sâmbătă, 30 iunie 2012

Acum, aici... între noi, nu-i imposibil

Aici, acum, unde totul se măsoară, unde toate au dimensiune, unde comparaţia se face prin mai mic sau mai mare decât unu şi unde contează când “mult” este pus în faţa lui “mai”, îmi caut puterea de a visa. Faţă în faţă dacă stăm, nimeni nu ar putea să vadă oblică linia privirilor noastre. Unul lângă altul dacă stăm, nimeri nu ar putea să vadă un hotar care să ne despartă.
Aici, acum, noi suntem Cer şi suntem şi Pământ. Noi suntem ceea ce suntem văzuţi şi ceea ce suntem cunoscuţi, la fel cum suntem nevăzuţi şi prea greu cunoscuţi. Suntem un tot şi totul numai noi, aici, acum, ni-l putem şti. Noi ne ştim “mai” sau “mult mai”, fără a privi diferenţele ca esenţe de numitor şi scăzător.
Dar de dincolo de noi, din umbra tribunelor, acum şi aici, se vede că eu sunt jos şi tu eşti sus. Între piedestalul de sub piciarele tale şi pământul de sub tălpile mele, privirile care compară văd o înclinare pe care nu o pot închipui ca putând să se suprapună cumva, vreodată peste linia privirilor ci mai degrabă peste hotar. Eu sunt umbra, tu eşti pasăre de foc, în zbor. Se spune că tu spre mine ar fi să priveşti în jos, şi de-ar fi să o faci, te-ai putea trezi în norii ce ţi-ar îngreuna zborul şi te-ar coborî sub marginea lor de unde ar urma să te prăbuşeşti. Iar despte mine se spune că privesc prea mult în sus şi nu mai ştiu măsura. Că nu văd pe unde calc, că nu văd ca prăpastia este chiar sub pasul meu următor.
De dincolo de noi sunt cei mulţi, sunt cei care îşi poartă ochelarii cu cozoroc bine fixat, pentru a-i proteja de lumina care le-ar veni de sus şi le-ar tăia perspectiva ce le este de folos în a defini pe departe şi a preface trăirile în nimicul tot la care omul nu mai are dreptul, nici măcar pentru a se convinge dacă este tot sau nimic. Prin prisma perspectivei, se spune că sunt eu la margine de lume, acolo unde doar un pas poate să mă facă neştiut şi nevăzut. Şi tot perspectiva lor, ţie ţi-ar spune, ţie ţi-ar cere, să te laşi stând aproape, în cercul lor, de acolo de unde se modelează perspectiva şi se măsoară distanţa, înălţimea şi timpul pierdut, acolo unde lipsa trăirilor este o normalitate care dă conţinuţ existenţei, acolo unde preţul vieţii este dat de titluri, funcţii şi onoruri.
Din marginea mea de lume, e mare distanţa până spre tine, dar nimic nu mă opreşte să o merg, nimic nu mă trage înapoi, ci doar spre înainte. Din mijlocul lumii, trasă mereu înapoi de vorbele şi şoaptele lor, e greu să ţi se pară uşoară plecarea spre mine ori venirea mea spre tine. Puterea stă în altceva, altceva ce suntem noi.
Eu sunt Cuvântul ce-l rostesc şi sunt Cuvântul pe care îl respect. El îmi este totul acum, aici, el se aude şi se vede. Tu eşti motiv de a-l rosti, tu-mi eşti gând spre a-l scrie. Prin Cuvânt rostesc despre viitor şi rostuiesc viitorul faptelor şi faptele viitorului. Şi este balsam şi armă, foc şi apă, rod pământesc şi aer ce se curăţă pe sine pentru a nu se lăsa otrăvit. Este drum înzăpezit pentru cârtitori şi drum spre înălţimi pentru doritorii de orizont larg. Sunt Cuvântul marginii de lume, Cuvântul care cuprinde în el hotarul dintre viaţă şi moarte.
Nu se vrea auzi, nu se poate înţelege, nu se concepe a se accepta. Că doar noi, neştiuţi de nimeni, putem şti de ce oblica se poate să se îndrepte şi să fie hotar ce nu ne desparte, ci desparte trăitorii care ştiu să trăiască de cei care nu ştiu să trăiască, pe cei care vor să trăiască de cei care nu vpr să trăiască. Aşa cum suntem văzuţi pe Pământ, e doar ceea cea se vede pe Pământ. Altceva e ceea ce schimbă proporţiile şi semnele din “mai” şi “mult mai” în egal.
Aici, acum, este restul materializat din ceea ce poate fi numit acolo, totdeauna. Prin aici, acum mă vede oricine de aici, acum. Ţie îţi este deschisă calea să ai înţelesul întreg a ceea ce reprezintă totul. Ceea ce eu aici, acum, efemer şi temporal, nu pot fi, acolo, totdeauna, atemporal, sunt. Mă arăt celor ce ştiu Cuvântului să-i dea relevanţă, dar ţie, prin trăiri mă pot arăta. Prin tine pot să vadă şi cei care definesc perspectiva orizontală cât de săraci sunt în imaginaţie, lipsindu-se de perpedicularitatea înălţimii pe care o definesc fără să ţină cont de sensul ascendent sau descendent.
Sunt jos şi nu mă tem. Eşti sus şi am puterea să îmi îndrept privirea spre mai sus, acolo unde ştiu că e loc pentru împreună, nicicând de atins de unul singur. E altundeva decât îl cred cei care stau cu ochii pe ceas şi pe numărătoare, cei care stau cu un ochi închis şi privesc prin lunete măritoare aşa-zisul dezastru pe care mi-l tot prohodesc şi se miră când văd corbii care zboară înspre ei.
S-ar zice că sunt piatra de încercare a puterii de sparge munţii, sau altoiul ce poate face buruiana rea să nu mai otrăvească ci să fie chiar stejar falnic şi protector de arşiţă şi furtuni. Sunt prag şi pentru tine, demarcaţie între ceea ce ai fost şi ceea ce ţi-e dat a fi, de nu vrei să rămâi ceea ce ai fost. Sunt unic prag de-l poţi tu trece, şi doar pentru tine de te încumeţi să-l treci. Astfel se opreşte şi mersul meu pe margini de lume şi pasul ce se pregăteste a se pune nu se mai poate teme de abisul în care poate pătrunde. Eşti propria-ţi alegere de a arăta, nu celor care te privesc, ci acelor care te văd, că ai puterea de a fi îndumnezeitoare şi călcătoare în picioare a tuturor stavilelor ce ţi s-ar putea pune aici, acum, acolo, totdeauna.
Sunt jos, eşti sus... Hotărârea e a ta, hotarul îl putem trece împreună. Neştiuţi de nimeni... Acum, aici, între noi nu-i imposibil pasul uriaş peste stăvilarele ce lasă lumia să fie ştiută doar după mărimea umbrelor, spre nemurirea ce ni se poate nouă lăsa şi aici, cât încă e acum. Nimeni şi nimic nu te poate opri de eşti pregătită să îţi cunoşti cu adevărat locul pe care îl poţi avea acolo, totdeauna. Aşa cum nimeni şi nimic nu te poate face să nu-l laşi la îndemâna altcuiva, de îţi sunt mai dragi cuvintele mari şi îţi este teamă de fapte mari, de nu îţi sunt mai aproape cuvintele celor neputincioşi şi fugi de singurul drum ce nu se rătăceşte pe coclaurii pădurilor întunecate prin care merg oamenii aici, acum. Orice se poate. Cheia de boltă sub care este poarta ce tu o poţi deschide, se sprijină pe hotărârea ta. Şi poţi fi cea care deschizi un drum spre înţelesul altora. Tu!

vineri, 29 iunie 2012

Eliberare fugară

Sunt multe zile deja trecute de când măsor trecerea zilelor prin altceva decât calendarul în care un nume şi o cifră se asociază trecutului, prezentului sau viitorului. Nici n-aş avea cum să mă folosesc de măsurătoarea tuturor. De-ar fi să mă folosesc de numele zilei, mi-aş întuneca privirile şi m-aş grăbi să iau decizii pe care nu le-aş mai putea întoarce. M-aş trezi în mijlocul unor bogăţii de fapte absurde. M-aş trezi în mlaştină.
Am un calendar altfel. Un calendar în care toate sunt scrise şi înscrise prin trăirile mele, cu trăirile mele. Mi-ar spune unii că e un calendar din care nu se vede cum trece timpul, din care pot să vadă cum se învârte timpul în cercul din care nici el nu vrea să iasă, nici pe mine să mă lase să ies. Simt... ştiu... Cineva l-a legat de pragul de intrare spre a întoarce drumul. Eu trag înainte, se trage de el înapoi. Eu mă ridic, se trage de el în jos. În sus, în jos, înainte, înapoi... şi ceasul nu se mai învârte şi calendarul o lumii o ia razna.
Mi se cere... Se vrea... Dimineţilor, când le dau bineţe, mă întreabă de ştiu ce s-a mai întâmplat în gândul meu... De nu m-ar întreba ele, poate că aş crede că mi-este mie dat să pornesc hai-hui pe undeva pe unde valurile ceţii nu îmi dau liniştea de a sta în cumpănă, între a sta şi a pleca, între a face şi a stagna.
Sunt gândurile mele cele care s-au lăsat prădate, s-au lăsat golite de înţelesurile ce şi le regăsesc în fiecare seară? Sunt gândurile mele cele ce îmi bat darabana în fiecare dimineaţă, spre a mă accepta căutător al grinzilor pe care să-mi sprijin plecare grăbită, împotriva hotărârilor pe care înserarea le pecetluieşte? Sunt gândurile mele cele ce-şi caută o eliberare înspre nemaiexistenţă împotriva gândurilor de a face tot ceea ce nu s-a făcut şi nu s-a terminat?
Trag timpul spre matca lui firească, zi de zi, în fiecare dimineaţă. Din când în când îl mai las să-şi facă de cap, nu pentru că mi-ar fi plăcută lucrătura ce o poartă cu sine, dar ştiu că aşa îşi dă în petec. Încearcă să-şi aşeze triumfalitatea peste ultima picătură de vis, cea care leagă somnul de viaţa în care se ştiu toate, la îndemnul celor care mă ştiu că vin în fapte cu toate cele care le aduc din trecerea peste poarta cerului. De nu l-aş lăsa multe le-aş crede că de acolo de unde se hotărăşte cine, şi cum, şi când poate trece peste ape învolburate pentru a limpezi izvoarele, şi mi-aş afunda picioarele în mâlul ce aşezat este, pe margine, spre a mă murdări şi a putea să arate ei cu degetul spre mine, ca cel care nu are în mână torţa adevărului ci una cumpărată din târgurile de vechituri. Făcându-şi de cap, pot găsi locul în care îşi doarme, pe o singură ureche culcat, somnul, cel care l-a plăsmuit după chipul şi asemănarea altcuiva şi nu a celui care sunt.
Dimineaţa este clipa zilei în care s-au mutat toate cele pe care le-am trăit cândva răsfirare de-a lungul întregii zile. Acum au  fost adunate la un loc şi trimise în zori de zi pentru a-mi împiedica faptele de la ora ştiută a începutului de zi, şi, cum nimic nu se întâmplă ceea ce cuiva îi este teamă că se poate întâmpla, revin undeva înspre începutul serii, la ora fixă. Aşa se înţeleg toate. Aşa se ştiu toate. Aşa de înţelege cine şi pentru ce cauză nobilă a nebuniei se întâmplă, de atâtea multe dimineţi, îngândurări cu sensul împovărat de desfrânarea ce ar vrea să mă înhaţe în mreje. Aşa se va şti de ce desfrâul va fi muchia de cuţit prinsă de coada de topor ce va tăia feciorelnicul fir al copilăriei, cea care va tăia absurdul vieţii vândute celor ce comandă moartea. Şi va tăia avântul oricui ca încerca să zboare. Fără scăpare, fără soluţii. După ce toate se vor consuma, resturile rămân acolo de unde au plecat îmbrâncelile ce-mi arătau că soarele răsare nu la fereastra pe care puteam să o privesc din pat, ci la aceea unde mi-ar fi dat să ajung urcând o scară ce nu are coborâre, ci doar aruncare în gol.

miercuri, 27 iunie 2012

Privind spre cele două lumi

Două lumi par a exista. Într-una trăiesc unii, într-una trăiesc alţii. Se spune că e una sus şi alta jos şi, tot la fel, se spune că e una în stânga şi alta în dreapta. Se spune cum că ar exista o lume în care totul este văzut şi o lume în care nimic nu este văzut.
Nici nu s-ar putea ca un singur gând să poată să împartă altfel şi unitar ceea ce nu este unitar. Două lumi, două feţe. Două lumi ce nu s-ar fi putut gândi cineva că se pot amesteca. Şi nu s-ar fi amestecat dacă oamenii nu erau făcuţi să uite ceea ce sunt, tocmai ca să poată să-şi dea seama, după ce vor fi trecut viaţa, câtă ticăloşie şi-au adunat în marea lor dorinţă de a se arăta stăpâni şi stăpânitori ai celor ce au avut puterea şi dorinţa de a păşi pe drum şi nu prin desişuri.
Două lumi pe care oamenii nu le mai separă, nu mai vor să le separe. Nu mai au curajul să le separe pentru că nu îşi mai ştiu accepta alegerile. Se bat cu pumnul în piept şi bat cu pumnul în masă aşteptând osanale, vorbind despre sfinţenie, despre lumină, despre adevăr, despre iubire, despre încredere, despre curaj, despre demnitate, doar din plăsmuiri şi din dorinţele lor. Sunt poveştile celor care nu pot fi sfinţi pentru că şi-au călcat sfinţenia în picioare, nu pot avea lumină pentru că s-au coborât în întuneric, nu pot şti ce este adevărul pentru că mint, nu pot iubi pentru că ura le este emblemă, nu pot fi de încredere pentru că dezamăgesc continuu, nu au curaj pentru că ei tremură de frică, nu sunt demni pentru că laşitatea le este reper dominant. Sunt dorinţele celor care s-ar mai dori îndumnezeiţi, nu ştiu cum mai pot ajunge la pragul îndumnezeirii şi vor apropae pe cei care au ajuns pe aproape. Sunt dorinţele celor care îşi mai aduc aminte de frumuseţea vieţii în lumină şi jinduiesc după ea însă le e teamă că nu o vor mai putea-o avea şi, apropiindu-se de cei care o au, îşi doresc să o recapete repede, cât mai repede, fără să înţeleagă pragurile ce le au de trecut, spre a dovedi că pot avea iarăşi lumină. Sunt dorinţele celor care minţind au ajuns să trăiască în minciună şi s-au transformat pe ei în temple ale minciunii iar când viaţa le-a mai dat câte un ghiont au căutat să se alăture celor ce s-au lecuit de această boală, dorind să pimească şi ei vindecarea, afirmând despre adevăr în speranţa că e de ajuns afirmaţia ca să scoată din ei chiar şi minciuna lor despre afirmaţie. Din trăirea urii li s-au născut dorinţele de a cunoaşte iubirea şi de a învăţa să iubească, mergând, din treaptă în treaptă către cineva care cu adevărat le poate arăta iubirea sub forma ei firească şi normală, fără a se îndoi sau rupe, cu toate valurile amestecate ori chiar negre de ură. Dezamăgitori continuu fiind, dezamăgiţi de cei ca ei câteodată, dorinţa de a avea pe cineva care să nu-i dezamăgească şi să aibă încredere în ei şi-o arată vorbind despre încredere şi oameni de încredere şi încrezători caută. Din înfricoşatele continue clipe ale vieţii şi-au născut dorinţele de a avea curajul ce-l au cei spre care viaţa le-a îndreptat paşii, spre a înfrunta orice piedică, de a se înfrunta pe sine şi de a se confrunta cu sine, de a putea să rupă barierele ţinătoare în frâu şi în lanţ. Şi din prea multele nedemnităţi, s-au arătat dorinţele de a fi dincolo de bariera celor care caută doar locuri calde în care să nu se teamă nici de frig, nici de viscol, nici de furtună, nici de arşiţa soarelui, vânzându-se pe sine ca trup, ca minte şi ca suflet.
Se zbat şi se zbat pentru a face din curcubeu un pod către Dumnezeul pe care l-au trădat şi uneori împăiat cu cuvinte alese şi fapte potrivnice! Privirile şi le îndreaptă cât mai departe de umbrele lor, spre zările spre care văd şi ştiu că între Cer şi Oameni există poduri mari. Şi caută înspre acolo spre a putea crede că măcar o punte pot să-şi găsească în fulgerul de aproape. Spre acolo privesc, spre acolo gândesc, dar aici, aproape se opresc!
Din pacat, din întuneric, din minciună, din ură, din dezamăgire, din laşitate, s-au amestecat poruncile şi s-au stricat rânduielile. Fug făptaşii crimelor înspre întuneric şi flutură steaguri fosforescente spre a se arăta trăitori în lumină şi scriu cărţi cu gândul la lumina pe care au lăsat-o, de atâtea ori, plată a vămii întunericului. Şi-aruncă asupra lor blestemul, una scriind alta făcând. Cei scris este mai puternic decât ceea ce este spus, aşa cum ceea ce este spus este mai puternic decât ceea ce este doar gândit. Ceea ce scris este, nici focul nu topeşte, doar fapta împlineşte. Peste timp şi peste vremuri adevărul izbândeşte, rostul scris se împlineşte, nici prin moarte nu se opreşte.
Între lumea culorilor zămislite de albul luminii şi zămislitoare de lumină albă, doar fulgerul ce arde privirile, şi mâinile, şi paşii, şi faptele, şi visele, şi timpul celor care caută să amestece în creuzetele lor minciunile cu adevăruri, spre a se pierde urma esenţei. Şi caută a găsi culori şi se dau de ceasul morţii că nu pot preschimba griul în nuanţe, fie ele şi spălate până la abia-vedere. De frica luminii, îşi colorează privirile cu gri, minţindu-şi gîndurile că pentru toţi, totul este asemenea. Un timp uită să-şi mai amintească de curcubeu şi deschid un zâmbet larg ce poartă în colţurile gurii consemnul rânjetului neputinţei.
Sunt două lumi ce s-au amestecat de jos în sus, de la stânga la dreapta, dinspre întuneric spre lumină. Puţini mai stau într-una singură. Puţini mai vor acum să se separe iarăşi. Acei puţini ştiu că una dintre ele trebuie să-şi accepte sfârşitul.
E luptă mare... nu între cei care stau drepţi în lumea lor. E luptă mare între cei care se arată la faţă şi cei care încă nu ştiu în ce lume trăiesc şi nu vor nici să-şi aleagă una, doar una. S-ar dori stăpânitorii zărilor înalte stând în aşteptare, aşteptând ca înălţimea să se coboare în patul lor.
Doar că, oricâte cuvinte vor spune şi vor scrie, o sabie din teacă a fost scoasă. O sabie ce deja taie drum de hotar între cele două lumi. Un drum al călăuzelor ce şi-au aprins făcliile. Iar sabia taie fără cruţare. Adevărurile se vor arăta celor care le-au minţit, celor care au fost minţiţi, celor care vor să ştie că cei care vor face ca ei, ca ei să păţească. Va fi încrâncenare mare, vor fi acuzaţi cei ce vor pune adevărurile în vederea tuturor, vor fi şi cei care în ceasul al doisprezecelea vor renunţa la minciuni. Dar nimic nu va mai fi argument pe cei care s-au pironit cu un picior într-o lume şi altul în altă lume ori cu capul înspre adevăr şi cu trupul înspre minciună. Şi, în nici un caz pentru cei care şi-au pus picioarele murdare deasupra adevărului sau luminii!

luni, 25 iunie 2012

Voi, femeile, noi, bărbaţii...

Bat mereu la porţi închise căutând să mă pliez pe calalpodul lumii. Şi de câte ori o fac, acolo unde nimic nu se pliază, mă simt ca un model invers. Ceea ce se vede este la fel, dar ceea ce nu se vede, ceea ce nu este faptă în ochii tuturor, e tocmai pe dos. Credeam mai de mult, acum sunt convins că nu am învăţat niciodată ce înseamnă a coborî. Dimpotrivă, totdeauna mi-a plăcut să urc, să escaladez, dar mă apuca groaza, mă înfuriam chiar, când mă gândeam să şi cobor. În grote am intrat rar şi doar în cele orizontale.
Şi mi se mai pare că e ciudat să privesc în jos. Atât de frumos e orizontul şi atât de frumos e cerul. Îmi este de ajuns să simt pământul sub tălpi. Aşa îmi este uşor să văd şi privirile celorlalţi, mai ales ale celor care mă privesc de parcă aş fi aterizat direct în curtea cu ziduri înalte, în care îşi ascund faptele.
Şi am de furcă mult cu oamenii dar şi cu mine însumi. Pur şi simplu gândurile calapodului se pierd repede, mai repede decât pot să le adun la un loc. Mă tot întorc la ceea ce ştiu. Ştiu că suntem aici pentru a fi emblemă a Pământului şi simbol al eternităţii vieţii pe Pământ. Suntem pentru că suntem, voi cele ce sunteţi, noi cei ce suntem.
De când s-a dat Pământului unicitate, căutarea întregului s-a vrut a fi calea pe care orice înălţime se lasă a fi dominată şi cucerită. Şi s-a lăsat lege pentru a fi respectată şi lege care să nu fie mai prejos decât viaţa. O lege care să fie a fiecăruia şi valabilă doar sieşi, nicicând de lăsat la voia altora. S-a dat ca implinire, dar oamenii, în nebunia lor contestatară, au parafrazat-o şi au citat-o. Şi-au luat-o pe încercate, căutând, cu un ochi închis, să nu-i orbească lumina, doar-doar vor găsi ceva în care să înfigă un ic demolator. Mulţi, foarte mulţi au căutat şi s-au ales cu ochii privind niciodată în aceeaşi direcţie, iar alţii s-au prăpădit tot căutând.
Căutătorii comorilor din vise alambicate, acum când rânduielile toate s-au stricat, legiferează icul care să separe pe unu de unu sau, de nu se poate, să se agaţe şi de un unu şi de al doilea unu.
Apa se fierbe doar dacă arde focul. Focul, de simte pământul, le arde pe-amandouă, în nemişcare, iar de nu arde focul rămâne să se mlăştinească. Iar de bate vântul, lasă apa să se învălurească. Apa în apă se pierde; oricât ar bate vântul, nici un vânt nu-l face să fie mai tare. Vânturile înteţesc focul. Iar focul arde şi mai tare după ce vântul se domoleşte. Foc lângă foc pîrjoleşte şi cerul şi pământul. Şi doar apa poate să domolească focul.
În orice parte s-ar îndrepta privirea, oricum ar fi să se vadă, de departe sau de mai aproape, suntem noi şi sunteţi voi, din necesitatea noastră de a exista voi, din dorinţa voastră de a exista noi.
Suntem noi, văzuţii de voi, pentru că voi ne duceţi spre a fi văzuţi. Suntem noi puternici pentru că voi nu sunteţi puternice dar ne daţi puterea de a fi puternici.
* * * * * * *
Suntem noi mai aproape de Dumnezeu pentru că voi ne faceţi să zdrobim întunericul.
Şi tocmai aici, oiştea lumii s-a rupt. S-a rupt când noi, bărbaţii, am crezut că avem lumina pentru că existăm, nu pentru că trăim. Existând, ne-am luat drept de viaţă şi de moarte asupra a orice. Am uitat să o dăruim ca să o avem. Şi-am lăsat întunericul să se lase greu şi apăsător asupra celor care ne îndumnezeiau. Ne-am făcut coroane şi am început să căutăm să avem diamante bătute, în ele. Şi-am început să cumpărăm diamante. Sau să furăm diamante. Sau să obligăm pe cei ce le şlefuiau să ni le dea. Sau să rupem din coroanele altora diamantele meritate de ei. Sau să arătăm diamantelor ciocanul şi nicovala pentru a se lăsa prinse în coroanele noastre.
Şi chiar cei care au adunat mai multe, au vrut tot mai multe. Şi-au vrut şi perle, mari sau mici, doar să fie acolo, pe fruntea lor bătute, să fie văzute. Şi s-au scos perlele chiar nelustruite încă şi s-ai prins, cu plată mare la meşterii care le mascau necreşterea, în coroane.
Noi ne-am vrut coroane, noi am coborât în mlaştini, ca să nu fim de ruşine că nu suntem încoronaţi. Şi-n mlaştini au început lupte între încoronaţi şi încornoraţi. Oricum, cei care luptau nu mai ştiau ce sunt. Căci erau de-amândouă, deodată.
Şi, ca să fie înţeleasă lupta, s-a dat zvon că e mare ruşine să nu aibă coroana decât un diamant. Şi fiind vorba de mare preţ, de mare consideraţie şi de mare bogăţie, puţini au mai vrut să rămână în ruşinea primordialităţii. S-a cheltuit aproape toată lumina pe coroane.
Mare zvârcolire şi împotrivire se porneşte de fiecare dată când se vede coroana unora luminată ca ziua. Chiar de are un diamant, sau are mai multe, ochii se îndreaptă spre viaţa, spre trăirile şi spre diamantele coroanei. Zvârcolire, zbatere şi război se porneşte, munţi de gunoi sunt mutaţi spre a-i acoperi lumina sau măcar aura. Unii chiar îşi pierd şi măsura şi coroana, dar şi dreptul de a avea o coroană vreodată, în această luptă a hoţilor împotriva unuia care, orice s-ar face, tot ajunge rege. Şi tot rămâne îndumnezeit, oricâte neguri i se pun şi deasupra, şi dedesubt, şi înainte, şi înapoi, şi de-a stânga şi de-a dreapta.
* * * * * * *
Am uitat că nu suntem mai presus de drumul nostru. Am uitat că pentru a ajunge sus, trebuie să urcăm. Dar noi nu avem scara de urcare, când ni s-a dat lumina ni s-a arătat calea. Am uitat şi am început să căutăm nu calea, ci scara. Şi teama de cădere ce o avem plecând la drum, ne-a făcut să vrem scări înnădite. Nici prin gând nu ne trece că scara se ridică mereu, dacă i se înţelege menirea.
Nouă ne-a intrat în cap ideea că trebuie să cucerim. Şi voi v-aţi lăsat înşelate de ideea că sunteţi cetăţi care să staţi în bătaia catapultelor. Ne-ar fi de mare folos şi v-ar fi de mare folos dacă ne-am şti iarăşi bucuroşi de privirile voastre răsplătind trăirile şi nu faptele, răsplătind dorinţa de a fi împreună şi nu dorinţa împreunării. Iar nouă ne-ar trebui să avem iar puterea de a înţelege că nu cucerim, ci doar cumpărăm sau obligăm sau impunem. Noi putem avea doar răsplata îndumnezeirii când pe voi vă putem urca spre Cer.
* * * * * * *
Greu să se mai schimbe acum, în ceas şi vreme de cumpănă. Dar legea nu se va schimba, nu se va face o lege nouă. Puţinii care sunt merituoşi, alţii, tot puţinii care vor mai schimba ceva, vor purta coroane. Coroane în care nu diamantele, oricâte ar fi, vor fi cele care vor da strălucire, ci lumina pe care o vor putea dărui. Noi puţini, voi multe...
Din coroanele acum false, meşterii noilor vremuri, care deja s-au arătat, vor smulge diamantele şi le vor pune în coroanele pe care ei le fac şi tot ei le vor pune pe creştetul celor ce şi-au păstrat sau recâştigat dreptul de încoronare. Iar descoronaţii, încornoraţi, vor rămâne înglodaţi, privind drumul spre înălţare, drum pe care ei nu vor merge.
Voi aţi fost aduse prea mult în întuneric de noi. Sunteţi în întuneric, dar nu e pedeapsa faptelor voastre. Aţi plătit vieţi la rând. Acum vremea plăţilor false trece. Acum va veni vremea plăţii de către cei care, cu adevărat, au datorii ce nu se mai pot amâna la plată. Iar plata este neurcarea.
Noi vom fi puţini, voi atâtea câte trebuie să fiţi. Oricum de multe ori mai multe decât noi. De tot atâte ori câte zile rămân oamenilor să lucreze, când ştiu că şi odihnă trebuie să aibă, dintr-o săptămână bătută pe muchia timpului.

sâmbătă, 23 iunie 2012

Prima zi, cu nume anonim

E prima zi, ivită anonim, de sub faldurile nopţii ce s-a scurtat, clandestin,  împinsă de la spate de un timp grăbit, prea grăbit de amintirea viitorului.
Dintotdeauna, de mai mult decât ne-ar fi dat să ştim, de dincolo de puterea de a înţelege, chemarea ce a fost, s-a ridicat rostuitoare de început. Şi stele au pornit, urcând spre cer clipa ce-o aveau, întâmplătoare, aproape, mai aproape, realitatea încrustată în scriptele lui dintotdeauna.
De demult, de când înţelesurile se îndreptau spre stânga sau spre dreapta, nicicând deodată, cu gând spre alt gând, ştiute erau clipe, voite erau fapte. În seara cu stele şi ape oglindă, puteri nevăzute un semn clar au dat.
E vreme nouă, e vreme ce vine. Cu semn de-mplinire şi pas spre mai mult. Sub foşnet de rouă, şi zori spre venire, trecutul spre moarte s-a dus neştiut. Lumina din suflet, privind spre departe s-a pus să arate ce fi-va mereu.
E azi ziua-ntâie a pasului nou, spre vremuri ce lasă înaltul întreg. S-a pus la-ncercare dorinţa de iaraşi, dorinţa de totuşi, dorinţa de chiar. S-a spus înainte de-a fi să tot fie, să-nceapă degrabă, e timpul de-a fi. S-a dat semn spre ceruri, de nimeni ştiut, de toţi auzit.
Revin de departe, cu marile-nsemne a spusei de-atunci, ştiute consemne, în dans spre un tot, ce-n nopţi şi în zile, în prag de-nnoptare, în prag de-nzorire, un singur întreg să fie văzut.
Azi, ştiu că pot spune, pot face rostire, că-i timp de-nceputuri, că-i timp de normal, zorit de răstimpuri, zorit de-aşteptarea de val şi de mal. O zi anonimă, cu urme de-a pururi, e dată înscrisă  de când, coborând, ştiam că va fi. Şi pot iarăşi spune, privind spre pământ, spre ochi căutând un pas înainte, nicicând înapoi.
Azi spune pe nume a ceea ce-i tot, răstimp fără falduri, cu sens de trăiri şi faptă de “fie”, cu praguri trecute, spre sus, tot mai sus. Şi spune-i pe nume, pe azi regăsindu-l, să simţi pe “a fi”.
E ziua întâie a faptelor de împlinire a legii, a firii...

vineri, 22 iunie 2012

Al nostru nume, ireductibil

Când cerul zilei începe să-şi închidă ochii spre a dormi o noapte de trecere spre o altă zi, privesc genele ce se vântură în palele unei adieri ce-mi limpezeşte clipele nesomnului meu. Din nesomnul meu mă trezesc de atâtea ori încercând să-mi amintesc de ce de atâtea şi atâtea ori mă tot trezeam căutând răsăritul unei stele ce ştiam că, într-o noapte ce va fi sfârşit de vreme şi început de vremuri, va fi contur al formei jumătăţii ce-mi este căutare şi regăsire.
N-am uitat, nu uit, nu voi uita. Eu nu sunt prizonierul uitării. Ştiu timpul cum se scurge, ştiu timpul cum curge. Trece pe lângă mine şi îi înţeleg graba, criza de identitate. Nici cerului de noapte nu i se mai arată triumfător ca altă dată. Şi parcă adoarme sub arşiţa zilei.
Te-am aşteptat, am învăţat să te aştept. Iar aşteptarea mi-a sopţit, la ceas de taină, cuvântul dezlegării de trecut, cuvântul de-mplinire. E cuvântul care prinde-n palme adevărul viitorului, e cuvântul care-nnobilează meniri. E cuvântul legîmântului ce ne dă de pe acum acelaşi, dintotdeauna, nume. Un nume al întregului ce nu poate fi cu nimic, decât cu el însuşi împărţit. Un nume care se împarte valurile furtunilor.
Din plină iarnă-n plină vară... E vorba ce-mi răsună dimineaţa-n gând, e ritm al vremurilor care vin. E ritmul ce l împrumută ritmul inimii ce-şi doreşte să-ţi îmbrăţişeze zâmbetul îndumnezeirii, iarăşi, şi iarăşi, şi iarăşi. Iarăşi şi iarăşi pe totdeauna...
Cerul zilei e azi parcă mai obosit decât l-am simţit vreodată. E ultima noapte scurtă de când nopţile s-au numărat. E ultima noapte... Şi timpul se grăbeşte spre noaptea care ne va face botezători de lume. Tu, eu... pentru ea, pentru el, pentru ele, pentru ei. Ultima zi singuratică răsuceşte ultima oară clepsidra. Iar eu voi fi primul grăunte de nisip ce se va curge în eternitatea ce eşti, la primul ceas de după miezul nopţii... Prima clipă a prezentului...

miercuri, 20 iunie 2012

Ca într-un templu sfânt

Se clatină cerul, se cutremură pământul, focuri se aprind când vântul adie. Nimic nu e vechi, nimic nu e nou, Nimic nu e altfel...
Departele spre care aleargă fete morgane, cu fiecare secundă care se lasă în umbra cadranelor ceasurilor, e aproape, mai aproape. Ochii închişi văd deja un răsărit care s-a arătat a fi în răsăritul zilei ce acum e copleşită de o noapte forţată să fie de furci caudine, de întrebări cu răspuns deja ştiut, de vuiet mirosind a timp ce se sfârşeşte.
Sunt cel regăsit în mine atunci când te-ai pus şi ai pus stavilă trecutului. Şi m-am lăsat reîntregit prin dorinţa ce ai făurit-o din lacrimile tale ce îşi secaseră izvorul în căutarea tămăduirii a ceea ce ştai că voi fi, ceea ce spuneai că că voi fi şi a ceea ce ur-mează să fim.
De mai departe înspre mai aproape, aşteptările se priveau, trecând prin sitele umbrite şi acoperite cu valurile înspumate de praguri şi porţi încrustate cu îndemnul nimicurilor ori a rătăcitelor decăderi spre amăgirea trăirilor.
Nici sus, nici înainte, doar jos şi spre-napoi, nicicum spre lumină, ci doar spre întuneric... M-au răzvrătit aşteptările, te-au răsculat dorinţele, spre a nu lăsa să se ştie chemarea pecetluită cu simbolurile viitorului. Din veacul din urmă ne agăţasem pe umeri viaţa ce o ştiam căutându-ne a-i da măreţie şi a-i regăsi întregul de demult rostit ca legământ. Veneam spre vremurile împlinirii doritor de adevăr, spre a limpezi consensurile tale. Veneai spre ceea ce ştiai că vom porni încătuşată de nespusele a-devăruri răstălmăcite în cuvinte remodelante ale realităţilor. Eu de departe, tu de departe, spre nicăieri acum, spre totdeauna azi.
Nici apele n-au dormit, nici vânturile nu s-au oprit. Doar stelele priveau fără să clipească adevărul ce-l aşteptau. Şi se temeau...
De-acolo, de sus, vedeau. Vedeau rotocoalele minciunii, vedeau învolburarea furtunii. Şi ne vedeau văzându-ne, văzându-te, văzându-mă. Şi ne vegheau, veghindu-ne, veghindu-te, veghindu-mă. Şi te vedeau veghindu-mă şi mă vedeau veghindu-te.
M-ai coborât spre tine din orizontul înstrăinării, redându-mă ţie, redându-mă mie, redându-mă lumii. Şi m-ai păstrat ţie pentru timpul următor, pentru vremuri care vin. Nimic nu e vechi, nimic nu e nou. Departele aleargă spre tine, venind spre mine. Răsăritul privesc ochii ce se trezesc din noaptea forţată să fie, din noaptea ce n-a avut motiv pentru mine, ce n-a avut sens pentru tine. Ca într-un templu sfânt stă sufletu-mi în tine, din prima clipă în care m-ai ascuns vederii trecutului, spre a mă arăta viitorului făgăduit.
Se clatină cerul, cutremurând pământul ce-şi uită timpul pe cadranele ceasurilor ce încă se încăpăţânează a da un sens şi o direcţie celor ce-şi pierd cumpătul în aşteptarea desăvârşirii intenţiilor urzite de dinainte de coincidenţa libertăţii tale şi rotunjirii anilor mei.
E semnul pe care cineva, anonim prin coincidenţă, n-a vrut să arate adevărul motivaţiei, lăsând înţelesul faptelor nedesluşite. Pas cu pas, adevărul s-a amprentat, dând realităţii forma ce trebuia să fie.
Clipe, clipe, clipe... Cobor iarăşi şi-mi simţi venirea...

marți, 19 iunie 2012

Spre bucuria celorlalţi...

Fie zi, fie noapte, privirile-mi risipesc, căutând să văd că se ridică negurile de pe chipul celorlalţi. Îmi stau în preajmă toate reperele şi cei care mă şi cunosc, ştiu când, cum şi unde mă pot găsi. Sunt aici, sunt mereu, sunt totdeauna!
În căutarea esenţei şi a primordialităţii, m-a trimis, din întâmplare, viaţa, şi dintr-o altă întâmplare m-a adus mereu aproape, de izvoarele din care a curs apă cristalină dar şi de izvoarele din care a curs apă plină de noroi şi sânge, ori de cele în care băltesc umbrele celor care s-au furişat, sub acoperişul de întuneric al nopţilor, spre a fura apa lor, curată şi neîncepută. Eram dus, eram chemat, ca să pot să rup bariere. Apăsat de grija de a lua urma celor ce căutau izvoarele curate spre a le îmbăloşa, am uitat că ochi hulpavi mi-erau pe urme. Nimic nu aveam de arătat spre vederea oamenilor, aveam doar ceea ce le era lor de preţ. Era de mare preţ că, îmbătaţi de visul de îmbogăţire, vânduseră anticipat ceea ce credeau că pot să-mi fure. Iar alţii, spre a se şti mai curaţi, mă condamnaseră în contumacie spre pierderea drepturilor şi uşurarea vânzării ce şi-o luaseră ca drept. Am uitat, m-am prins cu treburile importante ale celorlalţi, dar le cunoşteam mişcările. Şi le mai şi simţeam, eu omul, pe mine, omul, toate neruşinatele încercăti şi, cele de neoprit, hăituieli.
Eram eu însămi întâmplarea lor de a ajunge să se ruşineze, de a ajunge să se teamă, ca mai apoi să se depărteze, de susurul lin al cristalinului izvoarelor, de malurile apelor, de liniştea fântânilor. Eram eu, nemaipoftitorul de bogăţii lumeşti, teama lor de a nu avea ce să-mi arate că pot să pierd, şi nici ceea ce să arate în urma mea, spre mine, căci nimic nu era ascuns, de la clipa de însetare sau nedormire şi până la haina care nu se ruşina să stea îmbrăcată de mine, de era nouă ori de era prea mult arătată, ruptă pe alocuri. Eram, aşa cum am rămas, alegătorul râsului lor, timpuriu prea mândru, despovărat de securea minciunii care să stea asupră mea, aşa cum se lasă mereu văzută, deasupra lor. Spre bucuria celorlalţi, spre îmbucurarea unora, am ales să nu mă îngenuncheze noaptea, chiar dacă ziua mi se târau privirile de nesomn, să nu mă îngheţe gerurile, chiar dacă ziua căutam o rază de soare să-mi încălzesc degetele ce nu se lăsau convinse să arate spre ceea ce trebuie arătat. Eram eu, chemat să fiu eu, cel ce are curajul pe care laşitatea lor îl numeşte inconştienţă, să am răbdarea pe care ei o numesc pierdere de timp, să am credinţa, cea pe care ei o numesc prostie, să cred în iubirea pe care ei nu o suportă, fiindu-le asemănătoare crimei.
Fie de-a fost zi obişnuită ori, mai ales, de a fost zi de sărbătoare, am stat în răscrucea timpului pentru a nu lăsa rătăcirea să cuprindă sufletele, am luat în piept furtuna bucurându-mă de bucuria celor care puteau să stea la adăpost de furtuna care fusese stârnită împotriva lor şi, întâmplător, oprită de ajungerea mea, la ceasul când era ştiut că va lovi, ştiut fiind şi cum va lovi.
Am luat tristeţea celor dragi spre a-i şti bucuroşi, ştiind că pot să o fac să fie uitată şi fără să mai pună urme. Am luat nu doar tristeţea lor ci şi tristeţea ce era făcută să apară din orice, mai ales atunci când trebuia să nu existe. Şi-au fost şi acel “tot răul tău mi-l dă mie”, ştiind că răul există, ştiind că-l pot face să fie altceva decât se vrea, făcând să nu mai fie pentru cine trebuia să fie. Căci fiind întâmplare, puteam să fiu stavilă şi creuzet în care se poate totul preschimba.
Când întâmplare nu mai eram, s-a crezut, s-a spus, s-a indus că toate pentru mine sunt, că spre mine sunt făcute să vină. Şi către mine s-au repezit, spre a nu mai fi spre bucuria celorlalţi. Şi mi-a fost împinsă vrerea şi voinţa înspre nicăieri. Azi sunt al nimănui văzut, al nimănui crezut, al nimănui voit. Dar eu sunt acel ce sunt, acum şi mâine şi de-a pururi, spre bucuria celorlalţi şi împlinirea, dintr-odată, fără de simţire, a celor promise, a celor rostite, a celor scrise. Cei împotriviţi vor spune împotrivnitorilor ceea ce eu şi ieri, şi azi spun, despre timpul în care eu nu voi mai fi ceea ce sunt vazut acum: Vae victis! Ce multe speranţe deşarte se năruie! Câţi mincinoşi se prăbuşesc! Câte capete îşi căută securi!

luni, 18 iunie 2012

Mereu întâmpinându-te

Dintotdeauna şi pentru totdeauna, o mână întinsă a fost către tine şi pentru tine, umărul meu ţi-a fost sprijin ochilor înlăcrimaţi şi apăsărilor ce, de n-ar fi fost împărţite, ştiai că te vor îndoi, că te vor strivi.
Şi am simţit împreună cât de usturătoare erau gândurile şi cât de otrăvitoare erau cuvintele, ori cât de dureroase erau faptele. Le-am împărţit şi le-am dat nuanţă de simplă dorinţă de supunere, căreia îi putema opune nu aceeaşi faţetă, ci aceeaşi speranţă, nicidecum ură ci o înţelegere a neputinţei de a mistui frustrări adunate, suprapuse nimicniciei sufletului.
Mi-a fost mereu mâna întinsă şi aşa a stat chiar şi atunci când se credea că degeaba mai păstrează dorinţa de a se împreuna cu acea mână care închide lanţul asemenea horei din care se revarsă valurile înălţătoare. Ştiam că aşteptarea-i nu-i va fi în zadar, ştiam că trebuie să stea în aşteptare căci ştiută fiind aşa putea oricând să fie piedică altor lovituri ce spre tine ar fi fost îndreptate. Şi mai ştiam de norii mari ce se aşezaseră stavilă trăirilor şi plouase pe gânduri, iar vederea stătea ascunsă de fulgerele ce erau promise.
Şi mâna mea o vezi, o ştii, o găseşti mereu spre tine, întăminându-te. La fel ca totdeauna, la fel ca altădată, la fel pe totdeauna. Acum norii sunt mari şi negri, acum fulgerele fricii ţi-au orbit vederea şi în furtuna ce se vrea revărsată, stau far şi călăuză. Întâmpinându-te stau răbdător în aşteptare, ştiind că hora unirii e una şi aceeaşi, şi se va fi urmată de tot ceea ce avea ţel şi esenţă din prima clipă. Teama ta e motivul meu de curaj, temerile tale sunt argumentele luptei mele.
Mereu întâmpinându-te sunt, mereu stau şi pot să privesc liber şi nestingherit înspre cer, spre a şti clipa în care clopotele bat într-un fel pe care puţini îl ştiu, puţini îl înţeleg. Şi vor bate ca semn de luptă, ca semn de victorie şi de risipire a norilor, a ceţii, a furtunii.
Mereu întâmpinându-te totdeauna stau. Oricând aceleaşi, pentru aceeaşi cauză care nu va fi pierdută.

duminică, 17 iunie 2012

Încep lanţuri să se rupă...

E tot mai greu să se înţeleagă om cu om, e tot mai greu să se zărescă, mult mai greu să se vadă prin ceaţa groasă ce se aşterne peste orizontul mereu mai îngust al lumii.
S-au rostuit, pe undeva, pe unde se crede că mintea omului nu poate pătrunde, nici în formă nici în sens, rânduieli care fac necugetate faptele şi necuprinse îndoielile multora. Pe dinaintea altarelor trec tot mai mulţi, înspre nicăieri încă mulţi îşi lasă provocările să rătăcească. Şi le trimit pe urma sufletelor ce le ştiau depărtate de faptele vechi, cele prin care ei s-au grăbit să fugă spre prea-plinul pe care şi-l mult-doreau.
Însă timpul a răsturnat calendarele faptelor. Se răzgândeşte deja la fiecare răsărit de soare, chiar dacă, prins noaptea între porţile cerului şi ale adâncului, se simte forţat să-şi renege chiar propria-i conştiinţă, să-şi uite promisiunea făcută vremurilor noi, de a abdica de-a pururi şi pentru totdeauna. În fiecare dimineaţă repotriveşte ceasurile caree, obişnuite cu rutina în care de atâta vreme au intrat, mereu rămân în urmă. Ceasornicarii îşi refuză clienţii prea obtuzi şi nervoşi, caree vin cu ele la reparat, după ce le fugăresc în fiecare zi, roşi de furia nefăcutelor fapte.
S-au gândit unii că-şi pot preschimba proastele obiceiuri în mari virtuţi. Şi au început să proclame, cu de la sine învăţătură, legi şi reguli care răstălmăcesc înţelesurile vechi în forme noi, conjuncturale. Neînţelesele idei, pline de esenţă, le-au decăzut din drepturi, însuşindu-şi renumele de învăţători, fiind, de unii, uşor, numiţi, călăuzitori.
Cu surle şi trâmbiţe, cu gesturi studiate din vremurile când oul era încă neştiut, ascuns în nisipuri încălzite la soare, au început a prooroci schimbarea care nu lasă loc de întoarcere celor ce se ţin a înţelege şi a respecta legea lui doi, legea prin care totul devine unu, jumătatea lui doi, cel care va fi în viitor. Acstora li s-a hărăzit pierzania, din neputinţa hărăzitorilor de a-şi şti pierdută cauza ce-i soroceşte pierdanţi în ziua marii treceri. Lor li s-a aruncat pe umeri vinovăţia luminii orbitoare, cea care nu lasă loc nici umbrelor, nici urmelor de întuneric.
Vremurile şi-au bătut drumurile. Unele şi-au oprit mersul şi s-au lăsat şterse din catastifele realităţii. Altele s-au prăbuşit în catacombe ori în abis. Ceea ce a mai rămas, pe ultima turnantă caută să fie câştigătoare pentru ca, cea care îi suflă fierbinte în ceafă, vremea vremurilor ce n-au ce pierde, căci încă nimeni nu le-a trăit ca om, s-ar putea fi, în orice clipă trecătoarea liniei de final a celei ce trepidează la orice piruetă pe care cealaltă o face, văzând că-i pierde pe cei care i-au dat însemnătate prin acceptarea de voie dar mai ales de nevoie. Cea care este motiv de teamă, cea care oricând poate să vină, în voltele-i mari şi largi, s-ar arăta, zic unii, şovăitoare. Cei pentru care venire-i le este împlinire, cu sufletul îmbucurat o aşteaptă, doritori fiind, încă neîmpăcaţi cu treceri de timp, de grabă. Pentru cei ce proorocesc fapte de ei dorite, voltele sunt motiv de mîndrie şi mândrire cu vorbe şi fapte trecute peste praguri închipuite.
În ultima turnantă, se mai aşteaptă unii, legătorii în lanţuri, legătorii cu lanţuri şi cu parâme, legătorii de lanţuri şi de parâme, să fie marii, cei mai mari câştigători. Ei, cei care ştiu că unu nu poate fi împărţit, ci doar supus sau de temut, sunt mereu rostitori şi făcători de dezbinare, duşmani ai legii vieţii de om, căci doi poate şi dezbinat, doi poate fi împărţit. Cât doi are valoare, lanţurile ori parâmele se pot să nu cuprindă spre leare doi deodată. Lor, spre câştiguri mari şi lauri de glorie visători, le este de folos, dar şi de amăgire, neschimbarea văzută şi de mare supărare, schimbarea simţită. În ultima turnantă, văzând că încep lanţurile să se rupă, dau din colţ în colţ să-şi găsească întăriri şi întăritori, ori să convingă de inutilitatea doiului hărăit în destinul pământesc, pe cei care, chiar de au trecut prin multe, chiar dacă ştiu multe, se mai au pe sine, propria fiinţă suprem motiv de mândrire, ori temătorii de singurătatea trecerii înspre nesingurătate, deşi tot ei sunt marii strigători ai necesităţii singurătăţii şi tăcerii, ei cei care stau ciorchine, alături de cei ce ştiu să îi facă împotrivitori ai legii, spre a nu-i pierde, mai apoi, de ei.
Fac volte mari, fac volte largi, vremurile ce vin, tocmai pentru a se mişca şi curăţi sitele prin care unii curg, unii de scurg şi alţii stau agăţaţi între două lumi. Sunt vremurile care fac lanţurile să se rupă, fără ştiri lumeşti, care desfac nodurile spre a nu mai putea fi legate şi care scot pe unu în afara legii firii, în plin apogeu al furnizorilor de beţii înrobitoare. Se stinge vremea lui unu... Cei legaţi în legea lui unu sunt dezlegaţi, cei ce au acceptat şi şi-au însuşit legea lui unu au fost deja judecaţi şi li s-a dat sentinţa de împlinire a menirii. Se va împlini legea, pe oricâte puteri se vor aduna spre a o schimba. Ca şi în alte dăţi, vor pierde tot cei care au mai pierdut, vor câştiga tot cei care au mai câştigat. Legea nu poate fi anulată până nu va fi împlinită, legea se împlineşte în realitate şi nu în dorinţe şi vorbe. Cei ce trebuie să-şi împlinească menirea vor fi cei care vor face, prin marea schimbare a lor, prin marea lor credinţă în ceea ce trebuiau să facă şi nu au mai vrut să facă.
Unii vor să nu se schimbe nimic. Alţii să se schimbe totul, repede. Cei dătători de legi şi reguli noi nu pot, nu vor, nu ac-ceptă să recunoască îngenuncherea ideilor şi vorbelor pe care le trâmbiţează ca lege a noii firi. Dar se gândesc, îngroziţi uneori, recunoscându-şi doar sieşi, că se vor coborî, înlănţuiţi, laolaltă cu alţii, în adâncuri, spre a reveni acolo de unde au plecat şi au reuşit să devină premianţii repetenţiei...

sâmbătă, 16 iunie 2012

Printre unii, printre alţii...

Nici nu ştiu cum să încep. Îmi simt capul mai greu ca niciodată, încărcat cu mii de idei, vise, speranţe, dureri de care încerc să scap. Vreau să mă redau şi să-mi descoper propria complexitate, sau banalitate.
Mi-e greu să înţeleg de ce oamenii se schimbă, de ce oamenii devin de cele mai multe ori de nerecunoscut, de ce aşa zisa evoluţie este de fapt o mare involuţie...
Mi-e greu să înţeleg de ce atunci când se întâmplă fapte... nu mai poţi, parcă, să ai control asupra lor... nu le mai poţi opri pornirile ucigaşe... mi-e tot mai greu... să înţeleg oamenii ce tot mai mult îşi caută în minciună adevărurile vieţii şi mint fără să se poată desprinde de nărav. Mă simt de parcă nu aş fi dormit de o săptămână şi sufletul meu e apăsat... aş vrea să am o clipă de linişte în care să pot să îmi trag răsuflarea, dar parcă nu am acest drept... de ce?! Să cred că am greşit undeva... Undeva... dar unde?!
Toată viaţa mea se desfăşoară aiurea, tare aiurea... ca un mic haos în care, cred, eu nu sunt pionul principal... acum, parcă aş fi în viaţa altcuiva... Nu mă simt bine... Sunt obosit şi nu înţeleg mai nimic din ceea ce mi se întâmplă...
Îmi spun unii că sunt un inadaptat mult prea idealist, chiar naiv. Cert e că sufăr de o boală gravă, foarte gravă, parcă tot mai gravă, în ziua de azi: Iubesc lumea, prea mult, prea devreme, prea total. Iubesc lumea care mă colorează, în fel şi chip, şi care mă doare. O lume care, uneori, mă resuscitează prin simpla-i existenţa, alteori mă duce la exasperare, mă contrariază.
Sunt un amalgam de stări şi sentimente. Eu-ul meu e lipsit de orice materialitate. Sunt o idee. O simplă dovadă a ciclului natural. O dovadă a unei contopiri, dacă e să vorbesc metaforic, a unui proces biologic. Nu sunt o excepţie, nu sunt cu nimic deosebit, am fost şi eu un proces. Atât. Şi era firesc să apar. E un simplu adevăr.
Acel ceva apărut sunt “eu”. Atât. Un pronume personal, Sunt, totodată, Eu-ul care caută disperat identificare. Eu-ul care iubeşte şi vede idealul. Şi asta nu datorită sau din cauza cărţilor citite, a filmelor văzute sau a cursurilor şi seminariilor. Poate e o maladie patologică, sau caracteristică intrisecă. Visez la o viaţă şi la o iubire care să mă facă să traiesc exact ca un copil o viaţă de om matur.
Un copil nu percepe timpul, ci există atemporal. Asta vreau şi eu. Dar acest atât, vremurile de azi consideră că e atât de mult. Şi oamenii aceeaşi părere au: e mult, e mult prea mult, e o dorinţă de neîmplinit pentru un om.
Aş vrea să mă detaşez de poziţie geografică, latitudine, longitudine, de fus orar, minutar, ceas, ore. Nu aş vrea o viaţă lungă, deşi ştiu că povara aceasta, a timpului mare de acumulare mi-a fost dată şi confirmată. Vreau să îmbătrânesc, nu mă sperie bătrîneţea. Însă cineva trage mereu cortina spre alte vârste, care nu ţin cont de ani. Mă vreau trăind ca un copil, mi se arată doar atemporalitatea...
Ceea ce mă sperie e neadevărul din “sufletul e veşnic tânăr”.
Oare? Dacă e tânăr, de ce îl simt obosit? De ce este şi dezamăgit?
În viaţa de pe aici, fiecare trăieşte cum poate, cum ştie. Rezistă care poate. E greu să fii “eu” într-o lumea care sugrumă. Însă las asta în grija unei alte seri, a altei cafele, a unui alt zbucium, a unei alte amăgiri.
Mă doare dezamagirea, dar ea există. Ştiu că durerea mă va face să întorc brazda. Cel care m-a dezamăgit, peste nu mult timp, va fi de o încredere maximă.
Mă doare minciuna, dar ea există. Ştiu că durerea mă va face să îl conving pe cel care m-a minţit că, peste cîteva zile, să devină cel mai bun exemplu de om care spune doar adevărul.
Omul, în dorinţa de frumos, neagă dreptul dezamăgirii de a fi. Ea există, e la cote maxime, distruge!
Totuşi, cum am mai spus-o, sunt ceea ce scriu. Un rând, o frază, un gând. Sunt o dorinţă de copil, un val din mare. O simplă aspiraţie spre curat. O materializare a unui fenomen biologic care m-a obligat să fiu. Doar cum sunt depinde de mine, aşa cum depind de lumea care mă face să mă simt bolnav.
Timpul măsoară destramărea, anii strivesc fiinţa, iar noaptea, când omul adoarme, îi soarbe din viaţă. La ce bun să te mai naşti şi să te zbaţi dacă ajungi, inevitabil, în cel mai bun caz, o urmă de praf? La ce bun să te chinui să devii dacă, oricum n-ai să reuşesti să fii altceva? La ce bun să dai un sens existenţei tale când eşti conştient de propria-ţi efemeritate? Şi, într-un final, la ce bun să iubeşti când ştii că omul e sclavul lumii, supus uitării? Cam aşa se poate vorbi de viaţa de acum!
Am impresia că acum lumea este prinsă într-un joc. Undeva, cineva, se distrează pe seama imposibilităţii oamenilor de a accepta să schimbe ceva, să se schimbe cumva. Undeva, cineva, râde de îndobitocirea cu care se aleargă şi se vânează timpul. Undeva, cineva trăieşte aşa cum oamenii abia de au puterea sa îşi imagineze. Undeva, cineva...
Contrar a ceea ce cred unii, eu nu sunt îmbrăcat în cuvinte, nu sunt nici poezie, nici artă, ci rătăcesc orbecăind printre ani şi printre suflete. Acel cineva din mine s-a transformat în întrebare adresată, însă la care nu aştept răspunsul ci îl caută. Poate că viaţa nu e dată pentru a fi întrebată “De ce” ci trăită fără explicaţii. Poate că este făcută pentru a fi traită prin şi pentru idealuri.
Şi totuşi.... încă mai am gânduri captive... gândurile încă se bat de pereţii capului meu, cerându-mi cu o disperare ucigătoare să evadeze... Gândul că trăiesc doar de dragul unui verb existenţial, verbul “a fi”, nu mă mai încremeneşte frica trecerii timpului...
Şi totusi, există Cronos care şi pe mine mă măsoară...
Nici mie, nici altora, Cronos nu pune întrebarea legată de vrerea naşterii ci, pur şi simplu omul se trezeşte existând... Undeva, cineva, decide în locul omului.
Aşa cum am mai spus, iubesc viaţa prea mult şi prea total, dar asta nu mă opreşte să întreb şi nu-mi anihilează temerile, ci le accentuează. Nu mă tem de viaţă, nu mă tem de moarte, nu mă tem de adevăr, nu mă tem de frig, de foame, de sete, de arşiţă... M-am temut însă totdeauna de nehotărâre, încăpăţânare şi m-a scârbit minciuna şi trădarea! Şi acum am temeri tot pentru aceste absurde premeditări împotriva omului şi a firii umane.
Poate mă găsesc debusolat sub luna imensă. Poate că-mi insuflu şi-mi creez starea. Mereu am negat dreptul îndoielii de a exista şu am renunţat prea uşor la multe lucruri pe care acum le văd altfel, pe care acum le-aş face altfel, pe care le-aş schimba. Acestea se numesc decizii. Sunt acelea care rod sufletul şi storc. Sunt acelea care nu lasă liberă respiraţia şi care se imprimă până şi pe dinăuntrul pleoapei. Sunt alegeri care uneori frâng prea uşor şi prea repede.
În viaţă, nimic nu e întâmplător, totul influenţează într-un fel sau altul existenţa. Dureros e faptul că nu există învăţători care să-i înveţe pe oameni cum să trăiască, prea a nu mai fi surprins de nenumăratele întrebări despre ce e rău şi ce e bine. Omul este om, trăind printre oameni, prinşi mereu în dualitatea trup-suflet.
Unii îmi spun că sunt o fire complicată. Alţii că sunt o fire complexă. Unii inversează rolurile şi mă judecă pe mine în loc să se uite în oglindă. Eu ştiu că sunt eu, aşa cum sunt, intrat în jocul vieţii, printre unii ori printre alţii, şi am învăţat să ştiu cine sunt eu. Uneori uit sau poate chiar nu am ştiut niciodată cum să trăiesc pentru mine. Nu mă pot lăuda cu o sensibilitate extremă, însă fărâma mea de spirit mă desprinde de banalitatea cotidianului. Şi chiar am puterea să înclin balanţa cu o greutate mai mare a altor cinci. Nu am nevoie decât de punctul de sprijin ce dă reper şi valoare pârghiei acesteia. De echilibrarea greşită nu mă tem, căci pot de e nevoie să declanşez un cutremur atât de mare ce poate să egalizeze toate momentele de forţă ce mi se opun!
Şi voi fi tot aşa, pentri că vreau ca la sfârşit să ştiu că am murit lângă mine şi că am reuşit nu doar să fiu, ci să exist. Vreau să ştiu că am reuşit să fac din iubire un fel de a fi şi un destin. Vreau să ştiu că am fost produsul unui strigăt născut din necesitatea de altfel. Vreau să-mi înving temerile şi să descoper propriile explicaţii şi răspunsuri.
Poate că e târziu şi poate mă doare respiraţia. Poate azi e o clipă, o singură atingere de pleoape şi o singură întindere de aripă. Şi, deşi am atâtea certitudini în viaţă, e paradoxal cum atât şi planez încă, din timiditate, printre “poate”, printre “dacă”. Sau poate nu e aşa... Ştiu că în curând “poate” se va transforma în certitudinea cu acelaşi termen final, precum e cel al vieţii mele!
Am nevoie doar de un val să-mi spele fruntea de gânduri... Am nevoie de un cer cu lună să îmi alunge singuratatea... Am nevoie de o carte şi un tren, care să-mi ducă spre un nicăieri al uitării, toate cele ce nu au de-a face cu ceea ce sunt eu. Adică tot ce m-a murdărit, începând din ziua în care am venit pe acest Pământ... Căci pasul deja l-am pus spre viitorul din care am venit...

marți, 12 iunie 2012

Poarta dinspre întuneric

După o noapte ploioasă, rătăcind prin desişuri, cine oare, dacă vede un luminiş, s-ar putea lăsa cuprins de întunericul şi umezeala altor desişuri, fără măcar să tânjească după o rază a dimineţii însorite? Cine se poate amăgi că în reflexia irizată a picăturilor îngheţate poate să vadă seninul orizonturilor şi apusul stelelor?
De când m-am dedat la obiceiul de a da bineţe zorilor, mi s-a dat puterea de a înţelege că şi eu, ca un oricare alt om, am stat mereu pe aceeaşi parte şi de aceea mă durea aceeaşi ureche la trezire. Şi chiar dacă simţeam puternic durerea, abia când am înţeles de unde venea, mi-am adus aminte că, fiind copil, mă întorceam când pe o parte, când pe alta. Şi nu mă plângeam deloc, dar deloc, de oboseală. Când am ajuns să dorm liniştit, mi-am dat seama că somnul mai mult mă oboseşte, că nici măcar gândurile mele nu s-au odihnit, ci s-au învrednicit să se înmulţească.
Şi poate că ajuneam să îmbătrânesc de atâta oboseală şi de pierdere de sensuri, de n-ar fi fost ca într-o noapte să rătăcesc prin desişuri şi să mă agaţe ceva de picior. M-a agăţat şi m-a trântit cu faţa la pământ. Am simţit cum ieşea un abur rece ce-şi dorea să-mi îngheţe obrajii şi privirile. Eu însă căutam să aud şi cu mâinile să simt, să găsesc, piedica ce mi se pusese. Nu-mi trecea prin minte că pot să o văd, eu vroiam să o privesc.
Îmi mişcam mâinile, dar am simţit dintr-odată că nici un cuvânt nu mai puteam scoate, îmi îngheţase până şi izvorul rostirii. Pătrunseră în mine ace care îmi ţintuiau mintea pe unde nici nu gândeam şi parcă nu-mi venea să mă rup de pământul jilav, moale, în care simţeam că mă afund, şi pe care simţeam că pasul nu ar mai simţi duritatea drumului ce-l aveam de mers spre a ajunge unde îmi era sortit să ajung. Chiar simţeam că acolo aş dormi liniştit un somn odihnitor pentru întotdeauna.
Chiar credeam că adorm şi voi dormi, mi-erau toate simţurile amorţite. Simţeam că uit de acele ce-mi pitrociseră gândurile, împotrivă-mi şi începeam să le dau dreptate. Dar când mi-a ajuns răceala aburului pe cutele frunţii, acestea au tresărit şi, ca să nu se îngheţe, au început să se zbată dureros. Aveam ochii închişi şi spijiniţi pe iarba adunată sub ei, dar, când zbaterea frunţii s-au oprit, vederea mi-a fost dată, luminoasă, şi mai adânc pătrunzătoare. M-am ridicat din lenevirea somnolentă şi am privit în jur, prin întunericul ce-mi desluşea drumul spre desişuri şi drumul dinspre desişuri. Era o noapte adâncă în jurul meu şi doar lumina dorinţei de a găsi drumul îmi era călăuză în căutarea şi alegerea ce atunci, acolo, trebuia să o fac: înainte, înapoi sau locul în care puteam să am parte de somnul minţii.
Spre înapoi sau spre înainte, cu privirea-n jos sau cu privirea-n faţă? Mi se rostogolea întrebarea de mii de ori... Şi-a venit răspunsul când vântul şi-a adus aminte că e timpul să mângîie frunzele pădurilor şi o pală a sa mi-a trecut pe aproape, mângâindu-mă pe creştet. Atunci mi-am dat răspunsul pe care doar eu mi l-aş fi putut da. Doar eu pentru că nu puteam să aud pe nimeni şi sigur n-aş fi auzit pe nimeni care s-ar fi pus să-mi vorbească despre locul în care îmi dprisem să mă las adormit. Şi răspunsul a venit căutând izbucul vântului: în sus... Înainte cu privirea în sus.
Mi-am ridicat privirea şi am simţit că mi-s picioarele grele. Căutam luminişul şi, când am văzut prima geană de lumină, mi-am mişcat şi paşii. Cu paşii repezi am ajuns sub poarta desişurilor, acolo unde întunericul dădea bir cu fugiţii, se spărgea în ţăndări şi îmi întorcea spatele, supărat nevoie mare pe mine. M-au îmbrăţişat zorii şi am pus piciorul în prag, şi m-am pus poartă întunericului. Iar după ce am trecut de prag, am simţit tăria durabilă a drumului, drum pe care, când eram copil, îmi plăcea să alerg cât ţinea ziua de vară. De-acum, faţă de altă dată, puteam să merg şi ziua şi noaptea. Întunericul învăţasem să-l străpung, să văd şi învăţasem să privesc orizontul.
Cine oare ar fi în stare să-mi pună piedică fără să cadă pradă vederii mele, limpezită în înfruntarea şi confruntarea cu acele ce nu fuseseră lăsate să mă şi orbească? Zorilor de zi le dau mereu bineţe, de multe ori la porţile unor case întunecate...

luni, 11 iunie 2012

Omul ca părere

De la origini şi până azi oamenii au tot încercat să sfideze legi. Mai ales să învingă moartea. Să inventeze maşina timpului. De ce toate acestea? Pentru că şi-au conştientizat natura imperfectă. Pentru că şi-au asumat responsabilitatea pentru ce sunt şi ce fac. Şi totuşi vor să dea timpul înapoi pentru că nu sunt în stare să traiască împăcaţi cu această responsabilitate. Şi tocmai această neîmpăcare îi tranformă, îi face oameni.
Azi, viaţa a devenit o luptă. Azi oamenii sunt mai maşinării ca niciodată, mai robotizaţi, mai concreţi, trăind sub implacabila deviză a raţionalităţii. Azi este lumea este o lume care uită că are suflet.
Dar eu mă voi încăpăţâna să spun că-l are, doar că s-a robit nimicniciei materiale şi a uitat că este un întreg dat fiecărui individ. Un om este un corp şi un suflet. Dar mai mult decât atât, sufletul e omul, corpul este doar o carcasa menită să-l protejeze. Omul este mister, un mare mister, este un infinit, complex şi abstract, condamnat la o existenţă lumească. Şi toţi sunt egali, căci toţi cântăresc doar douăzeci şi unu de grame. Toţi cei care mor au cu douăzeci şi unu de grame mai puţin decât aveau când erau vii. Douăzeci şi unu de grame ce îi face să poată chiar să zboare. Cei morţi par mult mai grei decât erau vii. Astfel se înţelege că oamenii nu mor decât în existenţa re-ală. Şi nici nu se nasc decât pentru a exista material. Oamenii nu mor, doar rătăcesc liber între Pământ şi Cer. Suflete moarte nu există... Ele doar pleacă în neantul acualităţii, pentru a redeveni, într-un anumit fel, o altă realitate...
În viaţă nimic nu este întâmplător. De mii de ani se spune asta. Toate evenimentele sunt întâmplări care au un motiv anume, motivele sunt dirijate de ceva, de cineva, ce aparţine unei alte dimensiuni. Toate ţin de necesitatea existenţei fizice care pare a avea o mare importanţă. Motivele sunt aduse în faţa omului, de ceva, de cineva, atunci când are nevoie să le aibă, fie că le vrea, fie că nu le vrea, fie că le doreşte, fie că nu le doreşte, pentru că întâmplătoarea faptă îi este absolut necesară.
Orice, totul, stă sub semnul întâmplării, care începe chiar cu ziua, luna, anul, ora naşterii şi se continuă cu toate momentele cotidianului. Chiar banalele intrări în librării şi alegerea unei anumite cărţi, pierderea unui tren ori întârzierile date de aglomeraţii, au explicaţii pe care oamenii le trec la capitolul simplelor întâmplări şi coincidenţe. Şi spun doar, fiindcă nu au curajul să creadă, că în viaţă nimic nu este întâmplător, pentru că oamenii, deşi limitaţi, vor să prezică acel neprevăzut, încearcă să dea ordine haosului vieţii lumeşti. Încearcă oamenii asta pentru că îşi vor o explicaţie în faţa infinităţii lui “De ce?” şi a infiniturilor “De ce?”.
Se spune că nimic nu e întâmplător pentru că nu se poate concepe existenţa altfel. Daca nu aşa, atunci cum? Şi poate că cei care spun asta au dreptate. Poate nu sunt oamenii îndrep-tăţiţi să pună la îndoială veridicitatea acestui “se spune”, ori poate că oamenilor le este frică să nu fie cumva chiar adevărat.
Am comis eu un păcat. Unul suprem... Am comis păcatul de a mă răzvrăti împotriva legii naturii, în care, aici, oamenii o trăiesc. Maşina timpului nu vreau să o inventez şi ştiu că nici un om nu o va putea face. Timpul este cel care face şi desface lumi. Timpul dă înţeles a ceea ce nu se poate înţelege pentru cei care dau înţeles timpului.
Ce-ar fi fost dacă Adam nu ar fi muşcat şi el din fructul oprit, dacă ar fi avut parte de acea eternitate promisă? Ar fi fost oamenii de azi meniţi neantului? Ar fi ştiut ce să facă în acea lume în care timpul nu e măsurat pentru că nu există? Sau, ce-ar fi fost dacă un om s-ar fi născut în altă zi, sau altundeva? Ce-ar fi fost sau cum ar fi fost dacă s-ar fi născut altfel, altcândva, altcumva, dacă alţii îi erau părinţii?
Tot oamenii, cei care sunt conştienţi de ei înşişi, spun că viața le aranjează pe toate aşa cum ar trebui să fie, de parcă există o ordine şi există un “aşa cum ar trebui”. Nu-i deloc dificil, greu, ca, involuntar, orice om să se gândească în ce măsură controlează el cursul faptelor, să se gândească dacă oamenii sunt cei care au descoperit cum şi cu ce se măsoară timpul sau dacă timpul le măsoară trecerea…
Sunt numărate bătăile inimii... Şi ele sunt în consens cu timpul. Sunt supuse aceluiaşi ceasornicar... La nivelul biologic, el, Timpul, controlează viaţa. Iar oamenii îl blamează, atribuindu-i eşecurile, temerile, ezitările, chiar şi ireversibilitatea. Mai ales ireversibilitatea, curgerea pe lângă om sau prin om, pentru că omului, deşi mândru de tot ceea ce este, are o frică enormă de dusul fără întoarcere al timpului.
Oamenii îşi trăiesc viaţa vânându-l, sau, cum nu-l pot ucide, încercând să-l conserve...
Cei care îl vânează sunt cei care-şi afundă picioarele în pământul avid de materie, încercând, chiar reuşind, să arunce sufletul neantului. Iar ei rămân roboţii care nu se mai ruşinează a-şi pierde onoarea, a minţi, a ucide, a fura, a-şi tranşa carcasele în schimbul unor plăceri ce, aşa obţinute, fac sufletul să se scârbească de carcasa în care au stat şi să-i sterpească viţa neamului.
Cei care îşi conservă încearcă să evadeze cu totul din limitele pământescului şi să se înalţe, trup şi suflet, spre a nu rămâne, nicicând, o carcasă menită a fi doar simplă cenuşă modelată, ce într-un final se va demodela. Aceştia încearcă să fie deţinătorii timpului, chiar să-l răpună, neconştientizând sau nevrând a conştientiza această imposibilitate a gândului. Sunt cei care, prin fapte şi trăiri, rămân totdeauna uitaţi de timp şi amintiţi mereu de cei care ar putea să le urmeze exemplul... Dar nimicnicia nu le permite să fie decât vânători, simpli căutători de iluzii, pierzând trenul eternităţii.
Cumva, cândva, toţi ajung să înţeleagă pierderea logicii existenţei şi a trecerii fără sens. Îşi realizează crimele pe care, de-ar fi materiale, justiţia umană le-ar cataloga abominabile. Atunci, pentru ei începe lupta, căutarea drumului pentru izbăvirea de păcate. Abia atunci, când n-ar mai avea ei nimic de pierdut, timpul se reia pe sine de la ei, lăsându-le răgazul de a contempla dezastrul. Atunci el se autoconsevă, pentru ca ei, marii vânători să aibă înţelesul deplin al propriului trecut. Ei, şi cei de lângă ei, următorii lor, bat drumuri înfundate de trecut.
Vânătorii, toţi, şi-ar dori să se renască, să se nască în continuu, pentru că realizează ceea ce le-a scăpat, în viață, netrăit. Dacă ar fi după ei, s-ar naște constant pentru a trăi tot, pentru a vâna tot timpul. Mai rar să-l conserve.
Dar pentru alții, unii dintre toţi cei care sunt parte a lumii, același timp, are o altă măsurătoare. Pentru cei care au curajul să-și țina inima, încă vie, pe palme și să-i simtă fiecare pulsație, pentru cei care se aruncă asupra senzaţii de Viu şi o devorează cu o intensitate tulburătoare, pentru ei, pentru ceilalţi, nu se măsoară în secunde, nici în ore și nici în ani sau decenii, ci în riduri. În ridurile de pe fruntea lată care trădează profunzime sau în ridurile aparute în colţul ochilor, de la prea multul nesomn al vegherii, de la iubirea oferită lumii, de la prea multe visele pentru care luptă spre împlinire, fără pic de remușcare, de la prea multe lacrimi pentru ceilalţi. Pentru ei timpul nu e decât posibilitatea desprinderii de banalitatea cotidiană, pentru ei timpul înseamnă fapte şi trăiri, la un loc.
Şi mai sunt unii care stau şi vânează timpul altora, pentru care timpul, are o cu totul altă măsurătoare. Sunt cei care nu se sfiesc să prindă inimi în gheare pentru a le fura bătăile, mai ales atunci când au motive să fie accelerate, cei pe care trăirea de om viu îi înfurie şi vor să o devoreze, cei cărora tulburarea, deznădejdea şi înfricoşara celorlalţi le este gând de împlinire. Timpul lor trece mai repede, dar cât de repede trece se poate să se vadă din cât de mult şi repede se urâţesc. Feţe boţite, corpuri diforme, priviri încruntate şi întunecate, vorbe răcnite, carcase desprinse din barda sau toporul ceasornicarului ce trebuie să stea de pază timpului celorlalţi. Spatele îndoit şi gura căzută, bolile furiei şi neputinţei de a birui oricând, oriunde, oricum, sunt semnele lacrimilor pe care le-au vărsat ceilalţi, atinşi de unitatea de măsură a timpului lor: ura.
Da! Omul este cronometrat... Oamenii sunt doar niște călători prin azi și prin mâine. Dar bine că, acum, e așa și nu altfel. Bine că există şi trupul și timpul și ireversibilitatea. Şi e bine că lumea nu depinde de fiecare, că totul se mediază. Ar trebui să se recunoască, totuși, că, altfel, ar fi o responsabilitate mare.
Bine că oamenii exista și astfel pot fi şi fericiţi, iubind, iubind lumea, iubind viața, iubind semenii. Acestă viață nu a fost dată pentru a fi întrebată, pentru a fi luată la întrebări de alţii, sau pentru a i se cere explicații. Trebuie trăită, acum cât încă e să fie trăită aşa, aici, prin și pentru idealuri, pentru ca nimeni să nu fie menit uitării. Într-adevar, în viață nimic nu e întâmplător. Cele douăzeci şi unu de grame nu trebuie să fie aruncate la gunoi sau în neant. Ele sunt totul şi ele sunt cele care trebuie lăsate să trăiască acele coincidenţe prin care Dumnezeu vrea să rămână anonim.
Cele douăzeci şi unu de grame reprezintă totul. Reprezintă egalitatea pe care oamenii-carcasă o uită şi îşi arată muşchii altora şi vieţii pe care ei vor să o ordoneze, împotriva nimic întâmplătorului. Dar tocmai egalitatea pierdută de ei îi face să fie doar un car mare strivit de buturuga mică ce îşi apără, neîncetat şi fără odihnă, miezul de numai douăzeci şi unu de grame. Buturuga mică ce în faţa oricărui car se aşează pentru a salva alte şi alte douăzeci şi unu de grame, cu orice preţ, cu preţul de a exista drumuri pline de care învechite sau nemişcate, ori chiar al eliberării în neant a ceea ce nu poate fi altfel eliberat. Căci nimic din toate, nu e decât întâmplare deloc întâmplătoare ci necesitate ce trebuie împlinită şi împlinire ce nu poate fi, în nici un fel, oprită.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: