vineri, 28 septembrie 2012

Vorbe pentru îndreptarea lumii [07]

*Eu nu vreau să inventez filosofii. Mă străduiesc să o înţeleg pe cea care nici o alta, pe acelaşi plan, nu a contrazis-o.

*Timpul încă nu s-a obişnuit cu dorinţa oamenilor. El trece chiar dacă ei nu vor să-i măsoare trecerea.

*Mi-am ales calea? Poate... dar în nici un caz drumul! E al meu pentru că mi s-a dat!

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Scrise şi nescrise

Vin vremuri mult trâmbiţate, e vânzoleală mare. Câţi nu s-au gandit să ia locul marilor Prooroci şi, dacă o să se poată asta, şi pe-al marilor Apostoli, tot ei. Şi credeau ei că trâmbiţa poate suna oricum, după cum îi sunt bătute alămurile...
S-au cântat şi cântece pe toate gamele şi acordurile ştiute sau neştiute. S-a cântat şi Prohodul, s-au cântat şi rugi, s-au cântat şi imnuri de slavă unor sfinţiţi prin propria voinţă, şi astea încă se mai cântă. Şi soli, şi vestitori s-au preumblat, şi tobe au bătut, şi litere multe au fost înşirate pentru a da semn de schimbare în felul în care vedeau ei pe Dumnezeu, Dumnezeirea şi îndumnezeirea.
Şi mare vânzoleală şi mare harababură s-a făcut şi peste tot este şi acum...
Vorbe multe vorbim şi cuvinte mari rostim... Şi s-au adunat la mari adunări, cei ce-şi tot gândeau mântuiri fără să facă ni-mic, aflând că de plăteşti pe cineva care te învaţă cum să faci ca doar spunând totul să fie împlinit. Şi vorbe de miere s-au li-pit pe ei şi i-au făcut mieroşi, şi poleială cu miere de ei s-a lipit şi s-au făcut strălucitori. Şi unii înşelaţi se lasă de poleială, iar alţii ştiu să umble sub poleială ca să ia ceea ce îşi vor ei, că tot ceea ce e sub ea tot asta vrea. De demult se zice şi se ştie “curva tot curvă e şi în ziua de Paşte şi tot ouă ciocneşte”.
Pe stâncile cele înalte, doar iarba măruntă şi florile colţilor de stâncă mai au casă. Acolo vânturile bat şi frigul alungă. Însă doar acolo norii ating creştetul a botez şi mângâiere şi raze de lumină dezmorţitoare ajung întâiele la cel ce a putut să îndure noaptea dar mai ales clipele dimineţii de dinaintea zorilor.
Cum pe acolo deloc uşor nu e să se ajungă, cum mulţi nu mai ştiu să păşească desculţi, nu de teama drumului ci, întotdeauna de ruşinarea de privirile altora, nu se mai încumetă şi cumpără fotografii făcute de alţii. Din atâta bucurie că pot să vadă cu ochii lor o parte din ceea ce alţii au văzut pe de-a-ntregul, nici nu le pasă că undeva, într-un colţişor, se vede cum s-a şters numele aceluia care a văzut întregul şi nici nu văd culoarea pusă dinadins, alta, peste flori ce se lasă mult căutate spre a fi descoperite. Cel ce-a urcat cu adevărat pe creste e pus în umbra uitării de cel ce vinde fură şi măsluieşte ceea ce ştie că oamenii cumpără.
Regulile sunt simple, mintea omului le complică. Sunt reguli scrise şi reguli nescrise. Cele scrise de puţini sunt ştiute, cele nescrise-s astăzi toate măsluite. Din gură-n gură şi din gând în gând, mergând, ba s-a mai furat câte o literă, ba s-a pus, după potriveala clipei, o alta, ba s-au rotit semnele care încotro... Ori s-au plimbat dintr-un înţeles în altul de au ajuns să se conteste chiar ele însele... Le-au ajutat din plin oamenii, îndemnaţi de plămădirea unei poveşti cât mai pline de adevărul lor şi dez-brăcate până la neruşinare de adevărul altora. Cu atât mai mult au avut de pătimit vorbele vechi ce spuneau unii că au haine ponosite şi e bine să le îmbrace şi să le schimbe faţa după moda timpurilor.
Mare, tot mai mare e acum bătălia după cele scrise, fie că sunt reguli, fie cărţi ale vieţii. Şi este laudă multă la unii, că ei şţiu să le citească şi ştiu şi să le rescrie. Şi le e uşor să spună şi uşor sunt crezuţi în nevrednicia şi mulţumirea cu orice li se pare a fi bun, a oamenilor. Înscrisurile cărţilor se pot citi doar sus, pe creste golaşe, siguratice, unde doar cu pasul se poate ajunge şi doar de cei ce-s ageri la vedere. Nici de dormit nu pot dormi oricând, ci din când în când, şi fără minţi întunecate de dorinţele ce se dau de-a dura prin faţa-i privirilor de om. Cartea trebuie citită atunci când vântul dă pagină cu pagină, la ceasul când porţile Cerului sunt deschise...
Doar cu paşii puşi apăsat, cu picioarele goale, simţind piatra stâncii, rece ori fierbinte, ocolind spinii şi nerupând nici o petală a florilor, cu degetele înfipte printre crăpăturile stâncilor când este nevoie, se poate ajunge acolo unde se citesc slovele Cărţilor şi unde se primeşte dreptul de a şti înţelesul. Şi cel ce înspre acolo pleacă nu dă de ştire, căci şi de-ar da, toboşarii şi trâmbiţaşii nu-i aud de larma ce trebuie să o facă în contul bucuriei ce li s-a dat, în contul puterii ce li s-a transferat spre a ajunge să aibă de căpătâi spusele vrute ca să poată să scrie şi ei, după cum le va fi vrerea, măcar o regulă, în Carte.
Neştiuţi pleacă, neştiuţi vin. Doar cei ce-şi vor împăcare în suflet le sunt aproape. De aflat se află, dar nu cuvinte frumoase se spun despre ei, că nu-i place omului să se ştie ştiut până şi în gânduri, de altcineva. Şi-aceluia care a văzut măcar o singură dată ceea ce e scris, îi vor căuta motiv de alungare cei de neam pământean apropiat. Fie soră, fie frate, părinte sau copil, adevărul îl vor răstălmăci spre a-şi avea apărare pentru faptele împotrivă-i. Vor căuta să-i ia tot, ca lumea să nu-l mai privească, să-l ocărască pentru a fugi lumea de el, să dea cu pietre după el spre a-i forţa plecarea cât mai departe sau îi vor dori moartea care, cred ei, va închide adevărurile ce le ştie într-un mormânt necunoscut şi pustiu.
Şi străinii, unii, ştiindu-i, de vor găsi că-s de folos, îi va ţine aproape. Când nu li se vor mai părea de folos, înspre departele lor vor voi, duşi, să-i ştie. Iar spusele le vor fi batjocorite, iar numele acoperit de minciuni. Îşi vrea omul mai repede adevărată zisa “De acolo nimeni nu s-a întors”, ştiindu-se pe sine, decât să creadă că şi el e unul care doar de-ar alege nu un drum al lumii, ci un drumul său, nu s-ar mai mulţumi cu bâjbâitul, nu ar fi cu mare bucurie la cuvinte mari şi cu înţeles mereu neclar, nu i-ar mai fi îmbuibarea semn de avuţie şi nici pumnul semn de putere.
De orice este bun Cel care ştie cum e timpul pe vârfurile sin-guratice ale munţilor nevăzuţi de ochiul omului, cel care n-a plecat să urce, cu scara în spate, şi nici n-a plătit pe cineva să-l urce. E bun cât vorba-i spune plăcutul, dar e răul cel mai mare când vorba-i nu place. E chemat aproape la greu, şi departe împins când greul e plecat, sau pare plecat, în trecut. Şi nimeni nu se întreabă de ce el, care ştie toate ce-i sunt şi lui scrise, şi se întâmplă, nu le schimbă? Dar el, ştiind mai ales regulile scrise, nu-şi poate apleca urechea la cei ce pe om îl amăgesc spunând că vor putea să-şi rescrie regulile, doar pentru ei...

joi, 20 septembrie 2012

De mult aşteptatul pas

E dat, e scris, nimic nu se poate schimba. Ni-i dat nouă doar să putem inversa cifre ale datelor, ni-i dat nouă doar să ne grăbim sau să mai lăsăm maşinăria timpului să meargă în gol, şi să ne lăsăm surprinşi de neiertătoarea sa oprire, când va voi ea, când nu ştim nouă dacă ne va conveni. Ne-a fost lăsat să ne înfuriem şi să ne furişăm, dar, spre a ne arăta că suntem nişte laşi cu noi înşine, când de toate vom fi crezut că a căzut în uitare, se face fapta împlinită, neiertătoare. Iar când împlinirea toată nu poate fi să fie, încă o dată şi încă o dată, se fac toate de la capăt, dar doar o dată se mai poate pune în spatele alegerii destinul. Doar acei ce-şi lasă Luminii, cu totul, sufletul, pot să trăiască bucuria clipei ce doar o dată se întâmplă în viaţa ce doar o dată este făcută să fie frumoasă. Repetenţii nu-şi ridică prea des capul din pământ. De cele mai multe ori le este şi ruşine de nevolnicia împotrivirii la care s-au dedat...
Între clipă şi părere s-au învăţat oamenii să creadă că, printr-o alegerea asemenea celei ce se poate face cu mâna, totul este cuvenit. Şi cu mâinile amândouă fac zidurile care să fie proptele la ceea ce s-a dărăpănat prin trecerea vremurilor, care par, pentru toţi, la fel pentru toţi, deşi sunt totdeauna altfel, pentru fiecare. Şi nimic nu se învaţă. Omul, alegător învăţându-se să se creadă, ajungând să se creadă, pentru faptul că Dumnezeu nu coboară la el pentru a i se arăta în preajmă, nici el nu mai vrea să mai urce către El spre a-l simţi în preajmă.
Unii vin cu un nume şi ajung să plece cu acelaşi nume. Altora li-i dat să vină cu un nume şi să plece cu alt nume. Şi aşa au făcut oamenii lege pentru cine să rămână pentru totdeaua cu acelaşi nume şi pentru cine n-ar trebui să rămână cu acelaşi nume. Când au făcut legea i-au luat omului dreptul şi dorinţa de a-şi face un renume şi au luat numelui dreptul de a fi etern. Doar cei care au făcut cei şapte paşi s-au dorit venitori cu dorinţă de eternitate. Cei ce au făcut măcar opt paşi nu se lasă doar pe sine eternităţii. Acei nouă paşi înainte, spre care toţi, aici nefiind, şi-i doresc definitivi, greu de făcut, căci doar aici se pot bate apăsat, şi de mulţi încă nu sunt făcuţi, dau renumelui puterea de a fi acelaşi şi pentru alţii care şi-au scuturat pulberea mândriei şi s-au lăsat poleiţi doar de lumina stelelor, dăruindu-se, fără a cere Cerurilor pământeşti bogăţii şi pământene fapte.
Şi legea cuvântului au făcut-o oamenii să fie altfel. Aşa a da a ajuns să creadă oamenii că înseamnă a dărui. Din a se dărui nu a mai rămas decât a se da, asemănate fiind, de cei mai mulţi, întru totul, în marea-i dorinţă a omului de a mânui cuvinte frumoase care să-i ţină numele pe buzele tuturor, atât timp cât se aduce el în-suşi în faţa privirilor oamenilor sau în auzul lor. Căci cei ce dau o fac din gând, cei ce dăruiesc o fac din suflet, tot la fel cum cei ce se dau, se dau pentru că le spune gândul să facă asta, dar doar cei care se dăruiesc ascultă de suflet şi nu se întreabă de ce o fac, nici nu se laudă că au făcut-o. Cei ce se dau gândesc, şi dau din Lumina lor, cei ce se dăruiesc, simt, şi răsplată din Ceruri îşi primesc, întreit pe cât lasă celui care primeşte dăruirea, Lumină primesc, întreit faţă de cât dăruiesc.
Au pus oamenii aripi unor cuvinte şi, fără pricepere le aruncă din praştie, crezând că vor zbura, sperând că prin zborul lor se pot şi ei înălţa. Dar după ce legătura, ce le ţine aripile întinse, se rupe, nu mai plutesc şi se prăbuşesc prin toate înţelesurile. Cel mai adesea, la cuvinte s-au repezit oamenii cu prostia lor dobândită prin mândrie nemărginită, au scos cuvinte la vedere şi, atârnând de ele piatre de moară, le-au întunecat. Doar cei luminaţi ştiu să le vadă când sunt întunecate şi când au toată strălucirea, nerostindu-le ori rostindu-le, în aşa fel încât cuvintele să nu se ruşineze de ele însele dar să dea toată strălucirea lor faptelor omului, când faptele sunt înălţătoare.
E dat, e scris, e adevărat. Dacă ai puterea, când te ştii coborâtor din lumină, de a sta în Lumină, poţi şti când omul îşi pune la îndoială faptele, timpul sau vremea, ori când îl opresc, împământenite efemer, condiţii, când îşi caută motive pentru a fi pe placul celor cărora le este în obicei să tragă pe altii la răspundere. Aşa poţi să aştepţi clipa în care omenirea nu se mai pune de-a curmezişul omeniei. Ai doar obligaţia de a da vestea în tot adevărul ei, spre a avea, în limitele vieţii, timpul şi spaţiul întreg făptuirii celor scrise.
Ştiind şi cunoscând, laolaltă, sufletul se grăbeşte arătând limita finală a alegerilor trecute, arătând pe cele bune, arătând pe cele deloc bune. De-acum nu mai poate fi alegere, poate să fie doar împotrivire. De mult aşteptatul pas nu se sfieşte a fi precum mugurul de floare ce şi dacă frigul vrea să-l ţină a înflori, îşi crapă ochi spre razele soarelui, ca să poată deveni rod bogat şi pe mai departe trăitoare floare binecuvântată. Vrerea oamenilor nu poate sta împotriva voii destinului precum nici gheţa nu se poate îngheţa spre a nu se topi în lumina care-i dă puterea de a fi iarăşi apă, de a avea iarăşi suflet.

marți, 18 septembrie 2012

Vorbe înspre îndreptarea lumii [06]

*În frigul nopţii, stelele sunt martorii puterii credinţei.

*Flacăra arde mai rău când pare invizibilă; de fapt este violetă! Totdeauna violetul este mult mai violent!

*Cei care au căutat să aducă lumina în mijlocul muntelui, găurind tavanele grotelor, s-au trezit, de cele mai multe ori, cu tot muntele peste ei.

*Iubirea nu se lasă uşor prinsă în plasa dragostei!

*Ceea ce scriu eu trezeşte uneori interesul. De mine însă ar vrea cineva să ştie?

luni, 17 septembrie 2012

Doar încă o dată, ultima dată...

Odată, o dată doar, voi mai spune povestea vremurilor venirii mele, a drumurilor mele de până aici, a sensurilor şi normalului ce puteau fi înrobite de scornirile celor care suflau în lumânări nu pentru a le reaprinde, ci pentru a nu fi luminări de vederi şi de priviri.
Îţi voi spune ţie pentru că vrei să cunoşti lumea mea. De-ar afla despre asta cei care vor să o ştie, cuvintele lor s-ar transforma în pietrele catapultelor, privirile lor în flăcări aruncate spre a ucide orice urmă. Ei vor să ştie, tu vrei să cunoşti... Ei vor să ştie şi ştiind, de vor avea nevoie, să mă tragă ori să mă atragă în lumea lor. Tu vrei să cunoşti pentru că te ştii izbânditoare, dezrobitoare şi izvorâtoare de dorinţă de reclădire din temelii...
Să las sabia jos şi să povestesc despre mine... Şi uite, că eu, hârşitul în atâtea bătălii, las într-o parte veghea-mi continuă înspre graniţa peste care, nu doar odată, s-au strecurat umbre în travesti, pentru că dorinţei tale de cunoaştere nu pot să îi spun Aşteaptă! Dinspre pădurile clipei viitoare mi-ai ieşit în cale, acum când mă pregăteam să calc eu, peste graniţă, în cuib de umbră, spre a şti că Cerul îşi poate lăsa porţile deschise şi pentru ca îngerii să nu se mai teamă şi nici sufletele să stea în cumpăna.
Între zvâcnet şi zvâcnire, între dorinţă şi cale, ţie îţi voi spune, căci de luptă va fi, lupta va fi fără de întoarcere, totul sau nimic. Căderi, nu decăderi, vor fi. Şi trădări încă vor mai fi. Şi vremurilor viitoare mulţi vor fi sprijin sau reazem din nefiinţa de oameni. Cei căzuţi vor fi acei ce aici, doar aici unde sufletele sunt oameni, reveniţi în cei ce vor veni primii, copii de lumină, cei care-şi vor fi tatăl de care ceilalţi oameni le vor povesti. Îţi voi spune, căci într-o noapte plecând, tu prima vei şti de fi-voi fără de întoarcere ori fi-voi trecător peste pragul ce tu-l vei trece. O noapte ce va fi noapte de după ce povestea va fi întreagă de tine ştiută... Şi vei şti prin chemarea-ţi spre mine sau uitarea-ţi de mine. Chemarea îţi va spune că pe umărul meu stă o stea, uitarea-ţi va spune că tu vei fi stea ce va lumina şi-ntru amintirea mea.
De departe, de demult vin, aşa cum venirea-ţi nu-i deloc de la un lat de mână de orizont. Ne-am mai fost alături când Soarele căuta să găsească drum spre Pământ, dar şi sub raze de Soare viaţa ne-am dus. Aici, acum, suntem tot aici. Ecoul strigătelor de atunci te-a purtat spre puntea care trece peste hăurile ce m-au înconjurat, într-un tărâm în care mulţi au spus că vor ajunge, că vor să ajungă, dar niciodată nu s-au încumetat. E prea lunecoasă puntea şi doar cei care pot să meargă desculţi o pot trece. Şi doar cei fără teamă s-ar încumeta să o treacă.
Aici, unde fulgerele se aud când crapă zidurile ploii, aici unde ploaia stă şi se sfătuieşte dacă să fie picătură ce cade, ori să plutească lin, ori ac să de gheaţă să fie, spre a se înfige fără milă, aici unde deasupra şuvoaielor de minciună şi de vorbe de hulă şi ocară trebuie să mă ridic spre a nu mă lăsa strivit, doar cei care dăruirii nu caută motiv, pot intra, nevoind să ştie că în spate, la doar o clipă de întoarcere, pot găsi poarta pe care pot intra spre grabnică revenire în lumea din care au plecat şi grabnică uitare a mea pot găsi. Aici, în lumea celor care fiecare îşi are tărâmul său, povestea trecutului este încrustată în fiecare urmă de pas, de la cel pus pe marginea abisului până la cel dimprejurul focului ce arde fără a-l putea stinge cineva. Dorindu-ţi intrarea, cuvânt de poveste întreagă ţi-am dat şi pecetluit a fost prin spusa-mi de-acum... Nu e timp ca cineva să mai vrea, să mai încerce, să mai poată intra. Înainte de luptă, timpul poveştii mele ţie îţi este promis. Şi face-vei ce vei voi tu cu toate cele ce, de atunci, nu-ţi vor mai fi dorinţă de amintire sau de aflare... Căci noaptea poveştii va fi şi noapte de rostuire a vremurilor viitoare. Iar între acea noapte şi noaptea pragurilor multe se vor putea întâmpla şi alte multe se vor întâmpla.
Doar încă o dată, ultima dată, povestea despre mine o va spune omul eu... Şi doar tu o vei mai şti... Acum te uită... deasupra umărului tău...

marți, 11 septembrie 2012

Vorbe înspre îndreptarea lumii [05]

*Când problemele sunt foarte complexe, sigur soluţia vine la pachet cu altele, simultan. "Când vine una vin toate" spune poporul... Din teoria haosului, cu ecuaţia-i foarte complexă, rezultă acelaşi lucru: soluţiile problemelor sunt dependente una de alta.

*Orice obstacol rezistă furtunii când are ce să apere.

*În razele de soare de azi se simte arşita focului ce va desinfecta Pământul şi va omorî toţi paraziţii. Miriapozii poate mai scapă, bipezii în nici un caz!

*Mai uşor acceptă omul moartea unui alt om, decât să-şi vadă un vis mort. Şi, la fel de uşor, aceptă că un om poate să-l ucidă, decât să accepte că propriul vis îl poate omorî!

*Unii se tem de mine! Asta cred când eu le vorbesc iar ei îmi răspund cu pumnii strânşi spre a lovi!

luni, 10 septembrie 2012

Vorbe înspre îndreptarea lumii [04]

*Armele nu ucid. Ele omoară!

*Dragostea vine atât de rar, încât ar merita, atunci când ni se iveşte în cale, să avem curajul de a ne urma inima... de a ne urma dragostea până la capat şi dincolo de el.

*Am cunoscut mulţi oameni, de la mulţi am învăţat. I-am văzut ca pe un model de om. Însă am rămas să fiu eu, căci doar eu încap în propria piele! Întunericul doar face să se vadă stelele. Când oamenii sunt iluminaţi nu le mai văd, de teamă să nu piardă pe cea care le dă lumină. Doar unii îşi amintesc şi de celelalte!

*De-aş fi un copil al străzii m-ar privi mulţi miraţi. Însă tot prin canale aş rămâne, nimeni nu m-ar adopta. Copii nesupuşi nu sunt doriţi!

*Mi-a fost greu să învăţ să mătur. Nici acum poate nu ştiu să o fac prea bine. Însă când voi ajunge să fac asta foarte bine, voi mătura totul în calea mea.

*Azi, când totul pare a fi bine, multora le e ruşine cu mine! Mâine, când catastrofele vor lovi fără milă, mulţi vor veni către mine, fără să mai vorbească de ruşine!

joi, 6 septembrie 2012

Vorbe înspre îndreptarea lumii [03]

*Zăpezile ard ochii spre a nu le fi văzută strălucirea!

*Nu exista minciună cu scuza de a fi bun. Cum poate fi considerat salvator cel care infige cuţitul, fuge şi apoi revine ca să dea primul ajutor muribundului?

*Mor de foame doar cei ce cred că vor muri de foame! Cei care cred că vor supravieţui vor găsi şi ce să mănânce!

*Cei ce vor să-mi asculte tăcerea se vor trezi auzind spusele sufletului.

*Pe scenele spectacolelor astăzi este atât de multă gălăgie dată de clopoţeii din coada cuvintelor, că şi instrumentele se dezacordează!

*"Să fii bun cu cine trebuie!" - spun unii. Oare un asemenea prieten aş putea avea? m-am întrebat! Dacă l-aş avea, sigur mi-ar fi prieten doar până când mi-ar cere ceva şi eu nu aş putea să-i fac binele pe care şi-l doreşte! Căci bun de eşti, cu toată lumea eşti la fel! Ori de nu eşti, bun nu te poţi numi!
*Întrebându-mă cât de departe este departele, am înţeles de ce unora le este frică de aproapele lor. Şi caută să-l împingă departe!

marți, 4 septembrie 2012

Vorbe înspre îndreptarea lumii [02]

*Când mă întreb de ce am curaj să mă privesc printre stele, îmi dau seama de ce las urme atât de apăsate, de neşters, pe toate drumurile mele.

*Dacă toate câte mi se întâmplă mi-ar face semne pe mâini, n-aş mai avea amprente!

*Figuranţii sunt mai bine plătiţi decât artiştii... Dar când nu vom mai avea artişti, ce vor face figuranţii?

*Viaţa este cel mai complex sistem ce se supune doar legilor haosului. Când dezordinea pătrunde în viaţă, mişcarea browniană devine dominantă şi soluţia este doar explozia... Adică finalul! Oare de ce atâţia bogaţi se sinucid?

*Întrebându-mă cât de departe este departele, am înţeles de ce unora le este frică de aproapele lor. Şi caută să-l împingă departe!

*Apele care se mişcă se pot limpezi singure. Celelalte, cele ce stau în contemplarea trecerii timpului, se băltesc, mor şi se împut!

*Călăuzindu-mă după stele, ştiu când răsare soarele.

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Vorbe înspre îndreptarea lumii [01]

*Adevărul, pur şi simplu, e singura modalitate de a suda fractura vieţii. Orice altceva este echivalentul punerii în atele.

*Dumnezeu mi-a luat bogăţia, oamenii mi-au luat drepturile. Eu mi-am permis luxul de a privi înspre lumină.

*Nimeni nu se poate opune răsăritului de soare!

*Mai mult decât atrăgător este negrul făcut să fie sclipitor, căci de luminat este, pare a fi el însuşi lumina. Când însă lumina dispare, negrul se vede cât este de negru... Uneori însă e prea târziu!

*Când sunt vinovaţi, oamenii îşi ascund faţa. Când însă se simt superiori, ei nu se tem să-ţi râdă în faţa!

*Pereţii verticali ai munţilor nu pot fi ascunşi de zăpezi. Chiar şi viscolul se teme de ei pentru că-l pot opri!

*Când vor ajunge corbii să cânte imnurile dimineţii, uşile caselor vor fi ferecate!

*De la vlădică la opincă ştie azi că cea mai bună cale de a controla un om, o familie, o comunitate, un popor este sărăcirea. Şi fac asta nu doar cei bogaţi ci şi cei care vor să arate că ei pot face asta.

*În curând vom merge la teatru să privim personajele jucând rolul de actori. Noi oamenii deja mimăm rolul de oameni, căci de fapt suntem spectatori în rolurile vieţii.

*Iubirea nu are condiţii, teama are o mulţime!

Cititori frecvenţi:

Google Followers: