Praguri şi semne

Cândva, undeva, pe o insulă uitată de căutările oamenilor, departe de umbletul lor, ieşind din furtună, o corabie şi-a găsit sfârşitul călătoriilor ei pe drumurile fără pulbere şi fără urme. O corabie ce fusese casă unor marinari vestiţi şi iscusiţi, care aleseseră să trăiască întru totul viaţa, fiind din aceia care băteau, înaintea altora, apele nesfârşite, spre a deschide drum, şi multe din drumurile ce alţii le-au pus pe hărţi, ei le văzuseră întâia oară. Pe corabie era întreaga lor viaţă, şi corabia era pentru ei precum cătunul celor din creierul munţilor, acolo trăind cu nevestele lor, cu copiii lor.

Cândva, nimeni nu mai ştia când se întâmplase, ca, într-o noapte, după ce o furtună asemenea celor care trimiteau adâncurilor orice întâlneau plutind, când nici vieţuitoarele apelor ce trebuie să se arate cerului pentru a putea trăi, cu teamă se ridicau şi degrabă coborau spre adîncul liniştit, nori adunaţi din răzleţirea de care nici ei nu puteau să scape, parcă pentru a se putea mândri că doar ei au putut răzbate, au lovit, când marinarii dormeau, cu limbi de foc, catargele pe care stăteau de strajă şi prindeau în ele adierea vântului, pânzele. Şi-au tot lovit, aprinzând pânzele şi doborând catargele care, căzând, cu un vuiet prelung şi îngrozitor, i-au trezit pe cei ce făcuseră din corabie un învingător al furtunii. Era prea târziu însă, ceea ce nu mistuiseră flăcările, înghiţea apa. Corabia nu mai era decât o barcă mare şi doar cârma-i mai putea aminti trecutul.

Ştiau toţi, cei mai vârstnici, cei tineri, copiii, că doar vântul şi apa le mai putea fi de ajutor, dar ştiau şi că, departe fiind, oameni cu greu vor putea întâlni. Şi ştiau că totul se va schimba, doar cerul se va arăta mereu deasupra lor, ca oriunde altundeva... După zile de aşteptare şi plimbaţi de ape precum le era firescul, într-o noapte vântul i-a gonit de la spate, pe o mare care dormea, fără să bage de seamă pornirii vântului. Şi-au adormit cu toţii, trezindu-se când corabia, parcă făcând o plecăciune ţărmului în care se înfipsese, s-a oprit. Şi de-atunci, vieţi trecuseră, şi muriseră acei marinari şi copiii copiilor lor muriseră. Niciodată, nici un om, nu ştia că ei trăiesc acolo.

Nu erau mulţi, dar trăiau acolo în liniştea firească a bucuriei de a fi toţi împreună, şi când era cald, şi când era frig, şi când era furtună şi când era arşiţă, şi la bine şi la rău, şi când era uşor şi când era greu. Viaţa avea acelaşi firesc. Dar ceva nefiresc s-a întâmplat când, tot într-o noapte, pe insulă au rămas doar trei tinere, ce, oricât au căutat, nici urme măcar ale celorlalţi n-au găsit. Nefiind de găsit altă cale, au trebuit să se împace cu gândul că vor fi ultimii oameni ce vor fi părtaşi vieţii insulei, până când vreodată poate, alţi oameni vor ajunge acolo, găsind povestea lor, a celor câteva neamuri ce-au devenit unul, acolo, sub pe insula de sub crucea cerului.

Şi marea-şi avea viaţa ei, neştiută decât de ea, şi, de cerul ce o cerceta. Nimic altceva nu se zărea, nimic altceva decât răsăritul, apusul şi norii când se înfuriau...

Într-o noapte, în care parcă norii se apucaseră nebuneşte la ceartă şi întunecaseră totul, ca să se arate cât mai orbitori când loveau, un tunet, altfel decât cele ce se auzeau în cer, le-a făcut să tresară. Nu era asemenea cu nimic. Şi doar unul a fost. Abia dimineata, privind spre ţărm, au văzut trei bărbaţi ce căutau prin nisipul ce părea că ascunsese o bogăţie a lor. S-au apropiat şi din primele cuvinte au început să se înţeleagă, în limba acelor bărbaţi, pe care ele parcă dintotdeauna o vorbiseră. Aşa au aflat că veniseră pe mare, de departe şi mergeau departe. Dar un val uriaş, după ce le-a luat tot ce aveau în mica lor corabie, i-a aruncat pe ţărm. Din tot ce fusese corabie de vis, doar motorul rămăsese întreg. Şi aveau şi cu ce-l porni, căci întreg rămăsese şi rezervorul uriaş...

Le-au spus şi ele povestea lor şi i-au dus la corabia care stătea nemişcată în acelaşi loc. Nici joaca copiilor, nici valurile, nu o clintiseră din loc. Nisipul o cuprinsese, îmbrăţişind-o, păstrând-o întreagă.

Ele trăiau bucuria întâlnirii altor oameni, ei trăiau doar cu speranţa întoarcerii în lumea din care plecaseră doar pentru a arăta că pot face ceea ce alţii nu mai făcuseră. Ele trăiau bucurându-se de trăiri, ei se bucurau doar gândindu-se că punând motorul, ce era la fel de bun ca atunci când plecaseră din portul plin de oameni, se vor bucura de toate spusele celor ce-i vor lăuda pentru ceea ce au făcut. Ele povesteau despre cum se trăieşte simplu şi îndestulător din ceea ce creşte pe insulă, ori în ape, şi chiar în apele oceanelor, ei povesteau despre viaţa altor mii şi mii de oameni, despre zilele în care arşita poate să fie domolită, despre nopţile care, de vrea omul, pot să fie uşor asemenea zilelor, despre oameni mulţi şi despre toate câte ei le pot face, şi bune şi rele, despre copacii care cresc când omul îi vrea aproape, doar acolo unde vrea şi cum vrea omul, despre flori şi păsări, despre o lume cu oameni de tot felul. Ele ascultau cu dorinţa de a şti, ei povesteau cu dorinţa de a le convinge să meargă cu ei, în lumea lor, între oameni. Dar, cu toate că ei ştiau din ce lume vin, lor le era teamă şi pentru ei, gândindu-se ce vor zice ceilalţi, şi pentru ele că le va fi greu. Ele însă, acceptând, erau convinse că orice va fi, oricum va fi, la toate vor putea să facă faţă.

Bucuroşi că vor izbândi, împinşi de dor şi dorinţa întoarcerii, de bucuria ce ele o aveau văzându-i pe ei bucuroşi, cu fiecare zi care trecea, clipa plecării se arăta a fi aproape şi tot mai aproape. Găsiseră toate cele de trebuinţă, unelte vechi, de pe vremea când străbunicii lor erau copii, le erau de folos în a face loc şi a da vechii corăbii rolul de salvatoare a lor şi a planului lor. Şi pe lângă uneltele de lucru, vechile hărţi şi cele de folos mersului pe mare, la fel de bune ca întotdeauna, şi cu acelaşi folos ca şi cele pentru care ei munciseră ani şi ani, şi pe care valul, necruţător, le trimisese neantului într-o clipă, le sporise încrederea în a fi asemenea celor din poveştile marinăreşti ce aminteau pe cei ce s-au salvat miraculos. Îşi căutau în ceea ce învăţaseră şi după multă chibzuială şi-au stabilit şi ziua şi ora de plecare. Şi nimic, nici vântul, care parcă-i ajuta să dezgroape, corabia, spulberând nisipul din juru-i, marea ce spăla dedesubtul pe care-l eliberau, nu le dădeau altfel de semne, decât de încurajare. Şi nici norii cerului nu le punea piedici, ploaia căzând doar atât cât trebuia să cadă şi când trebuia să cadă. Muncind împreună, toţi, înainte de ziua stabilită era gata totul. Corabia ajunsese să plutească, iarăşi, după atâta vreme, lângă ţărmul înalt în care o duseseră, ajutaţi de apele ce parcă le ştiau gîndurile. În acel scurt drum, ele s-au regăsit cu toată cunoaşterea într-ale marinăriei, ca şi strămoşii lor, de care doar prin poveşti ştiau.

Era gata totul, toate erau spuse şi toate erau discutate. Doar despre drum, despre cum să meargă şi unde să se oprească nu vorbiseră. Ştiau doar că vor merge drumul ce-i adusese acolo, invers, nefiindu-le complete hărţile vechi. Drumul era lung, chiar şi din ceea ce ştiau ei. Nu puteau să ajungă acolo de unde plecaseră, fără să se oprească. Lungiseră drumul căci nu se putea altfel. Nu doar motorul nu avea cum să împingă corabia atâta drum, chiar şi pentru ei trebuiau să-şi ia cele necesare, având de trecut prin locuri grele, bântuite de vânturi reci şi chiar de gerul năpraznic. Nici un cuvânt nu au rostit cele trei, până când a venit vorba de locurile prin care treceau şi când şi despre ceea ce ele nu ştiau, ceva ce ei le explicaseră, despre bani, venise vorba.

Toate erau pregătite, şi ultima noapte, pentru toţi şase, pe insulă a venit. Ei erau bucuroşi că vor pleca, ele n-aveau nici un motiv de tristeţe. În colibele pe care au hotărât să le lase aşa cum erau, ca semn al prezenţei lor pe acolo, şi ultima noapte şi-au petrecut-o, păstrând hotărârea ce au luat-o, de a nu vorbi despre ceea ce va urma, ci doar să povestească ele despre ceea ce trăiseră şi ceea ce ştiau de la cei dinaintea lor trăitori. Şi poveştile au curs, până dincolo de miezul nopţii când s-a pus să doarmă chiar şi focul. Pentru ei noaptea a fost mai grea, gândurile la ceea ce va urma a luat locul somnului, până spre zori. Somnul lor a fost liniştit, şi, după cum erau de liniştite, ei ştiau că ele călătoreau în lumea viselor. Dimineaţa s-au trezit înaintea lor, trezindu-i blând, cu grije pentru ei, pentru a începe frumos şi bine întâia zi a drumului.

Au închis uşile colibelor, să se păstreze, cât se vor putea păstra, iar când soarele-i privea-n ochi, erau toţi pe corabie iar motorul, pornit de la prima încercare, mişca împingea corabia departe de ţărm. Nimeni nu privea în urmă, aşa cum era tradiţia marinarilor de pretutindeni, de totdeauna.

Alunecau pe ape, motorul parcă trăia bucuria de a purta spre lume o corabie cândva legendă. Şi vântul îşi arăta bucuria, mângîindu-le obrajii. Dar, parcă trezindu-se dintr-un somn greu, una dintre femei, ca pentru ea, dar destul de tare că toţi au auzit: pe pragul apelor, corabia îşi va ridica prora deasupra pragului iar pupa se va cufunda în adânc; motorul o va duce la fund. Corabia are nevoie de catarg şi pânze...

Toţi au amuţit surprinşi. Nici ea nu putea să spună de unde ştia asta. Îşi amintea totuşi că visase ceva...

Au ajuns în primul port şi mirarea celor de acolo era mare. Ştiau legenda corăbiei, însă nu le venea să creadă, mai ales că îi lipseau catargele. Sau, de credeau că e acea corabie, îşi spu-neau că nu poate să fie decât o părere. Era schimbată lumea, corăbiile erau amintire, amintire erau şi pânzele şi catargele. Aveau de ales să meargă mai departe aşa cum ajunseseră până aici sau să o lase acolo şi altfel să plece mai departe. Cei trei, temerari şi încrezători, mândri de ceea ce reuşiseră au hotărât să înfrunte pragul apelor ce era străjuit de stânci şi pe maluri şi în ape. Şi au plecat, hotărâţi că va fi cum spun ei.

Înainte de prag, seara, s-au oprit. Peste noapte s-a pornit vântul, un vânt rece. Dimineaţa, de cum au pornit, motorul tremura şi tremurul lui se simţea peste tot. Marea fierbea şi vântul parcă voia să-i oprească, suflând împotrivă-le. Şi-au ajuns pe prag. Un zgomot ciudat, la motor, i-a dus pe cei trei sub punte. Săltând pe prag, prova s-a coborât brusc şi apa a năvălit. S-a rupt şi puntea care a căzut pe apă, plutind. Cele trei femei au înţeles că se împlinise spusa, asemenea visului. Şi s-au coborât pe pluta ce le-o dăruise bătrâna corabie.

Unde au ajuns nu se ştie, dar povestea este ştiută. Corabia a rămas acolo unde s-a lăsat pradă apelor şi stâncilor nevăzute, şi poate că, dacă nu a lovit-o nici un vapor, e încă mărturie nepotriviri ei cu mult prea noul motor, a mândriei celor trei doritori de laude şi mândri, neascultători la cei cu care erau alături şi neînţelegători ai semnelor ce li se dădeau.

Uitatul alb al neuitării

Ceea ce nu se vede, se uită, chiar şi vântul, iarna, când nu e ajutat de frunze să se facă văzut, când nici albul zăpezilor nu se osteneşte să-i facă jocul, lasă celor ce dau bineţe dimineaţa, în miezul zilei, seara şi ori de câte ori îi mai face câte o amintire a gândului să se întrebe cum pot fi oameni când doar plăcerile îi fac să se creadă oameni, nu prea au habar de viaţa celor ce, mereu, oricând, pot fi întrebaţi şi despre vreme, şi despre vremuri. Acum, oamenii să doarmă sub cerul înstelat se tem. Aşa pot să se ascundă de infinitul ce le-ar da gânduri de ducă, preferându-le uitarea.

E prea departe cerul şi prea puţini tainele i le mai pot cuprinde. Şi chiar de sunt unii ce le ştiu, prea mare e lumea şi nu se va şti ceea ce acelora li-i dat să ştie, acelora care dintr-o privire pot da veste că ploaia care aduce, la picioarele celor ce nici nu-şi doresc să vadă de deasupra norilor cerul, ori pe cea care dă de veste că nimic nu e de neclintit, tot ploaie se numeşte şi tot din ceruri se lasă coborâtă. Puţini iubesc iarna, care e prea albă şi conturul umbrelor lasă urme adevărate pe covorul ce Pământul şi-l doreşte spre a şti, fără urme de îndoială, cât mai lasă de la ei, sau cât de mult se privesc prin faţă într-un fel şi prin spate în altfel, cei ce n-ar trebui să caute a avea totul la picioarele lor. Şi e uşor de înţeles de ce, doar cei ce sunt copii, se bucură totdeauna de albul zăpezilor. Lumina ce o au nu se teme că poate fi orbită de lumina albului neiertător în a arăta cu degetul chiar şi spre roşu, de nu mai e roşu ca orice miez de foc, spre galben de nu mai e galben ca şi stelele, spre albastru de nu mai e albastru ca şi limpezimea mării cea mare.

Dacă nu-i văzut, totul se uită, aşa se crede, şi aşa se spune. Şi sunt atâţia care, dacă-i întrebi cum au lovit, ori au omorât, cu gândul de a-şi ascunde o trăire sau o faptă, nu doar mâinile ci şi ochii şi i-ar băga în foc pentru a da putere spusei şi a fi crezuţi că au uitat. Unii sunt de crezut, căci li s-a dat uitarea pentru a avea timp să facă ceea ce au de făcut să îndrepte stricăciunile. Şi ei nu mint, tocmai pentru că de ochi nu zic, ei zic de picioare, fiindu-le de trebuinţă ochii să vadă cât e răul de mare, ceilalţi de picioare au nevoie, ca să poată să fugă sau să mai calce ceea ce nu au călcat, ceea ce poartă viu gândul de atunci, cel care devine umbră de care lumina nu poate să treacă, peste care cei ce o văd nu pot sări. Şi de multe ori chiar şi norii cei din mari înălţimi se lovesc, şi slobozesc fulgere mari, spre rădăcina ei.

Să fie negru pământul, ca albul să fie uitat, este înţelesul pe care nici unul din cei ce albul zăpezilor le dă fiori, n-ar vrea să-l audă rostit, fiindcă le-aduce aminte de vremurile în care praful şi pulberea se înalţa deasupra fumurilor hornurilor, în urma lor. Şi cu atât mai mult le tremură haina pe ei când albul chiciurei urcă şi urcând, nici privirile lor nu-l mai pot ocoli. Atunci nu doar albul prea mult îi face să tragă draperii, ori cortine, ci frica de a nu aluneca şi a ajunge să-şi aibă sprijin opririi din dusul către vale, în cei ce nu prin faptele lor au rămas căzuţi, ci tocmai au fost seceraţi de teama rodului şi a rodirii prea grabnic urcătoare spre vârfuri mereu în lumină şi până departe văzute. Tremurătoare fiindu-le haina, unii şi-o schimbă, crezând că hainele fac să nu li se uite faptele şi năravurile...

Ceea ce nu se vede, se uită... Orice gol se poate acoperi şi mulţi trec pe lângă el şi nu-l mai văd, şi chiar cei ce l-au acoperit nevăzându-l cred că l-au uitat, dar uitarea nu-i face să treacă prea aproape, însă îi lasă în fără întrebări, tocmai pentru a le dovedi că n-are nimic de-a face cu ceea ce-i este dat omului, ci doar dorinţa lui, asemenea celui ce duce-n spate poveri şi vrea o clipă să o lase jos, spre a se simţi liber şi uşor. Fiindu-i a lui, îi face pe plac, şi-i tot face, lui şi numai lui, până ce nici ea nu-i mai poate face faţă, ori e, de adevăr, alungată din preajmă-i. Şi se alungă pe sine dacă în golul, ce-l ştia omul ca gol, dar credea că nimeni nu-l va cerceta, acoperit fiind, cineva cade, dându-l de gol, dându-i goliciunea de gol, dând fapta omului de gol...

Pământul însă nu-şi poate uita motivul pentru care pământ al zăpezilor se vrea. El caută alte şi alte căi spre a-i face pe cei doritori de uitare să mai aducă aminte, ceea ce destui nu mai vor, se unde şi cum au plecat, cum şi de ce au ajuns, de ce şi unde au ajuns. Şi-şi doreşte albul care să-i facă pe oameni să îşi mai amintească bucuria şi veselia copilăriilor în care nici noaptea nu avea întuneric, dându-i vremilor lumină albul jurîmprejurului ce ţinea până unde privirea putea să vadă.

Mare căutare au culorile în care albul pierde din nuanţe şi lasă detaliile pierdute. Şi se caută mai mereu, cu motive fel de fel, cu adevăruri după bunul plac şi dorinţa plăcerii ce e de preţ, de mai mare preţ decât dorinţa trăirii, uitată şi ea, nefiind la-ndemână la tot pasul. Cei ce albi, cei ce prin albul orbitor desluşesc cutele detaliilor, sunt departe alungaţi. Tocmai spre a fi uitaţi, oamenii-i alungă în singurătăţi.

Cândva, iarna…

De iernile de cândva, uitate de cei care au auzit poveştile cu lupi albi spuse de cei care îi văzuseră trecând prin viscole, ascunzându-se de privirile celor care nu credeau că mai trăiesc, liberi, prin munţi, mi-aduc aminte de parcă a fost în copilărie, când oamenii de-acum îşi amintesc că erau ierni ce nu se sfiau să măsoare înălţimea ferestrelor cu muchia palmei vânturilor care se mai jucau cu privirea pierdută în alb a copiilor, aruncându-le praf de zăpezi înspre ochi. Amintindu-mi, stau şi mă întreb în ce se măsoară trecerea timpului... în zile, în ani, sau în vieţi?

Mai ţineau pe-atunci oamenii la omenie, se îngrijeau unii de alţii şi pe cei care erau mai buni şi mai înţelepţi îi cinsteau cu vorbe adevărate şi nu se căzneau să le găsească motiv de a-i vorbi pe la spate. Şi cu ei se mândreau şi fiindu-le faima faimă a lor, fără motiv de priviri piezişe. Lor, ceea ce într-o iarnă, nu demult trecută, se întâmplase, le era străin şi, cu gândurile lor simple, socoteau că oamenii nu pot şi nu trebuie vreodată, aşa ceva, să facă.

Într-o pădurice de lângă un sat, adunându-se lupi fugari, lupi rătăciţi, lupi izgoniţi de haitele lor, lupi tineri, s-a înfiripat o haită. Şi s-au tot adunat de peste tot, spre a se apăra de haitele ce-i căutau să facă dreptatea pe care fiecare haită o făcea spre a trăi în liniştea lor lupească. Veneau de prin toate părţile, mai peste tot se găseau lupi prea dornici de sânge, care, prin lăcomia lor îi făcuse pe oameni să le stea mai mereu pe urme. Chiar şi câini pierduţi de stăpânii lor, de la stâne, se întovărăşiseră cu lupii. În lunile primăverii se adunase o haită mare ce ajunsese să sperie şapte sate într-o noapte şi în şapte sate să atace, noaptea animalele din curţile oamenilor.

Vară fiind, aveau ce vâna şi hrana era din belşug. Oi, capre şi viţei, pârâiau între dinţii lupilor ce creşteau văzând cu ochii. Într-o seară cu lună plină, într-un luminiş al pădurii, încolţiseră un cal rătăcit. Simţindu-i, calul, şi-a încercat puterile în a se apăra şi, ştiindu-şi puterea, s-a ridicat măreţ în două picioare, aşteptând ca ei să se apropie şi să-i calce, să-i lovească şi să-şi facă drum spre a scăpa din încercuirea lor. Dar, văzându-i măreţia, temându-se chiar, nu l-au mâncat. Aşa cum erau, în cerc în jurul lui, i-au stat de pază, ocrotindu-i clipele de odihnă, ori însoţindu-l mai tot timpul, când păştea ori când susurul apei din care se adăpa putea să-l facă să uite că pădurea nu are doar lupi… Lupii aveau grijă de el ca de un conducător, tocmai pentru că datorită lui, de multe ori scăpaseră de vânători iar calul ajunsese să aibă încredere în ei. În felul lor, lupesc sau câinesc, îi jurau supunere zi de zi şi de oricâte ori el le era de ajutor.

Vara trecea însă tot aşa cum trecuse primăvara. Nici oamenii nu stătuseră degeaba, ştiind ce haită dădea târcoale stânelor… Ştiau că după vară vine toamna iar după toamnă iarna, care putea fi mai grea ori mai blândă… Dar oricum ar fi fost, ştiau că lupii, mereu însetaţi de sânge, se vor avânta până în pragul caselor. Deja ştiau că vor avea de înfruntat haita din pădurice, iar pentru a o înfrunta s-au înarmat cu bate şi chiar cu puşti cu care au învăţat să ţintească la fel de bine cum ştiau să mânuiască bâtele…

Până spre mijlocul toamnei lupii nu au avut zile prea grele, doar trebuiau să se păzească de oamenii ce-i căutau să-i omoare spre a-şi apăra stânele pe care lupii le tot sărăceau, noapte de noapte, de oi… Calul însă le dădea semn de apropierea oamenilor iar ei se acundeau. Oamenii, văzându-l singur în pădure, îşi mânau drumul căutării şi al vânătorii în altă parte, crezând că liniştea calului era semnul că lupii nu erau prin apropiere. Venirea ploilor au trimis şi stânele înspre sate unde câini mulţi stăteau de strajă. Lupii începeau să trăiască zile de înfometare, netrăite vreodată şi negăsindu-şi puterea îndurării, au început a se privi unii pe alţii cu poftă, cu gândul doar la foamea lor, nemaigăsind loc gândului de a fi uniţi şi de a împărţi ceea ce puteau vâna.

Când n-au mai putut găsi mare lucru, când n-au mai putut răbda, le-au căzut pradă câinii ce se alăturaseră haitei. N-au cruţat pe nici unul, chiar dacă până atunci făcuseră totul pentru ca haita să fie unită şi, unii dintre ei, în luptele cu câinii de la stâni, în luptele cu oamenii, chiar chiar primiseră lovituri grele şi sângeraseră pentru ca ei, lupii, să scape cu blana întreagă. I-au mâncat pentru că ştiau că nu sunt de-acelaşi neam cu ei…

Iarna a venit firesc, iar lupii s-au trezit în plină foame acoperiţi de albul zăpezilor pe care urmele lor prea multe nu stăteau ascunse privirii oamenilor, iar oamenii îi aşteptau pregătiţi. Şi nu aveau cum să-ţi potolească nici măcar foamea, nicidecum setea lor nebună de sânge. Credinţă juraseră Calului, celui pe care-l aveau drept pavăză şi scut, celui care de atâtea ori le salvase viaţa, dar foamea îi făcea încet, încet, să se uite cu jind la el, să gândească la nepotrivirea dintre ei şi mai ales la faptul că, atât cât era de mare, măcar o zi le potolea din foamea ce îi făcea să vadă orice umbră ca vânat. Calul, care se învăţase cu ei, nu se temea, ştiindu-i ca fraţi ai lui, căci împreună, ca şi fraţii, supravieţuiseră în sălbăticia pădurii. Ei însă, pe neaşteptate, au sărit pe el şi l-au doborât la pământ, hămesiţi, nelăsând nici o urmă din măreţia ce o ştiau până şi păsările cerului. Lupii şi-au mâncat tocmai pe cel căruia îi juraseră, fără a le cere cineva, credinţă şi supunere. Ei nu ştiau ce-nseamnă foamea, nu le venea să creadă că oamenii nu pot fi învinşi de puterea lor, de viclenia lor, de numărul lor, chiar dacă, de multe ori, fuseseră alungaţi doar cu bâtele. Şi nu învăţau nimic, şi nici nu puteau să priceapă că bogăţia ce o prădaseră vara nu le mai era la îndemână.

Nemaiputând îndura, au început a se mânca între ei… Oamenii le luaseră urma şi, împuţinaţi, sleiţi în luptele dintre ei, au fost, până la ultimul, prinşi şi omorâţi…

Întrebând despre ieri, răspunzând despre mâine

Atâtea întrebări îşi caută răspunsuri... însă greu e de înţeles că există atâtea multe răspunsuri care par a fi mari adevăruri doar pentru că puţini sunt cei care le mai caută întrebările care le-au făcut să existe, regăsite în marea încurcătură a lumilor născute din lumea în care s-au amestecat văzutele cu nevăzutele, făcutele cu nefăcutele, gânditele cu negânditele, de unii care având nemurirea lor, le încurcă şi acum, şi, tot la fel, îi lasă pe tot mai mulţi, fără înţelegeri.

Ca şi cum toate ar fi dintotdeauna, ca şi cum nimic nu ar fi scorneală omenească, se dă apă la moară altor şi altor motive pe care oamenii să se arate oameni, uitând că omul e om, floarea e floare, pasărea-i pasăre şi animalul e animal, aşa cum au fost toate rânduite şi lăsate rânduite spre a fi bine, şi la fel cum s-a spus că de se vor amesteca rosturile rânduite, rânduirea rosturilor stricată va face să piară tot. Omul nu-i mai om de are grijă de ceea ce e om, căci nu rare au fost cazuri când de puii de om au avut grijă chiar păsările cerului, nu doar animalele pământului. Neom este omul care ucide animale şi ucide păsări doar pentru a arăta că este om şi le poate omorî. Om este omul care ştie rostul păsărilor şi rostul animalelor dar grijă poartă omului, altuia ca el dar şi lui însuşi, spre a păstra şi zborul şi visul aşa cum fost dintotdeauna spre a fi întotdeauna.

Ieri nu poate să mai existe, mâine n-a putut fi încă trăit. Doar azi a existat şi ieri, şi înainte de a fi ieri, va fi mâine şi va fi şi după ce mâine se va trăi ca azi. Perpetua existenţă e mereu alta, mai bogată sau mai săracă, pare-se, doar cu ceea ce ea însăşi a vrut să păstreze sau să lase deoparte. Dinspre mâine ieri se poate privi, şi tot ceea ce a avut puterea ieşirii în lumină, într-un clar fără cusur poate fi privit, văzut şi cu valoare înţelesurilor de azi, cu gândul spre a fi mâine temelia înzidirii într-un continuu prezent. Dar, dinspre ieri, mâine este un altceva care mereu şi de mulţi se vrea văzut, asemenea oricărui ieri, spre a se şti ceea ce e de făcut ca totul să fie schimbat în bine, fără ca cel ce-l va trăi să se obosească a-şi schimba ceva din ceea ce azi este, fără a se mişca din locul prezentului, de-i simţit ca bine.

Într-un fel de-un alt fel, ca şi cum n-ar fi fost, mulţi îşi caută-n gânduri ziua de care le este teamă, ceea ce era pentru ieri mâine, şi, ca şi cum îl au trăit pe mâine, pe ieri şi-l iau la întrebări, găsindu-l vinovat de toate câte nu şi le ţin aproape, ştiindu-le vinovate de vinovăţia ce şi-o au pentru alegerea de care se mândreau şi se împuterniceau a se crede bine făcători binefacerii. Şi, ca şi cum altora dăruindu-le propriile dorinţe, şi-ar fi dăruit sieşi împliniri, nu-şi pot abţine întrebările despre întunericul norilor în care, mâine dacă nu azi, se văd îngropaţi şi în căderi fără oprire duşi.

Mâine însă îşi ia dreptul de a fi azi, punându-se împotriva înţelesurilor de azi ale lui ieri. Cei ce vor să se ştie la fel, se îmbulzesc pe pragul trecerii de teama uşilor ce se pot închide, şi se miră, ori se plâng, ori ajung să le fie frică de cutremurul pragului ce-i face să bată pasul pe loc, încăpăţânându-se să creadă că altcineva, nicidecum destinul, le cere să schimbe obiceiuri, să-şi alunge ideile rosturilor altora şi să se înveţe a fi ei, liberi şi eliberaţi de faptele ce-i depărtează de ei şi de oamenii pe care îi tot alungă dar şi-ar dori să nu se lase alungaţi. Întrebându-se mereu despre ieri, având răspunsuri pentru mâine, ei cer ceea ce nu dau, deşi ar putea da, îşi doresc ceea ce nu pot fi, deşi ar vrea fi...

Lege peste întuneric

Înserarea cade tot la fel de repede cum şi zorii de zi se arată fără a cere voie cuiva, ştiindu-se fireşti şi necesari. Nici măcar adâncul prăpăstiilor nu le poate sărăci de lumină, cel mult ele se ascund, cât pot să se ascundă a privi în ochi cerul senin sau lumina stelelor care, de multe ori, le mai ia din curajul de a se da drept adăpost celor ce-şi caută adăpost de vreme sau de vremuri. Răsăritul din zori este semn de înţelegere a dorinţei de mai bine a celor care au rătăcit în beznă ori a celor ce au înfruntat cleştii frigului de dinaintea primului semn al luminii zilei.

Sub lumina lunii vrednicia celor ce se gândesc la lumina zilei e ca un jurământ pe care şi ei ar putea să-l creadă, şi-şi cer să fie şi dincolo de miezul nopţii la fel de vrednici. Doar că, văzând acele gheţii arătându-se încoronând luna şi înveşmântând stelele, îşi cer o ultimă altă amânare. Şi-şi iau de veghe, adormirii, somnul care să-i facă să biruiască timpul. Se trezesc trecuţi de pragul dimineţii, uitând de jurământ şi de întunericul ce, chiar ştiind că va fi să vină, se aşteaptă ca cineva, pentru ei lucrând, să îl ascundă sub pâlpâirea flăcării de lampă, care dau putere umbelor jucăuşe să le dăruiască dorinţe de trăire şi uneori şi de trăiri.

Legile vechi, legile Pământului, s-au îngropat de ruşinea nedorinţei oamenilor de a le mai înţelege şi de neputinţele oamenilor de a se ajuta pe ei înşişi prin fapta lor faţă de alţii, mult mai greşitori decât ei, ori mai nevoiaşi în înţelesurile mărunte ale lumii, ori mai greu ştiute ale cerurilor... Ceea ce se crede a fi motiv de laudă se ţine drept bogăţie... Toate se preţuiesc cu măsura prezentului, în sensul prezent al înţelesului valorii. Ceea ce se dă omului,omului i se cere şi, pe deasupra, tot omului mulţumire. Ceea ce se primeşte nu se mai vrea şi înapoi dat, gând rău punându-se celui care ar putea şi ar trebui, după acelaşi înţeles, să ceară. Nici preţul nici măsura datului nu mai cad la învoială cu preţul sau măsura cerutului, adevărul chiar fiind adevăr doar când este spus nu şi când este auzit.

Legii nu-i dă mai nimeni ascultare, tocmelii toţi îi dau valoare, nebuniei i se ia apărare şi durerii i se găseşte mereu motiv drept, vinovăţia nevinovaţilor se pune pe picior de egalitate a celor ce scormonesc după vreascuri de întuneric să pună pe jar pe cei ce îndrăznesc a avea puterea căutării dincolo de veşmântul de apus de noapte al stelelor şi al ceţii întunericului dătător de umbre cu forme asemenea. Şi aşa se dă temei uitării legii, şi aşa se dă temei puterii bucuriei pe seama necazului celor pe care ceva, cineva, cumva, de ei înşişi, de adevărul lor, şi de motivul vieţii lor îi vrea îndepărtaţi, fiind voiţi a sluji, cu toată puterea ce o au, ştiută fiind, altora, altor adevăruri şi altor motive. Mulţi vorbesc de a fi lumină, se mai şi cred lumină, dar sunt temători, ori chiar se împotrivesc ieşirii la lumină, împingând, prin rostiri de cuvinte mari pe alţii de la spate, ei aşteptând să vadă zgura pe care să o poată arăta tuturor ca semn al întunericului în care cei împinşi de ei s-au zbătut ori au trăit.

Tot mai multe se întâmplă, tot mai puţine se fac spre a domoli furia celor furioşi că sunt doar ceea ce sunt şi nu au sorţi de izbndă să fie ceea ce vor. Cuvintele scoase din vechile învăţături, agăţate pe toboganul răstălmăcirilor, ca oricine ajunge să simtă lunecuşul să le atingă şi să le dea un temei de rost ori de vindecare, sunt pietrele de caldarâm ale unui drum larg, pe care cei dejnădăjduiţi pleacă dinspre lume spre neant, fătă a sta să îşi cureţe privirea înainte de a păşi înspre acolo unde li s-au îndrumat faptele, în numele unui adevăr ce-l au în ei, dar refăcut de alţii după chip şi asemănare străină. Şi-aşa se pierd izbăvitorii de menirea ce-ar avea-o fiind ei înşişi, şi aşa pier cei cu soartă de izbăviţi, în numele legii dezbinării sinelui de eu şi vieţii de vis.

În miez de noapte se strivesc hotare... În miez de noapte se întorc pe toate părţile faptele şi întâmplările, omorându-se adevăruri ale trecutului şi, punând pe fugă soarta, se mai dă din colţ în colţ, plătind unui vis firesc fără rost de vis, birul nepăsării şi trufiei de a alege hăţişul împotriva luminişului, de cele mai multe ori, cei cu menire de izbăvitori, prin a privi cer înstelat, ori chip adormit, înainte de a privi orizontul. Când lumina zilei dă contur fiecărei realităţi, ochii fug dinspre depărtarea orizontului spre aproapele promis orizont, zămislit din plăcerea dorinţei. Şi atunci ajung ochii să-şi bălăcească privirile în coaja de apă a mlaştinii...

Lege împotriva legii. Legea lăsa privirii orizontul înaintea privirii spre cer. Se ştia aşa cât de departe este mersul şi aşa cerul nu se lăsa privit printre lacrimile neputinţei, ci având la îndemână aripi pentru a ajunge cât mai repede, cât mai bine, acolo unde vântul nu mai putea fi aliat cu norii, unde norii, când mai apucau să umbrească razele soarelui o făceau doar ca să aibă timp să se vorbească încotro o apucă, unde gerul nu venea niciodată pe nepregătite şi nici soarele nu avea de gând să pârjolească apa izvoarelor. Nici rodul câmpului, acolo, nu lăsa frica aşteptării să se cuibărească în sufletul celor ce-i rânduiau motivul şi nici pământul nu se trezea din somn ca să se scuture de apăsarea care îl împovăra fără motiv... Apele nu se înrudeau cu mlaştinile...

Tocmeala multă timpului îi rostuieşte o trecere dincolo de motivul ce şi-l are spre a trece. Neîntâmplate azi, cum vrea omul să spună celor nefăcute, multe se vor întâmpla mâine. Mâine va fi ca acum, de încă se mai poate rândui în acum, dar poate fi altădată, când altfel vor fi toate, când ceea ce acum doar pare a fi rău atunci va fi chiar rău, dar şi aşa tot va fi făcut. Între legi omeneşti şi legi fireşti, când timpul devine judecător, devine necruţător. Ruşinea ori împotrivirea se plâng în somn de neluare în seamă, cutremură şi dau motiv de suferinţă, dar tocmai prin suferinţă i se dă adevărului cale de împlinire şi semnelor ce se arată acum, puterea ce o aveau arătând.

Timp pierdut de timp

Se războieşte timpul cu clipele sale care se rătăcesc în trecerea de la o oră la alta şi nu o mai lasă întreagă, aşa cum s-a tot lăsat, atâta vreme, să fie ştiută. Ştiindu-se stăpân peste toate faptele lumilor, ştiindu-se şi vindecător dar şi călău, nu-i prea dă mâna să se simtă acum prăbuşit în propria-i mândrie, ce şi-o arăta de ori câte ori putea, celor care se lăsau pe ei lui, neîngrijind de voinţa care şi-o clamau, doar-doar ea singură va pune stăpânire pe ei.

Azi nu mai încape în nici un fel în mâine şi aşa se face că tocmai cel căruia i s-au dat puteri fără limite, lăsându-i, ne-meritat, şanse de a-şi pune amprenta oricum, este cel care învârte cuţitul în rană şi cuţitul va ajunge până la os. Cei ce şi-au lăsat, nepăsători, timpului, toată agoniseala de fapte şi de urmări, abia acum începe să se teamă şi să se îndoiască de marea lui dragoste pentru el. Nu iau crezut limite şi au pus în seama lui doar făcutele lor rele altora, îngrijindu-se nu să le îndrepte, ci doar de a se şti la adăpost de orice urmă de responsabilitate, crezând în răzbunarea celuilalt. Şi-au crezut că timpul a fost cel care a rezolvat, fără să dea crezare semenului, fără să creadă că el lasă timpul să facă tocmai ceea ce ştie mai bine. Răzbunătorul crede că timpul şe rezolvă pe toate, cel ce nu-şi ţine de prieten răzbunarea, ştie că timpul totdeauna se răzbună.

Închipuirile stau adunate în neiertătorul ieri, gată să dea pe dinafară la prima zdruncinătură, sau dacă o picătură din mâine vrea să ştergă urmele de praf lăsat neşters, după învăţătura celor care lor nu şi-au găsit rost şi, nu s-au vrut singuri la masa sărăcăciosă a trăirilor, căutând să-i înveţe şi pe alţii să se sărăcească de trăiri, ademenindu-i cu bogăţiile care pot să le stea în palmă, dar pot chiar să le rupă mâna sau să-i îndoaie de spate. Şi aşa azi, prea des, se văd palate, cu ziduri poleite în culori şterse, cândva strălucitoare închipuiri, ce nu-şi mai pot ţine temeliile pe vârfurile care se înalţă din suferinţele celor care au fost zidiţi dedesubt. Cei ce-au jertfit pe alţii, sperând în îmbunarea îngerilor proprii, nici n-au vrut să creadă că îngerii lor pleacă împreună cu ai celorlalţi, spre a le aduce aminte că nu orice piatră, ce cade din vârful munţilor, rămâne piatră ce poate stăvili şuvoaile apelor care uneori ies dintre maluri.

În derută este timpul, şi chiar disperat, pierdut în alergătura de a-şi aduna rătăcitoarele clipe de pe unde se ascund, de toată responsabilitatea ce li s-a pus în spate. Timpul, ca întreg, n-a avut şi încă nu are păsare de cele ce-l arătau ca tot, chiar dacă ele în sine făceau, de multe ori mai mult decât el, pentru a arăta lumii măreţia lui. Şi de-atâta uitare, acum, când pleacă una câte una, separat, dar multe dintr-odată, nu-şi mai poate găsi drumul de care credea că-i este mereu fără oprelişte. Aleargă altfel decât altădată, deja ştiindu-se în disoluţie.

Înainte de a se lăsa noaptea, cerul se învăpăiază. Înainte de a se goli de rost, timpul lasă vederii toate neîmplinirile ce i s-au lăsat ca povară, păstrându-şi doar faptele bune, ce-i mai lasă răgaz de a se arăta plin de nuanţe şi strălucire. Dar spre a nu se lăsa pierdut şi el în uitare, ridică, fără milă, preţul regăsirii în actualitatea tot mai confuză, cu unic sens, ori fără sens. Greu şi scump preţ plătesc cei ce privesc înainte, uşor şi enorm pentru cei care nu-şi lasă privirile decât spre înapoi. Şi chiar de-şi ştie sfârşitul, îl face pe om să-i dea, el, cu mâna lui, fără crâcnire, datul unic al trăirii în această lume.

Noi, acum, iar...

Ca să mă înţeleg, ascult spusele tale. Mă regăsesc privindu-te şi înţeleg deloc întâmplătoarea întamplare care, abrutizată de absurdul celor ce ar încerca să-i găsească înţeles, ne-a lăsat a ne fi în căutare atâta timp al acestei vieţi. Cu o clipă mai devreme doar putea să fi fost, dar s-a lăsat cuprinsă de realitate tocmai când trebuia să fie. Lanţurile înnodate se rup greu, se taie cu mare migală. Clipa de mai devreme ne este cunoscută şi abia apoi s-a făcut înţeleasă. Se putea, da se putea mai devreme, dacă tu, ori dacă eu, ne-am fi dezlegat nodul făcut cu grabă, mic, dar care se împletise pe lanţ precum parâma ancorei pe stâncile nevăzute din largul mărimii apelor, când corăbieri îşi doreau odihnă, dar mai apoi trebuiau să-şi lase vamă adâncurilor ancora.

Ne-au adus aproape adevărurile pe care alţii le tăgăduiesc şi ne-a împreunat vremurile care se arătau că vor veni, ca oricine va avea nevoie, să ştie că oricare unul dintre noi înseamnă împreună doi. S-ar fi găsit de pe atunci răstălmăcitori ai faptelor spre a ne duce prin vorbe spre o năucitoare decădere în legea celor care prin nedreptate vor să facă dreptate şi din neînţelegere se vor înţelepţii dătători de dezlegare spre împlinirea pe care şi-ar dori-o ei, dar s-o aibă alţii, prin faptele pe care le-ar face ei de întâii ar fi alţii să le facă.

Chiar şi împotriva tuturor, de va fi cumva să fie potrivnicie, vom fi. Ni-i credinţa cea care ne pune a fi mai presus de silnicia zilei şi ni-i dorinţa dar şi har. Ne-am dăruit primindu-ne ca dar şi adevărul nu s-a mai ascuns de noi, căci noi nu ne-am mai ascuns de noi. Când toţi vorbeau de a privi spre jumătatea plină a unui pahar, fără a se încumeta să spună cu ce e plin pe jumătate, am avut puterea de a zbura, chiar dacă simţeam vântul ce oricând s-ar fi putu face furtună. Un fluture n-ar mai fi fluture de s-ar ascunde de vânt în plinătatea jumătăşii de pahar, chiar facă ar fi ferit de vânt. N-ar mai avea trebuinţă aripilor şi ar muri.

Căutând o cale, ne-am fost iar trimişi unul înspre celălalt, în vremuri de cumpănă, ca semne, prin fapte, spre cei ce rostogolesc înţelesurile aşa cum le stau bine de sunt pentru ei, ori pentru alţii. Să fim ca unul spre a le arăta cât de întreg este unu când poate fi privit din orice parte şi e la fel. Mai mult ca sigur pentru ca cei ce propăvăduiesc pe unu, în forma lui singulară, să ajungă să dea cu capul de pragul de jos, căutând pragul de sus.

Clipa începutului a fost întâmplată ca toate câte sunt făcute să nu aibă răspunsuri. Ţi-au pus ţie lanţuri să le fie auzit zornăitul de vei vrea zbura. Mi-au pus mie lanţuri să nu pot să mă înalţ. Cu vorba ta slăbeşti strânsoarea când ajunge să doară... Tu înspre mine, eu înspre tine... am fost aduşi la vremea potrivită ca să ne putem elibera unul pe celălalt. Înlănţuiţi prin voinţă, s-a arătat calea prin dezlănţuire, ca firesc al drumului care aşteaptă doar să ieşim pe poarta ce acum ne constânge la sta încorsetaţi de nimicul şi răstălmăcirile altora. Noi, acum, putem fi iar acel tot de care doar noi ştim şi doar noi îl putem reface.

Între timp şi timpuri [3]

- continuare din Între timp şi timpuri [2] -

Mai trag de timp, un timp...

Mă simt obosit de atâtea câte văd şi câte aud. S-au adunat parcă toate timpurile în care oamenii s-au hotărât să nu ridice capul din pământ, ca nu cumva să vadă că alături chiar are pe cineva şi care, ca şi el, tot înspre pământ şi-a lăsat privirea. Mii de ani trăiţi aici n-au fost de alt folos decât de a face omul mai plin de ifose şi mândrie, de dorinţe şi plăcerile stăpânirii altora. Nici că mai vor mulţi să îşi dorească puritatea florilor pe care le rup şi le duc celor pe care spun că îi iubesc, dar de fapt îi vor în stăpânire, spun că le sunt dragi, dar de fapt le stârnesc dorinţa plăcerii, spun că le admiră, dar de fapt le-ar vrea locul...

De s-ar gândi fiecare să nu mai rupă florile câmpurilor, poate le-ar trece prin minte să înflorească fiecare şi nu să dăruiască flori ci să se dăruiască pe sine... Nu s-ar mai şti nici că e toamnă, şi că toamna e tristă, nici că e vară, şi seceta arde pământul. Atunci chiar şi mărăcinii câmpurilor, chiar şi ciulinii câmpiilor pustii, şi-ar schimba rostul şi s-ar lăsa seduse de dorinţa nemuririi. Doar că oamenii s-au dedat la obiceiul de a omorî ceea ce este frumos, de a-l lua în stăpânire sau a-l cumpăra, spre a câştiga sau chiar a cumpăra, de la alţii, ceea ce îi este lui dorinţă.

Sunt atât de obosit că nu mai am puterea să mă las cuprins de înţelesul acestor treceri ale timpului prin aceleaşi locuri prin care a mai zăbovit cândva. Mai am puterea să-l simt şi pe el revoltat de neînţelegerea ce i s-a dat şi după ce s-a trecut, după ce, de atâtea ori, frunzele au câzut şi florile s-au ofilit, trebuind să se aştepte un an ca să se înceapă iar să se rupă aceleaşi flori. Doar el poate şti, cum şi de ce, oamenii s-au dedat la a rupe mugurii florilor, nemailăsându-le să înflorească pentru toţi.

Mai trag de timp, un timp...

Oricât mi-era lipsă puterea, mi s-a dat puterea de a mă fura timpului spre a-i fi martor. Poate că şi el simţea că oamenii îl vor trimite în judecată, plecând de la presupusa-i vinovăţie de a nu se întoarce, aşa cum l-ar vrea oamenii, şi atunci le-ar fi pe plac. Este rolul lui, prin esenţa sa de reper pentru cei care nu îşi au nici gândul nici faptele reper. Când oamenii nu mai găsesc pe cine să dea vina, înainte de a învinovăţi Cerurile, dau vina pe timpul lor trecut, şi se gândesc după ce trece, că înainte de a fi trecut ar fi trebuit să treacă, pentru ca faptele ce le-au plecat din gânduri să nu se fi fost făcute cu învăţămintele ce atunci le aveau. Căci venind vremea în care sufletul nu-şi mai are trăire în trupul batjocorit prin gândurile şi faptele proprii, lasă bietul pământ să se simtă doar ţărână neputincioasă, dusă de furtuna stârnită de alergătura timpului, spre a se pierde în vagi amintiri. Făcutele pământene, de nu şi-au avut în ele însemnul eternităţii se pierd, odată cu omul şi se pierd pe sine, în infinitul plin de efemerităţi.

Acele vremuri, în care amintirile năpădesc, înainte de a se vede pe sine, omul pe oricine altcineva face răspunzător, pe sine niciodată. Atunci este chiar şi timpul trimis, ca acuzat, în faţa oamenilor, pentru a justifica defrâul ori răutatea, zgârcenia ori lenea, neputinţa ori minciuna, frica ori necredinţa.

Pentru acele vremuri timpului sunt şi voi fi martor. Nevinovatul trebuie totdeauna apărat, oricât de drag ţi-ar fi vinovatul. Căci nu-i niciodată vinovată tinereţea trupului de nebătrâneţea minţii, ci vinovată este neascultarea de sine, înainte de înţelesurile ce-ar trebui să şi le regăsească în el omul. Şi-i voi fi martor pentru a mă reîntâlni cu cel vinovat, la înviere, arătându-i motivul pentru care nu doar o singură dată reînvie. E dat să o facă de atâtea ori, de câte ori din minciună a făcut adevăr şi acelui adevăr s-a supus. Dar înainte de aceasta, martor timpului la suferinţa celui ce mai repede se duce spre moarte, căci moartea nu este decât graba sufletului spre a reveni, dornic de a nu se mai şti dator celor cărora omul s-a îndatorat, neavând cu ce să plătească şi nici cum să plătească, într-o singură vieţuire.

Mai trag de timp, un timp...

Unii-mi spun că lumii lor nu sunt de nici un folos. Şi se aşteaptă să le şi răspund. Chiar asta vor, să audă că le răspund, că le spun că n-au dreptate. Ar vrea chiar să mă facă să le spun asta. Prind din zbor dorinţa lor şi nu o fac. Nu o fac tocmai pentru că ei spun asta, voind asta, dar nu şi crezând asta. Oare totuşi se mai întreabă de eu acelei lumi mi-aş mai dori să fiu de folos? De ce m-aş robi timpului, aşa cum o fac ei? Când le spun că toate se fac la timpul lor, ei îmi spun că trece timpul... Asta e singura spusă a lor ce nu se prinde de mine. Când le spun că eu am timp, ei nu vor avea, ei îşi spun că eu bat câmpii.... Asta e spusa mea care pe toţi îi face să mă privească uimiţi.

În furca cerului m-aşez, se ştie, privesc spre viitor şi spre trecut, şi văd că-n lume iar e nebunie, dar azi ea merge înspre absolut. Se ştie, omul merge înspre moarte, dar nu se vrea decât în timp prezent, “atunci” înseamnă pentru el departe, ca semn al viitorului absent. Să se fi făcut toate la timpul lor, e vorba înţelepciunii de pe ultima sută de metri. Până atunci oamenii nu vorbesc despre moarte. Le este frică să vorbească despre moarte, negând moartea ca normalitate. S-ar vrea înţeleasă ideea că moartea este de neînţeles, dar de fapt pentru ei, cu adevărat reprezintă ceva, frica. De frică fac şi ce niciodată nu s-ar fi gândit să facă. Nu foamea, nu setea îi face neoameni, ci frica de moarte, căci ei ştiu ce li s-a spus clipă de clipă: cine nu mănâncă, cine nu bea apă, moare. Şi de sărăcie fuge omul, ştiind el că sărăcia aduce boli ale sărăciei, şi iarăşi îi e frică de moarte. Şi tot de frica de moarte se lasă a fi desfrânat omul, fricos fiind chiar şi de moartea plăcerii.

De-acolo, de unde soarele pune semn zilei, din furca cerului, văzând şi auzind, nu e greu a te întreba de ce oamenii se uită cu invidie la îmbuibaţi, şi cu poate mai mare invidie la desfrânaţi? Că se văd cei care nu s-au temut nici de foame, nici de sete, şi până undeva unde chiar îşi uitau anii, de toate bucuriile aveau parte, şi chiar moartea se întorcea din drum, fiind ea bucuroasă de a le mai lăsa răgaz pentru încă una. Când vezi pe cei care nu stăteau ca hăitaşii în desişuri să vâneze ceva asemenea lor, doritori de plăceri, trăind plăcerile cu bucurie şi cu mulţumirea că li s-a dat ceea ce n-au avut ceilalţi niciodată, sau au avut cu cheltuială şi pierdere mare.

Mai trag de timp, un timp...

Cum stau unii în cumpănă la trecerea peste ani, îmi vine şi mie să iau în mână cumpăna vremurilor şi să-i caut motivele pentru care s-ar lăsa înspre ceea ce a fost ori înspre ceea ce va fi. Spun unii că va fi uşor, dar ea se lasă greu convinsă de spusele lor. Alţii, mai înţepeniţi în mâlul apelor în care s-ar vrea spălaţi de toate păcatele, spun că ceea ce este bine există şi că, încet, încet, toate se vor întâmpla aşa cum e dat să fie. Dar cumpăna tot nu mă lasă lămurit, nu e deloc ascultătoare de aceştia. De caut înspre moarte, ea arată că-i spre bine, dar şi înspre viaţă de caut, tot înspre bine se face arătătoare. Doar despre adevăr şi minciună de o întreb lasă totul lămurit, şi lămurindu-mă, mi-e dat să înţeleg că moartea doar salvează pe cei robiţi minciunii de o viaţă pe care şi-au împovărat-o şi care li s-ar pune împotrivă, în vremurile ce vor veni. Şi mai presus de toate nu mi-e de mirare că-mi vin în minte numele celor ce s-au apucat să proorocească şi numele celor care învăţături noi s-au apucat să pună în mintea celor fără credinţă, a celor ce din ei şi-au făcut idoli, sfinţi şi dumnezei, şi-i văd căznindu-se în suferinţa căderii la picioarele celor de ei împinşi pe drumul pierzaniei, neputându-şi răscumpăra greşelile prin nimic din toată agonisela mincinoasă. De peste graniţa vremurilor mi-e dat să văd cum timpul le-a pus pumnul în gură şi adevărul i-a legat de mâini şi de picioare. Dar acum ei încă mint că sunt călăuzele spre mai departe.

Mai trag de timp, un timp...

Mult nu mai e, aproape sunt toate, se ştiu toate, doar clipa nu se lasă ştiută. Timpul nu s-a creat pe sine, din ceea ce a rămas în urma trăirilor oamenilor. El nu stă împotriva Celui ce a creat totul, el, dimpotrivă, îi este totdeauna ascultător. Dacă pe cineva lasă din braţe, nu o face pentru că acel cineva a putut să fie mai presus de propria-i creaţie, ci pentru că trebuie cineva să ţină minte ceea ce a fost, pentru ca cei care se vor trezi din somnul în care se vor înnoi în fire şi simţire, să aibă de unde să audă povestea trecutului ce i-a făcut să ajungă trăitori a două vieţi într-una singură.

Cei care au fost puşi de oameni, împinşi de la spate de năravuri şi nu de virtuţi, în urmă, vor fi cei dintâii care vor da veste Cerurilor că au murit toţi cei vechi şi sunt gata de viaţă toţi cei noi. Şi se vor trezi toţi cei care aleg să se trezească, dar nu se vor trezi cei care nu-şi văd motiv să se trezească. Şi nu se vor trezi nici cei care, plecaţi la război fiind, s-au lăsat ademeniţi a fi apărători ai prezentului contra viitorului, pentru ca noaptea să rămână la fel de întunecată, ascunzătoare de chipuri şi plănuiri. Se vor lupta şi vor rămâne nemişcaţi la vederea celui ce din lumină se va coborî, aducând cu el Lumina, şi acolo, pe câmpul pe care focul îl va arde şi apele-l vor spăla, li se va pierde nimicul ce-au fost şi au vrut să rămână, neamul pe care l-au dorit veşnic şi în văzul tuturor, deşi nimic nu era de văzut. Iar dacă unii despre unii dintre ei se spune că acumn sunt cei dintâi, atunci nici cei de pe urmă nu se va mai şti că sunt, căci ei în nefiinţare se vor pierde.

Mai trag de timp, un timp...

S-a robit cu totul şi cu totul, omenirea, mândriei. Nici nu are timp să vadă cum e vremea, dimineaţa, că mai toţi caută spre ziua care-ncepe spre a fi o zi în care să nu se treacă fără a fi văzut ca cineva şi nu ca oricine. Şi chiar îşi pierd capul care stă agăţat în geamul oglinzii ce trebuie să le arate ceea ce vor să vadă. Şi-a devenit mai pofticios de carne omul decât cea mai fioroasă fiară din câte au fost lăsate şi date să fie. Şi pe cât e de poftită, pe atât de plăcută e vederii, chiar dacă pentru a o avea lacrimi şi sânge se pornesc să curgă. Şi ea se dă nesaţului celor pofticioşi, ori chiar ea pofteşte fără milă. Şi cui nu i-ar fi groază văzând gătirea din oglindă spre a ieşi la drumul mare ca şi cum s-ar vrea pusă ea în vitrină, pentru ca el, cel ce-şi vrea chiar şi capul pierdut, să dea un preţ, să pună o valoare, zicând că pune în valoare? Ceea ce este plăcut place, dar ceea ce se lasă văzut pe de-ntregul privirii, spre a lăsa omului doar mintea dinspre gând, luându-i-o pe cea dinspre suflet, întunecă vederea şi aruncă în umbra râsului batjocoritor chiar făptura umană, făcută să aibă viaţă spre desăvârşire, nicidecum spre derâdere şi decădere. Chiar şi timpul, în alergătură sa ce nu-şi are clipă de odihnă, se uită înspre hilarul târg în care preţurile se schimbă după moda sufletului sluţit şi a minţii care îşi ia ca model oglinda vorbelor altora şi nu sensul trăirii singurei legături dintre trup şi suflet.

Nefiind niciodată ascuns în fapte ori în trăiri, la marginea dintre plecare şi prezenţă, nu pot să nu mă mir şi eu de cât de multe suflete răstignite fug peste graniţa vieţii şi se risipesc încotro văd cu ochii, spre a nu mai fi dispreţuite şi aruncate în focul ce arde resturile consumării trupurilor de către alte trupuri. Acum e la fel ca şi altădată dar e mai decât vreodată.

Mai trag de timp, un timp...

Mult nu mai e, şi e aproape şi clipa când de atâtea voi merge să uit. Ca o bucurie se va duce vestea pentru unii, dar tocmai ei vor fi cei care, văzând înţelesul pe care cei câţiva alţii îl vor avea, îşi vor întoarce pe toate părţile trecutul ca să înţeleagă ce motive au făcut ca nopţile să nu le mai fie somnoroase iar privirile să şi le arunce departe în zare, pentru a putea opri năpasta ce va măcina înzecit pe cât le-a fost bucuria ce au avut-o minţind şi ocărând, dând înţeles schimbat schimbărilor pe care le-au vrut la vremea când se împotriveau minciunii şi nu-şi ascundeau omeneasca lipsă de putere. Şi se vor aşeza cu gândurile deasupra vetrelor spre a-şi încălzi recele ce la început le va cuprinde trăirile, apoi simţirile şi apoi paşii care nu vor mai putea altundeva să-i ducă decât spre prima şi cea mai neiertătoare judecată, cea pe care ei înşişi şi-o vor cere şi şi-o vor face. Va fi clipa în care vor da întâia oară piept cu regretele, biciul sufletului asupra minţii şi asupra gândurilor.

Puţin timp nu-i deloc, mult în nici un caz. Atât cât mai e, multe se mai pot face de cu adevărat se doreşte a se face. Casă în Ceruri pentru oricine se face, de casă în Ceruri merită să aibă. De s-a făcut cumva, cineva, nevrednic de a o avea, s-a făcut nevrednic de a fi printre cei care trăiesc acum şi vor trăi şi mâine, pentru unii întâia oară, urcarea sufletului fără lăsarea trupului pradă sfârşitului. Nevredniciile lui ieri se mai pot îndrepta în cele câteva astăzi ce mai sunt date şi pe care orice trăitor acum poate să aibă întru folosul lui.

De-aici, de unde se amestecă aproapele cu departele, văzutul cu nevăzutul, părţile cu întregul, aici unde soarele apune dar întuneric nu se face, din furca cerului, în locul în care până şi timpul îşi clipa sa de nehotărâre în trecerea-i spre ceea ce urmează, toate se văd, toate se cuprind, toate se ştiu. Lumea umbrelor se vede fără vălul de ceaţă, nefiind ascunsă decât omului care nemaiavând credinţă, se teme de orice, uitând să se teamă de el însuşi. De mii şi mii de ani povestea lumii s-a scris şi doar de aici se poate citi dintr-o singură privire. Se vede acum marginea prăpastiei pe care stă şi se vede puntea peste care trebuie să treacă, dar pe care nu va putea să încapă cu tot ceea ce acum are. Şi se văd cât de grele sunt unele dintre toate ale lumii, chiar mici, dar care vor trebui lăsate lumii care în curând va fi cea care a fost.

Am ajuns aici fără să ştiu că voi ajunge aici. Am ajuns tocmai ca să pot trage de timp, să le văd pe toate cele ce vor fi, cunoscute fiind ca cele ce au fost. Am tras de timp eu, timpul n-a mai vrut să mai tragă de mine. Luându-şi grija mea, m-a dat în grija mea. M-apropii încet de plecare, de nu mai este rost să mai stau, chiar dacă aş mai putea sta destul dacă rost ar fi. Însă trebuie să spun totuşi: Puţin timp a mai rămas!

Clopotul ce doar se-aude

Când rosturile oamenilor stăteau sprijinite în vârf de sabie, cei care erau purtători de săbii nu îşi mai încăpeau în propriile poveşti despre viforul în care se pornise un dans al preumblării dinspre fiinţă spre nefiinţă. Găsind ca mai de preţ neputinţa de a trăi, plecându-şi urechea spre gloria efemeră a lăudatului după ce alţii erau învinşii, spunându-şi că e nobil de în nefiinţă duci pe alţii, chiar se arătau, şi cei mari, şi cei mici, dornici de războiri, dornici de înfruntări, dornici de moartea altora.

Între adevăr şi deznădejde, cei truditori pentru viaţă, stăteau ochi şi urechi spre a desluşi freamătul vântului de murmurul înrobitorilor. Şi mulţi erau cei ce veneau, dedaţi la a lua fără a da, sau chiar fără a cere. Până şi fiarele pădurilor se temeau de nebuneasca lor fugă de la venire, dar mai ales de la plecare. Nu stăteau niciodată mult, frică fiindu-le de cei ce coborau din creştetul munţilor spre a-i scurta de mâini, de picioare, sau de cap.

Din fuga nebună te-am prins atunci să te întreb de ce nici măcar bineţe nu dai, după obiceiul străbun. Ştiam ce îndeletnicire îţi făcusei, ştiai că pe tine te căutasem ca să te aduc acolo unde cândva fuseseră toate la locul lor şi tu le stricasei şi amuţiseră pentru totdeauna glasurile copiilor şi paşii lor mărunţi nu mai călcau iarba ce se bucura ştiindu-se de ei călcată. Pentru că tu oprisei timpul, te căutasem să-ţi arăt omenia străbună. Te-ai ascuns de-atâtea ori, şi te bucurai că mă vedeai trecând, dar simţeai ochii lupului în ceafa ta. Te vedeam în ascunzătoare, dar eu trebuia să te opresc pe pajiştea întrinsă, spre a vorbi fără ca ecoul să schimbe firea vorbelor. Ştiam că acolo unde noi ne închinam vei veni să te preamândreşti şi preamăreşti spre a pune în sânul copiilor frica şi într-al femeilor ruşinea.

Şi-ai venit, crezându-te ceea credeai că eşti. Şi-ţi rămăseseră faptele în urmă când te-ai pus pe fugă spre umbra pădurii. Spre umbră fugeai când ţi-ai simţit spatele tot una cu pământul şi ochii-ţi rămăseseră pironiţi în înaltul cerului. Nu credeai tu niciodată că un trăitor al acestor pământuri te poate ajunge pe jos, fiind mai iute decât falnicul tău cal adus din pustii. Şi, ca să ştii cât este el de falnic, te-am ridicat şi te-am lăsat să-l priveşti cum se duce spre libertate, pentru totdeauna, fără de tine. Pădurile noastre i-au fost casă până ce i-a fost să fie pe Pământ.

Omorâsei... tu credeai în moarte. Credeai că moartea îţi este dată spre a o împrăştia, spre a o face ştiută şi văzută şi n-aveai curajul de a muri tu. Totdeauna te-ai luptat purtând în tine spaima morţii. În văzul celor ruşinate de tine, în văzul celor înfricoşaţi de tine, luptai cu mine în disperarea dată de nesfârşitul luptei, cînd soarele apunea. Erai singur şi nu-ţi mai era vitejia decât o amintire. Mă priveai cu toată ura ce o aveai pentru tine, fiindu-ţi ura forţa de care avusesei nevoie în tot trecutul tău...

Eu credeam în viaţă şi nu să te omor vroiam. Şi-ai învăţat lecţia învingătorului când credeai că te vei scălda în propriu-ţi sânge, prins între vîrf de spadă şi pământ. Ţi-am lăsat viaţa tocmai că aşa era legea noastră, veche, mai veche decât trecutul tuturor neamurilor ce veniseră pe aici. Şi oaspete te-am ţinut, să înveţi să-ţi fie ruşine. Şi n-ai învăţat nimic... M-ai urât şi ura ţi-a fost drum spre moartea ce nu ţi-a mai fost vitejească, la puţin timp după ce te-am scos de pe pământul celor ce erau oameni, având trecut, şi în acel trecut fuseseră numiţi cei mai vechi şi drepţi dintre viteji.

* * * * * * *

Acelor timpuri datorie aveai. Şi mileniilor ce-au trecut te-ndatorasei. Ţi-a trebuit să treci prin porţi de foc, ţi-a trebuit să vezi cât de adânc e adâncul spre a ajunge, înainte de ziua marii treceri, să fim, acolo, unde era singurul prag de altar pe care, împreună să îl păşim. Doar acel pas, era pecetluire de împăcare. Acolo era înzidită amintirea zilei acelea, în care te-ai prins în hora urii împotrivă-mi. Acolo am fost, împreună, căci trebuia, peste cele două milenii să păşeşti şi să laşi spada războirii în faţa altarului, ca semn de împăcare cu pa-cea de care tu ai încă mare nevoie.

Ultimul ceas ce mai bate este ultima oră ce se trece. Clopotul ce doar se-aude te aşteaptă să te audă rostindu-ţi dorinţa de pace. Mai ai timp să alegi între înălţarea adevărată şi îngenuncherea definitivă. Eu ţi-aş spune Ridică-te, de-ar fi eu să-ţi pot dărui şi pacea şi-mpăcarea. Dar nu eu, ci Pământurile acestea îşi vor, de la tine, auzită rostirea dorinţei de întoarcere la viaţă. Eu sunt acelaşi pe care şi tu ai spus că-l ştii de-atunci! Încă ai timp...

La vremuri noi şi oameni noi [4]

- continuare din La vremuri noi şi oameni noi [3] -

Noul Om nu va căuta undeva departe, înspre Ceruri, după Dumnezeu. Noul Om va fi pământesc, dar prin „pământesc” nu se va mai înţelege materialist, el va fi un realist şi va iubi acest Pământ… Această planetă ar trebui şi acum să fie iubită, ea ar trebui să fie motiv de bucurie, pentru că este un dar. Acum omul a stabilit ca religia să fie prezentă în obiecte, statui de piatră moartă. Noul Om îşi va găsi religia oriunde în natură ca de exemplu în copacii vii dansând în vânt. El îşi va găsi religia oriunde: undeva pe mare, sau urcând munţii neatinşi de picior de om. El va găsi şi îşi va face rugăciunea lui cu zăpada, cu luna, cu stelele, va fi în dialog cu existenţa, aşa cum este ea, nu aşa cum o vrea el. Nu va mai trăi cu idei abstracte, ci cu realităţi. Angajamentul lui va fi cu natura şi prin acest angajament el va ajunge să cunoască şi supra-natura. Şi aşa va înţelege că Dumnezeu există aici pe acest pământ, chiar şi în corpul lui, concept pe care acum îl are luat aşa cum i s-a servit, dar niciodată nu l-a înţeles în măreţia lui deplină.

Va mai fi o perioadă în care vechiul va rezista noului, va lupta cu noul, va încerca să distrugă noul. Dar nu poate reuşi. Timpul, spiritul timpului nu va fi în favoarea a ceea ce este vechi – vechiul trebuie să moară.

Pentru că va exista această coabitare - care deja este reală - Noul Om va trebui să găsească noi forme de comunitate, de apropiere, de scop comun şi împărtăşit, de intimitate, fiindcă vechea societate va mai persista, la fel cum vor exista şi Oamenii Vechi. Omul Vechi va da tot felul de lupte cu noua societate, aşa cum acum societatea de tip vechi dă o luptă cu Omul Nou, iar această luptă s-a întâmplat întotdeauna. Vechiul are atât de multe interese vădite şi pentru a le apăra nu poate să se ducă uşor. Abia când va fi imposibil să mai rămână în existenţă ea se va dilua de tot şi va dispare cu totul. Dar înainte de dispariţia vechii societăţi, a vechii mentalităţi, Noul Om va trebui să creeze ceea ce are nevoie.

Poate că pentru cei rigizi şi riguroşi de până acum pare o anomalie. Dar Noul Om va fi o persoană spontană, impredictibilă, o persoană care va risca pentru a percepe şi a găsi noul, nu se va mai agăţa doar de ceea ce este cunoscut, el va avea totdeauna disponibilitatea şi spre ceea ce este necunoscut. Va uita ceea ce înseamnă sacrificiul, acest principiu care este idealism pur. Ideile, idealurile, ideologiile, motivele pentru care acum se sacrifică omul se vor topi în realismul prezentului. Trăindu-l, Omul Nou nici nu va mai avea ideea sacrificiului. /

Prin noua sa mentalitate, vorbăria fără sens, bazată pe preconcepţii, idei false şi învăţături, mai simplu spunând pe minciuni fabricate va dispare. Pentru Omul Nou, a spune este, va fi, echivalentul lui a face, pentru că, în contradicţie cu percepţiile, dar şi perceptele, Omului Vechi, neducând spre concepte filozofice, vechea, tuturor cunoscuta, spusă ca fiind începutul începuturilor, La început a fost Cuvântul, nu-şi va asuma cheltuiala din propria viaţă de a zidi construcţii pe care să le păzească. Chiar acum, când Omul Vechi şi Omul Nou există în fiecare, lupta din fiecare este mai puternică decât o luptă fizică „la baionetă”. În lupta din fiecare, poate învinge Omul Nou sau Omul Vechi. Decăderea unora, cea care va duce şi la dispariţia fizică, este o victorie a Omului Vechi, cel care se bazează pe tot felul de şiretlicuri, pe înţelesurile lumii materialiste, pentru a-şi asigura superioritatea şi controlul.

Coexistenţa Vechiului şi Noului Om, în lume, este posibilă un timp. Dar nu este deloc posibilă când lumea se reduce la individ. Fiecare decădere, victoria celui Vechi din el, îl duce mai aproape de moarte, fiecare revoluţionară schimbare, victoria celui Nou, îl va apropia de veşnicii. Acesta este înţelesul vechiului concept de cădere în păcat, coborârea sub ceea ce reprezintă omul ca exponent al Divinităţii. Căci dintotdeauna s-a ştiut unde trebuie să ajungă omul, acum este doar vremea în care va fi necesară intervenţia Cerului. Şi va exista această intervenţie pentru că Omul s-a depărtat de conştiinţă, trecând pe latura gândului.Gândul este aparent în consonanţă cu simţurile şi simţirile. Mecanismele declanşate de gând sunt, de multe ori chiar potrivnice vieţii, sănătăţii omului, gândul bazându-se pe cunoştinţele acumulate prin învăţare, fiind un cumul de informaţii provenite de la alţii. Omul Vechi, de foarte multe ori, aruncă în curtea simţirilor, numindu-le trăiri, rezultatul gândurilor. Chiar sinuciaşul se sinucide gândind... gândul îl face pe om sinucigaş.

Esenţa schimbării vine din necesitatea umanităţii. Viesparul lumii, la nivel de gând, a creat un spaţiu, invizibil, dar de toţi resimţit, în care orice se numeşte rău, şi este împotriva omului, se poate manifesta. Pe Pământ este multă ştiinţă şi mulţi oameni au acumulat-o. Doar că au acumulat-o de-a valma, conştiinţa rămânând la stadiul primitivului al meu. S-a ajuns până acolo încât s-a preluat chiar din ştiinţă, doar secvenţe, segmente, după bunul plac, spre satisfacerea ego-ului. Orice boală este tratată de medic, medicul, din orgoliu nu are puterea de a spune că-l depăşeşte. Şi atunci încearcă, otrăvindu-l pe om, prin tratamente dar şi obligându-l să intre în morişca de gânduri. Aşa-zisa boală se agravează deşi vindecarea e la un pas de om. Dar omul, cu principiile vechiului, nu-şi vrea îngenun-cheată inteligenţa, zice el, de cel care este şi nu se vede. Omul Nou nu va avea boli, bolile rămânând amintirii de Om Vechi, acelora care vor avea puterea să nu se mai lase seduşi de partea negativă a ştiinţei. Ştiinţa are două feţe, omul trebuia să nu folosească decât ceea ce îi era de folos.

Dar, pentru schimbare, oricine trebuie să-şi reamintească de faptul că nici o singură persoană nu o poate mântui pe alta, este de-a dreptul imposibil. Doar o nouă conştientizare poate mântui omul din sclavia lui. Doar având pe Aleluia ca mantră, va putea face saltul cuantic.

Intervenţia divină, intervenţia Cerurilor, va exista, se va petrece fără să ştie omul, tocmai datorită strigătelor, disperate, de ajutor, ale fiecărui suflet. Omul Vechi l-a desconsiderat. Omul Nou nu-l va mai angrena în mărunţişuri desuete, nu-l va mai folosi pe post de paravan pentru neputinţele sale. Cei ce se vor pierde pe drumul transformării sunt tocmai aceia care azi flutură steagul sufletului spre a arăta celor naivi că ei îl au... Unii dintre ei doar ştiu cuvântul şi atât!

Iar noua conştientizare poate veni şi deveni realitate doar prin fiecare om care vrea să trăiască şi nu doar să vieţuiască!

La vremuri noi şi oameni noi [3]

- continuare din La vremuri noi şi oameni noi [2] -

Multe din cele actuale se vor pierde, se vor anula. Omul nou nu va mai fi un supus al timpului trecut, fiindcă trecutul şi acum este mort, este de neschimbat. Beţia ideilor că trecutul poate fi schimbat a cuprins ca o febră mulţimea care se zbate în principiile Omului Vechi, creându-i o falsă putere. Este doar beţia cu apă rece, o autosugestie care îl face pe om dependent de alţi oameni (cei care, zice-se, îi ajută) sau de anumite acţiuni. Omul Nou va fi un rebel, căci nefiind supus trecutului va fi nesupus morţii. El se va lăsa supus doar de prezent. Aceasta este esenţa rebeliunii împotriva trecutului. Iar a fi rebel va fi una dintre caracteristicile cele mai proeminente ale Omului Nou. Pentru că rebel fiind, va căuta să creeze noul. Altfel spus omul nou va fi continuu creativ.

Pentru a se arăta existenţial, căci acel dintotdeauna „Eu sunt“ trebuie onorat, fiind esenţa a vieţii, Noul Om va crea, obligatoriu, o altă societate, o societate nouă.

Schimbarea conştientizării va schimba ideile într-unele noi şi aşa societatea va deveni una nouă. Actuala societate, a Omului Vechi este una a vieţii duble; noua societate va fi a celor care trăiesc unitar. Ceea ce va fi înlăuntrul lor va fi şi pe dinafară. Omul Nou va fi autentic, nu va fi mincinos.

Autenticitatea, în sensul adevărului, va fi ceea ce azi se numeşte religie, pentru Omul Nou. Existenţa autenticităţii face ca nevrozele să dispară. Omul actual, Vechi, este nevrotic pentru că este într-un constant conflict între ceea ce vrea să facă şi ceea ce face, mereu fiindu-i impus altceva. Omului actual i-a fost reprimată autenticitatea, păcatul minciunii fiindu-i permanent în preajmă. I s-a impus să aibă un caracter fals. Şi falsitatea a creat boala, căci doar o persoană întreagă este sănătoasă. O persoană sănătoasă are interiorul şi exteriorul la fel, sunt parte a întregului ce este.

Aventura, într-un sens al vieţii (în nici un caz a nu se merge la ideea aventurii amoroase) nu este caracteristica Omului Vechi. Preocuparea lui este siguranţa, această preocupare fiind generatoarea stagnării, căci urmărind o idee statică, trăirea vieţii va fi ţinută pe loc. Omul Nou va avea, din plin, spirit de aventură. Preocuparea deplasându-se de la siguranţă, Omul Nou nu va mai fi static, iar această deplasare va schimba preocuparea în căutarea. Nu va mai fi preocupat de asigurarea siguranţei, securităţii ci de căutarea acesteia şi explorarea posibilităţilor. În această direcţie în mod sigur nu va avea răspunsuri clare la fiecare întrebare, dar în mod la fel de sigur va accepta orice provocae spre a explora, pentru a merge cât mai departe, atât cât îl duce viaţa.

Căutarea îl va face să încerce să ajungă la stele. Dar, cu toată această căutare, el va rămâne deschis, deaorece căutarea o va începe nu pornind de la o credinţă, de la o concluzie deja trasă, ci pornind cu o întrebare. Actualul om începe având deja o credinţă, dar uns astfel de început nu este decât o joacă a unui joc cu el însuşi. Căci dacă deja crede ceva ce mai poate explora? În tot ceea ce va face Noul Om va fi capabil şi va avea curajul să spună: „Nu ştiu, dar vreau să învăţ, sunt interesat să cunosc. Sunt gata să merg, pentru asta, oriunde, în orice aventură, în orice căutare.”

Prin toate aceste noi vederi ale vieţii, Noul om va fi capabil şi oricând gata să rişte, să rişte chiar, cum se spune acum, tot. Omul Vechi vorbeşte mereu de risc, dar riscul nu îi este ţelul, riscul este doar anatema pentru că ţelul îi este siguranţa, securitatea, cea cu care el începe să moară. Lumea afacerilor este plină de exemple, pentru că cei din ea mint şi se mint cel mai mult. Pentru Omul Nou, aventura şi riscul vor fi motivaţii ale vieţii, prin care viaţa va creşte către către plenitudini tot mai înalte, înspre piscuri neatinse.

Noul Om nu va mai avea preocupări, nici pe latura produselor muncii, pentru contrafacere, mascare sau simulacru. El va fi sincer, autentic, adevărat, fiindcă doar prin adevăr există eliberare. Toate minciunile crează cătuşe. Cine spune o singură minciună va trebui să spună altele o mie şi una pentru a o apăra pe prima, va trebui să spună minciuni până i se va face rău, până îşi va face rău.

Prin noua conştientizare, Omul Nou nu va mai accepta vorbăria fără sens, se poate spune că va urî acest fel de lucru cu pasiune. Această ură pentru falsitate va fi o marcă pregnantă a Noului Om. Aceasta va fi o faţetă prin care Noul Om se va opune sistemelor structurate, inflexibile şi infailibile, fiindcă viaţa este o frumoasă curgere. Nu este structurată, este libertate, nu este o închisoare, este un templu.

Prin noua mentalitate, prin noua conştiinţă, Omul Nou va permite nenumărate posibilităţi, îşi va dori structuri lichide. În acest fel, Omul Nou va fi cu adevărat uman, va respecta toate fiinţele umane. Va avea un respect mare, dus până la religiozitate.

Nici o autoritate externă nu-l va ajuta pe Noul Om şi el nu se va încrede decât în propria experienţă. Motivul va fi faptul că la baza încrederii va sta cunoaşterea şi nu ştiinţa despre sau luarea la cunoştinţă despre.

Conştinţa Omului Nou îl va face să nu mai creadă decât dacă el cunoaşte. Încrezându-se în propriile posibilităţi, în potenţialul propriu, respectându-se pe el însuşi, şi excluzând încrederea în autorităţi, fizice sau juridice, externe – ceea ce înseamnă lipsă de respect pentru el însuşi – îşi va dezvolta propriul sistem de referinţe, în armonie cu viaţa şi cu tot ceea ce îi este în apropiere. Din acestea va rezulta plăcerea Omului de a fi alături de natura elementară: de apă, de soare, de zăpadă, de flori, de animale, de păsări.

- continuare în La vremuri noi şi oameni noi [4] -