea lor nu încetează să peticească fundul unui sac ce este gol. Şi nu încetează să învârtă o roată a morii ce macină gânduri.
Le-am tulburat pe cele vechi, şi vechi vor fi şi cele noi. Şi se vor tulbura atât de tare că vor coborî în adâncuri, prin locuri deja ştiute, purtate ca urme, pe învelitori ce se vor putrezi odată cu tot ce poartă în ele.
În coborârea lor se vor desgândura de toate nepotrivelile şi nepotrivirile ce le-au fost date. Şi cândva vor curge iarăşi, curate, în izvoare!

Cititori frecvenţi:

Google Followers: