duminică, 30 septembrie 2012

Numărând invers

Până nu de mult, când oamenii încă mai ştiau Pământul şi rostul fiecărui loc, nu stăteau să întrebe dacă pălămida e bine să crească între flori, dacă pirul trebuie să fie ţinut ca semn de hotar ori dacă iedera e bine să stea agăţată de pomii roditori. Ştiau toate astea şi nu stăteau să se uite la degete înainte de a le smulge. Iar dacă tot le smulgeau nu le lăsau acolo căzute. Le smulgeau şi le duceau în loc la bine ştiut, unde pirul avea rolul lui, de a ţine pământul să nu se mai preumble în voia apelor, unde pălămida dădea motiv albinelor să ajungă în stup, unde iedera era vara umbrelă şi iarna pătură ce ferea de îngheţ ferestrele prin care lumina trebuia să nu facă o cale întoarsă.
De-acolo de unde nici pălămida, nici pirul, nici iedera nu cresc, s-au dus unii să ia învăţătură despre rostul lor pe pământ. Acolo unde se ştiau din auzite toate, se întoarceau pe toate părţile ştiutele din totdeauna rosturi, căutându-se fiecăruia nod în papură. Acolo învăţau unii că neghina nu-i bine să fie scoasă din grâu, cum că ar avea rost de a curăţi rodul grâului. O spuneau ei, cei care luaseră cuvintele, unul câte unul să înţeleagă conţinutul, dar nu puteau să înţeleagă esenţa şi nici nuanţa legăturii dintre ele. Aşa s-a ajuns de la adevărul că neghina curăţă grâul de rod la adevărul cu care au venit învăţaţii, şi pe care îl flutură neştiutorilor, că neghina curăţă rodul grâului.
Şi aşa, cu fală şi mândrie, întorcându-se, învăţaţii s-au numit pe ei învăţători, învăluind în frânturi amestecate necunoaşterea rosturilor. Că nu mai are rod bogat grâul nu vor să recu-noască celor care-i ascultă, spunându-le că nu a venit încă vremea să vorbească despre asta. Dar că va veni şi, învăţând doar de la ei, pas cu pas, pot să se uite la degete să nu se înţepe ori să se murdărească, dar şi să găsească motivul pentru care grâul nu mai are rod. Cu obiceiul omului de a aştepta să fie ziua de mâine mai bună, cei care dau ascultare fără crâcnire, prea târziu vor şti că nimic nu se mai poate face. Vor şti că s-au lăsat duşi de mână doar când pâi-nea va fi greu de găsit şi pentru că nu o vor găsi-o, copiii lor nu mai au puterea să stea pe picioare. Chiar şi aşa unii vor spune că învăţătorii lor i-au învăţat lucruri bune, ei nu au înţeles vorbele lor... Unii doar se vor trezi să caute învăţătura de la cei câţiva bătrâni ce vor mai exista...
* * * * * * *
Lângă tine, la două picături de viaţă mă găseşti încă. În vârful de ac al unei fapte stă trecerea mea spre trecut sau spre viitor. Marea frică de înţepături sau de murdărire, te face să vrei să vezi ce va face vârful de ac, ori ce voi face eu cu acel vârf de ac.
* * * * * * *
Când au spus oamenii că bătrâni cine nu are să-i cumpere, nu stăteau să le numere paşii. Pe-atunci învăţătura nu ţinea de lumescul înţeles al faptei, ci de firescul adevăr al celor adunate la trecerea înaintea lor prin toate. Şi se ştia atunci că pânza de păianjen prinsă de genunchii bătrânilor, de e ruptă, paşii le sunt mai voioşi decât ai lor, paşii lor sunt mai mici decât al bătrânilor. Nu se sfiau, nu se temeau că pânza li se lipea de degete, şi o rupeau. Nu stăteau să se întrebe dacă sigur ruptura, ce o făceau, pe bătrâni îi va face înainte mergători, sau că de-ar fi fost în zadar făcută unii le vor spune că nu s-au îngrijit de ei înainte de a se îngriji de bătrâni. Şi pe atunci unii vedeau zisa ca nefolositoare şi îi îndemnau pe cei bătrâni să şi-o rupă singuri, dar de bătrânii reuşeau singuri, sau alţii îi ajutau, să o rupă, veneau şi spuneau că e meritul lor şi că meritul trebuia răsplătit. Iar altora le arătau mâinile lor curate. Doar când ei ajungeau bătrâni ajungeau să se întrebe de ce ei nu ştiau să-şi cureţe genunchii, de vreme ce bătrânii reuşiseră când ei îi îndemnaseră să o facă singuri. Atunci, de-ar mai fi putut, s-ar fi întors să cumpere bătrâni cărora să le rupă legăturile de pe genunchii ce aşteptau să zvâcnească în paşii făuritori de drumuri spre totdeauna. Căutau însă în zadar, bătrânii nu se lăsau de ei cumpăraţi, ştiindu-i doar vorbitori şi nu făcători de dezlegare.
* * * * * * *
E prea greu acum înţelesul pânzei de păianjen. Acum altă învăţătură a prins să rodească, învăţătură care pune întrebări bătrânilor despre motivele care au făcut pânzei de păianjen loc de prindere pe genunchi...
Două picături de viaţă, lasă loc gol între ele şi pe-acolo vântul deşertăciunii se poate arăta ca furtună sau uragan. Tu poţi să faci din picături una singură şi vântul să ocolească de-a pururi locul prin care ştia că poate trece nestăvilit... Asta de ţi-ai fi credinţă şi ţi-ai vrea ştiută menirea-ţi cuvântului neîntâmplător.
* * * * * * *
Ceasurile îşi duc mişcarea aşa cum merge soarele când răsăritul e întâiul prins în mâna care totul poate schimba. Doar o dată, oricine, în mâna cealaltă prinde soarele şi vede pornit ceasul care la fel se mişcă. Numai că faţă de celelalte ceasuri merge invers. Şi mai e o diferenţă pe care o ştie doar cel care vede ceasul că nu se opreşte. El ştie că celelalte ceasuri vor bate ora amiezii,doar acela va bate miezul nopţii. Atunci se va arăta acel ceas vederii. Îl vor şti toţi ca ceasul care s-a oprit.
* * * * * * *
Am început să privesc zvâcnetul unui ceas pe care îl refuzi, pe care nu crezi că poţi să-l vezi. Va veni vremea să mă crezi că îl văd. Şi vei şti atunci că doar atât am putut să mai fac: să-l fac să bată mai repede, pentru a putea să potrivesc un alt ceas, acela care va bate şi secundele pe care acestuia tu nu ai vrut să i le laşi să bată... Număr şi eu odată cu el clipele care trec. Şi aşa mă va găsi timpul opririi lui: numărând invers. Atunci vei înţelege puterea ce-o aveai, în clipa de acum, să-l faci iarăşi nevăzut, să bată mai încet, acum când mâna mea e întinsă spre vârful degetelor tale...

vineri, 28 septembrie 2012

Dinainte vestire [2]

-continuare din Dinainte vestire [1]-

Nume şi renume, din vorbă de om, pietrelor, ce taine, şi mai mult decât taine purtau în ele, le-au dat oamenii. Deloc întâmplător, cu siguranţă însă mai mult decât trebuia. Oricât de multe se ştiu, mult mai este până ce adevărul se lasă cu totul să stea în mâinile oamenilor. Unele din Ceruri îndepărtate vin şi stau ascunse de oameni, doar pentru că în poveşti fantastice şi năluciri s-ar găsi unii să le cufunde. Oricum le-ar fi numit oamenii, multe rămân cu toate pietre. Doar cele mai limpezi, cele care s-au limpezit pe drumul lung şi s-au curăţit de ceea ce nu aveau să păstreze, prin căderea arzândă, sunt nu pietre, ci cristale pe de-a-ntregul.
Prin oameni lucrează Dumnezeu, este ştiut dintotdeauna, doar acum, tocmai acum, oamenii cârtesc cu nesaţ şi reînvaţă pe alţii despre o cale ce lor nu le e dată. Prin oameni doar, pentru a se face şi bine şi pe înţeles, Pământul va putea fi curăţit de toată stricarea şi de toată stricăciune. Oameni noi trebuiau să se nască pentru ca suflete înzestrate cu împuterniciri, ce de mult nu s-au mai dat, să vină spre a face lucrarea divină împreună cu toate şi toţi cei ce vor fi de ajutor. Înainte de toate să fie călăuze pentru dintâi şi cei mai mulţi ce au ales, au fost aleşi, şi vor urca, fete şi femei dar şi băieţi, atât cât e nevoie, acei ce ştiuţi sunt.
Vremurile grele au fost şi mulţi din cei care puteau să ţină aprinsă o candelă, atunci când fără lumină va rămâne omenirea, când pământurile vor crăpa şi se vor amesteca lumile de jos cu lumea noastră, s-au dedat la iluminarea culorilor strălucitoare şi candela au stins-o, deşi ştiau că n-o vor mai putea reaprinde, nici măcar încerca a o reaprinde. Şi la ceasuri din urmă, s-a ales venirea copiilor ce candele vor fi prin ei înşişi, copii care sunt la fel ca toţi, dar uşor de văzut ca altfel de lumi-naţii şi iluminaţii lumii.
Cum, unde, când şi prin cine, să vină, în Ceruri s-a ales. Peste tot, ca să nu poate nimeni să-i adune, în curtea celor vânduţi sau vânzători de bogăţii supreme, pe acolo pe unde se forţau umbrele să facă acoperiş luminii şi scoteau lumina sub cerul liber, în vânt, în ploi, în ger... De-acolo au ales o parte, pentru că acolo era loc de ucenicie şi de învăţare, acolo, cât încă Dumnezeul cel Prea Înalt îi va avea în pază pe copii, îngerii lor ce nu vor putea fi izgoniţi , având timp să cunoască puterea şi forţa celor ce-i vor vrea prinşi. Altfel, dintre cei ştiuţi drept mergători, dintre cei ştiuţi ca ducători de mult mai mult, li s-a dat şi misiunea de a purta flamura neînfricării şi nesupunerii, au fost aleşi acei care puteau depăşi barierele, cei care, întregind întregul, împlineau rostul creaţiei, prin naştere în legea pământului.
S-a făcut alegerea în timpuri deja trecute, pe vremea schimbării rânduirilor, când frica şi curajul se amestecau pestriţ, când râsul şi plânsul stăteau mereu aproape şi oricine putea să râdă sau putea să plângă, sau să râdă plângând ori să plângă râzând, când moartea fusese adusă de oamenii însemnaţi, aleşi de alţi oameni care ştiau de planurile Cerurilor şi le voiau zădărnicite. În timpul buimăceilii celor mai mulţi, în timpurile acelea în care neînţelesurile se întâmplau, nici cei aleşi n-au ştiut de schimbarea din ei, nici unul de altul n-au ştiut. Şi nici acum nu se ştiu, dar semnele li s-au dat.
Şi locurile s-au pregătit şi s-au arătat. Focurile au ars urme de rău mare, până atunci adunate. Au prefăcut în scrum toate făcutele celor ce trecuseră prin târgul de suflete, cei care vânduseră şi primiseră plată. Le venise rândul la răsplată, li se întindea o mână spre a se răscumpăra pe ei înşişi, de mai aveau ultima picătură de încredere şi credinţă în ei... Puţini au făcut-o, alegerile s-au pecetluit.
Nimeni n-a ştiut atunci rostul adevărat al trăirilor schimbătoare. Şi de-atunci multe s-au schimbat, multe s-au trecut, totul s-a mişcat haotic. Pietrele doar au rămas, oricâte ape au trecut peste ele. Apele le-au mişcat şi chiar pământul s-a mişcat, ducându-le să fie, acolo unde trebuiau să fie, pentru a spune, când trebuiau să spună, celor ce trebuiau să ştie, ceea ce în ele s-a înscris, tot ce s-a făcut atunci, tot ce s-a făcut de atunci până acum, tot ceea ce urmează de acum încolo, tot ce va urma şi după aceea. Apa, spartă de propria-i curgere şi raza pătrunzătoare a soarelui, cea care era făcută să citească înscrisul, trecând peste Podul pus de Dumnezeu până în ochiul omului ce tot atunci fusese ales să ştie să citească, făcea să se poată şti, înainte de faptă, întâmplarea ce va veni. Dinainte vestire era dată... Oamenii, atunci n-aveau motive să creadă nici ce era vestit, nici în vestitori.
Cei asemenea cristalelor, cei care prin ei înşişi vor fi model de curăţenie într-o apropiere murdară, cei care vor sparge tiparele şi barierele, cei care vor împărţi nu după cum vor înţelege ci după cum deja ştiu, ce este jos şi ce este sus, adevărul de minciună, Lumina de întuneric, efemerul de etern, copiii cu sufletul asemenea cristalului prin care lumina chiar, trecând, îşi arată adevărurile, au fost vestiţi pe când nimicul era singurul suport al vestirii, motiv mare ca nimeni să nu creadă nimic. Doar cei ce ştiau paşii lumii, în drumu-i spre creuzetul încins al purificării, ştiau că nimicul era în fapte, cuvântul era însă spus şi vremuri de fapte deja erau arătate că vin. La început doar atât, şi ei, ştiau.
Deloc uşor, aşa cum era, aşa cum încă este, gândirea omului, de la început, lor, cei ce vor fi primii învăţători de rânduieli, nu era dat să le fie. Tocmai bine era însă ales tot, pentru ca omul ce-şi spunea om, şi care nu spre omenie îndemna, să îşi dea în cap cu propriile-i idei, văzându-se neputincios în faţa a ceea ce dintotdeauna crezuse că e doar un grăunte de nisip pe care îl poate aşeza oriunde ar vrea. Acolo era ales locul în care se puteau singuri şlefui, într-o muncă văzută ca joacă. Cuvintele puţine să le fie tăiş de cuţit şi balsam de rană sângerândă, trebuiau să fie adunate din cenuşa începuturilor şi trăirilor furate ale celor dedaţi la cumpărări de trăiri şi nemaifăcători de zămislitoare fapte înspre timpuri de mai târziu.
Între firesc şi nefiresc, între real şi ireal, fiind eu, vorbele mi s-au agăţat de margini de pod văzând dincolo de priviri. Eram vestitor şi eram mai mult decât atât, şi vorbeam cu gândul care nu mai asculta de porunca mea, pierzându-se de mine. După rostiri, abia după rostiri înţelegeam, cu toate că nu tocmai bune clipei mele erau, rol, rost, menire şi misiune ce aveam. Şi înţelegeam, nu întâia oară, e adevărat, că eu pot face multe, dar nu pot face orice, că eu mă pot opune, dar nu pot fi totdeauna învingător. Vorbisem, cuvântul era spus!
S-au făcut cele de făcut, alţii au văzut înţelesurile. Cei ce, de voiau să înţeleagă, puteau înţelege, nu-şi mai aveau puteri de a-nţelege. Arma tăietoare doar prin spate au înfipt-o, întâi în pământ, apoi spre cer şi rost de război în care de nimeni nu au păsare, au început. Tăişul l-am văzut lucind în raze de lună şi-l ştiu mereu căutător al ţintei numite şi rostuite spre pieire de fiinţă. E doar o luptă care, şi de nu-mi era bună, ştiam că e bună, ştiind că diamantul celor orbi nu-şi lasă sclipirea, dar ei aflând cumva, de la alţii, auzindu-l când pus între pietre este, împotriva celor ce-i văd frumuseţea se pun.
Cei ce asemea veniri au avut sunt deja veniţi. Mai apar ici-colo câte unul, după cum este nevoie, când mai cade pradă urgiei un vestitor sau un aprinzător de candelă. Mi s-a dat să ştiu, trecând porţile, mergând acasă, pasul de împlinire. Dinainte vestire am dat, dinainte vestire mai am de dat. Atunci puţini mi-era dat să audă, neînţelegători cumva. Dar orice piatră de preţ străluceşte când în juru-i e lumină, când însoţită-i de Lumină. Se plămădeşte un alt orizont, şi vor veni cei ce ei înşişi sunt izvor de Lumină. Şi venirea lor mi-e rost de rămânere, de trecere nedormită peste noaptea cea mare, veghind candela din faţa oglinzii ce aruncă lumina pe drumurile merse de alegătorii mersului cu privirile întoarse spre locurile ce-au fost, de sute de ani, loc de cădere şi decădere, spre locurile unde au rămas cei pe care îi credeau alături mergători.
Alegere, speranţă şi dorinţă de om cu Legea Pământului în suflet, fără zăbavă rostită şi la timpu-i împlinită, în matca firească a dus, a adus şi va ţine, până la capăt toate cele ce, aici fiind, încă o dată, în noi s-a pus... Dinainte dau vestire! Puţini şi acum vor vrea să creadă.

joi, 27 septembrie 2012

De de-atunci, din timpuri... [3]


A gândi, de multe ori se-mpotriveşte lui a trăi. A vrea nu-mi este totuna cu a dori; gândesc deci vreau, simt şi asta înseamnă că doresc. Doresc fiindu-mi dor, şi nu vreau ceea ce îmi doresc. Potrivnice idei şi de neînţeles pentru alţii. Nu ştiu dacă e normal sau nu, ştiu însă mecanismul maşinăriilor care se autodistrug, nesimţind că o parte, mică, neînsemnată chiar, nu mai ţine ritmul cu restul, cele încă neatinse de nefuncţionalitate. Ori, mă întreb pe mine, să renunţ la tot ce nu mă face maşinărie, să uit că pot fi maşinărie?
Alte întrebări, dar oare sunt altele sau continuare firească iar un răspuns găsit la prima dă răspunsuri şi pentru celelalte?
De ce dorul rămâne dor ani şi ani, împotriva unei realităţi chiar, împotriva gândului şi împotriva faptelor şi de ce dorul face şi desface drumurile şi toate se fac spre a dărui omului bucuria care nici nu ştia că o caută dar e îzbăvitoare, izbânditoare şi împlinitoare? De unde forţa de a lăsa la o parte orice, de a-şi lăsa eu-l gânditor, de a-şi lăsa eu-l înţelegător şi a merge fără oprire spre ceea ce nicicum, nicicui nu-i poate spune cu înţeles, căci înţelesul doar lui i se şopteşte.
Dacă omul îşi duce dorul peste ani şi ani, sufletul nu-şi duce dorul peste vieţi şi vieţi?
Fulgerul ajunge mai repede pe Pământ, pentru a lumina drumul trăznetului. Dar şi omului să-i arate, pe faţă, unde va ajunge să lovească trăznetul. Fulgerul pleacă din nori, trăznetul tot de acolo... Dorul ce-l simt fulgeră prin cuvintele ce se vor rostite, ca să dea de ştire faptele... Firea omului se gândeşte că trăznetul face rău: omoară, aprinde focul... E răul ce-l vede omul, căci trăznetul face ceea ce trebuie să facă... Moartea se întâmplă fără aşteptare, focul arde ceea ce e de ars... Dar, omule, câte comori n-au ieşit la iveală tocmai pentru că a căzut trăznetul şi le-a scos la lumină?
M-a fulgerat o pornire... Ce fel de nori pot să dea fulgerele pe care abia le ţin să nu pornească, ar trebui eu să îl ştiu. Eu, cel care e nevăzut pentru mulţi, eu cel de care mai nimeni nu ţine cont, eu cel care pot să privesc deasupra norilor, chiar dacă apa ploii îmi şiroieşte pe frunte. Eu, cel care pot să ţin pământul în palme şi pot să mângâi stelele pe frunte. Eu cel care nu poate şi nici încarcerat, şi nici omorât, fiindcă mâna de om nu-l poate a-tinge, nu-i poate pune cătuşe. Acel eu ce ţine mâna pe sabie când e nevoie să fie necruţător, cel care taie drum prin întuneric înspre lumina dezrobitoare, fără a putea fi oprit până ce tăietura nu doboară orice obstacol...
Spre mine deci, mie trebuie să pun toate întrebările. Să stau să aştept răspunsurile fără să îmi macin gândurile. Răspunsurile lor îmi sunt ştiute. Nici înţelesuri să caut nu mai trebuie, şi ele deja există. Doar adevărul curat, nerăstălmăcit, luat pe de-a-ntregul, este singurul răspuns sigur...
-M-ai dus de-atâtea ori pe deasupra drumurilor şi m-ai trecut peste porţi. Cu tine am fost acolo, cu tine am fost aici. Ţi-am fost potrivnic pornirii de om şi mă-mpotrivesc de vrei să uiţi de tine... Acum mie îmi ceri, singur să merg să găsesc pentru tine răspunsul... Acum, întâia oară, îţi cer să promiţi ceva: Orice răspuns îţi voi aduce, nu-l vei pritoci şi nici pitroci? Te vei lăsa, dincolo de gânduri şi vei face doar ceea ce clipei îi este dat să-ţi lase ca simţire şi pornire? Promiţi că-ţi ridici privirea spre zările depărtate şi te laşi pe tine ţie?
Lovesc eu precum fulgerul, dar pe mine să mă trăznesc... E oare posibil? Cuvântul de-l dau, nu-l pot întoarce, pentru totdeauna va fi. Şi va fi ori ghilotină ori podium de-a pururi înălţător. Cuvântul care rămâne neîmplinit e ghilotina care nu iartă. Cuvântul care devine faptă, înalţă. Fapta doar poate fi coborâtoare... Am legământul meu, ştiut de Ceruri, cu Adevărul. Cum să îl rup acum, când pe mine mă pot strivi sau descătuşa?
-Pădure da, pădurea e în jurul tău... Pădurea în care nu e ţipenie de om... Ai fost văzut intrând, mulţi chiar cred că te-au ucis fiarele pădurii. Cei care te-au împins pe cărările pădurii chiar cred că aşa s-a întâmplat. Credeau în binele ce şi-l fac, voindu-se neştiuţi într-ale lor. Potrivnicia ta le dădea fiori, omeneşti nărăviri nu voiau să piardă. Se încredeau în cel ce-l ştiau pentru unii mumă, pentru alţii ciumă... Că te-ai rătăcit la început, nu ţi-a fost spre bine. Fără să întâlneşti fiarele pădurii te-ai fi temut şi tu. Nu te-a ucis ciuma lor, chiar dacă nu te-ai închinat mumii, închinându-te Tatălui. Fiarele pădurii ţi-au ieşit în cale. Acum şi de le vezi, şi de te văd, nu te mai temi, nu se mai reped la tine. Le-ai îmblânzit şi ţi-ai împărţit clipele cu ele... Priveşte în urmă să le vezi. Triste şi bucuroase le vei găsi, şi ele văd marginea pădurii... Nici tristeţea, nici bucuria nu le-o cere să şi-o alunge...
Lasă trecutul acolo unde este. Privirile lor vin din trecut. Şi ei au trecutul lor. Au ucis însă nu totdeauna. Oamenii îi ştiu ca fiind omorâtori. Tu însă, trăind aproape de ei, i-ai văzut, şi m-ai ales poţi să ştii pe cine ucid. Chiar şi ele, fiarele, pot să nu mai ucidă niciodată. Dar ai mai văzut şi ierburile pe care le ştiai ca fiind de leac. Unele dintre ele, când cele mai fioroase fiare le mâncau, erau otravă. Dar nu otrăveau decât pe cele fioroase. Aşa era rostul să lecuiască, tăind răul din rădăcină. Iar despre altele, ce le ştiai lecuitoare, ştii acum că e doar vorbă, că ele nu cruţă pe nimeni. Au flori frumoase, atrăgătoare şi atrag până şi vulturii din înălţimea cerului. Lasă trecutul acolo unde este, în desişul pădurii pierde-i urma. Acolo să rămână ceea ce a fost... Priveşte lumina ce ţie ţi se arată, nu te întreba de e advărat. Ţi-e văzul bun, vezi!
Vezi, trebuie să vezi... Păşeşte, fără să păşeşti nu vei ieşi în lumină, vei sta în umbră. Nu sta sub copacii cei mari, umbra lor te-mpiedică să priveşti tu însuţi lumina. Ieşi la vederea oamenilor şi, de cum păşeşti şi simţi razele Luminii nu te ascunde de cei ce te pot zări, de cei care vin mai aproape să privească. Ei, cei ce vin aproape, nu vor recunoaşte că au venit aproape, vor spune, întorcându-se în umbră, că tu te-ai arătat lor. Ei vor vorbi şi se vor vorbi şi între ei. Păşeşte, lasă-te vederii oricui, spune ce-ţi vine să spui, fă ceea ce te îndeamnă pornirea să faci. Tot ceea ce îţi este dat să faci este pentru că este bine. Gândurile sunt bune pentru ceea ce nu trăieşte. Când gândeşti că lemnul pădurii e bun de foc trebuie mai întâi să-l omori şi apoi să-l pui pe foc. De nu aştepţi să moară, nu te încălzeşte. De te laşi stând sub talpa gândului, vei ajunge să spui gândului simţire şi vrerii pornire...
Ai ajuns acolo unde Adevărul e în Lumină. La vederea ta stă totul. De la ceea ce vezi ţi-a pornit drumul şi aici te-a purtat dorul. Stai clipei de veghe şi clipele ultime, cele ce au lăsat, agăţate de timp, fapte ce atunci trebuiau să fie, le vei retrăi... Până acum nu puteai să ajungi să le vezi, că tu, cu firea ce-o aveai, sabia o ridicai, chiar că rămâneai să tot loveşti în nişte umbre, şi nu te-ai mai fi întors alte şi alte vieţi. Pentru tine eşti răspunzător, vieţii tale poţi să-i faci ce vrei, dar nici un drept nu mai ai dacă viaţa ta e dăruită şi făgăduită. Cuvintele ce-ţi vine sunt pecetea făgăduinţei. Nici o minte nu poate scorni cuvinte ce se aud înainte de a fi spuse.
Omule, te mai întrebi de ce? De ce nu doar tu, de ce viforul pornirii s-a pornit? Te întrebi cum vei pune stavilă primului val? Nu te întrebi mai bine de ce să-l stăvileşti? Poate şi azi îţi sunt încurajate toate aşa cum ţi-au fost încurajate atunci... Lasă-le să împlineacă ceea ce nu au împlinit atunci! E rostul stricat, cândva, de oameni. Acum e dat să fie. Multe sunt la fel celor ce atunci erau, nu doar pentru tine. Rânduite-s toate pentru a fi prag, pentru vremurile pragurilor.Ascultă făgăduinţele să nu mai ai întrebări atunci când faptele şi urmările vor încărca totul cu esenţe pe care unii le vor privi cu nesaţ, alţii cu ciudă... Nimic nu s-a schimbat, doar vremurile.
Noutatea vă este tipar al făpturii, eternitatea este tiparul în care se aşează sufletele. Lasă-ţi nerăbdarea ca să nu pierzi amănuntele. De unde-ţi vine dorul poţi să vezi acum! De unde-ţi vine puterea nemişcării în faţa uraganelor imediat vei înţelege...
Cuvintele de dor dor mai tare decât orice lovitură primită în luptă, dor mai tare decât loviturile primite pe la spate. Măsură însă nu au când dorul se ridică la cer odată cu sufletul, plecat din lovitura mişelească. Acum vezi lupta şi cunoşti de unde puterea luptelor următoare. Erau încă vremuri în care stricăciunea nu cuprinsese pe om întru totul şi când dorinţele nu erau gând, când doi era sfânt şi nimeni nu-l obliga să se arate înjumătăţit. Şi tocmai că era întreg, puterea-i era întreită. Şi cum mult timp a trecut, întreitul s-a şi înzecit. Nu mai poţi, omule, să-i opui altă putere, poate doar viaţa ta şi nu numai a ta. Şi chiar şi aşa, ce omori acum dă putere pasului următor. O putere şi mai mare. Te mai întreabă de poţi omorî, tu, ceea ce prin vieţile trecute trecând, viaţă ai dat! Şi te mai întreabă de poţi lăsa pe mâine ce poţi face azi!
Plecării tale s-ar fi opus Cerurile, de te-ar fi obligat să pleci privitorii spre Ceruri. Dar aceia, nu puţinii, ce n-au putut să accepte corola voastră de lumini, erau cu spatele întors către Ceruri. Şi trebuia, rând pe rând, prin lumile şi vremurile în care s-au risipit, ca făcători şi îndrumători spre fapte de grozăvire, vânzare şi pierdere, cineva să îi găsescă, în orice s-ar fi întrupat. Îi vezi câţi sunt, ştii acum de câte ori ai ridicat sabia. Acum îi şi ştii pe fiecare după rang şi nume. Aminteşte-ţi bine... cei pe care acum te ascund nu ţi-s cunoscuţi şi după făptură? Cei doi care leagă chingile, nu i-ai întâlnit, nu ţi-au fost aproape?
Acum ştii de ce au venit timpurile să dea buzna la porţile împlinirii. Primeşte ce ţi s-a dat acum, primeşte-l ca darul Cerurilor. Şi lasă-te dar a fi! Şi fii, mereu, totdeauna, precum în Ceruri, pe Pământ. Treabă, în timpul din urmă al vremurilor de acum e multă. Şi mai multă în cele ce vor veni. Ţine candela aprinsă, vor trebui aprinse, în curând felinarele. La multe fereste nu se va mai aprinde lumina! Sunt case în care va trebui să mergeţi să o aprindeţi voi...
Mi-e tot mai dor şi doare chiar cuvântul dor. Doar nefirescul ce-l gândeam ştiu acum că e firesc. Doar teama de privire spre zări mi s-a spulberat. Ştiind pot să urc în Ceruri, să merg acasă, să am aici o casă. O casă cu fereste luminate.
Promisa e promisă, faptă se va face!

miercuri, 26 septembrie 2012

De de-atunci, din timpuri... [2]


Truditorul de gânduri, eu-l realităţii, răspunsuri de nu are, înţelesuri de nu găseşte, mă face să nu mă las să stau în aşteptare, căci ştiu, şi ştii, că răspunsul e de trebuinţă pentru mai mult decât inexplicabilele trăiri, pentru tot ce este, şi va fi, viața.
Celui care sunt şi leg văzutul de nevăzut şi înţelesul de neînţeles, nevăzând dar înţelegând, făcând roţionamente în sensuri contrarii şi închizând cercul spre a puncta centrul adevărat, răspunsul la întrebări i-am cerut şi cu răsuflarea tăiată l-am aşteptat, cu siguranţa maximă dată de şirul de răspunsuri de altădată, pline de o sinceritate înfricoşătoare.
-Începuturile sunt date celor ce nu se tem de începuturi. Căci vin de demult, din necesare continuări, fără de care m-aş lăsa pe mâna celui care, înainte de toate, este chemat să dea răspunsuri. Din cenuşa ce rămâne în urma focului în care arde tot ce poate pentru el să ardă, din vreascurile ce rămân împrăştiate în jurul vetrei, adun esenţele nepieritoare, ce nu priesc focului aprins de el, începătorul. Lasă vreascurile pentru că nu vrea să arate că focul lui nu arde ceea ce nu se poate arde, nu vrea să ştie nici măcar el că, asemenea pietrelor preţiose ce nu se topesc în foc, nu le macină apa, şi nici pământul nu le poate timp mult acoperi, nici nevăzutul, nici neştiutul, nici neatinsul, când este mai preţios decât orice piatră sau realitate, nu poate să ardă, nu poate să fie cuprins în limitări şi condiţii, în dorinţele omului pierdut în mrejele mândriei.
Dacă îţi este dor, şi nu te poţi lega de ceea ce până acum ţi-a fost existenţă, faptă, trăire, ce vrei să găseşti în jurul tău? Arde-te pe tine, coboară-te în adâncuri întunecate... minte-te! Dacă îţi vin cuvinte pe care le-ai rosti atunci când le-ai rostit, aşa cum ţi-a venit să le rosteşti, ce-ţi este mai drag, ce-ţi este mai de preţ? Îţi sunt spusele celor care cred că doar nebunii pot să zică, fără motive pe care ei să le ştie, ceea ce vrei a zice, sau zisa ta care nu pune nici sare, nici piper, nici altele bune şi folositoare, ci este simplă şi fără gândire?
Pădurea prin care mergi, o văd mulţi ca nesfârşită şi deasă. Te mai şi întreabă unii cum de nu te rătăceşti prin ea. Tu-i vezi marginea şi chiar de nu vrei să crezi că e margine, luminiş tot ştii că e. Paşii picioarelor acum desculţe, calcă pe iarbă şi pe toate cele căzute. Vezi iarba şi ştii că e moale. E moale sub picior, dar nu o dată ţi-a fost dat să crezi că vei călca pe moale şi spini ascunşi în iarbă să te înţepe şi să te opreşti ca durerea să treacă. Vezi alteori ţepi sau uscături şi le ocoleşti. Uneori te şi superi că ocolul ar fi mare, dar te trezeşti că drumul din care te-au scos, către alt drum, îşi are sfârşitul într-o râpă sau într-o prăpastie de netrecut, de necoborât, de neurcat. Spune-ţi sincer, îţi este teamă de ţepi, din oricare parte ţi-ar fi daţi să apară în faţa ta, de-ţi este dat să-i vezi în calea ta?
Cândva drumul ţi l-ai mers invers. Prin aceeaşi pădure, acolo unde, ceva, cândva s-a întâmplat să-ţi rămână drumul nemers, acum ajungi. Câte n-ar putea să fie. Priveşte pe sub poala coroanei copacilor ce marginea pădurii o străjuiesc. Ceea ce-ţi e dat să vezi e ceea ce a rămas ca ultimă frântură de privire... Cuprinde copacii cu privirea şi tot cu privirea treci dincolo de aura luminişului, dincolo de umbra verdelui crud. Acolo erai atunci când lovituri crâncene te-au aruncat dincolo de aici şi venind ceasul de neamânat al respectului pentru ceea ce eşti acolo, clipa de conti-nuare a unui nevinovat ţie sfârşit.
Acolo e adevărul pe care îl cauţi. Vezi ceea ce vezi şi lasă-ţi pierdută piedica ce vrei să te ascundă de tine. N-ai fugit de timp, nici el nu te-a urmărit. A venit doar ziua de întâlnire. Tu doar priveşte. Acela este adevărul. Dincolo de el, e orice posibil. Orice este mai mult, eu n-am cum să-l mai aflu. Dacă vrei să mai cauţi, caută. Dar nu-ţi poţi trăi trăiri de om, uitând că de atâtea ori, pentru alţii, m-ai obligat să rămân singur de veghe, pe când treceai porţile pe care puţinii ce le mai ştiu se încumetă rar să le treacă.
Aşa cum eşti gândul, aşa prin mine, eu al tău, eşti cuvântul. Caută de vrei scânteia...
Priveam şi era ceaţă, dar nu ceaţa vremii reci, nici ceaţa întunecării ci acea ceaţă ce se vede înspre crestele semeţe, îmbrăţişată din toate părţile de lumină. Restul era ceva, un ceva ce-l vedeam, amintindu-mi de dorul de a fi pentru totdeauna. Acel totdeauna cuprins în legământul pe care l-au auzit şi l-au văzut faptele, foşnetul pădurii, razele stelelor, îngerii şi tăişul lucios ivit din marginea pădurii. Şi simţeam că îmi era iarăşi dor, şi auzeam cuvintele ce se opreau a se striga. Şi-n jur o ploaie de lumini... Îngerii ucişi atunci când sabia mea s-a înfipt în pământul de sub pieptul ce o apăsa pentru a nu fi de alţii purtată... .

De de-atunci, din timpuri... [1]

Să stau să mă întreb, sau să întreb? Pe cine să întreb oare? Câţi din trecătorii de pe drumuri au fost pe acolo, pe unde am fost noi şi, mai ales atunci când am fost noi? Pe tine de te-ntreb, cum aş putea afla mai mult decât ştiu eu, când şi tu îmi pui mie aceleaşi întrebări?
Pe cine atunci... Pe cine să-l întreb şi să nu mă tem că ceea ce mi se răspunde nu e o scornire? Pe cine?
Ca om, cu mine trebuie să încep, căci eu sunt şi trăitorul şi simţitorul şi făptuitorul de aici, de acum, de atunci, de acolo... În afară de mine, doar îngerii şi Dumnezeirea, răspuns pot să îmi dea, să îţi dea, să ne dea... M-aş întreba de crezi şi tu la fel, dar nu mă-ntreb căci tot la fel ştiu că e şi pentru tine...
Pe mine, mie... E chiar întâia oară când mă îndemn să fac toate astea, căci mie trebuie să-mi explic de ce şi cum sfidez realitatea ce sunt şi sunt altfel decât sunt, de ce aştept cu sufletul la gură ceea ce nimeni nu ar crede că aştept, de ce îmi este dor de ceva ce nu se poate defini clipei de faţă ca motiv sau cauză. Dincolo de realitate trebuie să văd, realitatea mi-e ştiută dar simt că altceva o redefineşte şi altceva face ca eu să fiu altfel.
Spre omul, gânditorul în formule şi cifre, trecut prin sita anilor şi îmbogăţit în raţionamente adunate pas cu pas, m-am întors şi l-am întrebat de ce e diferită realitatea de simţirile realităţii. Şi nu ştiu dacă a privit în oglindă ori ori din gândurile măcinate, frământate şi dospite, a încropit o piramidă cu de toate, dar a încercat să-mi arate că este pornit un uragan căruia el nu-i poate ţine piept.
-Adună-te, pune în balanţă şi compară! Fă numărătoarea timpului, contabilizează-ţi faptele, împarte-le în cele ce lasă să spui Da, fără să crâcneşti şi cele ce te obligă să spui Nu, indubitabil. Dacă te trezeşti în nebunie, dacă nu ştii de nu e mai bine să te mulţumeşti cu prima concluzie, nu uita că trebuie să fii pregătit să auzi multe şi să vezi multe. Ţi-s dator, ca fiind tu, să îţi spun ceea ce eu, împreună cu tine, am învăţat. Întregul ce eşti poate fi un uriaş, dar că ceea ce se vede contează lumii în care stai şi trăieşti. Cea mai măruntă faptă ce ţi-a scurtat un picior este văzută până în zările albe, orice creştere nimeni nu o bagă în seamă. Dacă ai reuşit să te ridici, cei ce nu te ştiu, că ţi s-au pus trepte sau rampe sub picioare încă mai cred. De te-ai ridicat dintr-o cădere, toţi vor spune că ţi-s oasele rupte şi te ţin protezele drept, că alfel ai fi rămas să te târăşti.
Aşa cum am fost, aşa cum sunt, aşa voi fi tot timpul părtaş la toate. Prin mine eşti tu, şi eu mă ştiu acum ceea ce sunt în lume. Mă văd puţini, prin altele ale tale mă pui în situaţii grele în faţa celor care se uită doar la mine. Să le fac faţă nu pot, sunt doar o buturugă mică pe care ei tot vor să o calce în picioare dar o fac pe încercate, n-au curajul, şi nu ştiu de ce, să treacă, în fugă peste mine, ori să o ia şi să o arunce în foc. Rar, mai trece cineva şi ştergând praful se arată mirată de lemnu-mi neputrezit, dar, ori e izgonită, ori gonită, ori temătoare, pleacă uitându-se mereu în urmă, spre mijlocul răscrucii în care stau. Iar noaptea trebuie să simt ascuţit tăiş al securilor ce mă lovesc spre a încerca spargerea-mi.
Eu sunt faptă, cuvânt eşti tu! De fapte pot să vorbesc, şi ceea ce pot să spun îţi spun. Eu dau glas cuvântului, eu îl plămădesc, dar în afară de a te întreba dacă pe mine mă iubeşti mai mult decât restul a ce eşti, şi de mine ţii cont mai mult decât de tot restul, nu pot. Eu nu m-aş mai pune la încercare, dar tu de mult m-ai arătat cu degetul şi mi-ai punctat necruţător în cele adunate de la lume, de la alţii ori de la cele modelate de mine. Şi cum acum nu pot să îţi mai spun că nu greşesc, căci greşit-ai prin mine, fă cercetare şi pune întrebare către restul. Cât pot eu cuprinde, nu e destul, întregul e prea mare...
Pe mine întrebându-mă... Nu mai ştiu ce sunt: Cel ce merge prin pădure dar nu vede copacii sau Cel ce merge printre copaci şi nu ştie că merge prin pădure. Pădurea prin care păşesc să fie cea dătătoare de trăiri ce transcend realitatea sau liziera, plină de Lumini calde şi orizonturi adevărate, deschise spre departe să fie miez de speranţă, iar liniştea ce mi se aşterne sub paşi şi mă înveleşte, ferindu-mă de frigul în care am tot stat de credeau toţi că voi îngheţa, să fie venită din mine, cel privit de toţi cei ce-l privesc?
Mai mult decât pot să înţeleg duc în trăiri. Am motiv de tăcere doar ştiind că unui cuvânt simţit mi s-ar opune cel puţin zece cuvinte gândite. Nimic, niciodată nu este întâmplător... gândul meu nu mă mai poate contrazice, fiind deja tăvălit de câteva ori în luptele pe care le-a pornit crezându-se dinainte învingător. Şi nimic nu se întâmplă decât cum trebuie să se întâmple, pentru că totul trebuie să devină ştiut. Dar om sunt şi, fiinţând doar, nu pot să mă ştiu. Trăirile îmi spun asta. Ele sunt şi pornire şi îndemn în căutărea adevărurilor mereu adevărate.

marți, 25 septembrie 2012

Căutare spre rătăcire

Foşnet de căutare se simte, se aude de peste tot. Caută oricine, se caută orice. Unii caută înţelesuri, alţii îşi caută înţelesuri; unii îşi caută viaţa, alţii îşi caută sufletul. Între atâtea căutări, sunt amestecate atâtea îndoieli şi vorbe fabricate în unghere tainice. Nu-i loc de a mai pune un ac, pe acolo pe unde se vântură culori frumoase şi dulcele cuvânt al celor care l-au dat tuturor spre a învăţa drumul cel bun şi nu pentru a-şi face orice drum mai uşor. Era din suflet pentru suflet atunci, acum de suflet vorbesc mai ales cei cărora de suflet nu le pasă. Sau acei care noaptea-şi vând sufletul, în contul zburdălniciei minţii, mulţumesc, pe toţi cu plecăciuni, din suflet.
Nu prea mai este timp de dumirire, când îngerii Luminii sunt ţinuţi cu forţa lângă cei ai întunericului, când harul este stindard de mândrie şi cuvântul este mijlocitor de dărâmări şi demolări, construind, în deplin sens cu învăţămintele de poleială, goluri, pentru ca omul, căzând să creadă, cât are timp să creadă, că zboară, să nu simtă coborârea, crezând că se înalţă. Şi se văd suflete înşelate care cred că se înalţă alături de mari trăgători de sfori ori chiar legători de pavajele drumurilor ce doar se arată a fi bune.
Fug toţi de omul trist, făcându-l vinovat de tristeţe, mereu întrebându-l de ce lasă pe alţii să-i vadă tristeţea. Şi vinovat este totdeauna găsit, fie că-l doare ceva, fie că-l doare stricăciunea ori rostul lumii, rost ce nu se mai găseşte nici pentru a-l arăta copiilor ca mostră. Iar dacă le mor copii de alergătură pentru a şi-l căuta, pe alţii vor da vina, spre alţii îşi vor îndrepta privirea plină de răutate. Iar ei, când ajung singuri şi trişti, caută să-şi dea motive, fără să le meargă gândul spre fuga lor, fricoasă, de cel trist, de tristeţe. Puteau să fie ei prag de schimbare pentru acela, dar au preferat să-l pună la zid, să se depărteze de el.
Degrabă aleargă şi buzna dau cei mai mulţi spre cel ce arată doar veselie şi voie bună în jurul său, fără să se întrebe şi fără să-l întrebe cum de poate să fie vesel când vede în juru-i nedreptatea, cum poate nu ia seama cum tobele bat ritmul marşului funebru şi el chiuie şi tropăie ca şi cum altceva se aude. Nici urmă de viaţă, nici urmă de gând spre altceva decât pe trăire după vrere şi după dorinţă. Şi drag îi e omului să facă orice ştiindu-se pe sine mai presus de orice, ştiindu-şi plăcutul necesar deopotrivă cu cele de hrană zilnică. Iar de copii-i rătăcesc pe căi ale deşertăciunii, privirea deznădăjuită abia mai pridideşte a se uita altundeva decât spre Înalt, de unde vrea să i se trimită ceea ce a pierdut. Nici nu întreabă pe cel vesel de veselia-i nu-i mască înşelătoare şi nici pe sine nu se întreabă de-i trebuieşte mai mult trăirea în ceea ce nu trăieşte, auzul în ce nu aude, vederea în ce nu vede.
Trist e şi Pământul şi trist e şi cerul de cât dezmăţ în căutări e acum printre oameni. De minciună s-au săturat zările, Soarele se topeşte şi aruncă raze ce ard pe nesimţite câmpurile şi minţile bete de dorinţe de bucurii ale oamenilor, iar luna nu se sfieşte să-şi arate ochii deschişi, căutători ai faptelor trăite şi nu doar făcute. Îngerii se plâng de ruşinea ce trebuie s-o trăiască, văzându-se puşi de om să dea strălucire nemeritului şi adevărului scornit, Arhanghelii stau în cumpănă şi întreabă de ce oamenii i-au coborât printre sfinţi dar le cer ajutor ca ştiuţi apărători şi dăruitori. Chiar Mai Marele Conducător, întâiul şi degrabă alergător în ajutorul celui năpăstuit, nu mai are ce să înţeleagă de la cei ce-l cheamă şi-i găseşte îmbătaţi cu aghiazmă contrafăcută, căţăraţi pe podiumul de mucava al împăunării.
Şi se caută şi se tot caută izbândirea prin cuvânt şi ispăşirea de păcate prin imagini şi înalţarea prin vorbe. Care mai de care, căutând prin multele cutii, ce spun unii că au în ele comori, aduse de nu se ştie unde, scoate la iveală şi vedere câte ceva, şi cred sau spun că e parte a întregului. Dar tocmai întregul nu este nicicând arătat, fie că e ştiut şi ascuns cu bună ştiinţă, fie că nu-i deloc ştiut dar presupuneri sunt multe. Iar cei care aşteaptă daruri pentru laude şi mulţumiri, dau mare veste despre ceea ce cred că li se va întâmpla spre foarte bine, spre pururi bine.
Şi ce nu se caută... Se caută sfinţi care aduc înstărire şi sfinţi binecuvântători ai păcatelor, se caută dezlegători de blesteme neştiute dar presupuse ca urmare a faptelor şi vindecători de boli şi urmări a obiceiurilor fără renunţare la faptele dătătoare de boli şi fără schimbarea obiceiurilor. Ori se caută dedesupturi sub care să se ascundă ştiutele gânduri ascunse spre a primi puterea de împlinire a lor. Nimic nu scapă necăutat, în lumini orbitoare ori în întunericuri fără de mărginiri.
Îngerii plâng, sfinţii se întreabă de ce îi mai cred oamenii sfinţi de vreme ce faptele şi spusele lor nu le mai vor ci mai degrabă pe cele aduse de peste mări şi ţări, de acolo de unde doar câţiva ajung şi nici ei între ei nu se cunosc. Sau, tot sfinţii, îi întreabă pe îngeri despre cele auzite, privitoare la puterea fără mărginire a omului sănătos, care-şi are pe sine mai sus şi mai presus de orice altceva, după cum învăţătura celor ce bine spun că dau, ca să primească tot binele altora, i-au învăţat. Chiar judecătorii de la Porţi stau şi se miră de singura scuză a unora care spun cine şi cum i-a învăţat să nu se lase ca păpuşi în mâna destinului ci să se împotrivească totdeauna, spre bun nume şi mare înălţare.
Frumosul ca făcător de bine este mai căutat decât Lumina, căci toţi văd Lumina prin bine, fără să vrea măcar să gândească despre Adevăr ca fiind Lumina. Adevărul li se pare rău, li se pare că doar oamenii răi, îl spun, că cei buni pot să mintă ca să facă bine. De aceea caută... Caută să găsească pe cei care le rostesc vorbe pe plac, ştiind uneori că sunt minţiţi frumos. Nu minciuna contează, contează frumuseţea şi multitudinea de culori...
E trist Pământul şi întristat de amăgirea spre care omul, de bună voie, se duce. Se întristează văzând plânsul celor treziţi din somn sau din beţie, dar cât de trist e pentru cei care nu-şi mai văd capul de căutări şi ticluiri pentru a-i minţi pe naivii care-şi lasă în mâinile lor bruma de dumnezeire ce o mai au, spre a îmbrăca o haină ce-i lasă văzuţi în goliciune când Lumina cade peste ei, doar Dumnezeu ştie. El ştie şi pe toţi amăgiţii care, după ce reuşesc să cadă, vin către El, cerându-i binele, fără a recunoaşte ce au greşit... El care ştie câtă căutare spre rătăcire este acum pe Pământ.

luni, 24 septembrie 2012

Omul ce-a venit din viitor [3]


“Aminteşte-ţi!...” câteodată mi se spune şi-mi este atât de greu... Nu ar fi greu de-ar fi să caut în sertarele memoriei, mi-e greu pentru că trebuie să mă întorc de două ori, întâia dată prin viaţa asta şi încă o dată prin ceea ce deja îmi era trecut. Nu spun la nimeni că mi-e atât de greu. Cineva s-ar găsi poate, să pună gaz de foc şi să mă tot aducă în trecut. Nu mai vreau să duc în spate atâta moarte, mi-e destul că m-am întors din viaţă în moarte ca să arăt că se poate. Doar oamenii nu vor să creadă, oamenii vor să vadă că fac ceea ce îmi cer ei...
“Aminteşte-ţi!...” e încă ceva simplu... Ca să pot să pun umărul când omul vrea şi trebuie să răstoarne carul mare al necunoaşterii, ajung să fiu eu cel care-i aminteşte spusele sau făcutele. Îngrijorat de propria-i trăire nu-şi mai lasă înţelegere pentru tot, trece chiar peste amintirea celor care ştiau ceea ce eu îi spun, deşi nu eram prin apropierea lui. E mai greu pentru că încă o dată, la rând de trei ori, cobor pe tărâmul morţii definitive, acolo unde-s înmormântate toate trecuturile...
Când îmi cer oamenii să vorbesc despre trecut, mă poticnesc şi ei cred că îmi ţin trecutul departe de vorbe pentru că mi-aş avea ceva pe-acolo ascuns. Nu mi-ar fi şi nu-mi e greu să-l las ştiut, greu mi-e însă mie să ţin un munte mort lângă mine. I-aş lăsa cu drag să-l urce, să-i intre prin toate galeriile, să sape în el, şi să-l cunoască mai bine decât îşi cunosc propriul prezent ori chiar decât cunosc eu propriu-mi trecut. Pentru mine chiar are multe necunoscute căci nu-mi mai arunc privirea spre el decât în drumurile mele, drumuri pe care oamenii nu le văd, nu le ştiu, nu le înţeleg.
Toate câte-au fost de mine făcute le-au judecat, le judecă şi le vor judeca toţi cei care li-l mai drag să mă pună pe mine în lumini dinainte potrivite pentru a avea umbrele dorite, decât să se privească ei în oglinzile de care fug. Cei care ştiu că sparg oglinzile, când masca le-o fură o coincidenţă stranie, sunt cei care dau cu pietre până şi-n umbra mea, ori cară de pe unde pot, noroi, acelaşi noroi ce din belşug se află sub hainele lor, în cutele ridurilor pe care le acoperă cu farduri, dar mai ales în ei, în trupul şi în simţirea lor. Aşijderea sfinţilor se cred, dar caută să stea departe de orice cruce ori răscruce.
Judecat am fost mereu, de o lume care ţine cu dinţii să fie trăgătoare de învăţăminte. Pentru toţi ar fi mai bine de le-ar trage din faptele fiecăruia fără să-l întrebe de nume şi de câte a adunat în anii pe care i-a trăit aici. Căci de unde pot şti oamenii dacă ceva, făcut de cineva trebuia făcut şi dacă tot acel ceva, făcut de altcineva, trebuia să fie nefăcut? Eu am avut marea şansă de a sta la dispoziţia lor pentru a mă judeca, condamna şi executa. Au făcut-o mereu în ca şi cum aş lipsi dintre ei, deşi mereu eram printre ei. Greu să găseşti unul din zece să o facă pe faţă. Ştiam că mă va judeca cel care-mi stă aproape, ştiam şi cum o va face, căci era deja întâmplat totul pentru mine, totuşi l-am ţinut aproape tocmai pentru a o putea face. Judecata lui, altora, i-ar fi făcut un rău mare şi tot rău i-ar fi făcut lui. Judecându-mă pe mine nu mai trăia decât experimentul concluziilor trase pentru el. Tocmai de aceea venisem cu toate întâmplate şi tocmai de aceea eram un cumul de contrarii şi contradicţii. Am venit cu ele, aşteptând doar timpul când oamenii puteau şi trebuiau să le vadă.

* * * * * * *

-Tot mai mulţi se vor da învăţători! Va fi plină lumea ce învă-ţători care vor învăţa unul de la altul. Şi mai mulţi cei care vor citi în stele şi în te miri ce, iar omul le va da ascultare orbească, auzind numai ce aşteaptă să audă. Învăţătorii nu se uită la steaua altora. Ei o ştiu pe a lor şi o urmează. Strălucesc multe, e cerul nopţii plin de stele. Caută ce ştii că ai de căutat şi le vei găsi pe toate luminate de steau ce-i a ta. Caut-o pe ea şi după ea să te iei. Când e înăbuşită de ceaţă, stai şi te întreabă de a rămas, în urma ta, faptă bună, şi ţi-o îndreaptă. Când vezi că e mai strălucitoare decât un bob de soare, nu te opri pe margine de faptă, oricâte gânduri ţi-ai avea împotivă, oricâţi te vor chema la-ntoarceri. Iar de-i vezi razele jucăuşe, caută să pui pasul unde simţi că trebuie să-l pui. În ape doar pietrele care putrezesc troznesc sub pasul apăsat.

* * * * * * *

Niciodată nu m-am întorc, niciodată n-am reuşit, trecând peste mine, să fac o cale întoarsă. Nu trebuinţa era motivul, nici dorinţa imboldul. Mândriei i-aveam spatele întors de mult. Nu-mi pot întoarce drumurile, nu-mi pot întoarce cuvintele. Mari sau mici, cuvintele sunt jaloanele care ştiu că mi-au ghidat deja drumul. Încorsetare ar fi caracteristică spusă de mulţi, binefacere îi spun eu, căci pot sta liniştit, şi pot trebălui la unele mai folositoare decât zise bucurii şi trăiri de o clipă. Ceea ce vine este bucurie şi trăire mai mare decât ceea ce găseşte. Căutătorii de comori au dat de multe ori de otrăvuri. Cei ce-au săpat prin grote au ajuns de multe ori în puţuri iar cei care au căutat să aducă lumina în mijlocul muntelui, găurind tavanele s-au trezit cu tot muntele peste ei. Nici unul nu a avut parte de prea mult dorita laudă...
Întoarcerea în fapte, sau în spuse, ar fi ca şi întoarcerea în amintire. Cum să mă întorc, cum să trăiesc cu totul în jurul meu mort?
Mi-amintesc viitorul şi vorbesc despre el. Sunt unii care se gândesc că pre-vestesc, pre-văd, ori alţii, cei buni de glume, că pot ghici. Nu fac asta, nici nu am de gând să încerc să o fac. Pot sau nu pot? Cred eu că oricine ar putea, dar stau să mă întreb? Care viitor? Al cui? Prefer să aştept prezentul să se confunde cu prezentul şi, când nimeni nu se va mai interesa de viitor, când prezentul va avea tot ce îi trebuie ca să fie trăit, am să văd dacă mai e cineva ce-şi va încerca puterea de a citi, chiar şi în stele...
Se-apropie însă timpul prezent. Se-apropie timpul când voi începe să îmbătrânesc. S-au depărtat până acum de mine cei care au simţit şi au spus că nouă nu ni-i dat să îmbătrânim împreună. Pe frunte mi-am avut brăzdate, de la începutul, marcajul timpului trecut. O poartă încă e închisă înspre prezentul meu şi cheia mi-e ştiut cine o are. De-ar fi fost să încerc să sar peste poată, înaltă fiind, prăbuşirea nu era o întâmplare. Dacă loveam în ea să o sparg, într-un gol era posibilă prăbuşirea, pentru că în spatele ei e o punte deloc mai lată decât pot fi doi oameni unul lângă altul. Şi nici mai mulţi nu pot să treacă deodată. Doar cu cheia potrivită şi la timpul potrivit poarta se deschide înspre drum. Puntea ţine doar cât poate trăi omul într-o noapte.

* * * * * * *

-De te-ai vrea văzut de ceilalţi înlăcrimat, toţi vor începe să te cheme să râzi cu ei, chiar de râsul lor este de tine. De te-ai arăta plin de voioşie, oricine îţi va povesti cât greu şi cât rău duce în viaţă ca să nu te încumeţi să spui ceva dintr-ale tale. Râzi pentru că să râzi îţi vine şi plângi de simţi că plânsul îşi are rândul în viaţă. Cine stă nu doar o clipă lângă tine este parte din tine şi cu tine va fi oriunde şi ca tine va fi oricând. Nici pe tine nu te mânia, ca să nu simtă mânia apasându-i pe suflet. Tine cont de rostul vorbei şi rostuieşte-o în fapte... Ai uitat de astea cumva?

duminică, 23 septembrie 2012

Dinainte vestire [1]

Pentru mine erau timpuri trecute când vorbeam, privind jocul apei în matca pe care oamenii se chinuiau să i-o facă, despre ceea ce va fi fost să fie, la timpul care nu-şi avea nici pentru mine, dacă era să mă iau după gânduri, un înţeles. Şi cum mie, cel ce dădeam vestea îngerilor ce se vor coborî fără ştire, prin cei ce vor veni, spre a da lumii cristalinul privirilor, mi s-a arătat repede şi mirarea şi râsul din spate, parcă vorbei îi ceream să tacă.
Când s-a vrut a se înţelege, mai toţi s-au oprit la poarta pe care credeau că o vor fi deschis-o înainte de a prinde eu de veste că uşor se merge dar mai uşor se pleacă. Şi oprindu-se acolo, n-au avut cum să vrea să ştie că, ceea ce va fi, fusese, că ceea ce eu spun de două decenii era deja realitatea ce va fi. Omul, de se vrea, stăpân pe toate nu poate să fie, dar de-i este adevăr credinţa, nimic nu-l opreşte să devină ştiutor, făptuitor şi înfăptuitor.
Jucau lumini pe firul apei şi foşnea pădurea, lin. Curcubeie, pe care ochiul n-avea timp să le vadă, se ridicau din picăturile ce se desprindeau când apa lovea pietrele ce-i stătea în cale, şi, sub poala pădurii, unde îngerii stăteau de pază la Poarta Ceţii Albastre, se vorbea despre Cel ce va veni să întorcă în firesc rânduieli stricate de neobrăzaţii care, generaţii şi generaţii, preschimbaseră întregul în petice de minciună pe care le fardaseră cu iz de iubire şi surogat de bunătate. Păzeau îngerii cu străşnicie poarta, pentru că, exact în mijlocul câmpului din faţa porţii, mai toţi făceau târg cu suflete, chiar şi cu sufletele lor, pentru un blestemat de noroc.
Tocmai unde nu se voia veniri, tocmai unde se punea în cumpănă dreptul de a fi asemenea tuturor, era dat să vină. Nu îşi voia venirea acolo unde laptele şi mierea s-ar fi lăsat să curgă în valuri, acolo unde chiar şi muştele ar fi robotit ca nişte albinuţe spre a-şi găsi rost, ci acolo unde rosturile se făcuseră cu dispreţ pentru suflet şi Credinţă. Dinainte vestea o dădeam, căci de atâtea nenumărate clipe trecute îi simţeam venirea. Vremea venirii şi chiar clipa venirii o ştiam atunci când vorbeam, până atunci uitasem, în trecerea prin furtuni, să mai cred că spusele-mi vechi se vor pune în fapte noi.
N-aveam repere şi vorba oamenilor mă fulgera cu neluarea în seamă, ba chiar mirată de pornirea vestirii mele împotriva vestitorului. N-aveam dovezi şi oamenii căutau argumente pentru a-mi arăta că mă agăţ de o zburdalnică adiere de vânt pentru a sta împrejurul lor. Doar eu ştiam ce-mi spuseseră îngerii ce vin înainte de a veni un suflet, spre a-i putea şti care-i vor fi primii paşi pe care tot ei îl vor ajuta să îi facă, primul cuvânt ce îl vor învăţa ei să-l rostească.
Şi trecut-a timp să treacă, vorba spusă să se uite, nimeni să nu-şi amintească cum şi când o să se nască, semnul pus de Cerul pragului înalt deasupra valurilor de păcat făcut din neomeneşti dorinţe de împotrivire la mai departele firesc al vieţii. Împotrivitorilor li se face pe plac atât cât să-şi creadă deplină şi de folos mândria, dar printr-o faptă fără timp şi fără multe vorbe, oglinda li se sparge în ochii ce rămân să privească adevărul de care s-au temut.
Că s-a uitat sau că vorbă în deşert am spus eu, încercam să cred, în trecerea, una după alta a zilelor şi a nopţilor, privind calendarele oamenilor care se făceau tot mai mici. Şi era mare liniştea pe la unii târgoveţi, că dăduseră tot ce aveau de dat şi luaseră în schimb ceea ce îşi voiau şi erau prea mândri, ori prea temători de cei ce le dădeau în avans, să primească daruri îngereşti. Iar eu îmi băteam drumurile şi mai înfruntam câteodată tocmai pe aceea de care aveau târgoveţii teamă, ei ştiindu-mă în nevoi, eu ştiindu-le neobrăzarea şi lăcomia, ei luându-mi, eu dându-le.
Era doar liniştea de dinainte de urmare. Nu se temeau că îmi va fi cuvântul împlinire, pe atunci, decât cei care şi ei făceau cuvântului avânt de a se împlini. Şi se temeau căci ei vorbeau despre moarte iar eu despre viaţă, ei despre pierderi, eu despre câştig. Şi nu era deloc pace de vorbeam despre Adevăr, despre Dreptate, că prea călcătoare de dorinţe după mintea şi priceperea lor era Dreptatea şi mai mult era Adevărul pe care eu nu-l făceam, dar îl căutam.
O piatră-i doar o piatră, zic unii. O piatră e o valoare, spun acei care nu-s trec nepăsători prin lume. O piatră e un tot, spun cei care cunosc... Stateam uneori, în clipe de copilărie şi întrebam pietrele de una, de alta. Le luam din apă şi le ţineam strâns în palme, ferite de privirile altora. Ei spuneau ca sunt un copil, eu ascultam poveştile şi învăţăturile lor. Pietrele albe îmi vorbeau despre lumi, cele pestriţe despre oameni, iar despre pământ îmi vorbeau pietrele pământii. Şi pietrele negre îmi povesteau despre nişte chipuri cu formă diformă, care-şi petreceau viaţa găsind oamenilor nod în papură. Rar de tot, când apa scădea după ce fusese mare, găseam pietrele care luceau la soare şi noaptea făceau lumină în jurul lor şi-mi vorbeau de întâmplări ce vor veni.
Adormeam întrebându-mă de ce ele vorbesc despre ceea ce va fi ca dar pentru ele şi fusese. În vis primeam răspunsul. Mi-l aducea un înger. Eu l-am numit Moarte şi el, când îi ziceam aşa, mă mângâia şi mă întreba de ce eu l-am numit cu numele celui de care se sperie toţi... Atunci nu-i răspundeam, dar îmi era drag. Şi-mi vorbea de oameni, de mulţi oameni. El îi ştia pe toţi, îi ştia şi pe cei care încă nu erau.
23.09.12

-continuare în Dinainte vestire [2]-

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Scrise şi nescrise

Vin vremuri mult trâmbiţate, e vânzoleală mare. Câţi nu s-au gandit să ia locul marilor Prooroci şi, dacă o să se poată asta, şi pe-al marilor Apostoli, tot ei. Şi credeau ei că trâmbiţa poate suna oricum, după cum îi sunt bătute alămurile...
S-au cântat şi cântece pe toate gamele şi acordurile ştiute sau neştiute. S-a cântat şi Prohodul, s-au cântat şi rugi, s-au cântat şi imnuri de slavă unor sfinţiţi prin propria voinţă, şi astea încă se mai cântă. Şi soli, şi vestitori s-au preumblat, şi tobe au bătut, şi litere multe au fost înşirate pentru a da semn de schimbare în felul în care vedeau ei pe Dumnezeu, Dumnezeirea şi îndumnezeirea.
Şi mare vânzoleală şi mare harababură s-a făcut şi peste tot este şi acum...
Vorbe multe vorbim şi cuvinte mari rostim... Şi s-au adunat la mari adunări, cei ce-şi tot gândeau mântuiri fără să facă ni-mic, aflând că de plăteşti pe cineva care te învaţă cum să faci ca doar spunând totul să fie împlinit. Şi vorbe de miere s-au li-pit pe ei şi i-au făcut mieroşi, şi poleială cu miere de ei s-a lipit şi s-au făcut strălucitori. Şi unii înşelaţi se lasă de poleială, iar alţii ştiu să umble sub poleială ca să ia ceea ce îşi vor ei, că tot ceea ce e sub ea tot asta vrea. De demult se zice şi se ştie “curva tot curvă e şi în ziua de Paşte şi tot ouă ciocneşte”.
Pe stâncile cele înalte, doar iarba măruntă şi florile colţilor de stâncă mai au casă. Acolo vânturile bat şi frigul alungă. Însă doar acolo norii ating creştetul a botez şi mângâiere şi raze de lumină dezmorţitoare ajung întâiele la cel ce a putut să îndure noaptea dar mai ales clipele dimineţii de dinaintea zorilor.
Cum pe acolo deloc uşor nu e să se ajungă, cum mulţi nu mai ştiu să păşească desculţi, nu de teama drumului ci, întotdeauna de ruşinarea de privirile altora, nu se mai încumetă şi cumpără fotografii făcute de alţii. Din atâta bucurie că pot să vadă cu ochii lor o parte din ceea ce alţii au văzut pe de-a-ntregul, nici nu le pasă că undeva, într-un colţişor, se vede cum s-a şters numele aceluia care a văzut întregul şi nici nu văd culoarea pusă dinadins, alta, peste flori ce se lasă mult căutate spre a fi descoperite. Cel ce-a urcat cu adevărat pe creste e pus în umbra uitării de cel ce vinde fură şi măsluieşte ceea ce ştie că oamenii cumpără.
Regulile sunt simple, mintea omului le complică. Sunt reguli scrise şi reguli nescrise. Cele scrise de puţini sunt ştiute, cele nescrise-s astăzi toate măsluite. Din gură-n gură şi din gând în gând, mergând, ba s-a mai furat câte o literă, ba s-a pus, după potriveala clipei, o alta, ba s-au rotit semnele care încotro... Ori s-au plimbat dintr-un înţeles în altul de au ajuns să se conteste chiar ele însele... Le-au ajutat din plin oamenii, îndemnaţi de plămădirea unei poveşti cât mai pline de adevărul lor şi dez-brăcate până la neruşinare de adevărul altora. Cu atât mai mult au avut de pătimit vorbele vechi ce spuneau unii că au haine ponosite şi e bine să le îmbrace şi să le schimbe faţa după moda timpurilor.
Mare, tot mai mare e acum bătălia după cele scrise, fie că sunt reguli, fie cărţi ale vieţii. Şi este laudă multă la unii, că ei şţiu să le citească şi ştiu şi să le rescrie. Şi le e uşor să spună şi uşor sunt crezuţi în nevrednicia şi mulţumirea cu orice li se pare a fi bun, a oamenilor. Înscrisurile cărţilor se pot citi doar sus, pe creste golaşe, siguratice, unde doar cu pasul se poate ajunge şi doar de cei ce-s ageri la vedere. Nici de dormit nu pot dormi oricând, ci din când în când, şi fără minţi întunecate de dorinţele ce se dau de-a dura prin faţa-i privirilor de om. Cartea trebuie citită atunci când vântul dă pagină cu pagină, la ceasul când porţile Cerului sunt deschise...
Doar cu paşii puşi apăsat, cu picioarele goale, simţind piatra stâncii, rece ori fierbinte, ocolind spinii şi nerupând nici o petală a florilor, cu degetele înfipte printre crăpăturile stâncilor când este nevoie, se poate ajunge acolo unde se citesc slovele Cărţilor şi unde se primeşte dreptul de a şti înţelesul. Şi cel ce înspre acolo pleacă nu dă de ştire, căci şi de-ar da, toboşarii şi trâmbiţaşii nu-i aud de larma ce trebuie să o facă în contul bucuriei ce li s-a dat, în contul puterii ce li s-a transferat spre a ajunge să aibă de căpătâi spusele vrute ca să poată să scrie şi ei, după cum le va fi vrerea, măcar o regulă, în Carte.
Neştiuţi pleacă, neştiuţi vin. Doar cei ce-şi vor împăcare în suflet le sunt aproape. De aflat se află, dar nu cuvinte frumoase se spun despre ei, că nu-i place omului să se ştie ştiut până şi în gânduri, de altcineva. Şi-aceluia care a văzut măcar o singură dată ceea ce e scris, îi vor căuta motiv de alungare cei de neam pământean apropiat. Fie soră, fie frate, părinte sau copil, adevărul îl vor răstălmăci spre a-şi avea apărare pentru faptele împotrivă-i. Vor căuta să-i ia tot, ca lumea să nu-l mai privească, să-l ocărască pentru a fugi lumea de el, să dea cu pietre după el spre a-i forţa plecarea cât mai departe sau îi vor dori moartea care, cred ei, va închide adevărurile ce le ştie într-un mormânt necunoscut şi pustiu.
Şi străinii, unii, ştiindu-i, de vor găsi că-s de folos, îi va ţine aproape. Când nu li se vor mai părea de folos, înspre departele lor vor voi, duşi, să-i ştie. Iar spusele le vor fi batjocorite, iar numele acoperit de minciuni. Îşi vrea omul mai repede adevărată zisa “De acolo nimeni nu s-a întors”, ştiindu-se pe sine, decât să creadă că şi el e unul care doar de-ar alege nu un drum al lumii, ci un drumul său, nu s-ar mai mulţumi cu bâjbâitul, nu ar fi cu mare bucurie la cuvinte mari şi cu înţeles mereu neclar, nu i-ar mai fi îmbuibarea semn de avuţie şi nici pumnul semn de putere.
De orice este bun Cel care ştie cum e timpul pe vârfurile sin-guratice ale munţilor nevăzuţi de ochiul omului, cel care n-a plecat să urce, cu scara în spate, şi nici n-a plătit pe cineva să-l urce. E bun cât vorba-i spune plăcutul, dar e răul cel mai mare când vorba-i nu place. E chemat aproape la greu, şi departe împins când greul e plecat, sau pare plecat, în trecut. Şi nimeni nu se întreabă de ce el, care ştie toate ce-i sunt şi lui scrise, şi se întâmplă, nu le schimbă? Dar el, ştiind mai ales regulile scrise, nu-şi poate apleca urechea la cei ce pe om îl amăgesc spunând că vor putea să-şi rescrie regulile, doar pentru ei...

vineri, 21 septembrie 2012

De unde să-l aduc la tine? [1]

Te-ai gândit oare vreodată că ceea ce vezi în faţa ta este doar o miime din câte puteai să le vezi? Te-ai gândit vreodată că dincolo de poarta casei pe care o treceai, copilăreşte şi cu gânduri ascunse, găseşti cu mult mai multe frumuseţi decât pe cele care tu le creai, contra timpurilor, contra vremurilor, contra vieţii dar, mai ales, contra ta?
Te-ai gândit cândva cât de departe merge drumul prin ascunzişuri şi pe sub umbrele tainelor de care chiar ţie îţi era frică şi pentru a te şti trecătoare a pârleazului, ai lăsat în urmă orice gând copilăresc, voindu-te cea care se poate privi în ochi chiar şi cu umbrele întunericului?...
Ce te-ai fi gândit tu, femeie, atunci când priveai pe ferestre frigul iernilor şi-ţi ardeau tălpile, desculţe, pietrele încinse de căldurile verilor? Cum credeai că poţi schimba ceea ce nu-ţi era dat să schimbi decât trecând prin focuri şi prin ape ca să te poţi curăţi, ca să-ţi poţi desprinde paşii, nemeritat puşi să se pună în acelaşi loc? De ce ai crezut, înainte de toate, că lumii îi ştii rosturile mai bine decât le ştiau alţii, de ce ai crezut că tu, dacă poţi face să se mişte, prin suflarea ta, două-trei frunze, uraganele de se vor porni, pe degeaba, le-ai putea convinge să te lase să poţi să nu te apleci iar alţii să cadă seceraţi?
S-au despovărat anii de aşteptări şi ţi-ai lăsat amprenta trecerii, fără să vrei o clipă să-ţi priveşti chipul în oglinzile aşteptărilor tale sau a celor pe care ţi-i punea viaţa alături. O infinitate de clipe ţi-au fost date spre a te arătata mergătoare pe drum şi mereu, de tot atâtea ori, ţi-ai ales iarba cărărilor pe care picioarele nu erau nici arse de pământul uscat de seceta trecutului din care veneai şi nici nu se vedeau toate hopurile ce ţi-ar fi fost date să le treci. Când ai vrut nu ai putut, când ai putut nu ai vrut. Şi caruselul în care jocul, de tine inventat, s-a tot învârtit şi tot învârtit, până ce, hăţişurile dinspre luminişuri te-au înnobilat pervers, lăsându-te crezătoare a împlinirii dorinţei tale de a şti tot ce se putea spune că există în mişcare sau doar în rânduiri de fapte.
Aşa a fost înţelesul pe care l-ai dat şi pe care l-ai impus vieţii tale. Limpezimii cerului i-ai făcut paravan şi nu i-ai dat voie sufletului să se ridice până la el, ochii gândurilor tale nu lăsau să treacă spre tine decât mărginiri şi crâmpeie de adevăr, acele petice din care să croieşti zăgaze în spatele cărora să tulburi toate apele.
Ca să-ţi fie mersul cum ţi-l doreai, neştiind, dar şi de multe ori ştiind, te-ai făgăduit umbrei tale şi i-ai dat chip şi ai scos-o în faţa lumii ca pe tine însuţi, iar tu umbră să fii în spatele ei, ca să dai gândurilor tale împlinire, ştiind că în lumina zilei împlinirea lor te-ar fi aruncat la marginea lumilor. De pe-atunci ai plecat de pe aici şi dusă ai fost şi dusă ai rămas.
Şi te-ai dus, fără de păsare, fără de crâcnire, fără de şovăire şi fără de întrebare. Şi de fiecare dată, oriunde ai fi poposit, oricum te-ai fi aşezat, ţi-ai căutat de bine clipei şi nu vieţii, de-mbucurare a trupului şi nu a sufletului, de impunere şi nu de recunoaştere a unui nume. Te-arătai înfăşurată în mantii spre lume, dar goliciunea putea fi văzută de hăt-departe.
Mână de la mână ai pus să poţi învârti pe degete firul vieţii, să poţi să înnozi capete ce le credeai ca fiind firească prelungire a ceea ce-ţi rămânea, după fiecare ruptură, pe degete. Căutând mereu, mereu aruncai fire neîmperecheate, fire de netrebuinţă sau fire încâlcitoare, aşa cum îţi era dat să le spui în clipa în care te lipseai de ele. Şi făceai alteori ghem încurcat şi nu mai puteai să te dumireşti care e capătul de sfârşit ori capătul de început.
Când aşteptarea trebuia să-ţi fie de sfârşit, împietrite ţi-ai regăsit privirile, necunoscute trăirile şi neîndestulătoare, nici în fapt, nici în simţiri, amintirile. Unele se ascunseseră în capetele firelor înnodate pe care, spre a încerca să ascunzi neîndemânarea, le-ai tăiat şi le-ai aruncat. Altele rămase au fost dintr-un început la cei care şi le-au dorit şi tu n-ai fost decât cea care te-ai grăbit să le împlineşti, crezânduţi-le împliniri.
Mulţumire ţi-a fost nemulţumirea. Neavându-ţi decât pe tine model, nici o rază de lumină nu s-a mai putut apropia spre a-ţi descreţi fruntea sau a-ţi despovăra minţile gânditoare mereu la soluţii deja găsite sau în sensuri de vrie. E realitate acum firească împărţirea între adevărul pe care îl crezi tu şi adevărul celor din preajma ta...

* * * * *

Pe mine, cel căruia i te-ndatorezi crezând că-ţi sunt dator, mă îndemni să caut ceea ce este de cuviinţă pentru a-ţi fi fost şi a-ţi fi viaţa cu însemnele trăite şi nu trecute. Şi, mai mult decât mi-aş mai vrea, îmi ceri răspunsuri la întrebări pe care niciodată nu ţi le-ai pus atunci când datoria faţă de tine trebuia să-ţi fie mai mare decât dorinţa de a încerca să fii altfel decât era rostul timpului tău, să trăieşti întru totul ceea ce alţii credeai că trăiesc, neştiind că faptele atunci făcute, dau glas dorinţelor umbrelor ce îţi promit dar nu-ţi dau, nu-ţi cer, dar îţi iau.

- continuare în De unde să-l aduc la tine [2] -
Flag Counter