marți, 26 iunie 2012

Aşteptând veniri şi reveniri

A trecut parcă o viaţă de când nu mi s-a întâmplat să stau să aştept o venire. Au trecut parcă trei vieţi de când s-a întâmplat să aştept o revenire. Au trecut vremuri... Acum trece timpul. Aşa îmi spun toţi, cu asta sunt parcă ameninţat. Mă judecă toţi pentru graba mea. Şi aşa este, sunt un om grăbit, în limitele ce le dau eu timpului. Dar oare de ce sunt judecat pentru că mă grăbesc, atunci când şi ei sunt în joc, însă şi pentru că nu mă grăbesc sunt judecat când alţii sunt în joc?
Dintoteauna am ştiut că vine vremea adevărului. O vreme în care eu pot să fiu eu, tu poţi să fii tu, el poate să fie el, ea poate să fie ea. Acel timp defineşte pe noi să fim noi.
Au trecut atâtea vremuri şi, cu toată noutatea clipei, suntem noi dintotdeauna. Între Eu şi Tu există doar necesara ardere a temerilor adunate în efemeritatea trecutului de aici. Şi există şi noianul încrederilor puse pe fugă de neştiutele cărări ce au fost să fie antemergătoarele cercetătoare ale hotărârii de a fi, a exista şi a trăi.
Acum vin din lumea aceasta şi vii şi tu tot de prin ea. Tu de unde ai învăţat că poţi depăşi limitele, depăşindu-le? Eu de dincolo de limitele pe care le-am depăşit. Am fost la un pas de timp şi n-am reuşit să îi devin sclav. I-am mers pe graniţă şi peste graniţă mi s-au aruncat vorbe care să-mi împotmolească trăirile. Forfecând pragul vârstelor m-am încumetat să fiu mereu doritorul împlinirii, oricând, nicicând împovărat de timp. Nefiind robit n-am trăit ca rob. Neavând noţiunea de trecere a timpului, am îndrăznit să măsor timpul cu paşii mei.
Ca să se ascundă, înglodaţi de frică mi s-a spus să tac. Să taci chiar dacă ştii adevărul. Să taci şi să suferi! Era pedeapsa ce mi se dăduse la judecata în contumacie. Lipsisem din simplul motiv că nici ceasul, nici calendarul meu nu se sincronizau cu al celor ce se lăsau prădaţi de timp, plătindu-i bir cu şirul de clipe al trăirilor ce i-ar fi putut reda eternităţii.
Când mi-am adus aminte că vorba zboară, am început să îmi scriu vorbele. Atunci s-au răsculat împotrivă-mi, temătorii de adevăratul chip. Uitaseră multe dar şi le-au adus aminte citindu-şi timpul trecut în ceea ce scriam, răspunzând îndemnului lor de a scrie. Scrie... scrie! Aşa nu se va mai uita niciodată! Era îndemnul ce a rămas ca legământ. De-atunci mereu m-am ţintuit nu pe axa fugară a timpului, ci în centrul sferei care-l face uitat în infinitul nemuririi, depărtat la fel de orice clipă a întâmplării.
Răscoala s-a vrut să-mi dea de furcă, să-mi remodelez crezul şi să-mi calc în picioare credinţa. Sub deviza vânzării dumnezeirii, s-a întâmplat să simt în urma mea lupta şi strigătul de ajutor! Când Ultimul Cuvânt se grăbeşte să fie aşternut înseamnă că totul a ajuns la sfârşit. De Astăzi, Acum sunt liberă să TAC... Era un mare neadevăr pe care cineva mi l-a răgnit, pentru că altcineva nu avea curaj să o facă şi pentru că şoaptele nu putuse să mi le trimită direct în simţire.
Acum am ajuns în răscrucea în care ai ajuns şi tu. Spre drumul dinspre care ai venit, eu n-am cum să merg. Nici tu nu poţi să mergi pe drumul pe care eu am venit. Trecutul meu este acolo unde este şi trecutul tău. De acolo timpul nu se mai poate întoarce. El are doar amintiri, e plin de nemişcare. Mai am o şansă, mai ai o şansă. Tu spre stânga, eu spre dreapta! Aşa e dat să fie, dintotdeauna. Ţi-am privit cândva, plecarea, acum ţi-am văzut venirea. Mă cunoşti şi vrei să ştii, te cunosc şi aştept să mă ştii.
Azi este azi. Azi este o zi în care timpul şi-a omorât termenul de execuţie şi se întoarce înspre plecare, spre a-şi cere plata şi a-şi lua răsplata. De mâine seară îşi înfige trecerea în groapa pe care nu m-a putut împinge pe mine. Mâine se va elibera de povara gândului ce mi-a împrejmuit simţurile. De mâine seară va zvârcoli somnul şi nesomnul groparilor.Mâine va fi o revenire ce se va asemăna venirii.
Tu, azi, te gândeşti la mâine. De mâine vei şti, de mâine vei voi, de mâine vei îndrăzni să fie ceea ce ştiu, ceea ce voiesc. Eu, tu, aşteptări, veniri... O simplă, fierească şi normală revenire. O revenire dintotdeauna ştiută, aşa cum ştiuţi ne suntem dintotdeauna!

duminică, 24 iunie 2012

Eu, Uni-versul şi Di-versul

M-am coborât repede, prea repede, înainte de vreme, şi nu am ţinut seama de ceas. Plecasem la miezul zilei şi nu mă aşteptam ca aici să trezesc ajuns pe partea lumii care se aproapia de miezul nopţii. Pe partea mea era-ntuneric şi vedeam bine, distingeam siluete pe partea luminată. Dar nici pe partea lor nu simţeam că ar fi bine, eu căutam spre înaltul dinspre care tot vedeam venind lumina.
Şi-a trecut vreme şi vremuri de schimbare am trecut. Şi pe cei de prin lumină, i-am văzut, i-am cunoscut şi îi mai cunosc încă.
Fiecare avea un univers al lui. La fel, printre ei, eram şi eu. Aveamn şi eu un univers al meu. Mă încăpăţânam să arăt că e Univers şi nu Divers. Al meu era tare dat peste cap. Traiam în două universuri pe care eu le contopeam într-unul. Cel real care îmi arăta cum e viaţa, iar cel imaginar, cel în care îmi făceam viaţa după plac. Mulţi zic acum că trăiam mai mult în universul meu decat în universul lor care se numea pentru mine al realităţii. Nu-mi păsa, căci nimeni nu ştia ce paradis e universul meu imaginar. Unii râd de mine şi acum, chiar mă compătimesc spunându-mi despre paradisul pe care poate că îl voi găsi când voi înţelege că am trăit degeaba. Că nici un cuvânt nu are importanţă dacă nu are valoare, preţ. Că sentimentele trec doar prin plăceri. Dar am preferat acel al doilea univers. În primul puteam minţi fără neruşinare, totul era justificat de scop. Însă într-al meu nu mă puteam minţi, căci era creat pe temelia din care nici un adevăr nu putea lipsi. De lipsea se dărâma temelia. Ştiam asta, dar nu-mi era frică. Ştiam că dacă adevărurile nu se vor mişca, temelia se va împietri. Dar cei care nu ştiau şi au aflat asta dupa ce i-am primit în universul meu, s-au înfricoşat şi au plecat. Când au plecat mi-au strigat în gura mare că ceea ce au făcut a fost doar ca să se afle în treabă, să-şi poată argumenta cuvintele frumoase spuse altora.
Trăgeam cu ochiul spre Lumină şi încercam să înţeleg cum e cu aflatul în treabă. Îmi spuneau ceva cuvintele, ceva ce mă făcea să nu mă las dus de val... Eu însă trebuia să înţeleg.... Şi am înţeles că treaba cu aflatul în treabă... nu este nici o treabă. E ceva cam aşa: Ea, sau el, vrea doar pe cineva care sa îi fie alături la bine ori la greu, la tristeţe ori bucurii, însă nu cu implicarea sa ci doar al celuilalt, care să se bucure de nepăsare, uneori şi de ignoranţă. Cineva care să fie acolo chiar şi când i se spune să nu fie acolo, sau, când nu i se spune, fără a se face nimic, celălalt să fie. Nu se face nimic cum trebuie şi aşa, până la urmă, celălalt, apoi un alt şi alt celălalt, se îndepărtează, şi nimeni nu mai vine. Parcă s-ar fi terminat naivii care, au fost şi, cu sufletul deschis, au vrut să fie.
Ei bine, li se întâmplă celor ce vor totul doar ca să se afle în treabă, să ajungă în răscruci... Trebuie sa facă totul singuri. Să mute munţii singuri, să se descurce fără ajutor, să nu aibă cui să-i ceară ceva. Şi abia atunci, în singurătate, îşi dau seama că nimic nu mai este din ce era, că s-au schimbat toate, că una e “singurătatea” şi alta e singurătatea. Şi-atunci încep să devină ceea ce niciodată nu credeau ca vor deveni. Vor să aibă, înapoi, persoanele ce le-au avut odată lângă ei, vor să renunţe la li-bertatea căreia i-au dat sens pervertit. Dar, pentru mulţi, năravul le este prea otrăvitor şi tot nu fac nimic să poată avea ceva. Aşteaptă ca ceilalţi să se întoarcă la ei, dar aşteptă să cadă o ploaie, în deşert... Doar unii reuşesc să mai scoată picioarele din noroiul în care s-au afundat.
Cei care nu reuşesc abia atunci o iau pe urmele mele. Cu un alt Univers, paralel cu cel real. Însă un Univers care e pus pe temelia minciunii. Şi tot pun şi tot pun minciuni în temelie până când temelia îi îngroapă şi pe ei. Şi nu mai au cum să accepte că tot mai bine îmi era mie cu Uni-versul şi Di-versul meu.
Aşa am înţeles de ce, când sunt mici, oamenii nu spun că vor să se facă Dumnezeu! Copiii ştiu că e greu să iubeşti şi să fii mereu singur.
Mi-am ales, înţelegând, lumea celor ce stăteau în lumină dar nu vedeau lumina din jurul lor. Aşa că mi-am ales să plec înspre lumină de acolo de unde eram. M-am întors la malul meu umbrit şi am plecat, iarăşi, prin soartă, încet, pe jos. Pe jos, încet, ca să pot să îmi las timp spre a-mi aminti că în graba cu care m-am adus aici, îmi spusesem ce am de făcut. Şi mi-am mers câţiva ani pe jos... I-am mers şi acum îmi este clar. N-am uitat, doar că m-am îmbătat cu poleiala ce o vedeam pe malul celălalt. De pe malul cu poleială, privind spre malul lumii mele, am văzut de ce nu mă orbise întunericul dar poleiala mi-a ars privirile. Aşa am ştiut că nu trebuie să stau şi să aştept să cadă lumina pe mine ci să merg eu spre lumină, să ajung eu în lumină. Eu cu Uni-versul meu, Di-vers. Şi doar eu să le fac pe toate, fără să vreau singurătatea astronauţilor şi libertatea pervertită.
Ştiu acum că Eu trebuie să fac, şi am să fac, nisipul uscat să fie pământ roditor. Eu, cu forţele mele. Eu, cu mintea mea. Eu, cu naivitatea ce o am în mine. Eu, cu Di-versul meu, ce trebuie să fie un Uni-vers. Tocmai pentru faptul că eu ştiu ce înseamnă a unifica două Uni-versuri, nu-mi este teamă de nesingurătatea care unifică Uni-versuri.
Mi-am călcat singurătatea în paşi pe drumul sorţii şi am trimis cuvintele, pe aripile gîndului, spre tine, cea care ştii că eşti, cea care poleielii te-ai lăsat câteodată pradă şi neştiind a te regăsi, te-ai întors cu faţa către umbre şi te întrebi de te-ai afla în treabă. Inima-ţi s-a strâns şi frica te-a cuprins când valul cuvintelor l-ai simţit mângâindu-ţi mugurii de aripi stând în cumpănă, între a creşte şi a se usca. Auzeai vibrând în tine prima şi continua-mi întrebare, şi primul continuu îndemn: “Tu crezi că eu, am să te las, ca şi ceilalţi, şi dacă plec şi eu, tu ce ai să faci? Nu-mi răspunde, ştiu deja!
Prea multe le-am văzut, chiar dacă eram grăbit, la venire. Le-am văzut din faţă, le-am văzut din spate, le-am văzut în oglindă. Şi ştiu, şi nu m-am temut să pun cuvintele să-şi spună că dacă mi-ai răspunde da, ai să faci ce am făcut şi eu. O să-ţi faci un univers personal în care ai să fii fericită, totul o să fie bine, iar de fiecare dată când îţi vei închide ochii nu vei fi pe scaunul tare ci pe cel mai moale scaun din lume înconjurată de cea ce tu îţi doreai şi îţi vei dori cel mai mult şi alături de tine, ca nişte brazi pentru oameni, prietenii să-ţi fie. Ei să-ţi dea oxigenul şi tu să le dai lor ceea ce mereu au vrut de la tine, şi fericită să fii.
Dar... dar când oglinda se întorcea, am văzut ceea ce nedorinţă ţi-ar fi; oricât de teamă ţi-ar fi, tot ştii că atunci când vei deschide ochii ai să revii la normal. Toată fericirea va dispărea, tristeţea punându-şi amprenta asupra ta. Ai putea fi fericită şi în universul real doar ca eşti leneşe, aşa ca ridică-te, sus! Fă-ţi curaj, uită laşitatea! Ridică-te şi luptă, treci pragul şi poarta fricii ca să poţi afla poarta fericirii. Doar trecând de pragul fricii ţi se poate schimba viaţa... doar aşa poţi câştiga lupta pe care o duci de prea mult timp.
Când tot rătăceam pe malul poleit, când mai intrasem pe sub poleială, cumva de teama preamultei lumini şi de cuvintele celor ce se credeau pe cai albi, ştiindu-mă eu, Uni-vers şi Di-vers, cu ochii închişi fiind, m-am trezit că-mi spuneam: “Deschide ochii şi dă-ţi seama că eşti naiv! Eşti doar un Uni-vers, te-au făcut alţii să crezi că trăirea-ţi e altfel. E Uni-versul trăirii tale. Surplusul, ceea ce nu au alţii, ceea ce condamnă alţii, sunt vise. Dar visele se pot împlini, îţi trebuie doar voinţă. Şi vei reuşi. De ce cuvintele ce mie mi le-am spus, amintindu-mi întoarcerea grăbită din viitorul ce-l ştiu mai bine decât ştiu prezentul, ţie ţi-ar fi de prisos?”.
Cuvintele îţi curg prin sânge. Da-mi mâna, timpul ne grăbeşte!

miercuri, 20 iunie 2012

Ca într-un templu sfânt

Se clatină cerul, se cutremură pământul, focuri se aprind când vântul adie. Nimic nu e vechi, nimic nu e nou, Nimic nu e altfel...
Departele spre care aleargă fete morgane, cu fiecare secundă care se lasă în umbra cadranelor ceasurilor, e aproape, mai aproape. Ochii închişi văd deja un răsărit care s-a arătat a fi în răsăritul zilei ce acum e copleşită de o noapte forţată să fie de furci caudine, de întrebări cu răspuns deja ştiut, de vuiet mirosind a timp ce se sfârşeşte.
Sunt cel regăsit în mine atunci când te-ai pus şi ai pus stavilă trecutului. Şi m-am lăsat reîntregit prin dorinţa ce ai făurit-o din lacrimile tale ce îşi secaseră izvorul în căutarea tămăduirii a ceea ce ştai că voi fi, ceea ce spuneai că că voi fi şi a ceea ce ur-mează să fim.
De mai departe înspre mai aproape, aşteptările se priveau, trecând prin sitele umbrite şi acoperite cu valurile înspumate de praguri şi porţi încrustate cu îndemnul nimicurilor ori a rătăcitelor decăderi spre amăgirea trăirilor.
Nici sus, nici înainte, doar jos şi spre-napoi, nicicum spre lumină, ci doar spre întuneric... M-au răzvrătit aşteptările, te-au răsculat dorinţele, spre a nu lăsa să se ştie chemarea pecetluită cu simbolurile viitorului. Din veacul din urmă ne agăţasem pe umeri viaţa ce o ştiam căutându-ne a-i da măreţie şi a-i regăsi întregul de demult rostit ca legământ. Veneam spre vremurile împlinirii doritor de adevăr, spre a limpezi consensurile tale. Veneai spre ceea ce ştiai că vom porni încătuşată de nespusele a-devăruri răstălmăcite în cuvinte remodelante ale realităţilor. Eu de departe, tu de departe, spre nicăieri acum, spre totdeauna azi.
Nici apele n-au dormit, nici vânturile nu s-au oprit. Doar stelele priveau fără să clipească adevărul ce-l aşteptau. Şi se temeau...
De-acolo, de sus, vedeau. Vedeau rotocoalele minciunii, vedeau învolburarea furtunii. Şi ne vedeau văzându-ne, văzându-te, văzându-mă. Şi ne vegheau, veghindu-ne, veghindu-te, veghindu-mă. Şi te vedeau veghindu-mă şi mă vedeau veghindu-te.
M-ai coborât spre tine din orizontul înstrăinării, redându-mă ţie, redându-mă mie, redându-mă lumii. Şi m-ai păstrat ţie pentru timpul următor, pentru vremuri care vin. Nimic nu e vechi, nimic nu e nou. Departele aleargă spre tine, venind spre mine. Răsăritul privesc ochii ce se trezesc din noaptea forţată să fie, din noaptea ce n-a avut motiv pentru mine, ce n-a avut sens pentru tine. Ca într-un templu sfânt stă sufletu-mi în tine, din prima clipă în care m-ai ascuns vederii trecutului, spre a mă arăta viitorului făgăduit.
Se clatină cerul, cutremurând pământul ce-şi uită timpul pe cadranele ceasurilor ce încă se încăpăţânează a da un sens şi o direcţie celor ce-şi pierd cumpătul în aşteptarea desăvârşirii intenţiilor urzite de dinainte de coincidenţa libertăţii tale şi rotunjirii anilor mei.
E semnul pe care cineva, anonim prin coincidenţă, n-a vrut să arate adevărul motivaţiei, lăsând înţelesul faptelor nedesluşite. Pas cu pas, adevărul s-a amprentat, dând realităţii forma ce trebuia să fie.
Clipe, clipe, clipe... Cobor iarăşi şi-mi simţi venirea...

marți, 19 iunie 2012

Spre bucuria celorlalţi...

Fie zi, fie noapte, privirile-mi risipesc, căutând să văd că se ridică negurile de pe chipul celorlalţi. Îmi stau în preajmă toate reperele şi cei care mă şi cunosc, ştiu când, cum şi unde mă pot găsi. Sunt aici, sunt mereu, sunt totdeauna!
În căutarea esenţei şi a primordialităţii, m-a trimis, din întâmplare, viaţa, şi dintr-o altă întâmplare m-a adus mereu aproape, de izvoarele din care a curs apă cristalină dar şi de izvoarele din care a curs apă plină de noroi şi sânge, ori de cele în care băltesc umbrele celor care s-au furişat, sub acoperişul de întuneric al nopţilor, spre a fura apa lor, curată şi neîncepută. Eram dus, eram chemat, ca să pot să rup bariere. Apăsat de grija de a lua urma celor ce căutau izvoarele curate spre a le îmbăloşa, am uitat că ochi hulpavi mi-erau pe urme. Nimic nu aveam de arătat spre vederea oamenilor, aveam doar ceea ce le era lor de preţ. Era de mare preţ că, îmbătaţi de visul de îmbogăţire, vânduseră anticipat ceea ce credeau că pot să-mi fure. Iar alţii, spre a se şti mai curaţi, mă condamnaseră în contumacie spre pierderea drepturilor şi uşurarea vânzării ce şi-o luaseră ca drept. Am uitat, m-am prins cu treburile importante ale celorlalţi, dar le cunoşteam mişcările. Şi le mai şi simţeam, eu omul, pe mine, omul, toate neruşinatele încercăti şi, cele de neoprit, hăituieli.
Eram eu însămi întâmplarea lor de a ajunge să se ruşineze, de a ajunge să se teamă, ca mai apoi să se depărteze, de susurul lin al cristalinului izvoarelor, de malurile apelor, de liniştea fântânilor. Eram eu, nemaipoftitorul de bogăţii lumeşti, teama lor de a nu avea ce să-mi arate că pot să pierd, şi nici ceea ce să arate în urma mea, spre mine, căci nimic nu era ascuns, de la clipa de însetare sau nedormire şi până la haina care nu se ruşina să stea îmbrăcată de mine, de era nouă ori de era prea mult arătată, ruptă pe alocuri. Eram, aşa cum am rămas, alegătorul râsului lor, timpuriu prea mândru, despovărat de securea minciunii care să stea asupră mea, aşa cum se lasă mereu văzută, deasupra lor. Spre bucuria celorlalţi, spre îmbucurarea unora, am ales să nu mă îngenuncheze noaptea, chiar dacă ziua mi se târau privirile de nesomn, să nu mă îngheţe gerurile, chiar dacă ziua căutam o rază de soare să-mi încălzesc degetele ce nu se lăsau convinse să arate spre ceea ce trebuie arătat. Eram eu, chemat să fiu eu, cel ce are curajul pe care laşitatea lor îl numeşte inconştienţă, să am răbdarea pe care ei o numesc pierdere de timp, să am credinţa, cea pe care ei o numesc prostie, să cred în iubirea pe care ei nu o suportă, fiindu-le asemănătoare crimei.
Fie de-a fost zi obişnuită ori, mai ales, de a fost zi de sărbătoare, am stat în răscrucea timpului pentru a nu lăsa rătăcirea să cuprindă sufletele, am luat în piept furtuna bucurându-mă de bucuria celor care puteau să stea la adăpost de furtuna care fusese stârnită împotriva lor şi, întâmplător, oprită de ajungerea mea, la ceasul când era ştiut că va lovi, ştiut fiind şi cum va lovi.
Am luat tristeţea celor dragi spre a-i şti bucuroşi, ştiind că pot să o fac să fie uitată şi fără să mai pună urme. Am luat nu doar tristeţea lor ci şi tristeţea ce era făcută să apară din orice, mai ales atunci când trebuia să nu existe. Şi-au fost şi acel “tot răul tău mi-l dă mie”, ştiind că răul există, ştiind că-l pot face să fie altceva decât se vrea, făcând să nu mai fie pentru cine trebuia să fie. Căci fiind întâmplare, puteam să fiu stavilă şi creuzet în care se poate totul preschimba.
Când întâmplare nu mai eram, s-a crezut, s-a spus, s-a indus că toate pentru mine sunt, că spre mine sunt făcute să vină. Şi către mine s-au repezit, spre a nu mai fi spre bucuria celorlalţi. Şi mi-a fost împinsă vrerea şi voinţa înspre nicăieri. Azi sunt al nimănui văzut, al nimănui crezut, al nimănui voit. Dar eu sunt acel ce sunt, acum şi mâine şi de-a pururi, spre bucuria celorlalţi şi împlinirea, dintr-odată, fără de simţire, a celor promise, a celor rostite, a celor scrise. Cei împotriviţi vor spune împotrivnitorilor ceea ce eu şi ieri, şi azi spun, despre timpul în care eu nu voi mai fi ceea ce sunt vazut acum: Vae victis! Ce multe speranţe deşarte se năruie! Câţi mincinoşi se prăbuşesc! Câte capete îşi căută securi!

duminică, 17 iunie 2012

Încep lanţuri să se rupă...

E tot mai greu să se înţeleagă om cu om, e tot mai greu să se zărescă, mult mai greu să se vadă prin ceaţa groasă ce se aşterne peste orizontul mereu mai îngust al lumii.
S-au rostuit, pe undeva, pe unde se crede că mintea omului nu poate pătrunde, nici în formă nici în sens, rânduieli care fac necugetate faptele şi necuprinse îndoielile multora. Pe dinaintea altarelor trec tot mai mulţi, înspre nicăieri încă mulţi îşi lasă provocările să rătăcească. Şi le trimit pe urma sufletelor ce le ştiau depărtate de faptele vechi, cele prin care ei s-au grăbit să fugă spre prea-plinul pe care şi-l mult-doreau.
Însă timpul a răsturnat calendarele faptelor. Se răzgândeşte deja la fiecare răsărit de soare, chiar dacă, prins noaptea între porţile cerului şi ale adâncului, se simte forţat să-şi renege chiar propria-i conştiinţă, să-şi uite promisiunea făcută vremurilor noi, de a abdica de-a pururi şi pentru totdeauna. În fiecare dimineaţă repotriveşte ceasurile caree, obişnuite cu rutina în care de atâta vreme au intrat, mereu rămân în urmă. Ceasornicarii îşi refuză clienţii prea obtuzi şi nervoşi, caree vin cu ele la reparat, după ce le fugăresc în fiecare zi, roşi de furia nefăcutelor fapte.
S-au gândit unii că-şi pot preschimba proastele obiceiuri în mari virtuţi. Şi au început să proclame, cu de la sine învăţătură, legi şi reguli care răstălmăcesc înţelesurile vechi în forme noi, conjuncturale. Neînţelesele idei, pline de esenţă, le-au decăzut din drepturi, însuşindu-şi renumele de învăţători, fiind, de unii, uşor, numiţi, călăuzitori.
Cu surle şi trâmbiţe, cu gesturi studiate din vremurile când oul era încă neştiut, ascuns în nisipuri încălzite la soare, au început a prooroci schimbarea care nu lasă loc de întoarcere celor ce se ţin a înţelege şi a respecta legea lui doi, legea prin care totul devine unu, jumătatea lui doi, cel care va fi în viitor. Acstora li s-a hărăzit pierzania, din neputinţa hărăzitorilor de a-şi şti pierdută cauza ce-i soroceşte pierdanţi în ziua marii treceri. Lor li s-a aruncat pe umeri vinovăţia luminii orbitoare, cea care nu lasă loc nici umbrelor, nici urmelor de întuneric.
Vremurile şi-au bătut drumurile. Unele şi-au oprit mersul şi s-au lăsat şterse din catastifele realităţii. Altele s-au prăbuşit în catacombe ori în abis. Ceea ce a mai rămas, pe ultima turnantă caută să fie câştigătoare pentru ca, cea care îi suflă fierbinte în ceafă, vremea vremurilor ce n-au ce pierde, căci încă nimeni nu le-a trăit ca om, s-ar putea fi, în orice clipă trecătoarea liniei de final a celei ce trepidează la orice piruetă pe care cealaltă o face, văzând că-i pierde pe cei care i-au dat însemnătate prin acceptarea de voie dar mai ales de nevoie. Cea care este motiv de teamă, cea care oricând poate să vină, în voltele-i mari şi largi, s-ar arăta, zic unii, şovăitoare. Cei pentru care venire-i le este împlinire, cu sufletul îmbucurat o aşteaptă, doritori fiind, încă neîmpăcaţi cu treceri de timp, de grabă. Pentru cei ce proorocesc fapte de ei dorite, voltele sunt motiv de mîndrie şi mândrire cu vorbe şi fapte trecute peste praguri închipuite.
În ultima turnantă, se mai aşteaptă unii, legătorii în lanţuri, legătorii cu lanţuri şi cu parâme, legătorii de lanţuri şi de parâme, să fie marii, cei mai mari câştigători. Ei, cei care ştiu că unu nu poate fi împărţit, ci doar supus sau de temut, sunt mereu rostitori şi făcători de dezbinare, duşmani ai legii vieţii de om, căci doi poate şi dezbinat, doi poate fi împărţit. Cât doi are valoare, lanţurile ori parâmele se pot să nu cuprindă spre leare doi deodată. Lor, spre câştiguri mari şi lauri de glorie visători, le este de folos, dar şi de amăgire, neschimbarea văzută şi de mare supărare, schimbarea simţită. În ultima turnantă, văzând că încep lanţurile să se rupă, dau din colţ în colţ să-şi găsească întăriri şi întăritori, ori să convingă de inutilitatea doiului hărăit în destinul pământesc, pe cei care, chiar de au trecut prin multe, chiar dacă ştiu multe, se mai au pe sine, propria fiinţă suprem motiv de mândrire, ori temătorii de singurătatea trecerii înspre nesingurătate, deşi tot ei sunt marii strigători ai necesităţii singurătăţii şi tăcerii, ei cei care stau ciorchine, alături de cei ce ştiu să îi facă împotrivitori ai legii, spre a nu-i pierde, mai apoi, de ei.
Fac volte mari, fac volte largi, vremurile ce vin, tocmai pentru a se mişca şi curăţi sitele prin care unii curg, unii de scurg şi alţii stau agăţaţi între două lumi. Sunt vremurile care fac lanţurile să se rupă, fără ştiri lumeşti, care desfac nodurile spre a nu mai putea fi legate şi care scot pe unu în afara legii firii, în plin apogeu al furnizorilor de beţii înrobitoare. Se stinge vremea lui unu... Cei legaţi în legea lui unu sunt dezlegaţi, cei ce au acceptat şi şi-au însuşit legea lui unu au fost deja judecaţi şi li s-a dat sentinţa de împlinire a menirii. Se va împlini legea, pe oricâte puteri se vor aduna spre a o schimba. Ca şi în alte dăţi, vor pierde tot cei care au mai pierdut, vor câştiga tot cei care au mai câştigat. Legea nu poate fi anulată până nu va fi împlinită, legea se împlineşte în realitate şi nu în dorinţe şi vorbe. Cei ce trebuie să-şi împlinească menirea vor fi cei care vor face, prin marea schimbare a lor, prin marea lor credinţă în ceea ce trebuiau să facă şi nu au mai vrut să facă.
Unii vor să nu se schimbe nimic. Alţii să se schimbe totul, repede. Cei dătători de legi şi reguli noi nu pot, nu vor, nu ac-ceptă să recunoască îngenuncherea ideilor şi vorbelor pe care le trâmbiţează ca lege a noii firi. Dar se gândesc, îngroziţi uneori, recunoscându-şi doar sieşi, că se vor coborî, înlănţuiţi, laolaltă cu alţii, în adâncuri, spre a reveni acolo de unde au plecat şi au reuşit să devină premianţii repetenţiei...

sâmbătă, 16 iunie 2012

Printre unii, printre alţii...

Nici nu ştiu cum să încep. Îmi simt capul mai greu ca niciodată, încărcat cu mii de idei, vise, speranţe, dureri de care încerc să scap. Vreau să mă redau şi să-mi descoper propria complexitate, sau banalitate.
Mi-e greu să înţeleg de ce oamenii se schimbă, de ce oamenii devin de cele mai multe ori de nerecunoscut, de ce aşa zisa evoluţie este de fapt o mare involuţie...
Mi-e greu să înţeleg de ce atunci când se întâmplă fapte... nu mai poţi, parcă, să ai control asupra lor... nu le mai poţi opri pornirile ucigaşe... mi-e tot mai greu... să înţeleg oamenii ce tot mai mult îşi caută în minciună adevărurile vieţii şi mint fără să se poată desprinde de nărav. Mă simt de parcă nu aş fi dormit de o săptămână şi sufletul meu e apăsat... aş vrea să am o clipă de linişte în care să pot să îmi trag răsuflarea, dar parcă nu am acest drept... de ce?! Să cred că am greşit undeva... Undeva... dar unde?!
Toată viaţa mea se desfăşoară aiurea, tare aiurea... ca un mic haos în care, cred, eu nu sunt pionul principal... acum, parcă aş fi în viaţa altcuiva... Nu mă simt bine... Sunt obosit şi nu înţeleg mai nimic din ceea ce mi se întâmplă...
Îmi spun unii că sunt un inadaptat mult prea idealist, chiar naiv. Cert e că sufăr de o boală gravă, foarte gravă, parcă tot mai gravă, în ziua de azi: Iubesc lumea, prea mult, prea devreme, prea total. Iubesc lumea care mă colorează, în fel şi chip, şi care mă doare. O lume care, uneori, mă resuscitează prin simpla-i existenţa, alteori mă duce la exasperare, mă contrariază.
Sunt un amalgam de stări şi sentimente. Eu-ul meu e lipsit de orice materialitate. Sunt o idee. O simplă dovadă a ciclului natural. O dovadă a unei contopiri, dacă e să vorbesc metaforic, a unui proces biologic. Nu sunt o excepţie, nu sunt cu nimic deosebit, am fost şi eu un proces. Atât. Şi era firesc să apar. E un simplu adevăr.
Acel ceva apărut sunt “eu”. Atât. Un pronume personal, Sunt, totodată, Eu-ul care caută disperat identificare. Eu-ul care iubeşte şi vede idealul. Şi asta nu datorită sau din cauza cărţilor citite, a filmelor văzute sau a cursurilor şi seminariilor. Poate e o maladie patologică, sau caracteristică intrisecă. Visez la o viaţă şi la o iubire care să mă facă să traiesc exact ca un copil o viaţă de om matur.
Un copil nu percepe timpul, ci există atemporal. Asta vreau şi eu. Dar acest atât, vremurile de azi consideră că e atât de mult. Şi oamenii aceeaşi părere au: e mult, e mult prea mult, e o dorinţă de neîmplinit pentru un om.
Aş vrea să mă detaşez de poziţie geografică, latitudine, longitudine, de fus orar, minutar, ceas, ore. Nu aş vrea o viaţă lungă, deşi ştiu că povara aceasta, a timpului mare de acumulare mi-a fost dată şi confirmată. Vreau să îmbătrânesc, nu mă sperie bătrîneţea. Însă cineva trage mereu cortina spre alte vârste, care nu ţin cont de ani. Mă vreau trăind ca un copil, mi se arată doar atemporalitatea...
Ceea ce mă sperie e neadevărul din “sufletul e veşnic tânăr”.
Oare? Dacă e tânăr, de ce îl simt obosit? De ce este şi dezamăgit?
În viaţa de pe aici, fiecare trăieşte cum poate, cum ştie. Rezistă care poate. E greu să fii “eu” într-o lumea care sugrumă. Însă las asta în grija unei alte seri, a altei cafele, a unui alt zbucium, a unei alte amăgiri.
Mă doare dezamagirea, dar ea există. Ştiu că durerea mă va face să întorc brazda. Cel care m-a dezamăgit, peste nu mult timp, va fi de o încredere maximă.
Mă doare minciuna, dar ea există. Ştiu că durerea mă va face să îl conving pe cel care m-a minţit că, peste cîteva zile, să devină cel mai bun exemplu de om care spune doar adevărul.
Omul, în dorinţa de frumos, neagă dreptul dezamăgirii de a fi. Ea există, e la cote maxime, distruge!
Totuşi, cum am mai spus-o, sunt ceea ce scriu. Un rând, o frază, un gând. Sunt o dorinţă de copil, un val din mare. O simplă aspiraţie spre curat. O materializare a unui fenomen biologic care m-a obligat să fiu. Doar cum sunt depinde de mine, aşa cum depind de lumea care mă face să mă simt bolnav.
Timpul măsoară destramărea, anii strivesc fiinţa, iar noaptea, când omul adoarme, îi soarbe din viaţă. La ce bun să te mai naşti şi să te zbaţi dacă ajungi, inevitabil, în cel mai bun caz, o urmă de praf? La ce bun să te chinui să devii dacă, oricum n-ai să reuşesti să fii altceva? La ce bun să dai un sens existenţei tale când eşti conştient de propria-ţi efemeritate? Şi, într-un final, la ce bun să iubeşti când ştii că omul e sclavul lumii, supus uitării? Cam aşa se poate vorbi de viaţa de acum!
Am impresia că acum lumea este prinsă într-un joc. Undeva, cineva, se distrează pe seama imposibilităţii oamenilor de a accepta să schimbe ceva, să se schimbe cumva. Undeva, cineva, râde de îndobitocirea cu care se aleargă şi se vânează timpul. Undeva, cineva trăieşte aşa cum oamenii abia de au puterea sa îşi imagineze. Undeva, cineva...
Contrar a ceea ce cred unii, eu nu sunt îmbrăcat în cuvinte, nu sunt nici poezie, nici artă, ci rătăcesc orbecăind printre ani şi printre suflete. Acel cineva din mine s-a transformat în întrebare adresată, însă la care nu aştept răspunsul ci îl caută. Poate că viaţa nu e dată pentru a fi întrebată “De ce” ci trăită fără explicaţii. Poate că este făcută pentru a fi traită prin şi pentru idealuri.
Şi totuşi.... încă mai am gânduri captive... gândurile încă se bat de pereţii capului meu, cerându-mi cu o disperare ucigătoare să evadeze... Gândul că trăiesc doar de dragul unui verb existenţial, verbul “a fi”, nu mă mai încremeneşte frica trecerii timpului...
Şi totusi, există Cronos care şi pe mine mă măsoară...
Nici mie, nici altora, Cronos nu pune întrebarea legată de vrerea naşterii ci, pur şi simplu omul se trezeşte existând... Undeva, cineva, decide în locul omului.
Aşa cum am mai spus, iubesc viaţa prea mult şi prea total, dar asta nu mă opreşte să întreb şi nu-mi anihilează temerile, ci le accentuează. Nu mă tem de viaţă, nu mă tem de moarte, nu mă tem de adevăr, nu mă tem de frig, de foame, de sete, de arşiţă... M-am temut însă totdeauna de nehotărâre, încăpăţânare şi m-a scârbit minciuna şi trădarea! Şi acum am temeri tot pentru aceste absurde premeditări împotriva omului şi a firii umane.
Poate mă găsesc debusolat sub luna imensă. Poate că-mi insuflu şi-mi creez starea. Mereu am negat dreptul îndoielii de a exista şu am renunţat prea uşor la multe lucruri pe care acum le văd altfel, pe care acum le-aş face altfel, pe care le-aş schimba. Acestea se numesc decizii. Sunt acelea care rod sufletul şi storc. Sunt acelea care nu lasă liberă respiraţia şi care se imprimă până şi pe dinăuntrul pleoapei. Sunt alegeri care uneori frâng prea uşor şi prea repede.
În viaţă, nimic nu e întâmplător, totul influenţează într-un fel sau altul existenţa. Dureros e faptul că nu există învăţători care să-i înveţe pe oameni cum să trăiască, prea a nu mai fi surprins de nenumăratele întrebări despre ce e rău şi ce e bine. Omul este om, trăind printre oameni, prinşi mereu în dualitatea trup-suflet.
Unii îmi spun că sunt o fire complicată. Alţii că sunt o fire complexă. Unii inversează rolurile şi mă judecă pe mine în loc să se uite în oglindă. Eu ştiu că sunt eu, aşa cum sunt, intrat în jocul vieţii, printre unii ori printre alţii, şi am învăţat să ştiu cine sunt eu. Uneori uit sau poate chiar nu am ştiut niciodată cum să trăiesc pentru mine. Nu mă pot lăuda cu o sensibilitate extremă, însă fărâma mea de spirit mă desprinde de banalitatea cotidianului. Şi chiar am puterea să înclin balanţa cu o greutate mai mare a altor cinci. Nu am nevoie decât de punctul de sprijin ce dă reper şi valoare pârghiei acesteia. De echilibrarea greşită nu mă tem, căci pot de e nevoie să declanşez un cutremur atât de mare ce poate să egalizeze toate momentele de forţă ce mi se opun!
Şi voi fi tot aşa, pentri că vreau ca la sfârşit să ştiu că am murit lângă mine şi că am reuşit nu doar să fiu, ci să exist. Vreau să ştiu că am reuşit să fac din iubire un fel de a fi şi un destin. Vreau să ştiu că am fost produsul unui strigăt născut din necesitatea de altfel. Vreau să-mi înving temerile şi să descoper propriile explicaţii şi răspunsuri.
Poate că e târziu şi poate mă doare respiraţia. Poate azi e o clipă, o singură atingere de pleoape şi o singură întindere de aripă. Şi, deşi am atâtea certitudini în viaţă, e paradoxal cum atât şi planez încă, din timiditate, printre “poate”, printre “dacă”. Sau poate nu e aşa... Ştiu că în curând “poate” se va transforma în certitudinea cu acelaşi termen final, precum e cel al vieţii mele!
Am nevoie doar de un val să-mi spele fruntea de gânduri... Am nevoie de un cer cu lună să îmi alunge singuratatea... Am nevoie de o carte şi un tren, care să-mi ducă spre un nicăieri al uitării, toate cele ce nu au de-a face cu ceea ce sunt eu. Adică tot ce m-a murdărit, începând din ziua în care am venit pe acest Pământ... Căci pasul deja l-am pus spre viitorul din care am venit...

vineri, 15 iunie 2012

Dincolo de pragul de lumină

Am trecut pe lângă pragul definitiv încă o dată. Am reînvăţat ceea ce unii nu au învăţat niciodată: cum e să pleci, cum e să vii, să reînvii. Întâmplarea cu mine, semnul pentru alţii... Învaţarea le-ar fi cuvântul de început al dimineţii, dacă s-ar putea, măcar o dată, să se vadă că sunt altceva decât sunt...
Eram Acasă şi vedeam un licăr de scânteie ce se ardea pe sine. Pământul şi Cerul, laolaltă, vorbeau unui suflet îngropat în gunoiul ce şi-l adusese, de demult sau de pe-acum prea aproape şi, când vânturile calde au bătut prea tare, l-au îngropat. Când l-au îngropat, omul s-a nevrednicit şi mersurile drumului i s-au încetinit. I s-au adunat toate să nu mai fie cum a fost, când şi dupa ce însemne mari, cât luna la apusul în zori de zi, i-au fost la vedere. I s-a luat pasul zilei şi gândul nopţii spre aşi privi chipul se se împotrivea firescului.
I se luase darul, ca semn ca nu îşi adunase bob cu bob seminţele menirii spre a rodi într-un pământ curat. Şi pământul rodului a continuat să-l murdărească.
Ani de pribegie prin singuratate i s-au dat, să îşi spele ochii cu roua dimineţilor, să i se înrădăcineze în trăire pornirea venirii. Limanul pe care l-a părăsit pentru tulburele valuri, când venit i-a fost rostul, n-a mai fost şi n-a mai avut ce să găsească atunci când îl cauta. Târzie împăcare tot se mai putea, dar i-au nălucit scorburi în cautarea-i disperată.
O sirena ucigaşă, cu un cântec ritmat de bătaia din aripri a păsărilor ucise de înţepătura scorpionului, într-o scorbură neîncăpătoare l-a atras acolo spre a se robi ei pe totdeauna. Nu era drum decât de întoarecere, ori de trecere spre mai adâncul întunericului...
Întrebătoare îi erau fapte şi ascunse nălucirile. Nicicum reale nu îi erau trăirile. Privea spre cei care treceau şi-şi pregătea rostul de a pune piedici. Pe dedesubt îl răscoleau flăcările sufletelor celei ucise de marea-i nepăsare de a se fi om. Pe deasupra vuiau tunetele Cerurilor ce nu-l voiau alăturat acelor care, înainte de a-şi încorda el privirile, îi întinseseră mâna. Iar pentru că mâna le fusese strivită fulgerător de sarcasmul râsului de învingător înainte de luptă şi fugar de pe frontul întâlnirii, fulgerele i-au strivit, pe totdeauna, orice urmă de dorinţă a unui neam în viitor.
Spre dincolo de pragul de lumină, vederile nu pot uşor pătrunde, orbite fiind tocmai pentru că aşternutul paturilor nu se potrivesc în somn. Se potrivesc după priceperea şi gîndul celui care vrea să doarmă sau să se odihnească. Căci de s-ar putea să se vadă, lanurile de grâu nu ar avea neghină, nu ar fi năpădite de buruieni, dar putregaiul tot ar năpădi spicul şi doar focul ar putea limpezi câmpurile împovărate de toate lipsurile.
Şi m-am întors să caut aici, timpul ce-l mai are acel se se poate pe sine răscumpăra propriului trecut. Găsindu-l am înţeles cum şi de ce acolo nu se va putea dezrobi. I-am ştiut privirea acolo, şi aici e întocmai acelui care nicicând nu e mulţumit de patul în care a dormit, uitând să se întrebe de ce nu poate niciodată să stea alături de cei care i-au întins mâna şi acum sieşi nu i-a mai rămas decât să îşi nevrednicească trăirile cumpărate, plătite cu preţuri cu mult mai mari decât cele ştiute, prin cele ce nu se lasă ştiute. Nici neam, nici speranţă, nici dorinţă, nu-l mai ademenesc spre trăire ci doar o vieţuire aidoma celor ce scurmă adâncurile în căutarea unui loc mai cald, nicicând lăsat privirii altora.
Am trecut încă odată pe lângă pragul definitiv, împins fără de voie, dar având ştire. Iar întoarcerea-mi a făcut să cunosc şi despre cele neştiute. Împotrivirea de ieri mîine va fi dăruire. Reuşita de ieri a celor ce-mi hărăzeau plecarea, va fi drumul fără întoarcere al pierzaniei lor. Dincolo de pragul de lumină vor şti că pe sine şi pe cei ce lăsaţi mie spre mare grijă vor fi s-au încoronat cu spinii întunericului. Dincolo de pragul de lumină se vor afla când vor şti că nu au cale de întoarcere, nici de urcare...

miercuri, 13 iunie 2012

Scrisoare către tine, oricare-ai fi...

Mi-ai pus întrebări, mi-ai găsit la unele răspunsuri... Îmi pun şi îmi caut şi eu răspunsuri la multe din cele ce mă apăsa în gânduri, în trăiri, în simţiri, în realitate.
Lăsând la o parte realitatea, care are şi ea multe, poate prea multe întrebări, îmi caut explicaţii şi soluţii despre ceea ce sunt eu ca om, dar mai ales despre ceea ce este posibil să devin.
Mă văd în oglinda timpului, desluşesc ceea ce se reflectă, dar încerc să înţeleg ceea ce se refractă. Pentru că aici e viitorul. Şi cum indicele de refracţie este dependent de mediul în care intră raza de lumină, ştiu că tocmai aici se găsesc "secretele"...
Dacă accept ideile de a fi raza singulară, nerefractată, atunci singurul drum este acela de a merge spre sihăstrie. Ceva din mine, eu în esenţă, trăirile mele din fiecare dimineaţă, îmi spune că nu acesta e drumul meu. Când spun despre aceasta, unii îmi dau replica: Ţi-e frică de singurătate! Dacă mi-ar fi frică, aşa cum am curajul să recunosc orice slăbiciune ce o am, aş recunoaşte-o, dar tocmai pentru că ceea ce simt nu este pornirea mea firească, gândită, ci sentimentul primul moment al fiecărei zile, am curajul să spun: Nu, nu mi-e frică, nu îmi place căci nu asta îmi este dat ca om! Omul în sine nu este dat a fi un singuratic. De altfel, marii izolaţi sau marii singuratici ai lumii s-au dovedit a fi fost fondatorii celor mai rapace reţele de misionariat, începând cu cel religios, cultural, politic şi sfârşind cu marketingul reţelelor de socializare, reţele care, deşi par a fi ceva benefic pentru semeni, s-a înţeles şi s-a studiat, mai devreme sau mai târziu, că nu au nimic bun în aceste capcane de dezdumnezeire.
Mixtura pe care o vedem în viaţa de azi, a unor oameni ce încearcă, din diferite motive - neputinţe, orgoliu, mândrie, obligaţia de a-şi creşte copii, şi, de multe ori, mai multe din acestea la un loc - să fie rază nerefractată dar şi să trăiască în societatea umană, îi duce la comportamente de tot felul: de la o viaţă grea, inumană, plină de împilări din partea celorlalţi, până la imoralitate (şi aici ar fi multe de spus, căci unii confundă misiunea, karma, cu alegerea lor absurdă pentru satisfacerea acelor condiţii) de tot felul.
Ei bine, da, tocmai în aceste posturi nu mă văd, nu mă simt. Nu mă pot privi pe mine dacă fac aceste compromisuri şi pot fi eu dacă accept varianta singurătăţii. Căci nu astea mi-s date! N-am să ascund niciodată faptul că ştiu care-mi e destinul şi mai ştiu şi drumul şi cărările care duc spre luminiţa de la capătul real al drumului, adică tocmai împlinirea destinului. Mai ştiu şi ceea ce am de primit karmic, ştiu şi ceea ce am de plătit karmic! Accelerarea paşilor din aceasta viaţa a fost ceva greu, dar mi-a fost şi benefic, căci prostiile pe care le-am făcut, şi aveau proiecţie karmică în viitoruri, le-am plătit acum - şi nu deschid exemplificările, nu din teamă, nu din ruşine, nu din mândrie, ci pentru că sunt lecţiile pe care le-am învăţat, uneori în genunchi.
Cât priveşte cărările, din punct de vedere relaţional (nu fac referire la cadrul social ci la cel partenerial) - am folosit aceasta expresie ca să definesc alternativele drumului, mi-e greu să înţeleg două lucruri:
1. de ce s-a preferat amânarea necesarului fapt, coexistenţa, preferându-se amânarea spre acele viitoruri de care vorbeam, sub presiunea şi impresia momentului şi necesităţilor actuale, pământene, refuzându-şi dreptul de a ajunge la ceea ce-ar putea numi "punct 0" al problemelor astrale, adică exact momentul fericirii? Mi-e greu să înţeleg tocmai pentru faptul că aceasta va cauza multe probleme în "next life", nu pentru mine, ci tocmai pentru cel care a amânat...
2. de ce, în unele cazuri "binevoitori" neinvitaţi, "şi-au băgat botul", ori "picioarele pline de balegă", în moduri directe sau subtile, producând traume şi imagini false în această viaţă, dar şi mult mai mari probleme în ceea ce va urma, căci acela ce a "ascultat", cel care a urmat drumul impus sau indus, deşi avea puterea macar să se opună, deşi nu a făcut-o, s-a înscris cu valori mari pe lista datornicilor? Aici, trebuie să spun, că am şi eu datoriile mele, căci nici eu nu am fost scutit de greşeala de a nu deschide ochii mari (când e vorba de mine îmi permit să spun că "n-am belit bine ochii!").
Nu am pretenţia de a fi un mare clarvăzător, nici un mare filozof, nici un mare spiritualist. Sunt un om, un om care nu se mulţumeşte cu condiţia cerută de această societate care se dezvoltă pe principii ce o rup de legile fireşti ale vieţii, ale existenţei, sau, cum nu e deloc greşit să se spună, şi chiar se spune, de Dumnezeu.
Gândesc, la fel cum o fac şi alţii, încerc să dau contur acestor gânduri prin fapte reale, dar am învăţat, din întâmplările vieţii mele, ceea ce a spus un alt om, care faţă de mine, cel ce sunt un anonim, e extrem de cunoscut, Emil Cioran: Gândul este sinucigaş. Şi zic eu despre gând că el izvorăşte nu din structura interioară ci din cumulul de principii, percepte şi idei induse şi chiar impuse (căci educaţia nu este ceva acceptat ci primit cu sau fără voie). Gândul nu se împleteşte totdeauna cu necesitatea intrisecă, inconştientă şi curată, sublimă, a omului. Din această nesincronicitate rezultă nereuşitele vieţii, de aici rezultă laşitatea şi fugă din drumul hărăzit. Gândul ni-l transformă pe "Aşa vreau" în "Aşa simt" pentru a-i da greutate şi a se impune în lupta sa, nemotivată, cu spiritul din noi. Gândul dă voie minciunii şi mândriei să iasă la suprafaţă, ştirbind, de multe ori frumuseţea diamantină a sufletului, ce rămâne greu de văzut de nu se găseşte un căutator în adâncuri care să-l arate lumii. Şi tot el gândul, în alte cazuri face, din cei sluţi, prea frumoşi ce nu îşi pot încape în ei de atâta balonare!
Din neînţelegerile mele privind drumul meu, şi al oamenilor ce dat îmi este azi, acum, să-i întâlnesc, din modul meu, anonim, de a şti, a cunoaşte şi a scruta zările, se nasc sentimente ce par, sau chiar sunt contradictorii.
Unul dintre ele este dat de faptul ca îmi doresc să păşesc în ultimul meu popas pe aici liber de constrângerile trecuturilor, să pot, detaşat, să fac ceea ce am de făcut. Cu toate câte ştiu, cu toate câte îmi doresc, oricâtă iertare şi dezlegare aş acorda, ştiu că toate acestea sunt utopii şi că rămâne ceva, câte ceva, ce se va transcende, ce se va scurge, ca un lichid coroziv, în următorul episod pământean.
Un alt sentiment, ciudat, este generat de dorinţa mea de adevăr, libertate şi dreptate, pentru mine şi pentru toţi ceilalţi. Nu-mi e uşor să accept că tocmai eu, cel care cer acum libertate pentru toţi să accept, chiar şi la nivel de acceptare, ca cineva să trebuiască să-şi limiteze propria libertate, pentru a-şi găsi, la final, adevărata libertate... Însă legea nu o fac eu, ea aşa este şi aşa va rămâne!
M-am jucat de multe ori cu cuvintele (aşa cum au perceput unii) pentru a le spune semenilor mei ceva, un ceva ce avea importanţă. Nu m-am folosit însă de jocul cu cuvinte spre a-i sugestiona sau, cum unora le-ar place să creadă, pentru a nu crede adevărul, spre a-i manipula. Le-am spus ceea ce era de spus, mângâindu-i blând, sau lovind direct în vulnerabilitate, rostind doar adevărul, de aceea nu mă simt vinovat de intenţii. Am făcut asta din ideea de iubire pentru ei, pentru adevăr, pentru dreptate, dar fără a avea pretenţia adevărului absolut. În acest joc al cuvintelor, au apărut şi ceea ce alţii au înteles ca şi glume, căci, în condiţiile dictate de actuala dimensiune, de concepţiile materialiste ale acestei lumi, nici nu încape vorba de a fi altceva decât ori glumă, ori curată nebunie. Aş putea însă vorbi de ceea ce va fi lumea, lumile, după ce va trece acest val nimicitor al anilor marilor separări. Diviziunea şi graniţele din-tre cei care trec într-o parte sau în alta se măresc pe zi ce trece. Mulţimile celor două grupări au, şi vor avea structura sexuală total diferită. Cei ce trec într-o tabără sau în altă paradoxal, sunt acum poate în acelaşi "grup", "grupare", "familie". În curând, la scara largă, ceea ce acum încă nu este extins, membrii aceluiaşi grup vor fi cei ce se vor război pentru a micşora şansele de migraţie în universul superior, al celor ce au aceast privilegiu, dar şi menire.
Motivele întâlnirilor de acum, al relaţionării dintre noi, în aceste zile pre-apocaliptice, are aceste două motivaţii: urcarea sau decăderea. Cei ce se află pe linia de cum-pănă încă mai au posibilitatea de a alege. Cei care însă au o menire, o linie deja trasată, sunt supuşi unor mari, foarte mari presiuni din partea sufletelor mici, a oamenilor mici. Asemănând omul cu o cetate, aş spune că invadatorii lovesc, la început, cu pietrele catapultate în pereţii care sunt cei mai subţiri sau subţiaţi – vulnerabilităţile, urmând ca, după străpungerea măcar printr-un loc, să poată arunca focul în interior. De aceea, acum, mai mult decât niciodată, este necesar să se facă reparaţiile necesare zidurilor în interior, ceea ce e sinonim cu identificarea greşelilor, evaluarea stricăciunilor existente şi rezidirea, întărirea zonelor afectate. Sunt toate astea necesare pentru ca lupta, chiar şi dacă apar unele semne, nu se va sfârşi cu una cu două. Strategiile folosite, precum ale războaielor din vechime, vor fi când mai directe, umane, în forţă, când înşelă-toare sau chiar subtile. Iar în ceea ce priveşte actualele alianţe deja create, (ale evadaţilor din tabăra micilor) vor încercă să le rupă, pentru că ştiu ei, foarte bine, că: "Divide et impera", deoarece "unde-i unul nu-i putere". Abia mai târziu se va înţelege cu adevărat întrebarea "Cine este mama Mea şi fraţii Mei?" dar şi răspunsul ce a fost dat... Şi se va reclădi o lume, pe cu totul alte idei, năzuinţe, speranţe, necesităţi. O lume în care bărbaţii vor prea lipsi. Illuminatii urmăresc şi ei acest lucru, dar ei caută să facă alegerea după criteriile lumii actuale, tot de ei inspirată în concepţii. Ei însă nu vor să accepte nici ideile nici motivaţiile Creaţiei, încercând să malaxeze lumile şi conştinţele.
* * * * * * *
Îţi spun ţie, pentru că mă înţelegi, îmi ştii multe din ceea ce sunt, din ceea ce cunoşti în fapte sau în simţiri. Şi ştiu că ţie îţi pot spune fără să pleci de la ideea că mă plâng, că cer ajutor, că vreau să câştig ceva. Îmi ştiu, acum, aici, condiţia socială, căci ştiu că sunt văzut şi judecat după valoarea materială ce o am. Şi ştiu, în concepţiile multora sunt un neînsemnat, un nimic, un nimeni. Acum, când pe mulţi tocmai asta îi doare, eu îţi spun că sunt împăcat că mai devreme decât altora mi s-au întâmplat toate, de la suferinţe sau pierderi, până la aruncarea în marginea societăţii. De aici de unde sunt acum pot privi, dar mai important este că pot să desluşesc mai multe. Acum câţiva ani eram chiar în interiorul vârtejului, şi totul era strălucitor, dar gri. Acum, mă pregătesc, căci simt aproape, momentul în care mă voi detaşa cu totul de această lume în agonie, de această febrila dezumanizare şi dezdumnezeire. Mă grăbesc să fac multe, cât mai multe. Şi aş face poate mai multe dacă n-ar mai trebui să fiu atent la imagini şi vorbe, căci aşa de uşor mi se aruncă etichete, iar cea care se arunca cel mai uşor, şi cel mai greu de dezlipit este cea de nebun! Sunt, la toate acestea atent doar pentru ca să pot face ceea ce este de făcut. Căci imaginea cealaltă, imaginea în societate, este doar un amănunt nesemnificativ.
Aş spune multe, foarte multe, şi chiar spun, dar nu le pot cuprinde eu, pe toate, în scris. Tu ai putea să o faci, dacă nu ar exista bariere naturale sau artificiale, puse de alţii dar, de multe ori, şi de tine. Mai mult decât atât, şi tu ai putea să aduci, împreuna cu mine, adevărul tău, astfel încât să facem ca acesta să fie mai complet. Şi tu ai conexiunea ta, şi tu primeşti semnele, aşa cum primeşti şi semnele plecării tale înspre lumea mea. Încă nu e târziu să scrii, să transcrii, vorbele mele şi informaţiile tale...
* * * * * * *
Ne apropiem, în goană, de un moment de cotitura în istoria planetei. Nimeni nu poate nega asta cu dovezi autentice. Acest moment a fost prevăzut de către mari profeţi şi mari civilizaţii de până acum, una dintre cele mai mari previziuni fiind Apocalipsa după Ioan, din Biblia creştină. Tot acolo se spune că pe măsură ce ne apropiem de acest moment aparte (în care - mă aventurez şi afirm – suntem intraţi), vor apărea mesageri ai Adevărului care să îi ajute pe oameni să înfrunte acest eveniment şi să-l depăşească (pentru că nu va fi sfârşitul lumii cum spun unii). Dar totodată se menţionează că vor apărea şi mesageri falşi, care îi vor duce pe oameni în eroare. Mulţi dintre ei vor spune că au venit în numele unor profeţi mari din trecut, alţii vor spune că sunt chiar reîncarnarea acelor profeţi.
Acum e uşor să se vadă că mai ales în România au apărut mulţi impostori. Dar câţi au renunţat la titlurile lor false? În nevoia lor de confirmare a importanţei muncii lor în faţa propriilor ochi, au inventat că sunt unul sau altul din marii Maeştri ce au trăit cândva pe Pământ. Dar gândiţi-vă câţi dintre ei, în trecut, s-au dat drept altcineva decât ceea ce erau ei?
Pentru fiecare faptă se va primi exact ceea ce este meritat. Şi ziua acestor plăţi se apropie tot mai mult, pentru fiecare în parte. Vremea celor falşi şi decăzuţi se apropie de final!
* * * * * * *
Ţie îţi scriu, ţie îţi spun... şi tu ia spusa şi spune-o altora, fiind bine să se ştie de toţi. Cei care pot să aleagă, vor alege ceea ce vor voi să aleagă, ori spre viaţă, ori spre moarte, ori spre durere, ori spre suferinţă pe totdeauna. Şi pentru cei care cunosc, şi pentru cei care ştiu, şi pentru cei care nu ştiu, şi pentru cei care nu cunosc, le spun, şi spune-le şi tu, că nu au nevoie de a purta numele unor mari maeştri pentru a-şi justifica adevărul pe care cred că-l spun, sfârşitul epocii minciunii şi Întunericului este aproape. Nimeni nu are nevoie de a-şi da titluri şi nici a-şi da un nume care nu-i aparţine, nici să se creadă a fi altceva decât ceea ce este. Dacă Adevăr izvorăşte din om, omul nu va trebui să fie Messia, Iisus, Saint-Germain sau vreunul dintre Apostoli, pentru a fi ascultat. Adevărul atrage Adevăr. Minciuna atrage minciună.
Fiecare trebuie să fie ceea ce este, dincolo de orice nume sau titlu ar vrea sau ar crede că-l merită. Cerurile văd pe oricine aşa cum este, şi dacă minciuna există în el, aceasta va ieşi la iveală curând şi va cădea în propria ruşine şi mocirlă sufletească. E necesar ca omul să-şi bată mai puţin capul cu cine este şi mai mult cu ce este! Orgoliul, dorinţa de faimă, trebuie lăsate la o parte şi trebuie alungată minciuna, căci, în Ziua Plăţii, fiecăruia i se va da pe măsura a ceea ce a făcut pentru alţii, nu pe măsura faimei şi importanţei sale. Nu trebuie omul să asculte de cei care se cred mari profeţi, căci aceia nu vorbesc din Inimă. Cel ce vorbeşte din Inimă ştie că el este doar unul din cei prin care Dumnezeu lucrea-ză pentru alţi oameni, şi nu se vrea numit el Dumnezeu sau altceva. Vai şi amar va fi de cei care vor auzi aceste spuse, poate altfel în cuvinte, din mai multe locuri şi nu se vor opri din ceea ce fac.
...azi, acum... atât!

luni, 11 iunie 2012

Omul ca părere

De la origini şi până azi oamenii au tot încercat să sfideze legi. Mai ales să învingă moartea. Să inventeze maşina timpului. De ce toate acestea? Pentru că şi-au conştientizat natura imperfectă. Pentru că şi-au asumat responsabilitatea pentru ce sunt şi ce fac. Şi totuşi vor să dea timpul înapoi pentru că nu sunt în stare să traiască împăcaţi cu această responsabilitate. Şi tocmai această neîmpăcare îi tranformă, îi face oameni.
Azi, viaţa a devenit o luptă. Azi oamenii sunt mai maşinării ca niciodată, mai robotizaţi, mai concreţi, trăind sub implacabila deviză a raţionalităţii. Azi este lumea este o lume care uită că are suflet.
Dar eu mă voi încăpăţâna să spun că-l are, doar că s-a robit nimicniciei materiale şi a uitat că este un întreg dat fiecărui individ. Un om este un corp şi un suflet. Dar mai mult decât atât, sufletul e omul, corpul este doar o carcasa menită să-l protejeze. Omul este mister, un mare mister, este un infinit, complex şi abstract, condamnat la o existenţă lumească. Şi toţi sunt egali, căci toţi cântăresc doar douăzeci şi unu de grame. Toţi cei care mor au cu douăzeci şi unu de grame mai puţin decât aveau când erau vii. Douăzeci şi unu de grame ce îi face să poată chiar să zboare. Cei morţi par mult mai grei decât erau vii. Astfel se înţelege că oamenii nu mor decât în existenţa re-ală. Şi nici nu se nasc decât pentru a exista material. Oamenii nu mor, doar rătăcesc liber între Pământ şi Cer. Suflete moarte nu există... Ele doar pleacă în neantul acualităţii, pentru a redeveni, într-un anumit fel, o altă realitate...
În viaţă nimic nu este întâmplător. De mii de ani se spune asta. Toate evenimentele sunt întâmplări care au un motiv anume, motivele sunt dirijate de ceva, de cineva, ce aparţine unei alte dimensiuni. Toate ţin de necesitatea existenţei fizice care pare a avea o mare importanţă. Motivele sunt aduse în faţa omului, de ceva, de cineva, atunci când are nevoie să le aibă, fie că le vrea, fie că nu le vrea, fie că le doreşte, fie că nu le doreşte, pentru că întâmplătoarea faptă îi este absolut necesară.
Orice, totul, stă sub semnul întâmplării, care începe chiar cu ziua, luna, anul, ora naşterii şi se continuă cu toate momentele cotidianului. Chiar banalele intrări în librării şi alegerea unei anumite cărţi, pierderea unui tren ori întârzierile date de aglomeraţii, au explicaţii pe care oamenii le trec la capitolul simplelor întâmplări şi coincidenţe. Şi spun doar, fiindcă nu au curajul să creadă, că în viaţă nimic nu este întâmplător, pentru că oamenii, deşi limitaţi, vor să prezică acel neprevăzut, încearcă să dea ordine haosului vieţii lumeşti. Încearcă oamenii asta pentru că îşi vor o explicaţie în faţa infinităţii lui “De ce?” şi a infiniturilor “De ce?”.
Se spune că nimic nu e întâmplător pentru că nu se poate concepe existenţa altfel. Daca nu aşa, atunci cum? Şi poate că cei care spun asta au dreptate. Poate nu sunt oamenii îndrep-tăţiţi să pună la îndoială veridicitatea acestui “se spune”, ori poate că oamenilor le este frică să nu fie cumva chiar adevărat.
Am comis eu un păcat. Unul suprem... Am comis păcatul de a mă răzvrăti împotriva legii naturii, în care, aici, oamenii o trăiesc. Maşina timpului nu vreau să o inventez şi ştiu că nici un om nu o va putea face. Timpul este cel care face şi desface lumi. Timpul dă înţeles a ceea ce nu se poate înţelege pentru cei care dau înţeles timpului.
Ce-ar fi fost dacă Adam nu ar fi muşcat şi el din fructul oprit, dacă ar fi avut parte de acea eternitate promisă? Ar fi fost oamenii de azi meniţi neantului? Ar fi ştiut ce să facă în acea lume în care timpul nu e măsurat pentru că nu există? Sau, ce-ar fi fost dacă un om s-ar fi născut în altă zi, sau altundeva? Ce-ar fi fost sau cum ar fi fost dacă s-ar fi născut altfel, altcândva, altcumva, dacă alţii îi erau părinţii?
Tot oamenii, cei care sunt conştienţi de ei înşişi, spun că viața le aranjează pe toate aşa cum ar trebui să fie, de parcă există o ordine şi există un “aşa cum ar trebui”. Nu-i deloc dificil, greu, ca, involuntar, orice om să se gândească în ce măsură controlează el cursul faptelor, să se gândească dacă oamenii sunt cei care au descoperit cum şi cu ce se măsoară timpul sau dacă timpul le măsoară trecerea…
Sunt numărate bătăile inimii... Şi ele sunt în consens cu timpul. Sunt supuse aceluiaşi ceasornicar... La nivelul biologic, el, Timpul, controlează viaţa. Iar oamenii îl blamează, atribuindu-i eşecurile, temerile, ezitările, chiar şi ireversibilitatea. Mai ales ireversibilitatea, curgerea pe lângă om sau prin om, pentru că omului, deşi mândru de tot ceea ce este, are o frică enormă de dusul fără întoarcere al timpului.
Oamenii îşi trăiesc viaţa vânându-l, sau, cum nu-l pot ucide, încercând să-l conserve...
Cei care îl vânează sunt cei care-şi afundă picioarele în pământul avid de materie, încercând, chiar reuşind, să arunce sufletul neantului. Iar ei rămân roboţii care nu se mai ruşinează a-şi pierde onoarea, a minţi, a ucide, a fura, a-şi tranşa carcasele în schimbul unor plăceri ce, aşa obţinute, fac sufletul să se scârbească de carcasa în care au stat şi să-i sterpească viţa neamului.
Cei care îşi conservă încearcă să evadeze cu totul din limitele pământescului şi să se înalţe, trup şi suflet, spre a nu rămâne, nicicând, o carcasă menită a fi doar simplă cenuşă modelată, ce într-un final se va demodela. Aceştia încearcă să fie deţinătorii timpului, chiar să-l răpună, neconştientizând sau nevrând a conştientiza această imposibilitate a gândului. Sunt cei care, prin fapte şi trăiri, rămân totdeauna uitaţi de timp şi amintiţi mereu de cei care ar putea să le urmeze exemplul... Dar nimicnicia nu le permite să fie decât vânători, simpli căutători de iluzii, pierzând trenul eternităţii.
Cumva, cândva, toţi ajung să înţeleagă pierderea logicii existenţei şi a trecerii fără sens. Îşi realizează crimele pe care, de-ar fi materiale, justiţia umană le-ar cataloga abominabile. Atunci, pentru ei începe lupta, căutarea drumului pentru izbăvirea de păcate. Abia atunci, când n-ar mai avea ei nimic de pierdut, timpul se reia pe sine de la ei, lăsându-le răgazul de a contempla dezastrul. Atunci el se autoconsevă, pentru ca ei, marii vânători să aibă înţelesul deplin al propriului trecut. Ei, şi cei de lângă ei, următorii lor, bat drumuri înfundate de trecut.
Vânătorii, toţi, şi-ar dori să se renască, să se nască în continuu, pentru că realizează ceea ce le-a scăpat, în viață, netrăit. Dacă ar fi după ei, s-ar naște constant pentru a trăi tot, pentru a vâna tot timpul. Mai rar să-l conserve.
Dar pentru alții, unii dintre toţi cei care sunt parte a lumii, același timp, are o altă măsurătoare. Pentru cei care au curajul să-și țina inima, încă vie, pe palme și să-i simtă fiecare pulsație, pentru cei care se aruncă asupra senzaţii de Viu şi o devorează cu o intensitate tulburătoare, pentru ei, pentru ceilalţi, nu se măsoară în secunde, nici în ore și nici în ani sau decenii, ci în riduri. În ridurile de pe fruntea lată care trădează profunzime sau în ridurile aparute în colţul ochilor, de la prea multul nesomn al vegherii, de la iubirea oferită lumii, de la prea multe visele pentru care luptă spre împlinire, fără pic de remușcare, de la prea multe lacrimi pentru ceilalţi. Pentru ei timpul nu e decât posibilitatea desprinderii de banalitatea cotidiană, pentru ei timpul înseamnă fapte şi trăiri, la un loc.
Şi mai sunt unii care stau şi vânează timpul altora, pentru care timpul, are o cu totul altă măsurătoare. Sunt cei care nu se sfiesc să prindă inimi în gheare pentru a le fura bătăile, mai ales atunci când au motive să fie accelerate, cei pe care trăirea de om viu îi înfurie şi vor să o devoreze, cei cărora tulburarea, deznădejdea şi înfricoşara celorlalţi le este gând de împlinire. Timpul lor trece mai repede, dar cât de repede trece se poate să se vadă din cât de mult şi repede se urâţesc. Feţe boţite, corpuri diforme, priviri încruntate şi întunecate, vorbe răcnite, carcase desprinse din barda sau toporul ceasornicarului ce trebuie să stea de pază timpului celorlalţi. Spatele îndoit şi gura căzută, bolile furiei şi neputinţei de a birui oricând, oriunde, oricum, sunt semnele lacrimilor pe care le-au vărsat ceilalţi, atinşi de unitatea de măsură a timpului lor: ura.
Da! Omul este cronometrat... Oamenii sunt doar niște călători prin azi și prin mâine. Dar bine că, acum, e așa și nu altfel. Bine că există şi trupul și timpul și ireversibilitatea. Şi e bine că lumea nu depinde de fiecare, că totul se mediază. Ar trebui să se recunoască, totuși, că, altfel, ar fi o responsabilitate mare.
Bine că oamenii exista și astfel pot fi şi fericiţi, iubind, iubind lumea, iubind viața, iubind semenii. Acestă viață nu a fost dată pentru a fi întrebată, pentru a fi luată la întrebări de alţii, sau pentru a i se cere explicații. Trebuie trăită, acum cât încă e să fie trăită aşa, aici, prin și pentru idealuri, pentru ca nimeni să nu fie menit uitării. Într-adevar, în viață nimic nu e întâmplător. Cele douăzeci şi unu de grame nu trebuie să fie aruncate la gunoi sau în neant. Ele sunt totul şi ele sunt cele care trebuie lăsate să trăiască acele coincidenţe prin care Dumnezeu vrea să rămână anonim.
Cele douăzeci şi unu de grame reprezintă totul. Reprezintă egalitatea pe care oamenii-carcasă o uită şi îşi arată muşchii altora şi vieţii pe care ei vor să o ordoneze, împotriva nimic întâmplătorului. Dar tocmai egalitatea pierdută de ei îi face să fie doar un car mare strivit de buturuga mică ce îşi apără, neîncetat şi fără odihnă, miezul de numai douăzeci şi unu de grame. Buturuga mică ce în faţa oricărui car se aşează pentru a salva alte şi alte douăzeci şi unu de grame, cu orice preţ, cu preţul de a exista drumuri pline de care învechite sau nemişcate, ori chiar al eliberării în neant a ceea ce nu poate fi altfel eliberat. Căci nimic din toate, nu e decât întâmplare deloc întâmplătoare ci necesitate ce trebuie împlinită şi împlinire ce nu poate fi, în nici un fel, oprită.

duminică, 10 iunie 2012

Beţia albei morţi

De s-ar întâmpla mâine, eu nu m-aş mira, pe tine te-ar surprinde. Însă cei mai mulţi nu şi-ar putea ierta încrederea în trecut. Chiar dacă mâine încă va mai da răgaz, nici tu nu ai fi pregătită, dar ei, cei mulţi, ar tot avea încredere în trecut. Fie mâine, fie o zi mai târziu, sunt câţiva care cred că deja sunt stăpâni pe situaţii, că îşi pot pregăti caii albi pentru parada învingătorilor. Sunt deja dedaţi beţiei, încălziţi, în plin ger. Îşi tot doresc să se ştie trăitorii liniştii impuse.
Dacă aş şti când se va prăbuşi ultima redută, aş da de veste, dar ţie nu ţi-aş spune... n-ai fi încă atât de aproape şi te-ai prăbuşi. Prăbuşindu-te, prea repede s-ar lăsa îngheţaţi cei ce vi-sează beţia. Acelora ce vor afla li se va clătina, o vreme, pământul sub picioare. Vor fi unii ce-şi vor pune privirea în pământ, şi alţii, ce-şi vor ridica privirile înspre cer, implorându-şi iertarea.
Am învăţat să ştiu şi să nu mai spun. Nu mă mai contrazic nici pe mine, nici cu tine nu mă mai contrazic. Tu ştii bine, eu am timp, nu ştiu însă dacă tu ai tot atât de mult cât am eu. Tu te grăbeşti să uiţi de adevăr, eu aştept să ţi-l scot în cale. Eu, stau sprijinit pe furca cerului şi aştept clipa fulgerului ce va doborî pârleazul de care îţi este frică să treci şi să vezi cât de drept e drumul. Te văd că pasul n-are păşire şi nici gândul orizont...
Sunt grăbit aici, sunt asemenea cu cel ce sunt şi acolo, acasă. De ceva fapte încoace, nu mă mai grăbesc. Pentru tine m-aş grăbi. Dar văd că acei ce se aşteptau să mă grăbesc, crezând că mă grăbesc, se simt plini de sine, se simt prea stăpâni pe situaţii şi se pregătesc să se sărbătorească. Nu mă mai grăbesc, văzându-le gândul încălzit la gândul că beţia lor este fără sfârşit. Le sufla gerul în ceafă şi s-au grăbit să se arate cu prada în faţa propriei mândrii.
Am tot timpul ce lor le lipseşte. Acum unii cred că vremea a trecut, doar eu ştiu că abia de acum începe o vreme nouă. Mă întreb cum se vor simţi cei care, acum îmbătaţi devreme, vor fi cuprinşi de ger şi din beţie se vor trezi în somnul morţii albe... Eu am timp, şi tu şi eu vom avea timp... Ei însă nu mai au... Cei mai mulţi nu vor mai fi interesaţi de neadevărurile ce le ştiu acum. Adevărul îi va face să întrebe de ce şi-au pierdut timpul.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: