luni, 25 noiembrie 2013

Clipa infinităţii, noi...

Ai clipei suntem, adevărul ce ne facem să existăm este legat de clipă, de străfulgerarea căreia nimeni nu-i dă valoare, celei care, fiind mai mică decât cea mai mică parte ce o putem măsura, a timpului, nu ne dă mâna să ne-o luăm ca definitorie, pentru orice am făcut, pentru tot ceea ce facem, ori pentru ceea ce vrem să ni le ştim făcute. Oricare ar fi mărimea timpului, infinită de e să fie comparată cu acea nedefinibilă clipă, nu este, pentru om, mai importantă în ceea ce aduce, decât clipa. Inceputul şi sfârşitul, a ceea ce e bine sau a ceea ce este rău, oricâtă strădanie s-ar pune în a le găsi rădăcinile, oricâte minţi luminate ar răsuci şi ar învârti, pe toate părţile, pe cele ştiute ori pe cele neştiute, oricât s-ar dori o un răspuns pe măsura calendarelor ori ceasornicelor, la ceea ce pare strivită de măsura calendarelor, de tic-tac-ul ceasornicelor, clipa, în cele din urmă, este cea binecuvântată ori cea blestemată.
Din nimic ni se porneşte drumul spre a ne naşte şi nimic suntem după ce plecăm. Clipa de început, bănuită dar niciodată ştiută, cea care prin alţii ni se întâmplă, şi clipa de sfârşit, cea care nimeni nu o poate şti şi care de nimeni nu depinde, sunt cele care ne definesc, sunt cele care ştiu ce rost avem sau cu ce rost ni s-au trecut zilele. Tot timpul vieţii în aceste două neînsemnate clipe încape. Toată înfinitatea clipelor vieţii prin aceste două clipe vine, de-acolo de unde toate vin, şi pleacă acolo unde toate pleacă. Nefiindu-ne cunoscute nouă, cei care nu avem puterea de a le cuprinde pe toate dintr-odată, le negăm şi, negându-le, le punem pe seama minţii, condamnându-ne la o veşnică judecată.
De aproape plecăm înspre departe, de departe venim înspre aproape. Ne numărăm paşii, ne numărăm faptele, ne numărăm trăirile şi simţirile, numărăm cu măsura tuturor o trecerile sau aşteptă-rile, fiindu-ne, zicem noi, firesc, să ştim, doar plăcut nu ne este totdeauna, alteori neplăcut ne este gândindu-ne că prea repede au fost trecute cele bune sau prea greu cele ce bune nu ne-au fost sau nu ni s-au părut. Măsurile, chiar şi cele la fel fiind, nu ne sunt egale. Nu ne sunt, în nici un fel egale nouă, dar nici egale cu ale altora, şi ei făptuitori sau trăitori ale unor fapte asemenea. Întrebându-ne de ce nu sunt la fel, dăm un fel de răspuns, după pricepere şi înţelegere... Mai departe nu putem trece, mai departe refuzăm să trecem, spunându-ne mai degrabă, că încă nu putem trece...
Viaţa, într-un tot, prin toate câte o definesc şi o fac să fie ceea ce este, n-are limite, fiind un întreg Univers, parte şi el al Universului tuturor. Fiecare stea e însemn al universului său şi în fiecare univers străluceşte o stea. Şi cu cât se apropie mai mult una de cealaltă, strălucesc şi mai înspre vederea tuturor ajung. Dansul strălucirii lor este mereu şi mereu mai frumos, şi tot mai multă lumină dau. Şi dansul le face să uite că totuşi ceva, chiar dacă şi el nu-şi prea lasă privirea dusă de la ele, trece. Este timpul, cel care pe toate le aranjează în şir, fără să greşească ordinea. Mereu acelaşi stând pe loc este începutul... Doar timpul trece!
În dansul lor, un firesc venind dintr-un departe pe care nici gândul nu-l pătrunde, se adună într-un roi de stele, în jurul a ceva ce le ţine mereu aproape, ceva ce ele ştiu că de strălucirea lor se bucură, că de clipa când pălesc se întristează şi caută să le stea aproape pentru a străluci. Bucuriile scânteierilor, tristeţea umbririlor,pe care umbre ce au uitat să înţeleagă bucuria dansului, drumul lor spre a fi soare al lumilor ce în jurul lor se va aduna, e şirul în care toate celelalte, şirurile stelelor ce nu-şi lasă timpului privirile clipă de clipă, se adună să rămână amintiri. Mereu, amintirile acolo se regăsesc... Precum e-n Ceruri, la fel şi pe Pământ e...
Una peste alta se aşează, înălţându-se, clipele. Una peste alta aşezându-se, fără ca măcar ele să se numere, Universul faptei, ori al gândului, ori al trăirilor, creează. Nenumărate de nimeni, şi tot de nimeni ştiute, asemenea stelelor cerului, fiecare îşi are lumea, nevăzută şi greu de pătruns cu mintea omului care, nici lumea întregului Univers de ele creat, n-o poate pătrunde şi nici pe de-a-ntregul a o-nţelege. Omul pentru clipa trăită este asemenea cu stelele pentru om. Universul clipei ne este de neînţeles, poate mai puţin decât ne este al stelelor. Universul clipelor n-are cum să fie văzut, nici atins, nici măsurat, către al stelelor măcar privirea ne-o aruncăm şi ne putem dumiri întrucâtva.
Ne-ncepem a aduna totul de la nimic... Aşa se vede... Nu avem decât un minut, apoi o ora, o zi, o lună, un an până când ajungem la o viaţă, totul reductibil la acel singular unu. Ne guvernează acest univers singular şi, tot universul fiinţei umane, la el se raportează, fiindcă totul porneşte de la acea unică şi infimă clipă. Tot ce excede acestuia trimite în haos realitatea. Haosul este univesul în care unitatea are mai multe dimensiuni şi simultane pot fi mai multe, pentru că ele nu se mai suprapun. Dar haosul este un univers, la fel de singular, al Cerurilor. Haosul este de necuprins, este văzutul şi nevăzutul la un loc. Unicităţii omului îi este dată unicitatea. Îngerilor le este dat a putea cuprinde mai mult, şi chiar şi ei au o limită. Alţii, mai mult decât îngeri, trec de acea limită, şi ei avându-şi altă limită. Limitea finală, infinitul, doar Creatorul o poate cunoaşte şi cuprinde într-o totalitate de amănunte.
Viaţa-i una, doar cu unu se poate însoţi. Tot ce excede, tot ce se vrea asemenea haosului, devine dezordine. Vieţii şi omului îi este necesară unicitatea pentru a putea fi el însuşi: o şcoală, o activitate, o familie, Mai mult nu poate duce, mai mult îl scoate în afara universului existenţial. Plăteşte mai mult pentru tot ce e mai mult. Două de-acelaşi fel deodată înseamnă pierderea a altceva. De cele mai multe ori înseamnă, din ceea ce se vede, pierderea sănătăţii sau pierdere minţii, sau chiar amândouă dintr-odată, fiindcă, din ceea ce nu se vede, pierde: sufletul. Şi nici nu ştie cât pierde, pentru că nu şi-a găsit încă măsură potrivită înţelegerii sale pentru suflet. Doar sufletele mari pot duce mai mult. Dar nici lor nu li se poate totul, oricât de mari ar fi, pot să se piardă, depăşindu-şi limitele.
Viaţa-i una, doar cu unu se poate însoţi. Tot ce excede, tot ce se vrea asemenea haosului, devine dezordine. Vieţii şi omului îi este necesară unicitatea pentru a putea fi el însuşi: o şcoală, o activitate, o familie, Mai mult nu poate duce, mai mult îl scoate în afara universului existenţial. Plăteşte mai mult pentru tot ce e mai mult. Două de-acelaşi fel deodată înseamnă pierderea a altceva. De cele mai multe ori înseamnă, din ceea ce se vede, pierderea sănătăţii sau pierdere minţii, sau chiar amândouă dintr-odată, fiindcă, din ceea ce nu se vede, pierde: sufletul. Şi nici nu ştie cât pierde, pentru că nu şi-a găsit încă măsură potrivită înţelegerii sale pentru suflet. Doar sufletele mari pot duce mai mult. Dar nici lor nu li se poate totul, oricât de mari ar fi, pot să se piardă, depăşindu-şi limitele.
Chiar şi ceasul măsoară timpul prin unicităţi. Doar un tic şi apoi un tac, îi dă prima lui măsură, cea care, aşa cum oamenii au găsit de cuviinţă, le măsoară trecerea. Oamenii l-au inventat, oamenii iau inventat măsura, respectând, ca orice creaţie unicitatea. Inventându-şi măsura propriei treceri, şi-au dat singuri dovada trufiei şi mândrie de care sunt în stare. Pentru că tocmai ei, creatori pentru lumea lor, aşa cum ei, în lumea Creatorului au fost creaţi, au vrut şi cu osârdie vor să se asemene Lui, fără să stea să gândească dacă vreodată s-ar putea ca cele de el create, lui să i se asemene... Şi, ca să-şi dovedească fără dubii vrerea, au început să iasă din tiparul unicităţii prin fapte sau agoniseli, modul lumesc de a-şi dovedi putinţa.
Una lângă alta stau agoniselile şi fuga după una sau după alta, mai multe decât pentru o viaţă necesare îi sunt, îl face să se piardă în tot felul de idei pe care le ia, în clipa de decizie, ca fiind cele mai bune. Şi chiar şi mai târziu, când încă e devreme, alte şi alte idei, agonisite de pe oriunde, şi le face blazon pentru a-şi da o iertare de faţadă. Iar când nimic nu mai încape în cuvinte şi înţelesuri, pentru sine dar şi pentru alţii, ca să poată să iasă cu faţa curată, “aşa a fost să fie” le pune la un loc pe toate, în acel loc în care se mimează adevărul, preferându-şi un mers asemenea celui dinainte, prefăcându-se a fi drept, preferând a nu crede coclaurii din juru-i.
Adunături de nimic, pentru o viaţă care se raportează la o simplă clipă, fie că este ea cea de început ori cea de sfârşit. De-ar fi fost să nu-şi facă din cele ale Pământului repere, de n-ar fi luat drept reper Pământul, împărţindu-şi-l, folosindu-se de sine pentru a-şi găsi o cale de a se întina şi de a-şi întina clipele vieţii prin dureri şi bucurii ale unor fapte nefireşti care doar bucuria mândriei sau a neînţelegerii rostului şi menirii îl au faţă de cele fireşti, şi-ar fi avut timp de el. Avându-şi timp de el, clipele trăindu-le, viaţa şi-ar fi ştiut-o întreagă şi aproape nesfârşită. Păcătuind faţă de sine, s-a dedat la a lăsa celor următori, agoniseli: bogăţii, năravuri, cunoştinţe, boli, plăceri, suferinţe, credinţe, necredinţe, nume şi renume. Şi cel mai mult au făcut-o cei mai puţin ştiutori ai propriului rost.
Ireversibilă-i trecerea clipelor, de la cea dintâi, cea unică şi irepetabilă, până la cea din urmă, la fel de unică, la fel de irepetabilă, cu nimic diferite de toate celelalte. Fiindcă aşa cum e prima şi cum e ultima, toate au pe cea dintâi şi pe cea din urmă, Nimic nu-i repetabil, doar omul îşi închipuie imposibilul. Nici ceea ce el creează nu e repetabil, nefiind o copie, ci un altceva... Ca şi viaţa...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [27]

*Viaţa e o minune. După ce s-a consumat e uşor de a fi siguri de asta!

*Prietenii au şi calităţi nu doar defecte.

*Timpul care trece are valoare doar după ce face parte din trecut.

*Toate ale omului pornesc de la gândul omului. Nu se face nimic din viaţa omului care nu trece prin gând. De aceea toată grija celui care vrea să-şi aibă sufletul trebuie să fie grija de a-şi curăţi mintea de gândurile cele rele şi de toate înfăţişările răului ce le poate aduna în gand. Aici este toata cheia vieţii sufleteşti, toată cheia curăţirii sufleteşti: să-ţi faci rânduială în minte. Cine îşi face rânduiala în minte îşi face rânduială în viaţă.

*Mondenitatea este mai importantă decât sănătatea sufletească a oamenilor. Cei ce cred asta, chiar cred, spunând că se vinde! N-au curajul de a face un test pentru că ei înşişi sunt bolnavi!

*Oamenii ştiu ce este rău şi ce este bine! Când însă e vorba despre ei, trec uşor cu vederea. La bătrâneţe se plâng că le-a slăbit vederea şi nu găsesc ochelarii potriviţi!

duminică, 24 noiembrie 2013

Revelări în lumina relevatoare [2]

Venise, pe nepregătite, vremea lor, vremea de a-şi face jocul, vremea de a acapara ceea ce trebuiau să acapareze, vremea de a distruge tot ceea ce putea să urce deasupra a ceea ce fusese pus ca limită, venise vremea să oprească cu totul ceea ce nu fusese oprit, aşa cum, în alte condiţii dăduseră greş, nefiind uşor de deschis uşa deznădejdii şi decăderii. Doar întâmplarea potrivită era aşteptată...
Erau deja lupte pierdute, erau siguri pe victoria deplină, erau deja ferestrele sparte, pietrele intreaseră şi prin ferestre, pereţii dinauntru aveau urme, drept nimic nu era. Bogăţia încă exista şi ei asta o păzeau, puteau pleca linuştiţi de era golită casa de toate, şi dacă împrejuru-i se puteau mărăcinii simţi liberi la a cuprinde totul. Şi-acel perete, proptit să stea în picioare, ştiindu-l că fără proptele s-ar fi putut dărâma, la proptele se gândeau când apărea câte-o rafală de vânt, ori când şuiera viscolul. Dacă ele cădeau, peretele s-ar fi prăbuşit şi treaba cu hoţia o ştiau ca rezolvată. Şi chiar dacă le venise pe tavă ruptura legăturilor acelui perete, ei ordinul ţineau să-l execute întocmai. Şi, într-o zi ca toate celelalte, cu doar adiere de vânt, cu o ploaie mai rece, obişnuită, le-a ieşit în cale motivul întâmplării care să pornească cel mai cumplit uragan, cel care nu doar distruge, ci acela care i-a totul cu el, spre a putea arăta, altor uragane, puterea ce o are, să se poată mândri ca fiind altfel decât altele. Şi, ştiindu-l, apă la moară i-au dat pentru a se porni, ştiindu-ş şi ajutat, în a se porni, de alte vârtejuri care, pentru a nu fi văzute ca vârtejuri, îşi ţineau vârful în pământ şi pâlnia spre Ceruri, spre a-i putea fura, chiar şi Cerului, lumina.
S-a făcut pentru-ntâia oară să fie, pe uşa deschisă oricum de paznicii zeloşi a păzi casa doar ce cei veniţi cu gând curat, să se intre prin faţă, dar, de la primul pas pe uşă, din spate, pe la spate, pentru a nu mai exista scăpare, s-a lovit cu furie neagră, cea care şi drumurile şi privirile înspre zări senine le taie şi le mută încotro vor cei ce măsluiesc destine, pentru a se face ei înfloritori şi bogaţi. Şi-aducea, fiindu-i puterea sporită noaptea, spre miez de noapte şi dincolo de miezul nopţii, cârlige şi parâme cu care să-nlănţuiască, săbii şi iatagane cu care să hăcuiască şi să spintece orice piedică pusă în cale-i, ba chiar şi care cu soldaţi nevăzuţi prin întuneric, care să împiedice orice nou venit să stea prea mult, dincolo de ceasul înserării, pentru a nu-i da nicicui prilejul de a cunoaşte de unde-i vine puterea înlănţuitoare şi cui i se supune. Ştia metehnele uşii, ştia de paznicii care-l chemaseră, şi căuta chiar şi pe ei să-i îngrozească, voindu-se singurul şi de-a pururea prădător.
Nu se lăsau nici paznicii mai prejos, în lumina zilei ei făceau, mai tot timpul legea, ei cotrobăiau peste tot, ei urcau în pod şi spuneau ceea ce văd, ei fluturau flamuri deasupra acoperişului, să fie văzute din depărtare. Şi mergeau şi prin vecini, pe la cei de care îi lega prietenia ajutorului dat pe ascuns, când încă nu ştiau seama casei, şi ei, ca răsplată, puseseră casa şi acestora la dispoziţie, pentru când ar fi vrut-o. Nu le mergea nici lor prea bine, paznicii lor,căci şi aceştia aveau, îmbătrâniseră şi nu mai aveau putere, acum plăteau, chiar şi cu ziua, pe cei care-i apărau şi se străduiau să le aducă mai mult spor şi mai mult folos. Le-ar fi fost bună casa, dar ştiind de la paznicii casei metehnele uşii, starea pereţilor, vraiştea ce tocmai ei au făcut-o, în pod, nu le trecea prin cap, pentru atunci, să se mai procopsească şi cu o casă în prag de părăginire. Căderea acelui perete îi făcuse să cam uite a se gândi la ea. Apoi, când au început să fie, de ai lor înştiinţaţi de uraganul cel negru, când vedeau carele cu soldaţi veniţi la ceas de seară şi puşi la ospăţ, râzând de soarta casei, când în casele lor simţeau mirosul deloc plăcut al acestor îmbuibaţi, ce-şi lăsau urmele peste tot, prin jurul casei, chiar şi pe pereţii care, ştiind că dacă se vor cutremura, casa poate oricând să cadă.
N-a mai fost, de-atunci, deloc pace. Ziua paznicii căutau să-şi împlinească ordinele, noapte uraganul se arunca napastuitor. Ziua uşa ba se închidea, ba se deschidea, după cum paznicii găseau de cuviinţă, după cum ei spuneau casei că-i este de folos ori de trebuinţă, noaptea se dădea singură la o parte, nemaiputincioasă, văzând puzderia de nimicuri ce-i bat fără încetare pragul, căutând să nimicească totul în cale. Stând la perete, se minţea singură că este mai bine aşa, că aceea-i este poziţia adevărată, aşa fiindu-i rostul, că trebuia să vină şi un asemenea uragan care să o facă să înţeleagă ce motiv îşi are. În podul casei era numai fum, pucioasa făcând să se taie orice respiraţie. Ferestrele nu mai aveau nici o strălucire, lumină nu se vedea, oricine, în juru-i orbecăia, învârtindu-se în cerc, fără spor şi fără să poată face un pas înainte, dar oricâţi înapoi.
Zile întregi cu burniţă şi ploaie rece, nopţi la rând cu vântul care tăia puterea oricărei încheieturi, ferestrele crăpau, tocurile lor trosneau de frigul care nu-şi găsea, prin nici un fel, leac. Mersul de zi era somn de noapte şi somnul de noapte era cumplită alergătură şi căutare. Căutările se opreau la căderea întunericului şi începeau, fără a avea continuare, când pleca întunericul nopţii să-şi adune puterile pentru a altă noapte, în care să poată ascunde pe cei care, râzând prin spate de casă, prefăcându-se, pe faţă, înteresaţi de pereţii care se cojeau şi se putrezeau văzând cu ochii. Pe lângă casă începeau să crească bălării, pelin şi mătrăgună, tătăneasa[1]  sub praguri creştea şi sub praguri se usca, ca şi cum, sub praguri câmp pustiu era. Şi ca acasă, în câmp, prin scorburi, ori la adăpost, sălbăticii trăiau. Dincolo de gardul casei era primăvară, ori vară, ori toamnă ori iarnă, cam toate la vremea lor, doar casa în care cuib îşi făcuse frigul întunecat al vântului, nu mai avea de ce se bucura, nu-şi mai avea decât timp de aşteptare fără rost şi trecere de timp fără nici o schimbare. Orice schimbare doar sub rafalele uraganului se putea face, altfel rafalele căutau să i se piardă orice valoare...
Dinspre înăuntru nu se prea putea nimic mişca. Scara podului căzuse, drumul până la poartă fusese mutat spre în spate, unde sfârşea într-o mlaştină prin care hoţi şi căutători de comori îşi aveau drum tainic şi care, de cineva încerca să o taie pe lat, pe unde nu credea cineva că poate zăbovi prea mult pentru a o trece, îngheţa şi prindea picioarele trecătorului. Chiar şi cel care prindea de veste şi nu-ţi lăsa picioarele îngheţate, malul lunecos nu-l putea trece. Doar un cer de noapte senin, pe care să se vadă drumul care-ar fi trebuit bătut, cel care nu se pierduse cu totul înainte de primele rafale ale uraganului şi doar un alt soare, mai puternic, mai pătrunzător, care să poată răzbate prin întuneric, prin ceaţă, care să nu se lase înşelat de strălucirile îngheţului, mai putea să facă ceva pentru o casă atât de lovită, atât de devastată de toate câte putuseră fi luate. Casă albă fiind, din Ceruri era văzută, dar Cerurile prea departe fiind, nu putea să facă mai mult decât să se însenineze şi să trimită pe cei care putea să răzbată, să pătrundă pe uşa deschisă, cu balamalele îngheţate, pentru a o mai încălzi un pic, pentru a-i aduce aminte de rostul de casă, de adăpost şi de loc de bucurie.
Când s-a înseninat cerul şi drumul s-a văzut cum era de făcut, furia uraganului n-a avut margini. Nu mai putea să se abţină, era furios pe orice, căuta să dărâme casa, căuta să omoare pe paznicii ca-re-i făcuseră pagubă în cele ce voia să şi le ia pentru el. Peste tot căutându-i, n-a putut pe paznici să-i vadă când intră în casă, din nou, la ceas de zi, şi reuşesc să închidă uşa, să oblonească ferestrele. Atunci s-a răzbunat pe pod, pe care l-a răvăşi în ultimul hal. Acoperişul i l-a găurit, să poată să vadă prin el oricând, să poată oricând de deasupra intra, ca să poată să-i prindă pe paznicii care, ştiind că el n-a respectat înţelegerea, şi nici ei la rândul lor împotriva lui vor fi, să poată să orbească şi să ţintuiască orice mişcare a cuiva de-al casei, să nu stea deloc altcineva, care, din afară venind, mai multe ştiind, casa de el nu-şi va mai aminti, ba chiar nu-l va mai crede, aşa cum crezuse cândva, mai ales uşa, că e folositor şi de trebuinţă, ci, aşa cum şi el ştia că e, distrugător a tot ce-i intră-n cale. Şi, ştiindu-se fără prea multă ştiinţă şi ţinere de minte, a rânduit timpul viitor, mutându-se într-o casă asemenea, ca să se poată întoarce fără să aibă nevoie a se obişnui cu uşile, ferestrele şi pivniţele ce-ar fi, după trecerea timpului, ca noi.
Trasul nou drum, drept n-a putut de la început să fie... ba mai sufla, în rafale vântul, ba paznicii mai aduceau pe-aproape câte un trecător într-ale sale, ori un simplu pierde-timp, ba paznici de pe la alte case ori mercenari plătiţi cu mulţi bani mai erau aduşi de ei să vadă ce mai rămăsese din ceea ce fusese odată casa, şi toate se vedeau, erau acum urme care nu piereau. Şi mai erau soldaţii plecaţi pe cine ştie unde care, nemaştiind cum stau lucrurile prin acea curte, cu bocancii lor mai rupseseră marginile drumului. Anevoie încă se putea merge de la casă la poartă şi greu, sau mai deloc, de la poartă la casă. Nici măcar hoţii nu încercau să sară gardul, chiar şi cei care nu ştiau de paznici, doar pentru că se întrebau dacă mai au ce fura, dacă merită să caute ceea ce le era de trebuinţă. Vedeau ferestrele sparte, proptelele zidului, întunericul dinauntru, simţeau răceala vântului ce le sărea în cap şi în spate, şi-şi vedeau de alte drumuri şi alte treburi.
Vedeau Cerurile că după ce atâta timp stătuse îngheţată şi întunecată, albă rămăsese casa, descoperită de acoperiş, vedeau că drumul înspre spate începea să se crape, rar mai fiind bătut de pas de om. Şi văzuse cum acel zid, proptit, căuta spre înalturi să vadă înseninarea, aşteptând înseninarea. Cerurile, doar ele mai puteau face ceva şi doar ele ştiau că se mai poate face ceva... Un soare nou, un altfel de soare, un soare care să poată pătrunde întunericul şi care, cât ţine noaptea să nu stea ascuns ci să-şi lase raze care să privească tot ce se mişcă împrejurul casei, care să dea cât de cât lumină şi în casă, care să stea deasupra ca acoperiş, trebuia să trimită, un soare care să nu ardă, un soare care să nu usuce prea repede totul, când casa se voia iarăşi casă, ştia că trebuie să trimită.
Un soare altfel, un soare care să cuprindă curtea întreagă, care să lumineze peste tot, un soare care să fie prins doar de înaltul Cerurilor, care să n-aibă teamă de risipire, care să poarte semnul crucii fără nici o urmă de îndoială, pentru a putea, cu ea şi în numele ei, să pună pe paznici pe fugă, să poată să vadă când se porneşte vreun viscol, când se arată câte-un nor de ploaie, care să privească şi spre ziduri ca fiind parte din casă, şi nu s-ar putea casa să fie casă fără ele, care să dea strălucirea, luminoasă, firească a ferestrelor, care să readucă uşa la rostu-i firesc, să facă din casă loc potrivit pentru a-şi avea pe cei ce trebuie să locuiască în ea şi să o ajute să şi-i aibă grabnic. Şi i-a fost trimis tocmai când paznicii dormeau şi uraganul, domolindu-şi furia, îşi căutase de lucru, dărâmând, altă casă.
Şi după toate acestea, s-au văzut semnele, dar nu doar Cerurile le-au văzut, şi întunecatele adâncuri le-au văzut, şi de la paznici au auzit, fiindcă ei de-acolo fuseseră trimişi şi de acolo cereau ajutor când nu puteau să facă faţă. Se vedeau umiliţi de Înaltul cel înalt şi se plângeau de frica de a pleca precum câinii cu coada între picioare, după atâta timp în care, prin vicleşuguri şi năluciri, ajunseseră până aproape de limanul dorit de cei care, cândva, cu de la ei putere şi viaţă îi plătiseră. Încercau chiar a găsi o cale de a se uni cu singurul în stare să mai vrea să lupte, căci lupta pentru a-şi apăra furtişagurile, înşelăciunile şi mândria, pusă la pământ după aşa pierdere, ce nu şi-o închipuia, după aşa scăpare printre degete a unei sigure victorii. Jucau pe singura lor carte ce o mai aveau...
Zarurile au fost aruncate, înţelegerile s-au făcut, semnele luptei, date sub masca îmblânzirii uraganului, sunt deja văzute, fiind deja cunoscute de la prima încercare. Cunoscut e şi ce poate şi ce nu poate acel uragan, ce chingi foloseşte şi unde loveşte. Casei doar îi lipseşte curajul de a-i sta în cale şi, din lipsă de curaj, nu-şi lasă luminile noaptea aprinse, încurajând astfel pe cei ce bat doar noaptea la în geamuri, sting candelele, se furişează în vise, înfrigurează ori înfierbântează, fură adevăratele gânduri pentru mâine, punând în locul lor altele, îmbrăcate în alb dar de un gri negricios înăuntrul lor. Luminii nu i se mai pot ascunde detaliile, doar amănuntele sunt ascunse sub motive de tot felul, motive de ocolit ori de neocolit. Dar sunt ştiute dinainte urmările, şi chiar dacă ajung pietrele să se mai lovească de acoperişul care e încă provizoriu, care încă nu poate să fie bună acoperitoare, neavând învelitoare, a ceea ce sub acoperiş îşi are locul. Pietrele ajung şi acolo încă nu e linişte deplină, nelinişte şi nesiguranţă fiind, încă, în toată casa.
Lupta cea de pe urmă e începută. De la-nceput nimeni nu poate fi văzut ca învingător. Între Lumină şi Întuneric, între Adevăr şi Neadevăr, motivul luptei, este tocmai casa, nicidecum uşa casei... Va învinge Casa Luminată, dacă nu va ceda greutăţii drumului spre Lumină sau va câştiga Întunericul o Casă care, încet dar sigur, se va dărăpăna, lăsând în urmă pereţii duşi, de ape murdare, în pământ, înrobiţi durerii de a nu fi avut parte de împlinirea de a fi pereţii unei case pe care şi-au dorit-o şi au susţinut-o totdeauna, chiar când orbecăia prin întuneric. Lupta e în toi, nimeni şi nimic nu e cruţat! Pentru un suflet, oricum ar fi, mare sau mic, lupta e mare. Pentru un suflet mare e şi mai mare. Căci un suflet mare e un trofeu mare!

[1]Denumiri populare: albăstrioare, buruiana de făcut copii, ciocănaşi, ciocul-berzei, ciocul-ciocârliei, cizma-cucului, cârligei, clonţul-nagâţului, clonţul-cocostârcului, coada-rândunicii, cornul-plugului, creasta-cocoşului, cununioare, doselnică-mica, floare domnească, gheata cătanei, gâlceava, mărariul câmpului, pintenaşi, somnoroasă, surguci, tatnici, tătăneasa, toporaşi de câmp.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [26]

*De sus, din Ceruri, Pământul nu e albastru. E mai mult o forfota de puncte gri!

*Chiar şi când câinii sar la gâtul cailor fără şei, aceştia nu pot fi opriţi să fie liberi.

*Iubirea e veşnică! Nici Cerul, nici Pământul nu o poate îngropa!

*Dacă iarna bate vântul, stelele tremură şi îşi doresc să poată dormi. Dar vântul fluieră şi nu le lasă să adoarmă!Când s-a scufundat Atlantida au scăpat omizile ce s-au grăbit să se transforme în fluturi?

*Cruciaţii din vechime au ucis în numele crucii; ei nu înţelegeau ce înseamnă crucea. Acum cei ce înţeleg asta sunt vânaţi, dar nu ucişi. Crucea le este scut.

*Costul unei prestaţii şi eventual un proces îţi dau prestanţă! Vrăjitorii au întâietate!

*Crimele împotriva umanităţii sunt doar vârful ice-bergului ce pluteşte acum deasupra noastră.

*Hapurile vindecătoare omoară ceea ce nu pot vindeca.

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Revelări în lumina relevatoare [1]

Oricâtă strădanie, cei ce vor să facă plăcut vederii ceea ce neplăcut vederii este, cei ce vor să facă a fi văzut curat ceea ce murdar este, ceea ce a fost murdărit ca fiind ceva ce n-a fost de murdărie atins, ceea ce nu este alb imaculat ca totdeauna fiind imaculat, ori ceea ce nu e alb, ba chiar e negru, ca fiind alb, oricât se vor acoperi urmele şi se vor spăla zidurile, când ziduri de case se vor vrea arătate, dacă se vor spăla rufele la vederea tuturor, când rufele sunt ca dovadă, sau dacă oamenii, împinşi în faţă, cât mai în faţă, sunt cei ce motivul strădaniei, tot rămâne, pe colţuri, în cute, ori în umbra privirilor, mai greu vederii tuturor, mai greu înţeles celor care se lasă orbiţi de strălucirea asemenea a ceva ce-i nouă a celei ce-i veche şi nu poate, nu mai poate fi nouă, cea mai de netăgăduit dovadă a adevărului, cel care nu poate şi fardat, ori schimbat, ori înlocuit, fiind pecetluit de trecerea timpului, cu toate cele ce se întâmplă în trecerea lui ireversibilă. Greu de crezut, greu de înţeles, greu de pus în limitele normalului pe care toţi îl caută şi îl definesc după percepţii proprii... Greu de acceptat când se pun limite şi bariere întregului...
Praf în ochi, dacă e nevoie, străduitorii spre a face plăcut vederii ceea ce vor ei, ori ceea ce sunt plătiţi să facă astfel, aruncă. Spre a avea folos, nu se lasă înduplecaţi de nimeni şi de nimic, iar dacă e nevoie, fără cruţare, lovesc. Lovesc ei când laţul se strânge în jurul lor dar, mai înainte de a se ajunge aproape de ei, înainte de a simţi arsura privirii ce-i face să nu mai poată deloc spori, prin cei tocmiţi, a sta de pază ori a le fi soldaţi, pentru a izgoni şi a goni, la început prin convingere înşelătoare, prin sprerietură, prin ciudate întâmplări şi, dacă nici aşa nu le este cu putinţă, prin lovitură dureroasă, prin boală de moarte grabnică dătătoare. Când nici astea toate nu reuşesc, platnicii ies la drumul mare şi calea o aţin, pentru fapte ce se lasă crezute frumoase, ori pentru tânguială, ori pentru forţare. Dar tot pentru a arunca praf, ori sare, în ochi, ies...
S-a-nceput, dintr-un gând al necugetării şi-al dorinţei de mai mult, din necunoaşterea altei bogăţii decât pe cea care are şi formă şi valoare, care să poată spori şi care aşa cum era să fie motiv de mândrie şi laudă. S-a început pentru a se rupe neam şi a se lega, spre a fi nefireşti drumuri, rânduite de firescul timpului şi vieţii. S-a început din jinduirea la mai mult decât ceea ce exista. Şi s-au făcut legături şi s-au făcut chipuri hâde, şi s-au îndreptat drumuri spre iubire de arginţii uşuraticei cale de pierzare şi decădere. Şi s-a însemnat cu semn la fluierul piciorului, înainte păşitor al drumurilor astfel croite, altfel, cele păşite întâi cu piciorul neînsemnat.
De mult mai devreme însă, dintr-un motiv ce doar venirea-l ştia cu adevărat, şi singurul care ar fi fost posibil, cel care întâmplare sortită nefacerii ar fi fost, de n-ar fi fost însemnarea spre mers nefiresc, din cealaltă parte, din partea care se credea şi încă se crede curată, cea însemnată cu semn de totală decădere, s-au pornit cele deschizătoare ale porţilor înspre adâncurile cele întunecate. Iar întâmplarea s-a întâmplat, fără de amintire, ca să fie mai greu de desluşit înţelesul, cel care, ascuns după omenesc nărav şi după omeneşti năzăriri ale minţii întunecate, a deschis uşa pe care oricare alte viforniţe, intrând, puteau să spulbere tot şi să mute din loc totul, chiar şi rostul, chiar şi destinul. Şi s-a deschis şi cum nimeni n-a ştiut să o închidă, întâmplarea fiind neştiută, a rămas deschisă şi tot deschisă e încă, oricâtă forţare de minte ar voi să o închidă, fiindcă, de dincolo de uşă, uşa care n-ar trebui să stea deschisă, să intre oricine, paznici zeloşi o tot deschid. Sunt zeloşi dar temători, când simt pericolul de a fi izgoniţi, de cei sortiţi prin destin, ajutor îşi cheamă şi, ajutaţi, lovesc. Iar când nu au de ce să se teamă, zidurile casei lovesc, în plină noapte, scenarii groteşti putând, prin ferestre, fi văzute, în plină zi, alte zugrăveli făcându-i, chemând la ospăţ tainic pe alţii ca ei, de prin orice cotlon, curat ori murdar, cunoscut ori necunoscut, ar veni aceştia. Ei sunt primii intraţi şi pe cei asemenea lor i-au ţinut ca soldaţi credincoşi, ştiindu-i tocmai pentru lucrare de dezdumnezeire trimişi.
Când e uşa deschisă şi bate vântul, ferestrele rezistă... dar când începe furtuna, unele dintre ele se deschid şi se sparg... când uraganul se porneşte, nu doar că sparge toate ferestrele, dar cu totul ia şi tocul lor, uşa, trântită în toate părţile nu mai poate să se închidă cum trebuie, frigul năvăleşte în casă iar pereţii încep să se crape. Gerul şi arşiţa macină, focul, de se vrea pentru a încălzi, se poate aprinde repede, dar repede se stinge, alteori mocneşte şi afumă, alteori arde ascuns în cenuşă, aşteptând să vină vremea în care poate să se adăpostească şi să nu îngheţe, cei ce o vor locui-o, timp cât va fi să o locuiască. Uşa fusese deschisă, în ea paznicii şi soldaţii îşi făceau de cap. Apoi, venind furtunile şi uraganele, ei, grabnic vestiţi, fiind bine ştiutori ai timpurilor cu furtuni şi uragane, adăpost îşi găseau... Casa se pustia şi nimeni nu o vedea ca bună pentru locuit mult timp. Poate doar ca adăpost de o noapte, pe timp de ploaie.
La prima furtună s-au mişcat ferestrele, nu atât de la vântul, încă neîndestulat de puterea căldurii de primăvară, dar destul cât să dea de veste paznicilor, încă ei singuri, destul de puternici, că vremea luptelor începe. Apoi, uşa s-a arătat deschisă, ca şi cum ar fi fost fără voie deschisă. Dar nu-i mai era voia ei, paznicii o voiseră de alţii deschisă, în felul în care de veste nu putea prinde nici chiar casa care se voia necălcată de cei ce nu-i erau pe plac. Ei, paznicii, făceau legea, şi, de câte ori uşa se deschidea, larg o deschideau. Nici casa măcar nu ştia, de n-ar fi văzut, de nu i s-ar fi spus, că pe uşă câte cineva intrase. Paznicii aveau grijă, nefiind dispuşi să se dea de gol, nici să fie cumva de cineva alungaţi, să ţină uşa deschisă, casei lăsându-i motive, care de care mai pe placul ei, de a crede că uşa este calea prin care îşi poate câştiga admiraţia, plăcerea sau poate şi mai uşor înfrumuseţată şi, dacă era cazul, reparată, de cei ce erau lăsaţi să-i treacă pragul. Şi nu-i mai păsa că toţi intrau, cuvinte frumoase, până să plece spuneau, să revină promiteau, dar în spate altceva gândeau şi doar când îşi aveau motive să revină, reveneau. Şi, uneori, aşteptarea era lungă, fiindcă în altă parte le era gândul. Paznicii îşi ştiau împlinit rostul. Casa devenea din ce în ce mai rece, alungându-şi singură, ştiind că altfel nu vor fi bine, pe cei ce şi-ar fi vrut să locuiască în ea...
Alte şi alte furtuni şi adieri de vânt loveau pereţii casei. Mai loveau şi trăsnete, mai veneau şi hoţi căutându-i, pe la fereste, bogăţiile, care nu lipseau, ori lucruri de folosinţă. Pereţii se clatinau, stâlpii dădeau semne că prea multă greutate îi apasă, ori că sunt împinşi să cadă, pereţii erau loviţi cu pietre dar, ştiindu-se că ei făcuseră casa să fie aşa cum este, nicicui nu spuneau, doar câteodată spre a se lăsa la pământ căutau, simţind că se slăbesc, simţindu-se mai urâţiţi de fiecare bolovan sau piatră aruncată. Casei i-ar fi trebuit căldură, iar fi trebuit meşter priceput şi înţelegător, dar ea căuta poleiala, la se voia înălţată şi bine văzută. Uşa însă, deschisă stând, fără să poată să stea închisă cum se cade, nu mai asculta de nimic, nici de întrebări, nici de răspunsuri, nici de poveţe. Începuse să se creadă că ea poate fi singura în măsură să încălzească pe cei înfriguraţi, nebăgând de seamă că unii, care se plângeau de frig, erau prea înfierbântaţi, erau decăzuţi de propria mândrie. Paznicii deja puneau casei beţe-n roate de nu era de ei ascultătoare, punând foc pe lângă pereţii ce nu se vedeau şi nimeni nu-i putea cerceta de sunt cumva ei aprinşi, ori o pustiau şi o lăsau în adormire.
Un prim uragan, după atâtea cîteva furtuni, un perete a lovit cu furie. Şi l-a rupt de tot motivul ce-l avea, de perete şi stâlp al casei, făcându-l să se încline până aproape de pământul pe care, dacă-l atingea, pământ se făcea şi acolo rămânea. Uraganul şi paznicii ieşiţi din casă, şi soldaţii dezertori din alte armate, aciuiţi în ea, loviseră fără cruţare. Casa era vraişte, curtea casei la fel, pereţii trosneau de ger, fiindcă oricâtă arşită şi foc ar fi fost, n-ar fi putut să întreacă puterea frigului ce îngheţase fiecare loc al casei. Paznicii căutau soldaţi adevăraţi şi ieşiseră la drumul mare. Soldaţii dezertori căutau alte case, oricât de mici, chiar şi crăpături de ziduri, să-şi găsească loc de odihnă şi petreceri. Nici un adevăr nu mai era adevăr. Uşa se tot închidea şi deschidea, crezând că astfel poate să mai facă ceva să nu cadă cu totul casa. Paznicii o tot trînteau, supăraţi cumva şi ei pe uragan, nemaiavându-şi nici ei liniştea. Ei, din altă parte îşi voiau întăriri. Ei aveau ordinele lor clare...

vineri, 22 noiembrie 2013

Împreună oricând

Au fost timpuri şi vremuri care ne-au bătut şi ne-au abătut din drumurile noastre. Au fost acestea aşa cum au fost cele care ne-au arătat cât de senin e cerul şi că se poate să privim răsăritul unei alte zile cu gândul nu la fapte ci la trăiri, nu la ceea ce privim şi atingem, ci la ceea ce ni-i dat să înţelegem şi să cunoaştem. Au fost vremuri cu fapte şi au fost vremuri cu aşteptări. Ne-au fost toate acestea şi acum suntem mai bogaţi sau mai săraci, cu amintiri care ne dau aripi sau cu cele care ne fac să ne ţinem capul în pământ. Aşa suntem cei de-acum, noi, cei ce ne-am ales, fără să ştim de prima dată, drumul pe care ni-l vom duce până la capătul care e dat să fie capăt. Eu printre cumpeni, tu printre încercări, eu regăsindu-mă a ceea ce îmi este dat să fiu, tu redevenind ceea ce îţi este dat să fii.
Că a fost greu, şi cât a fost de greu, ştii.Că a fost greu, şi cât a fost de greu, ştiu. Nimeni altcineva nu ştie, decât noi, trăitori şi nu privitori ai propriilor căutări. Ştim nişte adevăruri pe care nici măcar nouă nu ni le putem reproduce în cuvinte. Sunt adevărurile pe care cuvintele, oricum rostite, de oricine, nu ne pot face să uităm de noi. Ne-am trăit dorinţa omenească de-a uita şi-am învăţat că uitarea nu-i decât calea de a mai face, încă şi încă odată, faptele ce ni le-am dorit uitate. Şi le-am repretat, şi alte adevăruri, doar în amănunte nesemnificative diferite, ne-am adunat...
Abătute ne sunt pornirile, de teamă ni se spune, şi de teamă ne simţim şi noi vinovaţi. Din teama care ne-o facem părtaşă, amestecând-o cu amintirile, ne oprim gândul care, încercat de curaj, vrea să privească spre viitor. Curajul vine din noi, el stă ghemuit în spatele barierelor pe care ni le-am pus, stând cu ochii ţintă la vorbele şi dorinţele altora. Dar tocmai fiindcă el nu din gândurile noastre vine, aşa cum teama şi prejudecăţile vin, nici din îndemnul altora, al celor care, pe amândoi, pentru interesele lor, sfaturi şi poveţe dându-ne, ori cerându-ne, ne-au folosit, ci din acei noi de la-nceputuri, din copiii care am fost, din copiii părinţilor, dar mai ales din copiii lui Dumnezeu, când în noi nu pusese nimeni sămânţa de judecată lumească, nu se tocmeşte cu gândurile noastre.
Din teamă, însă cu curaj, căutându-ne fără să ne avem faptele căutătoare, ne-am pierdut neantului depărtarea, ne-am pierdut neştiutului teama, ne-am lăsat întrebările pe seama urmărilor, şi, ascultându-ne cuvintele la-ntâmplare spuse, întâmplării i-am dat dreptul de-a face, după cum îşi avea rostul, să ne-mpreune apropie-rea, ca, împreună fiind, către viaţă să ne regăsim drumul...Acel drum sortit, acel drum crezut de multe ori că ar fi fost... Acel drum pe care acum paşii noştri, mărunţi şi doar de noi ştiuţi, îl bat...
Greu mi-a fost să-mi spun pe nume, greu mi-a fost să mă cred pe mine, greu mi-a fost să-mi cred bucuria şi să-mi cred simţirea dornică de trăire, chiar şi faptele, care nu-mi erau noi şi nici străine, noi simţindu-le, greu mi-a fost să le cred. Greu ţi-a fost să vezi ceva altfel, greu ţi-a fost să crezi că focul mocneşte şi că se poate aprinde, grea ţi-a fost desprinderea de o realitate care te aruncase în pădurea nesfârşită de întrebări care, prin răspunsuri asemenea cuţitului cu două tăişuri, te lăsa să trăieşti în vis şi să vieţuieşti într-o existenţă cu ţinte clădite prin vrere şi nu prin voinţă. A fost greu, vreme de câţiva paşi greutatea se va mai simţi... Va urma mereu mai puţinul mereu mai nesimţitul greu. Va urma o viaţă...
După cele care-au fost, altele, de toate vor mai fi.Trăitele vechi fapte, multe, nu ne vor mai fi. Vor fi altele, cele care nu pentru câte unul dintre noi pot fi, nici măcar forţându-ne să ne fie doar ale unui dintre noi. Cele pe care din povestea altora le ştiam, cele care sunt corolar al vieţii vor fi. Cele frumoase vor fi, cele fireşti vor fi. Şi vor fi tocmai pentru a ne arăta ce n-am ştiut niciodată cu adevărat, cele care sunt date pentru a şti că ne suntem unul altuia, şi că suntem unul lângă celălalt. Acelea care au menirea de a ne arăta gustul bucuriei reuşitei, acelea care au menirea de a ne arăta puterea de a nu ne frânge sau înfrânge, acelea care au menirea de a ne arăta că oricând şi totdeauna, lângă împreună, acelaşi înţeles îl au, acelea care au menirea de a ne arăta că dacă vrem, oricât putem urca, dar nicidecum coborî, ne vor veni, şi vor veni să ne pună să trăim, firesc, sau poate altfel decât credeam firesc, viaţa... Niciodată singură nu vei mai fi, niciodată singur nu mă voi simţi. O cale, aceeaşi, de urmat avem. O cumpănă eu, o-ncercare tu, cele din urmă, vor fi scârţâitul porţilor de atâta timp închise, ferecate dinadins şi de malurile înălţate de ploile ce-au tot şiroit pământul de sub tălpile paşilor noştri, Ultima urmă de-ndoială, pentru fiecare, vor fi, şi ultima încercare a ceea ce ne-a tot încercat, de a rămâne golul la fel de gol şi plin de tot ce poate arunca în gol orice suflare de vânt. Cel din urmă prag, dintr-odată cumpănă şi încercare...
Niciodată singură pe drumul ce va fi, cel ce până la capăt va fi, nu vei fi. Oricând împreună, mereu împreună, şi chiar dincolo de timpul vieţii, mai apoi, când nici un înţeles nu va rămâne nedesluşit, împreună vom fi, spre a-l desluşi. Şi aşa va fi, mereu împreună!

miercuri, 20 noiembrie 2013

Departe înainte sau departe înapoi...

S-au găsit oamenii, dintr-o prea mare osârdie de a şti, după ce s-au văzut nemaputând a cunoaşte, neavând cu ce se mândri cei ce îşi căutau motive de mândrie, să-şi măsoare trecerea, să măsoare timpul, şi să-l ia pe el, astfel, ca martor al agoniselii lor, mai bogată sau mai săracă în fapte, cea care dacă ea ar fi fost măsurată, putea arăta micimea unui om mare.
Şi după ce măsură timpului au găsit, şi-au făcut legi, nestatornice, după mărimea ce şi-o aveau, de a împărţi, separând prin site duble, binele de rău, fiind bine doar ceea ce prin amândouă sitele putea să treacă. Dar cum puţin trecea, ca să nu se vadă cât de mare era grămada restului, a doua sită i-a fost de folos, şi doar ceea ce nu mai trecea prin ea numit rău a fost, fiindcă cernutului, trecut de prima sită, i-a spus mai puţin bine ori mai puţin rău, lăsându-şi lor puterea de a numi mai puţin bine ceea ce dinspre ei pleca, ori, ceea ce înspre ei venea, mai puţin rău i-au spus. Şi-aşa, binele şi răul, nu mai erau doar bine şi rău, erau şi bine, erau şi rău, şi puteau să fie, binele, rău, şi, răul, bine.
Şi tot aşa, i-au spus, luminii, lumină, întunericului, întuneric, dar pentru că cei care în întuneric vreme lungă au vieţuit, văzând dâra de lumină a steleleor căzătoare, ori a luceafărului nopţii, crezând că aşa se vede lumea în lumină, lumină au numit întunecatul gri, şi tot lumină au numit lumina zilelor prea înourate, cei care luminii adevărate nu se puteau arăta, fiindu-le teamă că trecând prin ei, umbrele, şi petele ascunse, pot vorbi şi-şi pierd renumele de curaţi şi luminaţi. Şi-aşa, lumina şi întunericul n-au mai fost doar lumină şi întuneric, au devenit şi lumină, şi întuneric, şi s-a putut chiar lumina cea puţină, ivită într-un ocean de întuneric să fie numită lumină şi, aşa, lumina cea adevărată să fie văzută întuneric de aceia care, închizând ochii la orice, îşi închipuie că nu poate exista altă lumină decât cea pe care şi-o închipuie ei. Doar cei care, trecând prin gerul întunericului s-au putut desprinde de obişnuinţa ochilor închişi, şi nu şi-au mai oblojit ochii, dând crezare deplină hotarului ce desparte lumina de tot ce se vrea asemenea luminii, semi-întunericul sau semi-lumina, n-au îndoieli că lumina poate fi măsurată, ori că binele poate fi mai mic sau mai mare...
Fiind greu de acceptat, cum era greu să se accepte că doar bine ori rău există, că doar lumină sau întuneric există, greu de acceptat au fost şi cuvintele adevăr şi minciună, cele două, în legea simplă a existenţialităţii neputând să se amestece, adevărul nu avea nici o picătură de minciună în el, iar minciuna nici măcar un graunte de adevăr în ea. Era uşor, era posibil de mers aşa când viaţa oamenilor era simplă, când nu erau în joc interese de mărire şi mândrie, când nu lua nimeni pe nimeni la întrebări pentru o faptă care nu era asemenea celei pe care el putea să o facă, ştiind şi acela că dacă el nu făcea, altuia, ceva ce nu-i era sieşi pe plac, nici altcineva lui nu îi fă-cea, nefiindu-i aceluia pe plac, ştiind că faptele erau după placul fiecăruia şi nu pe placul sau împotriva altuia. Când simplul n-a mai fost vrut de om ca şi cale bună a vieţii, când s-a complicat cu înavuţiri şi a inventat dregătorii, rearanjând lumea, când s-au văzut unii mai egali decât alţii, nici de adevăr, dar nici de minciună nu au uitat. Şi adevărul, şi minciuna, în morişca, fără scrupule, a complicării au intrat, fiindcă unei alte egalităţi, unor anumite poziţii, minciuna nu-i era pe plac să fie numită minciună, ori adevărul să fie căutat, până în amănunte şi categorisit altfel decât adevăr. S-au dat legi, s-au retălmăcit poveşti, s-au biciuit şi s-au omorât oameni, pentru doar pentru ca noua ordine a adevărului şi minciunii să fie luată ca bună şi fără nici un motiv de a mai fi schimbată, în sensul celei de mai înainte.
Nimic n-a oprit această lume, prin cei care s-au ajuns să se crea-dă întâi-stătători şi chiar stăpâni nemuritori ai lumii la început, prin cei ce-au renunţat la libertate, devenind supuşi cerşetori de favoruri şi dregătorii la cei deja mai-mari ai lumii lor, mai apoi, şi, până la urmă şi de cei mai mulţi dintre cei care, de bună voie şi fără să-i silească cineva, să se schimbe, să siluiască înţelesul adevărului şi, în egală măsură al minciunii. I-au dat grade, i-au inventat măsuri, scuze şi justificări, când a ajuns să se confunde cu minciuna şi l-au băgat, cu forţa sau pe la spate în vorbele lumii, făcându-l ori adevăr adevărat ori un adevăr cât de mic, chiar şi o fărâmă de adevăr. Şi, ca să poată să se folosească, de aveau nevoie, au găsit că minciuna poate fi foarte mare ori doar o scăpare, o minciună nevinovată, o minciună necesară, o parte de adevăr. De la vorbe pornind, tot cu vorbe, puse pe tiparul noii măsuri, s-a-nceput schimbarea lumii, a celor dntâi legi, a minţii şi mai apoi a sufletelor oamenilor. Nici azi nu s-a încheiat schimbarea, şi nici nu se văd semnele sfârşitului acestei schimbări, ba, şi mai mult, acum adevărurile sunt, de multe ori văzute ca minciuni iar minciunile sunt date ca adevăruri, şi, mai toţi, cei cu pâinea şi cuţitul în mână, ori cei ce îndură lipsa ei, spre minciună caută cu osârdie, spre a-şi avea tot mai multe foloase.
Nemaiavând înţelesul binelui şi al răului, al luminii şi întunericului şi nici al adevărului sau minciunii, toate înţelesurile s-au dat peste cap, toate s-au lăsat separate după voia de moment a fiecăruia, după dorinţă şi năzuinţă, plăcutul devenind util, chiar dacă în cea mai curată formă a lui, nu era deloc util, absurdul a putut să fie luat ca o certitudine, dizgraţiozităţii să i se găsească circumstanţe înţelegătoare, dezordinii i s-a găsit o explicaţie prin care să fie lăsată să-şi facă legea, fărădelegea a fost pusă în drepturi depline în numele unor circumstanţe de moment, fără ca cineva să se îngrjească a o corecta când momentul circumstanţelor era ceva din trecut. Cu toate înţelesurile date peste cap, la întrebări sau la hotărâri, s-au găsit, pentru Da şi pentru Nu, înlocuitorii prin Poate nu, Poate da, şi atotcuprinzătorul, cel niciodată înţeles, Poate, cel prin care totul se exprimă incert, cel prin care se fuge de orice responsabilitate, şi ea fiind incertă, cel prin care şi speranţa, şi hotărârea, şi puterea, se topesc, fiind plămada îndoielilor şi a regretelor de mai târziu, a faptelor ieşite din firesc, a consignaţiilor de suflete, a târgurilor de trupuri, a îndemnurilor, sfaturilor şi exemplelor, cât încă avantajele şi realizările par de netăgăduit.
Cu aşa înţelesuri, de la generaţie la generaţie, completate mereu cu alte şi mai mici detalii, cu amănunte şi argumente care să motiveze în toată această continuă împărţirea a întregului gol dintre extreme, golul care făcea distincţia clară între firesc şi nefiresc, între omenie şi neomenie, se merge mai departe, un departe care, de multe ori, cu măsura pentru timp se lasă a fi diferită de la om la om, impunându-se astfel necăutarea în fapte şi în agoniseala sufetului.
Înainte se vrea mersul, înainte să meargă vor toţi. Toţi îşi spun î-nainte, puţini văd înainte, puţin văd că înainte este şi trebuie să fie altfel, cu totul diferit de înapoi, cu cât mai mult diferit decât acum. Este tot mai greu de spus încotro e înainte, într-un univers în care nu mai reperele nu mai au înălţime absolută, în care în care acel mai mult ori acel mai puţin trage o linie şerpuită plecând de sus până în jos, ori de jos până în sus, un lanţ de care oricine se poate sprijini, pentru a nu îi mai fi clar când urcă sau când coboară. Coboară mulţi fără să ştie că aşa coboară, şi sunt destui care urcă, dincolo de limitele ce le-au fost date, ajutaţi, împinşi de la spate, pe seama ştiută sau neştiută a altora, de dragul urcării sau, de multe ori, de dragul batjocoririi celor neştiutori într-ale pumnalului înfipt pe la spate. Într-o aşa, absolută încertitudine, tot mai uşor se ia ca reper pentru înainte un timp anume, acel timp în care nu apucase suferinţa să se arate, dar nici bucuria de după suferinţă nu era ştiută, în care orice drum către lume se arăta deschis, tocmai pentru că lumea tot mai orbită de luminile sclipitoare ale scânteilor ce sar din frecuşul continuu şi fără sens dintre trăitorii ei, în continu-ul ei neputincios în a deosebi lumina de întuneric, binele de rău, ori adevărul de minciună, aşteaptă să vadă ori un izbăvitor, ori încă unul, ca ei, care şi-a frânt gâtul. Sau se merge, drep cu capul direct în laţ, către un înainte scornit de mintea doldora de dorinţe spre trufie şi mândrie, de uşurinţe în a fi fără a face şi de a face fără piedici.
Departe, cât mai departe, înainte. Dar, ca mai toate, înainte e şi el răstălmăcit. Înainte are aceeaşi nuanţă cu adevărul. Pentru toţi el este un adevăr, adevărul fiecăruia. Doar viaţa îl arată, aceluia ce crede în el dacă adevăr este sau e minciună, dacă este cu adevărat înainte sau mai degreabă înapoi... Şi apoi pune punct final...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [25]

*Când pisica nu-i acasă, adevărul îl dă chiţcăitul şoarecilor. Unii sunt şoareci de bibliotecă şi spun multe cuvinte potrivite prin ronţăit!

*Orice rău vei vrea să-i faci altcuiva, fă-l întâi ţie însuţi. Apoi vezi ce mai faci!

*Se nasc oamenii în păcat! Ca să nu îşi vadă vinovăţia, ei spun că sunt născuţi din păcat. Şi spun asta ca să se ştie liberi de a face păcate. În vremurile de acum chiar şi păcatul numit de ei cred oamenii că-l pot face mai mic, punându-şi vrerea împotriva fireştii veniri a celor ce le-ar fi dar de preţ.

*Cele mai precise măsurători se fac, pentru un sistem fizic, în vid. Asta explică şi de ce oamenii cărora le lipsesc multe din cele nece-sare simt mai bine realităţile!

*Când sunt împins pe un drum şi nu mă duc pe el, unii cred că-mi e frică. Am avut însă atâtea aventuri în timpul în care mergeam fără oprire pe drumul meu, pe care nu vreau să-l părăsesc! Aşa că n-ar mai fi o provocare. Frica e a lor!

Vorbe înspre îndreptarea lumii [24]

*Dacă dai altora peste picioare nu te întreba de ce pe tine picioarele te dor.

*Minciuna are picioare scurte şi nu se ajunge, mergând, repede, prea departe... Aşa că îmi permit să spun că eu voi trăi mai mult decât oricine...

*Prea rar mi-a fost dat să fiu eu o soluţie, şi de aceea am fost şi neîncrezător. Nici acum nu ştiu cum să arăt asta... Să sar în faţă?

*Nu-ţi întreba trecutul despre amintiri. El, în mod sigur, le-a uitat. Doar tu vrei să le ţii minte, neacceptând definirea prin prezent!

*Toată lumea spune că Iisus a fost bun... Dar nimeni nu poate afirma că Iisus a spus doar cuvinte blânde şi blajine. El a fost bun pentru că, prin ceea ce a spus, a căutat să îndrepte lumea! Azi oamenii preferă pe cei mincinoşi, cu vorbe mângâietoare, laudative, contra celor ce aduc adevărul în faţă. Aceştia acum însă sunt răi! Oare cum ar fi fost lumea dacă Iisus minţea?

*Privit de aproape, orizontul are detalii concludente!

marți, 19 noiembrie 2013

Scrisoare la lumina lumânării [4]

Doar câteva lumânări mai am pentru cel câtva timp care în curând va veni, acel timp de veghe şi alegere al plecării sau întoarcerii, al mersului continuu sau al opririi în aşteptarea unei reveniri grabnice, asemenea venirii din vremea de azi, spre facerea celor nefăcute, şi altă rânduială a celor ce, asemenea celor de-acum fiind, trebuie altfel făcute. Aprind una ca să pot să îţi scriu, ştiind că timpul acela nu va fi mai lung de cât vor trebui să ardă şi să lumineze cele care vor rămâne, dar nici scurt ca să nu fie nevoie de toate cele ce vor rămâne. O aprind şi am să îţi scriu atât cât îmi va da ea destulă lumină să scriu, mă apuc să scriu pentru că am de spus pe cele care nu se pot acum spune, dar sunt mărturie pentru acel început şi sfârşit de timp, care, în orice fel ar fi, o mare trecere peste la fel de marele prag al vieţii va însemna.
Ca mărturie îţi va rămâne scrisul meu de acum, că ţi-am spus dinainte ceea ce va fi, ţi-am spus, fără să cunosc, ceea ce nu s-a cunoscut dar s-a lăsat, prin cele ce s-au schimbat fără motiv de schimbare, deşi schimbarea mulţi nu i voiau, ţi-am spus de umbrele care se învârt în juru-ţi ca titirezii, nevoindu-ţi oprirea care i-ar goni în lumea lor rece, întunecată şi necunoscută. Şi mărturie va fi că n-am cerut nimic, că scrise au fost toate să fie, să fim alături, în gând şi în fapte şi împreună să purcedem la drumul nemuririi şi al îndumnezeirii tale. Iar acel timp, cel în care prima şi ultima dată în viaţa aceasta a ta, vei alege ţinând cont nu de plânsul vinovaţilor care se voiau nevinovaţi, nu doar de viaţa de aici, care atunci într-un cuvânt al tău, rostit sau nerostit oamenilor va sta, ci de ceea ce este cu adevărat viaţă, viaţa cea de totdeauna, cea care a început prin cuvântul cel dintâi şi, nefiind decât în parte la fel cu cea de-aici, cu partea ei de trăiri şi simţiri, nu-şi are sfârşit, dar, ca şi cea de aici, îşi are urcare, până în tăria Cerurilor.
Vei alege tu şi, omeneşte, ca să fie dat şi altora să vadă, să înţeleagă, să se dezmeticească, ceea ce aici s-a întâmplat, ceea ce aici au fost fapte şi aici au fost urmări, vor fi pe talerul balanţei împotrivirii. Pe celălat va sta viaţa, viaţa ta, nu viaţa mea, viaţa mea va fi balanţa care se va înclina într-o parte sau în alta. Viaţa mea, va fi în cumpănă tocmai pentru a-ţi lăsa ceea ce eu de-atâtea ori ţi-am lăsat şi te-am rugat să ai pentru todeauna, cea pentru care eu, lângă tine şi cu tine, am luptat: libertatea de a alege. Ca să nu stai pe gânduri, ca să nu ai timp de gândire şi răzgândire, dintr-odată va veni acel timp, din bucurie în cumpănă şi apoi, prin alegerea ta, în viitor sau în vremea de apoi. Ca să nu ai timp de a asculta de spusele altora, doar noi fiind, se vor coborî mai aproape de noi Cerurile şi se vor înălţa adâncurile, tocmai pentru a fi uşoară înălţarea sau coborârea. Atunci, în acele clipe, îţi vei aminti toate vorbele spuse ţie, de la primul cuvânt de tine rostit, până la cel din urmă, de mine abia şoptit...
Atunci vei şti, şi numai tu vei şti, ceea ce, în treacăt ţi-am spus, când ţi-am spus că eu sunt dator cu toată iertarea pe care ştiu că această lume mie nu mi-o va da şi, aşa fiind, nici nu o cer, nici nu o doresc. Pentru că, înainte de toate, doar cine poate înţelege, doar cel care cu sufletu-mi vorbind îşi va avea cunoscut tot adevărul, neputând fi cuprins de cuvintele poveştii mele ori a răspunsurilor mele la întrebări lui, de va simţi din propriul suflet pornind iertarea, o va face fără întrebări şi fără cuvinte multe. Atunci vei şti, când, bucurându-mă de bucuria-ţi ce niciodată n-ai avut-o ca hotărâre, secerat, cu ochii larg deschişi voi încerca să cuprind mărimea şi înălţimea Cerurilor, că poarta Cerurilor e deschisă, pentru întoarcerea mea acasă ori, de mă vei chema, pentru întoarcerea-mi la tine. Atunci să aprinzi lumânările, pe rând, ca să nu mi se întunece privirea şi, în clipa în care alegerea o vei face, în clipa aceea de întuneric a luminii şi lumină orbitoare a întunericului, nemaivăzând puntea, să cad în gol, spre adâncurile cele hrăpăreţe, cele prea înfrigurate.
De-ai să simţi că nu îmi mai bate inima, să nu te sperii, sub apăsarea mâinii tale, doritoare de întoarcerea-mi grabnică se poate să se redea firescului, să-şi amintească ce trebuie să facă. De-ai să mă simţi răcindu-mă, să nu te sperii, îngerii, de-i vei chema tu, vor veni şi mă vor ajuta să trec de frigul sfârşitului, întorcându-mă din drum. Dar dacă ai să vezi ochii închizându-se, adună-n palma ta lacrima! Va fi ultimul semn pe care doar ţie, eu, cel care pe nimeni nemaiavând şi cel de care nimeni interesându-se, ţi-l las. Atunci poţi să stingi şi lumânarea cea din urmă, atunci poţi să laşi să fie întuneric şi să priveşti stelele. Dacă vei fi atentă, ai să vezi două stele alergând spre depărtări.
Acum, când lumânarea ce-mi luminează scrisul mi se arată fumegând, mă opresc... Am scris ce aveam de scris, spuse sunt cele nespuse, cele care se puteau spune şi cele care nu s-au putut spune. Lumânarea se va stinge şi începe drumul spre timpul acela, al alegerii şi al trecerii ori netrecerii cumpenei...

luni, 18 noiembrie 2013

Vorbe înspre îndreptarea lumii [23]

*Vântul se porneşte totdeauna dinspre locul curat spre cel care trebuie curăţit.

*Zăpezile ne arată, mult mai repede decât ploile, că suntem neputincioşi. Ele cad albe, direct din cer!

*Câtă ură este necesară pentru a dărâma un munte de iubire?

*Dacă alegi calea siguranţei în locul căii fericirii, vei avea siguranţa, însă preţul este fericirea.

*Celor ce ascund adevărul, Cerul le închide poarta. Cei ce se vor în Ceruri trebuie să închidă poarta minciunii. Dacă se mint că ei nu mint, ei sunt cei care zăvorăsc Poarta Cerului şi se condamnă la suferinţă mare şi prelungită!

*Cât încă trăiesc eu nu pot fi pus sub tipar, nici chiar sub cel tipografic!

*În logica dualităţii universale există pesimişti şi optimişti.

*Pesimistul spune că "nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită", ascunzâd reversul: "Orice faptă rea nu rămâne nerăsplătită". Este sim-plu să se înţeleagă astfel de ce pesimistul nu-şi poate şi nu poate să facă un bine adevărat nicicui. Optimistul are ca deviză ideea: "Orice faptă bună va fi răsplătită", ceea ce duce la deviza complementară: "Orice faptă rea va fi pedepsită". Doar un optimist va putea să îşi fa-că sieşi bine, şi la fel ca sieşi, altora!

*Câte case vor trebui dărâmate ca să facă loc vieţii... De ce oare oamenii tot construiesc?

*Vinovaţii sunt uşor de ştiut. Ei ţipă cel mai tare, dorindu-şi nevinovăţia pe care, ştiind că nu o pot avea, caută să o ia cu forţa!

duminică, 17 noiembrie 2013

Privindu-te, mâine...

Te privesc, de multe ori, şi de cele mai multe ori ştii că te privesc, şi ochii-mi văd, limpede şi clar, pe cea care acum lumii te arăţi... Dar te privesc şi cu ochii minţii, văzând la fel de limpede, la fel de clar, pe cea care ai fost recompunându-te, ca într-un puzzle, din picături de gând, ori ca şi cum în vis te-ai arăta, şi astfel pe cea care vei fi o cunosc, cu toate amănuntele simţirilor şi toate detaliile trupului. De-aş putea să te pictez, te-aş picta, şi două tablouri ţi-aş pune în faţă. Şi te-aş întreba dacă te recunoşti...
Nu sunt pictor, nu pot să fac nici unul dintre portretele pe care nimeni, acum, nu poate să le vadă. Ştiu însă, că de-ar fi să te revezi, pe tine, cea care azi eşti venind din trecutul în care te văd, te-ai întreba dacă ne-am cunoscut cumva, cândva, undeva... Şi greu te-ar părăsi mirarea de a nu-mi fi scăpat, că nu-mi sunt necunoscute, nici măcar amănuntele pe care puţini din cei care te-au văzut, le aveau ştiute. La fel de bine ştiu că, de-ar fi să-ţi pot arăta pe cea care vei fi, nu ai avea cuvintele prin care să-ţi laşi ştiută uimirea, venită din neîncrederea ce acum o ai, privind către ceea ce poţi şi ceea ce-i poate urma putinţei de acum. Şi uimită ai fi şi de asemănarea dintre cea care ai fost, cu cea care vei fi, mai ales că ştii că pentru a fi astfel, un tăvălug al schimbărilor va trece peste tine, ireversibile şi cu urmări pentru totdeauna, de această dată.
Ca să te-arăt cum ai fost şi cum vei fi, văzută tuturor, ar trebui să pot picta... Ca să-ţi arăt cum ai fost şi cum vei fi, în faptele tale, în purtarea ta, în vorbele care dau contur pornirilor trecute prin gând şi se vor lăsa auzite, în dorinţele şi speranţele tale, cuvintele ar trebui să le pot mânui cu o enormă putere de-a le pune, pe cele mai potrivite, unele lângă altele, de-a le găsi cele mai potrivite înţelesuri pentru oricine, pentru cei care abia aşteaptă, de-atâta vreme, aşa să fii, pentru cei care, de-o bună bucată de vreme încoace, foc şi pară, se fac, cuvinte nemaiauzite rostesc, de aud că poţi să fii aşa, pentru cei care te cunosc şi pentru cei care nu te cunosc. Pentru a vorbi despre trecut nu am, şi nici tu nu ai, nevoie decât de cuvintele care, odată spuse, fac loc adevărului şi curăţă toate greşelile ştiute ori neştiute, făcute ori doar gândite, niciodată puse în tiparul realului.
Nu-s,pe măsură frumuseţii adevărului, tălmaci, ca să cuprind adevărul zilelor şi vremurilor care vor urma în cuvinte, nici ceea ce deja sufletul cunoaşte nu pot să adun în vorbele mele... Mă simt asemenea copilului care abia a învăţat câteva cuvinte şi încearcă să-şi spună bucuria, privind uimit la cei din juru-i că nu se bucură şi ei. Mi-ar fi îndeajuns să mă bucur şi să-mi ţin bucuria pentru mine... Dar îmi este ştiut că dacă mi s-a dat să o ştiu este pentru a o spune, aşa cum pot, ori cât pot, nevrednic fiind de toată măreţia frumuseţii ei, şi altora, dar mai ales ţie. Chiar dacă poate să pară o povară, chiar dacă, repede gândind, o cruce grea ai putea să crezi că ţi-o pun în spate, nefiind nicicum vorba de aşa ceva, nu mă tem să ţi-o spun. Multora nu o spun, fiindcă, aşa cum îmi este dat să ştiu ce va fi, aşa cum îmi este dat să ştiu ce crezi în clipele de deznădejde, aşa îmi sunt daţi să-i ştiu pe cei care te-ar împinge să renunţi, ori pe cei care, binevoitori arătându-se în faţă, rău gânditori îţi sunt în spate. Îi ştiu pe toţi, pe cei cunoscuţi după chip, ori din poveste, dar îi ştiu şi pe cei care se vor arăta când vremea va fi să se arate.
Nu te vei mai recunoaşte, nici pe cea care a fost, decât după chip, nici pe cea de acum, decât prin drumul pe care, într-un ritm ameţitor, l-ai parcurs. La trecut nu-ţi va mai fi gândul, nici măcar ca o părere de rău că a fost destul de lung, fiindcă în braţe vei purta viitorul. Nici privirea nu ţi-o vei mai apleca-o, pentru că vei avea motiv de a merge departe, cât mai departe, tot atât de departe cât viaţa, în forma ei nouă şi înnoitoare, o va cere şi o va da... Nu-ţi vei mai căuta somnul fiindcă-n liniştea vieţii, odihna nu somnul ţi-o va da, ci toate acele împliniri care, una după alta, venind, nu vei mai avea nevoie să dormi, ştiind că dormind n-ai avea cum să întâmpini cu braţele deschise fiecare dar ce ţi-este dat sa-l primeşti.
Urmele căderii se vor vindeca, rănile, sub haina nouă a trupului renăscut, nici urme nu vor mai avea. Vei lăsa în urmă principiile de împrumut şi principiile tale, cele pe care le-ai dat de-o parte, pentru a face pe plac altora, care nu-şi aveau pe-ale lor şi, pentru a nu se da de gol, ţi-au încropit ţie unele care să le poată satisface lor neputinţele, se vor arăta în toată frumuseţea lor, arătând frumuseţea sufletului tău, prin tine, doar prin tine. Măsuri egale pentru oricine vei avea şi, măsurând egal, nu te vor mai ţine aproape acei care în frâul înţelegerii greşite te-au pus şi repede-i vei deosebi pe cei răi de cei buni, pe cei buni de cei de sub masca de buni şi pe cei răi de cei de sub masca de răi. Şi tot măsurând egal, celor care vremelnic sunt sus, doar ca oameni, ţie egali, ai să-i vezi, şi, dacă vor decade, vei şti de ce-au căzut, iar dacă vor urca, de ce s-au înălţat, vei şti, neîncercând a le fi reazem în pedeapsa fărădelegilor, ori leac prin tine însuţi pentru cei care şi-au otrăvit sufletul cu propriul venin şi dorinţe searbede.Precum în Cer, aşa şi pe Pământ... e mai simplu să spun aşa: vei fi pe Pământ, aşa cum în Ceruri eşti...

Repetând, între alb şi negru

Nici nu se poate, nici n-ai cum, drumul să îl vezi, dacă întunericului îi laşi, de la tine lăsând, să-ţi întunece vederea şi să îţi pună sub tălpi gheaţă, când deja pe tobogan aluneci. Dacă ţi-ai dori să poţi, cumva, cândva, de sub acoperişul lumii, de-acolo de unde se vede Soarele mereu neadormit, să vezi unde altfel ţi-ai fi trăit adormirea trăirilor, plină de visurile deznădejdii. Şi de aici, unde îţi este toboganul, unde gheaţă se poate găsi oricând, dacă nu te laşi stând întuneric, poţi, fără aşteptarea acelui cândva, să vezi limpede...
Iarăşi, şi iarăşi, şi iarăşi, din nou, şi din nou, şi din nou... Iarăşi, din nou! Aşa a fost şi încă este povestea vieţii, o continuă şi nesfârşită repetare. Mai totdeauna pe înţelesul tău, la început, dincolo de înţelesuri mai apoi. Un mereu dus şi întors spre un totdeauna şi un niciodată, mereu visul urcării şi mereu realitatea coborârii, mereu gândul luminos şi mereu întuneric deplin, prin care drumul vieţii a trebuit, orbecăind, să-l găseşti. De-atâta timp fiind aşa, orice rază ce-ţi luminează privirea, orice cuvânt ce dă avânt gândului, orice speranţă ce face sufletul să tresară, te orbeşte, îţi cutremură firescul şi te înfricoşează. Şi reintri în cursa infernală pe zidul morţii, într-un cerc ameţitor se învârt toate pornirile, întrebărilor le găseşti un răspuns, răspunsul îl iei drept bun la început, apoi, nefiind întocmai cu faptele vieţii, îl readuci în cerc, şi alte întrebări, potrivnice primelor, îţi pui, şi alte răspusuri găseşti. Şi tot aşa, mereu şi mereu, din întrebări în răspunsuri şi din răspunsuri în întrebări treci, mereu ţi le pui şi mereu ţi le găseşti, în lumea ta, nicidecum una în care mai există şi altceva, mai există şi altcineva, chiar şi atunci când gândurile nu doar pe tine te au, ci şi un altceva, ci şi pe altcineva.
Cusăturile cu aţă albă, se văd la fel de bine pe orice, se văd, în toate felurile, cum sunt făcute şi cu ce scop sunt făcute, se văd ziua dar se văd şi noaptea. Fiind uşor de văzut, greu nu este să se priceapă când sunt fără motiv făcute, făcute doar ca să fie făcute, sau cu un alt motiv decât, la prima vedere, s-ar vrea lesne de înţeles, decât spun cei care le fac, dacă sunt despre ele întrebaţi. Cum tu, mai mult pe negru, ori pe gri, mai rar pe roşu, pe verde, ori pe albastru coşi, lesne se înţelege de ce cu alb coşi, şi nu coşi cu negru, ori cu roşu, ori cu verde, ori cu albastru. Vrei să se vadă, chiar fără să ştii tu că vrei, să se vadă marea-ţi dorinţă de alb, de luminos, de curat. Tu arăţi că vrei, dar nu ştii cum să faci să fie totul aşa cum îţi e dorinţa, dar nu te gândeşti nici o clipă că, înainte de toate, la negru, la gri, trebuie să renunţi şi albul să fie nu doar culoarea cusăturii, ci şi a ceea ce cu alb este cusut. Aşa doar se poate ca albul să rămână alb şi cusătura să fie şi cu motiv, şi cu scop, făcută, şi trainică să fie.
Orice întâmplare îşi are rostul ei, orice pornire îşi are motiv, orice faptă, întâmplătoare, de motivul pornirii ţine, şi se face spre îndreptare, în căutarea mersului spre mai departe, spre înţelegere, spre, altă dată, mai bine facere. Doar faptele care se pornesc având un scop, fiind pornite prin gânduri, nu prin simţiri, caută să se depărteze de acel drum spre mai departe, fiind faptele omului care pe el se dă, fiind mândru de puterea pe care o are, chiar şi de nesăbuinţa cu care pe sine, ca făptură cu chip şi formă prin asemănare, se pune în balanţă cu ceea ce vrea să fie, cu ceea ce vrea să aibă, cu ceea ce crede că trebuie să facă, cu ceea ce este. Cele dintâi sunt înălţătoare până unde sunt date să înalţe, cele de pe urmă sunt până în fund de abis coborâtoare. Cele dintâi sunt bucurie a sufletului, cele de pe urmă sunt iatagane care sfâşie şi tranşează sufletul, căruia, pe galantare fiind oricum pus, i se pune preţ asemenea trupului, scos şi el la mezat.
Luând-o mereu de la capăt, s-ar putea crede că adevărat e că încercarea moarte n-are, dar cât timp se poate lăsa încercărilor? Şi de câte ori se poate repeta o încercare? Cei care gustă vinul nu-l beau, ci doar îi simt calităţile, nelăsându-l să le ajungă în fiecare por, nelăsându-se la mâna lui. Doar aşa nu se pot înşela, doar aşa pot fi corecţi în a recunoaşte calităţi şi de-fecte. De s-ar lăsa duşi de valul încercărilor, amestecând pe cel alb cu cel roşu, pe cel dulce cu cel sec, n-ar mai şti ce înseamnă dulce, n-ar mai şti ce înseamnă sec. Şi nici calităţile celui roşu nu le-ar mai şti, nici defectele celui alb. Încercarea moarte n-are, dar ni-meni nu poate să spună că ea nu este drumul cel mai sigur şi mai scurt către moarte, când ea înseamnă repetare şi iarăşi repetare... Vinul cel bun, pentru cei care tot amestecă tot felul de vinuri, nu-l mai văd bun, abia după ce multă vreme doar acel vin îl beau, şi-l tot beau, îl vor şti bun şi nu-l vor mai schimba. Dar până să se convingă de el, de calităţile lui, de multe ori gândesc să mai guste şi un altul, pentru, îşi zic ei, a se convinge că nu greşesc iarăşi.
Este uşor de vorbit despre oricine, despre orice, despre fapte sau purtări, despre cele spuse ori cele presupuse, cum la fel de uşor este să se repovestească povestea altora, cu alte înţelesuri, de cele mai multe ori, fără nici un înţeles în plus, rar, foarte rar. Şi este tot la fel de uşor să se apuce pe un drum, când toate par împotmolite, luând aminte la alţii care, în felul lor împotmoliţi fiind, acelaşi drum urmând, la liman s-au văzut ieşiţi, decât căutarea unui drum care să ducă la liman. Doar că, uşorul apucat drum, se vrea drum repede pentru toate în câte s-a intrat în atâta timp pierdut în folosul rătăcirii. Se vrea acel drum a fi drum fără urcuş, se vrea drum al schimbării de peste noapte, pentru ca să rămână destul timp pentru vechile obişnuinţe, pentru vechile îndeletniciri şi vechile năravuri, cu totul înstrăpânite. Se vrea drum prin câmpuri cu flori, cu cer senin şi boare de vânt răcoritor, care să însănătoşească ori să dea iarăşi puterea de dinaintea bolilor ori pierderii puterii şi avântului. Şi dacă nu e uşor, mai repede un altul, un drum plătit cu bani grei se preferă, pentru ca năravului să nu i se pună căpăstru şi ambiţia să rămână a fi a dorinţei imediat împlinite, a mofturilor, oricare ar fi ele, satisfăcute. Cel uşor este bun pentru mulţi, chiar dacă, după ce se dovedeşte a nu fi bun, întoarcerea, mai târziu, este singura şansă, este tot ceea ce mai rămâne din visul de glorii şi falduri veşnice...
Trecătoare sunt toate, şi trecători suntem şi noi, dincolo de aparenţele pe care ni le găsim ca dovezi că trecea noastră este doar o aparenţă prin care ne ţin alţii seama, doar o punere în aceeaşi linie cu alţii, trecători sau deja trecuţi. Fie că ne dăm, ori nu ne dăm, seama, suntem trăitorii unui timp în care trecerea fiecăruia dintre noi, ca şi trecerea tuturor, este anostă şi banală. Fie că vrem, fie că nu vrem, dacă nu ne pasă de alţii, de noi nu ne pasă, oricât ne-ar păsa doar de noi. Suntem de multe ori aproape de liman dat, înviforaţi de propriul orgoliu, căutăm calea naufragiului, de parcă acea cale ne-am dori-o, însă nu ne dă mâna să recunoaştem că suntem ucigaşii propriului destin. În hora trecerii ne prindem şi, cât jocul ei flutură steagul unor victorii de o noapte, îi suntem lăudători, doar descoperind că hora trecerii doar pe noi ne-a trecut, faptele putând fi aceleaşi, începem a o critica, dorind, de s-ar putea, o întoarcere înaintea prinderii în horă.
A repeta, spun unii, este cheia porţii către cunoaştere, punând cunoaşterea pe acelaşi plan cu învăţătura, A repeta spun ei, este necesar, uitând de îndemnul spre a învăţa. Năravul este efectul obişnuinţei, al învăţării prin repetare, a repetării motivate în realitate de o mare necunoaştere, ori al falsei motivări al neînţelegerii, fiind, în realitate, efect al neatenţiei ori al dezinteresului. Năravul, la rândul lui, repetându-se, la alte şi alte năravuri dă viaţă... Căutarea unui drum, căutarea drumului spre lumină, prin încercări, neîncrederi, repetări şi dorinţe de siguranţă prin exemple de reuşită ori dovezi concrete, este calea cea mai sigură spre nereuşită. Drumul cel mai sigur, cel mai rapid, este cel al hotărârii, cel al încredereii, cel al nerepetării.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: