marți, 30 aprilie 2013

Mâine, ca şi ieri

Eu, de la început ţi-am spus şi chiar atunci când ai negat, nu am avut, nu am găsit, n-aveam unde căuta, nici alte vorbe, nici alte gânduri, nici alte simţiri, să pun în loc şi aceleaşi spuse mi-au rămas, şi pe acelea le-am spus, fără îndoieli, chiar şi când erau glumă sau parte a glumelor noastre, şi atunci când erau discuţii pline de sens sau parte a discuţiilor noastre despre sensurile vieţii mele, despre sensurile vieţii tale, despre sensul vieţii, despre mersul lumii, despre imediat prezentul mâine pe care îl vom trăi, în care vom intra, fără să fim conştienţi că tocmai din prezentul acum trăit s-a întregit trecutul şi ne-a surprins viitorul despre el vorbind, fiindcă deja devenea prezent. Ţi-am spus fără ca măcar un fir de gând să mişc din loc, cu acele cuvinte, mai mereu aceleşi, fiind care doar ele pot să spună, fără să lase loc altor înţelesuri, despre ceea ce faptă făptuită e dat să fie, căci altfel de-ar fi, fapte spre mai departe ar sta ţinute în frâu şi ar aştepta-o, fiind prag pe care să-l bată şi pe care să se sprijine, să-şi aibă sprijin pentru a fi ceea ce şi ele sunt date să fie, împlinire şi întru împlinire.
Legi vechi, legi de care ţinem toţi, fără să vrem, fără să le ştim, legi pe care lumea zilelor noastre nu doar că nu le înţelege, nu le poate înţelege, nu doar că bufneşte în râs, cu înţeles de absurd, ci se-mpotriveşte lor, semn sigur că nu are cum să le nege. Sunt legi pe care le-am ştiut şi le-am păstrat peste timpurile vieţilor, peste timpurile trecerilor, când uraganele măturau lumile şi când focurile nu conteneau să se aprindă chiar şi când apele şiroiau din Ceruri ca să spele cenuşa neputinţelor arse, şi le-am păstrat ca să ne avem îndemnul de a nu ne uita pe noi, cei care am fost şi a nu uita de noi, cei care am fost aşa cum am fost şi ne-am promis, prin cuvinte legându-ne de săgeţile timpului, să fim şi să mai fim, până când ne vom lăsa liberi, unul pe celălalt, şi vom fi liberi, fără a ne şti legaţi de altcineva, dar mai ales libertatea de a nu mai sta nici o clipă în cumpeni, cu ochii ţintiţi spre lumea care ne-ar putea sta împotrivă sau care ar duce vorba de colo-colo, şi a nu mai da răgaz vorbelor, spre a se rosti, înainte ca faptele să fie fapte, fără a le putea ceva zădărnici sau preschimba în altele.
Erau zarurile aruncate când prezentului ne-am arătat că suntem aşa cum promisesem timpului să fim, tu, tu, eu, eu. Când încă zarurile se mişcau ni s-au întretăiat drumurile şi atunci, cuvintele mele, prinse în hora glumei, ţi-au sărit în faţă ca, rostogolindu-se încet, asemenea zarurilor care aşteptau să fie văzute, să nu rămână neauzite, pentru a nu avea, nici unul dintre noi, vreodată, motive să creadă că poate să dea înapoi, că poate să spere a nu fi astfel, ci a fi altfel. Întâmplător, ca toate coincidenţele, s-a arătat cerul senin şi puteai să vezi ceea ce şi eu vedeam, şi trăiai, acolo, într-o depărtare încă firească, aceeaşi bucurie a înseninării pe care o trăiam şi eu, eu cel abia ieşit dintr-o margine de furtună. Şi, chiar dacă vuietul furtunii încă se adăuga amintirii oricărei şoapte, chiar dacă tu încercai să te mai bazezi pe amintirea unei clipe de linişte dorită, se auzeau, rostogolindu-se, aceleaşi cuvinte...
N-am să-ţi spun că e uşor, n-am să spun, nici de-ar fi să-mi fie ştiut că mai este timp, ori că ceasul bate-n poarţile sufletelor noastre. Ceea ce de mine este spus, este spus pentru că trebuia să fie spus, nu pentru a te convinge şi nici pentru a te învinge, nici pentru a te lăsa convinsă, nici pentru a te lăsa învinsă. Dar nici n-am avut puterea să tac, să adun de ici-colo frânturi de idei care să ţină loc de răspunsuri sau să se prefacă întrebătoare pentru a primi răspusuri. Deja acum, în tine, în gândurile zilelor şi în visele nopţilor, se răscoală amintirile mirate de atâtea şi atâtea întrebări pe care le cauţi răspunsurilor pe care le ai fără să le cauţi, fără să ceri. Prin munţi să trecem pe o poartă ni-i dat să intrăm şi tot pe o poartă să ieşim, amândoi ca şi cum unul am fi. Mie-mi e dat să văd munţii, ţie poarta s-o deschizi. Privindu-te în ochi, când stelele se vor coborâ, jucăuşe, în privirile tale, îţi vei aminti trecutul şi vei şti de ce prezentul, redându-ne nouă, aceeaşi ce suntem, te va lăsă să urci în Ceruri şi, de-acolo, să vezi lumea dezbrăcată de legile-i ce nu fac din o diferenţă între pripon şi legătură.
A fost tot aşa cum va fi, ieri ne-a dat, ca şi mâine, puterea de a fi azi, eu, eu, tu, tu. Ne-am rămas datori, promiţându-ne cândva şi nemurirea şi înălţarea. Şi ne-am lăsat Pământului datori, aici promiţându-ne şi aici făcându-i legământ de dragoste şi iubire. A fost aşa cum va fi, de la faptă până la urmare, de la idee până la întâmplare. Mai suntem încă departe, cât încă mai e drumul de mers, mai suntem încă vis cât încă nu s-a umplut paharul răbdării şi încă mai dăm, încă odată, şi încă o dată, şanse celor caree nici pe ei nu se cred când vorbesc despre ei, celor caree nici nu îşi dau seama că ne spun ceea ce sunt ei, arătând, cumva a dispreţ şi ură, cu degetul înspre noi, făcându-se că nu pot nimic să priceapă. Când toate astea se întâmplă, paşii tăi, fără să te lase să te mai uiţi în urmă, te aduc, încet, zice-se şi chiar cumva şi tu crezi, coborâtor, la poala munţilor. Acolo voi fi, aşteptându-te!

duminică, 28 aprilie 2013

Pe drum vii, ca să fii...

Se-apropie clipa! Sunt tot mai multe semne care mi te-arată pe drum, mi te-arată prin preajmă. Când soarele-şi deschide ochii îl văd privindu-te şi nu mă mai îndoiesc de visul nopţii care mi te-aduce într-un prezent care-şi aşteaptă faptele ca să se poată delimita de orice nălucire, ori visare, ori gând înşelător, făurit de somn, întru liniştea-mi necesară şi împăcare deşartă cu realitatea fără sensuri.
Destule, acum, faţă de cum eram în timpurile prin care am trecut, ştiu. Ştiu, şi mai ştiu că, de-mi place sau nu-mi place, de vreau sau nu vreau, şi datoriile şi obligaţiile fac parte din mine, dintotdeauna şi pentru totdeauna. Că trebuie să dau, sau că trebuie să primesc, este tot una, vor merge mai departe dacă aleg să merg mai departe ca şi cum aş fi şi orb şi surd. Orbul de nu vede, aude, surdul de nu aude, vede, iar dacă nici auzului şi nici văzului nu li se caută înţeles, în calea mersului se pun piedicile şi împiedicat e mai greu să se meargă, dar o piedică poate doborî la pământ un uriaş. Eu toate astea le ştiu, nu ştiu însă dacă şi tu le ştii, însă tot e ceva sigur: cineva, ceva, pe toate le rânduieşte ca, atunci când vei fi venită, nici plecarea mea, nici plecarea ta nu se va mai putea întâmpla. De-atunci, mult timp, multe vremuri, şi până la sfârşit, e dat să ştim că toate sunt date pe mâna prea rarului împreună.
Dinspre răsărit şi dinspre departe, îţi bat drumul, paşii către mine. Şi nici n-ar putea fi altfel, eu sunt la marginea lumii, dincolo, câţiva paşi mai încolo e abisul nopţii fără de sfârşit. Eşti încă acolo de unde se vede, pe sub pleoapele întunericului, la mine, soarele care mai zăboveşte atât cât să mă privească în ochi şi să-mi spună despre drumul pe care ţi-l vezi deja, înspre depărtarea ce ne-apropie, întru început pentru tine, întru continuare pentru mine, întru împlinirea ta, întru nemurirea mea.
Ţi-s paşii pregătiţi de drum, aşteaptă doar timpul care îi trebuie soarelui acelor zile, în care mai am nişte fapte de făcut, să apună. Sunt singurii care ştiu, bine, foarte bine, când va fi acea zi. În grija lor am lăsat chiar şi timpul, nu-i număr nici zilele, nici orele, eu număr doar faptele care au rămas să-şi aştepte realitatea, şi oamenii. Ştiu şi faptele, ştiu şi pe cei ce-s, ca şi mine, datori acelor fapte, şi mai ştiu că împreună, doar împreună ne putem plăti datoriile.Le ştiu şi unii dintre ei, dar ca mulţi alţii, temători, stau şi privesc balanţa pe care tot ei o lasă împovărată de aşteptare. Ai putea şi tu să le ştii, dar tu ţi-ai îmbrăcat haina adevărului şi singura faptă, ce, fără îndoială, ştii că-ţi aduce Cerurile la picioare, e mersul drumului până când vei spune că tu eşti şi-ţi voi spune că eu sunt. Şi de dincolo de primele vorbe, priveşti deja întâiul apus şi întâiul răsărit al zilelor ce-şi vor pune amprenta pe un prezent mereu tânâr şi fără gânduri de sfârşit.
Te-ai născut cu toată povara adevărului, cu deplin înţeles al legii şi rostului pentru care suntem ceea ce suntem şi nimeni nu are dreptul să schimbe ceea ce a fost scris şi pecetluit, şi păstrat cu grijă de cei ce veghează ca ceea ce e lăsat să fie, să se împlinească. Ştiind nu doar rostul altora, rostul, ştiindu-ţi şi rostul tău, teama de a învârti roata vieţii, aşa cum se cade, chiar dacă alai de vorbe şi nori de priviri plecate din gândul de a-ţi tăia avântul, se pregătesc să-ţi pună piedici, ori să te aducă înapoi, la a avea deja de toate, stă prin preajmă-ţi, dar nu se înfruntă cu hotărârea şi puterea de a te respecta, pe care, şi cei buni, şi cei răi, şţiu cei care pot să ştie, simt cei care nu au cum şi de unde să ştie, ţi-ai primit-o ca dar şi har, ca răsplată pentru motivul pentru care ai cerut să vii, văzând ce mi se pune la cale, atunci când doar începuse să se mişte tăvălugul la care nu doar unul puternic s-a pus să împingă.
Întorşi sunt toţi, fiecare împotriva oricui şi toţi împotriva tuturor. Ceea ce erai, nu cu mult timp în urmă, dădea speranţe. Ceea ce eşti, la fel ca şi atunci, acum e văzut, tocmai de acei care despre speranţe şi putere vorbeau, îţi cer să fii altfel, negându-şi vorbele şi, rostind cuvinte grele te neagă şi-şi neagă până şi credinţa. Doar a-tât ţi-ar fi de-ajuns să ştii încotro şi cum merge lumea cu spatele spre înainte şi de ce de atâtea ori se aud răcnete şi se simte pământul tremurând. Ar fi de-ajuns dar sunt mai multe care ţi-arată şi ţie în ce lume mi-i dat şi mie să îmi trăiesc faptele, prin ce lume îmi duc paşii pentru a ajunge să fiu liber de toate trecuturile, ca să poţi să vii.
Eşti şi acum aceeaşi, cea care de la-nceputuri ai fost. Ai ales să nu alegi, puţini se întreabă de ce, mulţi îşi dau coate şi i-auzi în spatele tău pufnind în râs, motivul fiind firescul întâiului pas ce tu vrei să ţi-l dăriuieşti plin de adevărul trăirilor iar ei cred că trebuia deja să fie, oricum ar fi fost. Şi mia ştii că miraţi ar fi de paşii tăi se pregătesc pentru ca tu pe drum să vii ca să fii întregitoarea întregului ce nu pot fi eu, de unul singur, să ştii că eşti jumătatea întregului ce singură nu poţi fi. Se-apropie clipa, se simte şi prin puterea celor ce mă ţin să nu fiu făptuirorul faptelor pe care chiar şi timpul le aşteaptă.

vineri, 26 aprilie 2013

Azi, spre mâine

Mai devreme sau mai târziu, mai uşor sau mai greu, după cum ne-au fost gândurile pe când ne pregăteam patul pentru odihna nopţii, ne trezim. Odihniţi uneori, obosiţi alteori, vreme îndelungată sau altfel, zi de zi. În viaţă, zilele şi nopţile, se repetă, şi oricând se poate ca o greşeală a zilei ce-a fost, simţind-o în dimineaţa următoare, să fie amintire... De ne-ar fi învăţătură şi pentru viaţă trezirea, cândva, mai devreme sau mai târziu, nu ne-ar mai fi gândul potrivnic sufletului şi nu ne-ar mai fi sufletul pus la încercare.
Amintirile, şi dorinţa de a fi orice amintire plină de amănunte, mereu îl duce pe om mai departe decât trebuie. Şi chiar de vederea-i slăbeşte, pe oboseală dă vina şi nicidecum pe deşertăciunea ce-i întunecă mintea şi-i îngheaţă sufletul. Şi nu îşi găseşte alte motivaţii lăsându-se pradă unei continue aşteptări a căderii stelelor pe care vrea să le vadă căzute. Iar toată învăţătura vieţii o cuprinde într-o vorbă, ce el zice că spune tot: Ce-am avut şi ce-am pierdut?
Rupe-te, o clipă măcar de tot ceea ce ştii şi încearcă să vezi dacă nu cumva ştii mai multe decât ai agonisit de la unii, de la alţii, ori buchisind poveşti unele bune, altele rele... Când vei reuşi să uiţi de fricile zilei de mâine, şi vei descoperi că ţii îngropată o comoară, parcă şi de bogăţie îţi este frică. Atunci vei descoperi că azi te lasă datoare pe mâine, aşa cum îţi este azi îndatorat lui ieri. Aşa că ar fi bine dacă te-ai gândi la vorba de demult, ce te îndeamnă să nu laşi pe mâine ce poţi face azi... Descoperind ce comoară zace în tine, şi cât de veche este, vei şti cât de important este să-ţi laşi linişte vieţii următoare făcând ceea ce este de făcut într-aceasta. Nici o pornire nu-i un moft!
Ieri rămâne ieri, mâine vine peste azi şi cu grabă mare îi ia locul. Ce a rămas de ieri, apasă pe azi, iar dacă rămâne pentru mâine va înlănţui paşii drumului care va fi din ce în ce mai greu. Drumul e drept, dar pădurile, cu toate nălucile, îl străjuiesc. Şi de văzut, doar cât lumină e sau cât poţi lumina, ai să vezi. Şi cum nici ochii nu bat dincolo de orizont, nu te aştepta să vezi dincolo de cotitura drumului. Mergi drumul, dacă vrei să nu te arunce în marginea lui.
Ai urcat în tren, ieri, poate chiar alaltăieri. Vrei să cobori din mers? În urma lui, vine cutremurul!

joi, 25 aprilie 2013

Noi, încă oameni

Lacrimile când curg, dacă nu s-ar lăsa vederii, pe mulţi nepăsători i-ar lua valurile şi i-ar duce în pustiul însecetat şi lipsit de orice urmă de viaţă, fără trăiri. Acolo doar, poate, le-ar fi viaţa pe înţeles şi doar acolo şi-ar înţelege nemotivarea absurdului din care, printre oameni, fac balanţă şi bici.
Atât de multă singurătate s-a adăugat zilelor noastre! E de-ajuns să o cântărim pe ea ca să ştim câte zile au trecut între două întâmplări în care ne-am furişat şi ne-a scăpat din strânsoarea-i care, face ea ce face, şi e tot mai mare. Tocmai de-aceea mulţi, din aceia care vorbesc despre singurătăţi ca necesităţi absolute, cântărind-o, crezând că fiecare zi are aceeaşi măsură, ne-ar spune că umblăm pe nu ştiu unde şi fugim de oameni. Pentru ei, pentru cei care singurătatea altora e motiv de bucurie, ştiindu-ne astfel uşor de ajuns la mâna lor, există doar liniaritatea trecerii, pentru că timpul lor trece fad.
Unul, doar unul, aşa pare că s-a dat o nouă lege. Şi ca să nu fie cineva care să-i facă împotrivire, un potop de argumente cade în capul tuturor, şi al celor ce abia o aşteptau, pe faţă sau pe ascuns, şi al celor care se întreabă de ce, dintr-odată, ceea ce a fost dintotdeauna şi nu s-a dat bir cu fugiţii, spunându-se că acela este răul cel mai mare, este foarte rău şi binele este garnisit cu puterea mândriei şi pumnului pe piept, ca semn de jurământ, că nimeni şi nimic nu depăşeşte puterea lui unu. Ce rost are doi, dacă doi totul împarte?
Răspunzători ne suntem pentru ceea ce va urma, n-avem ce să mai privim în urmă. Am adunat un bagaj pe care trebuie să îl purtăm cu noi, doar inconştienţii cred că pot să se ascundă de ei înşişi. Dar, vezi, prin legea asta, scornită de minţile celor ce noaptea nu dorm din teamă că omul, dacă nu are de-a face cu răul, e prea liber şi ei rămân prea mici, se cere judecată şi pedeapsă pentru orice, nu este exclus să se dea pedeapsă şi celor care plâng îndureraţi sau de durere. Toată viaţa trebuie, după ei, întoarsă precum brazdele pământului, ca în lumina lor să se vadă ceea ce vor să vadă, ca să poată coborî, repede, ghilotina.
Amintirile noastre oare ar fi de-ajuns ca să fim exilaţi, pentru măcar o viaţă, în pustiul plin de singurătate? Vor veni vremuri în care va trebui să pierdem timpul fabricând minciuni despre noi înşine? Nu te ascunde, suntem doi oameni!

marți, 23 aprilie 2013

Cuvântând prin cuvinte

Luat la-ntâmplare, cuvântul nu-i decât o vorbă-n vânt pe care o aud cei care au urechi să audă. Cuvântul este început, continuare şi sfârşit, pentru fiecare, după cum îşi poate purta trăirile şi duce gândul. Şi nimic nu e, nici auzit nu e, când toate se aud doar din gândurile care lasă vraişte, în toate felurile, tot ce nu e aşa cum ele vor, tot ce nu se poate recrea după chipul şi asemănarea născocirii lor.
E la mare căutare cuvântul şi nu pentru ceea ce este să fie, ci pentru că despre el se spune că a fost întâiul de toate făcător, dar nu se întreabă nimeni cum de cel care l-a rostit a pus în el puterea de a crea, şi nu puterea de a distruge, puterea de a apropia şi nu puterea de a depărta, puterea vieţii şi nu puterea morţii. Şi se tot învârt cu lopata cuvintele mari, ca să nu se vadă că din pleavă se iau, pleavă sunt şi ca pleava se risipesc.
Nu ştiu dacă îţi mai pierzi timpul căutând să-i faci, pe cei ce nu aud, să nu spună că nu aud, pentru că sunt surzi. Se pare că încă nu te-ai convis că surzii te văd măcar că le vorbeşti şi aşa cum pot ei, aşa cum cred ei, caută să înţeleagă de la tine şi nu îţi dau răspuns din ceea ce cred ei. Aceia pe care tu tot ţi-ai mai dori să te audă nu sunt surzi, aud orice în afară de ceea ce li se spune, când vor ceva să audă, dar cuvântul este cuvântat şi nu doar spus. N-au ce să audă pentru că pentru ei totul este ştiut, n-au pentru ce să audă fiindcă ei sunt singurii care nu pot greşi! Pentru ei cuvântul este vorbă în vânt, şi nu a unei adieri ci a furtunii dezlănţuite. Tu rosteşti cuvinte, ei aud vorbe!
Uzurpatorii sunt peste tot, de ceva vreme nici nu le pasă că ar fi ştiuţi şi după nume şi după chip. De nimeni, de nimic, nu le pasă, se unesc şi se războiesc pentru orice. N-au teamă căci au cuvântul ca armă. Cuvintele lor clevetesc împotriva firescului, de orice fel ar fi, chiar împotriva firescului omenesc. Sunt peste tot, chiar cei de lângă noi. Şi tu, aşa cum fac şi eu de multe ori, le ţinem deschise porţile, le deschidem uşa cu drag, stăm ziua, stăm noaptea, aproape de ei, cu ei. Ştim, sau aflăm, vorbele ce nu ni le spun nouă, doar altora, dar îi mai lăsăm o zi, şi încă alte zile nebotezaţi pe numele ce-l poartă cei ca ei. Dar atât de dor ni se face de cuvinte care nu se lasă gândite şi nu stau să aştepte urmări... Şi aşa tu-mi apari din scrisul meu!

duminică, 21 aprilie 2013

Între alegere şi destin

Rău este răul ce se abate pe la noi, sau cel care vine trimis de alţii, sau făcut de alţii împotrivă-ne. Dar singurul rău, care nu are măsură a răului, este cel ce vine din noi, cel pe care, cu bună ştiinţă alegem, fără să avem înţelepciunea de a sta şi a gândi ceea ce va urma. Este răul cel mai desfrânat şi nu se dă bătut în faţa nicicui, nu se plânge niciodată că poate fi neputincios, niciodată nu e mai slab decât noi, niciodată nu se vrea a ni-l vedea potrivnic. Nicidecum nu-l putem contrazice, totdeauna se va zbate în noi, lovind tot ce-i iese în cale, pentru a ne pune în cârcă toate cele care, chiar şi pe noi, pe alţii fără discuţii, ne fac să-i dăm dreptate şi să ne arătăm supuşi lui. Şi, pe deasupra nu îi e de ajuns ce face din noi, mai deschide poarta şi pentru oricare rudă de-a sa. Cu ele împreună, fără să-i mai pese de nimic, ne duce acolo unde nimeni nu-i mai poate sta în cale, în clipa când este proclamat, incontestabil, învingător.
Am trecut şi eu prin curtea lui, sunt pe deplin cunoscător a multe din cele ce le poate face, ştiu cum este să treci pe puntea dintre trecut şi viitor, căutând prezentul. Ba chiar ştiu că te întrebi ce ţiitori trag de tine să nu te arunci în gol, de fiecare dată când, din Ceruri coboară nori grei care te apasă şi apasă valurile de ceaţă înspre orizontul dinspre care te aştepţi să mai răsară şi soarele dimineaţa, şi luna seara şi, târziu după miezul nopţii, luceferi care să-ţi dea de ştire că poţi să spui, iarăşi, ceea ce ai de spus, să poţi să faci, iarăşi ceea ce ai de făcut, să fii, iarăşi ceea ce ai fost şi ceea ce acum eşti. Ştiu cum se abat privirile din calea ploilor şi cum ochii abia se deschid, voind să adoarmă, simţind gerul viscolului...
Matrapazlâcuri multe se fac peste tot. Aproape nu are nici o valoare viaţa, când cade pe mâna celor care sunt samsari de suflete. Pentru cei care otrăvesc minţile, viaţa este un circ în care toţi sunt bufoni, dragostea o mare bufonerie, bună pentru a distra pe cei ce mai au nevoie de a ieşi din cotidian, iar iubirea o simplă rătăcire, da-că nu e cu bună ştiinţă întru judecată, ori o faptă care aduce un grav prejudiciu existenţei după legi, reguli, norme şi regulamente bine, şi cu deosebit interes, stabilite, spre folosinţă şi necesitate generală. De la matrapazlâc până la învăţătura că nici rău, nici bine, nu există, că astea-s doar închipuiri sau făcături ale minţii omeneşti, ori că totul nu este decât o răsplată a ceva făcut cândva, neştiut, în vreun fel, când, nu-i decât un pas, mic, parcă de neluat în seamă, pas pe care l-au făcut mulţi, sârguincioşi, foarte mulţi în lipsa ori-ărei preocupări de a cunoaşte mai mult.
Orice s-ar spune, orice-ar fi, repede se coboară, greu se urcă, repede se cade, repede se decade, şi nu se ştie nicium ce va fi să urmeze. Cât de uşor pare că e la coborâre, pe atât este de greu la urcare. Mulţi coboară nu doar spre adâncurile prăpastiilor, dar se coboară până prin peşteri, unde este mare-nghesuială, unde se caută frumuseţi ascunse, puţini se vor să urce pe crestele luminate aproape zi şi noapte, de soare ori de stelele care până la atingerea cu mâna coboară. Însă toate poveştile despre frumuseţile trărilor lumii poartă în ele seninul şi lumina înaltului şi nicidecum tainele ascunzătorilor despre care nimeni nu se pune să povestească, doar cei care au curajul să se teamă de îngheţul ce, căutând, i-a cuprins, de mersul de-a buşilea, de noroiul lipicios care până şi ochii i-a lipit, făcându-i să-i ţină închişi. Multe semne ale înfrigurării şi înfricoşării se văd pe chipul oamenilor... Mulţi se tem să se spele în apa pâraielor limpezi, crezând-o rece. Pentru mine asta e dovada că poveştile lor despre izvoarele înalturilor sunt doar învăţate, însă neştiute.
Nu-i răul mai mare, oricât ar fi de rău, decât ne spunem noi că este, decât îl facem noi să fie. Ca nu cumva să nu fie adevărat, oricât ar fi de mic, căutăm cu lumânarea spicele grâului treierat cu ani în urmă, ca să nu zică nimeni că ne-a ferit sărăcia, ne arătăm zgâlţâiţi de friguri, ca nu cumva să se spună că ne lăfăim şi ne-mbrăcăm după regulile celor mai sfinţi decât apostolii, doar ca să fim văzuţi în splendoarea jocului de-a credinţa, ne plângem de neînţelegerea celor cărora le vrem binele, şi arătăm că le gândim binele, ca să nu se spună că suferinţa ne este a noastră, închipuită, ori ca rod al neacceptării celorlalţi ca fiind ei şi neputând fi noi. Şi atunci cum să dormim, dacă nu ne-am trezit, şi cum să ne ia cineva drept oameni, când tocmai noi ne dorim să trăim ca oamenii, jinduind mereu, şi mereu, la onoruri oricâte, oricând, oriunde?
A alege între rău şi bine stă la îndemâna oricui, dar nu este uşor, nu se face aşa cum se poate alege unei haine de altcineva făcută, măsura potrivită. Haina, dacă este prea mare se mai poate îndrepta, chiar şi pe cea mai mică omul, uneori, şi-o poate face să fie bună, şi-o poate potrivi. Dar omului îi vine greu să aleagă între ceea ce vede şi ceea ce el şi-a ales şi-a cerut! Omului îi este greu să renunţe la ceea ce îşi doreşte, fiindcă îi este greu să vadă ceva la el ca fiind greşeală. Acum stai în cumpănă şi încă te întrebi dacă mergi pe mâna ta, sau ai timp să alegi... Stai mai bine în cumpănă, şi mai apoi întreabă-te... Răspunde-ţi apoi, de-ţi găseşti răspunsul...

Aici, Acolo, tu...

Acum, sau doar cu ceva vreme în urmă, un fior de gând, venit de departe şi trecător mai departe, făcea ce făcea şi mă întreba de ce nu îţi scriu, de ce nu îţi scriu ca să îţi spun ceea ce ştiu, acel mai mult ştiut decât pare a fi văzut. Lui nu i-am răspuns, mie doar mi-am spus, că va fi destulă vreme să-ţi vorbesc despre ceea ce, dacă ar fi să scriu, nici nu mi-ar ajunge timpul, nici nu ar putea cuvintele să se îmbrace cu haina cea mai potrivită pentru a fi şi trăire, şi simţire, şi spusă, incontestabile în orice formă. Acum, o pornire bizară, plecată dintre gândurile care rătăceau în căutărea faptelor de zi cu zi, aş zice chiar împinsă de puterea, nemaiîntâlnită, a acelui fior, mi-a aruncat în ochi o umbră a şoaptelor tale, rostite pe când visai despre trecut, gândind către prezent, pentru a avea, întreg şi neîmbrobodit de dorinţele şi gândurile tale, ceea ce, pentru toţi, se numeşte viitor, ceea ce, pentru tine, se va numi, în sens deplin, viaţă.
Lumea e din ce în ce, mai mult haotică, oamenii, tot mai mult, dau din colţ în colţ, complicându-se în amănunte nesemnificative, neavând şi negăsind sens şi direcţie drumului ce ştiu că trebuie să-l meargă doar pentru că li se spune să meargă şi li se cere să-l meargă pentru a fi numiţi oameni, deşi ei simt că viaţa, sub securea unei astfel de porunci, nu mai are nimic omenesc în ea. O cruntă dezordine măcelăreşte suflete şi mărunţeşte trupuri, târguieli, vânzări şi cumpărări se fac pe unde crezi şi pe unde nu crezi, chiar şi vânzătorii uneori se vând unor altora care în loc să vândă altora, cumpără pentru ei. Sunt atâţia pe lângă tine şi, când se aprind luminile serii, te gândeşti dacă vorbele spuse unora dintre ei vor fi punct de sprijin ori pârghie regăsirii sau trambulina ce-i va arunca în haosul, ce-şi are legi atât de complexe, că puţini vor reuşi să-şi mai aducă aminte că au şi dreptul, nu doar obligaţia, de a fi răspunzători de ceea ce sunt, de ceea ce gândesc, de ceea ce spun ori de ceea ce fac, de toate câte îi pot defini ca trăitori şi nu vieţuitori, aici, acum. În locul lor stai tu, în locul lor de frămânţi tu, ca şi cum ar trebui să te trezeşti tu încă o dată, şi încă o dată, ca să ajungă să se gândească măcar pentru o clipă la somnul ce preferă să îl doarmă ei.
Ieri, câteodată în toată mărimea ce a avut-o, te gândeai, sau poate nici nu te gândeai ce mare schimbare poate fi ziua de azi. Este atât de mare că nici nu poate fi văzută, nici de noi, nici de cei care pot să vadă mai multe, mai multe decât cei mulţi din cei care sunt vieţuind ca oamenii ai lumii... Poate că doar îşi închipui câte unii, care pierd timpul căutând să vadă dacă mai povestesc ceva stelele, unii din cei care s-au recunoscut învinşi de adevăr, dintre aceia care băteau tobe şi trâmbiţau zi, oră, sau chiar minut de cotitură pentru oricine, pentru toţi deodată, lăsându-se seduşi de înălţimile pe care şi le închipuiau, tot aşa cum azi de închipuire se folosesc. Pentru tine a venit timpul să începi să te accepti, să te fi crezi că pe acele înalţimi ai urcat, când, dincolo de cele învăţate, ţi-ai aruncat masca şi ai trecut în faţa paravanului care-ţi fusese, până cu o clipă în urmă, tălmaci infidel, mai degrabă spus, un răstălmăcitor al spuselor tale, spre a te avea împotrivă-ţi.
Clopotele furtunii bat în dungă, deşi vântul are doar o adiere ce-i lasă, pe cei ce doar dacă reuşesc să creadă că ei sunt ceea ce vor să fie, neîncrezători în propriile credinţe! Este jocul prin care li se arată cât de puţin cred ei că pot face prin ceea ce sunt, lipsiţi fiind, fiindcă s-au lăsat lipsiţi, de orice convingere, de orice speranţă că li se spune adevărul, neavând nici măcar credinţa că ei reprezintă un adevăr. Este jocul destinului care nu se lasă la cheremul lor, al acelora care, în fiecare dimineaţă şi de câte ori îşi amintesc, peste zi, îşi croiesc alte haine care să arate bine, chiar dacă măsura nu are nici o şansă de a se potrivi, fără a şti că orice haină dacă e strâmtă se rupe şi fără a avea alt motiv, iar dacă e prea largă se lasă singură căzută, dezvelind tocmai goliciunile care se vor acoperite. Iar dacă-i făcută prin asemănare cu alta, care pe altcineva stă bine, acel altcineva va fi văzut, nicicum cel care se căzneşte să o poarte doar pentru că i s-a spus de alţii, sau crede el, că aşa e bine, că şi pe el stă la fel de bine, sau chiar mai bine.
Este acum timpul, după atât cât s-a şi trecut într-o destul de multă neînsemnătate a trecerii sale, da este timpul, să priveşti amiaza soarelui. Este timpul să i te laşi ei şi să nu îţi mai întorci privirea către orice strigăt de ajutor, de oriunde ar veni el, fiindcă este de multe ori prefăcut ori al disperării vreunuia, care se vrea ceea ce nu este şi vrea să aibă ceea ce nu poate avea, crezând că se poate şi că merită luna, stelele şi toate Cerurile, să se coboare în curtea lui, să-l ia în braţe şi chiar să-l încoroneze ca stăpânitor absolut a tot ce se poate supune lui. Nevăzuţi trec şi tot nevăzuţi vor trece, dar vor muşca totdeauna mâna ce li s-a întins. E timpul să te ţii, pentru Aici, şi pe tine, aproape de tine, ca să poţi să înfrunţi vijeliile care îţi stau în preajmă. Iar pentru Acolo, să te ai în grija aceleia din tine pe care, acei ce strigă, cu drag, cu bucurie, ţi-ar da o mână de ajutor pentru a o alunga şi astfel tu să fii a lor şi asemenea lor.

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Paşii următori

De-ar fi fost să-mi fi căutat curajul să îţi scriu, unele din cele ce s-au întâmplat în ultimul timp, nu te-ar mai fi luat prin surprindere şi nici nu te lăsau pradă tristeţii gândurilor. Însă ştii cum e pe aici, cu treburile şi nimicurile fiecărei uităm până şi de noi. Aşa-i şi-n lumea în care gândurile vin în urma simţirilor: ba cu una, ba cu alta, ba cu cei care pe nimeni nu lasă în pace. Şi aşa a trecut timpul şi m-am trezit că e timpul să îţi spun că poţi opri ceea ce trăirile tale spun că e aproape. Nu, faptele nu sunt de oprit, doar moara care te-ar zdruncina, încercând să te macine, o poţi opri.
Ajung mai greu la tine şi trebuie să stau cu ochii în patru ca nu cumva o umbră, din cele atâtea care te pândesc, să mi se arate asemenea la chip cu tine şi să ducă pe căi ocolite, prin hârtoape ori pe prea înalte podiumuri, ca, nevăzute, celelalte să îşi facă de cap, prinzându-te între cuţit de ghilotină şi nicovală. Îmi dau de furcă, îmi dau bătaie de cap, dar nu mă las nici sedus, nici înfricoşat de ele. Stau pe aproape pentru că aşa e dat şi cât încă e pace, nu tulbur apele. Doar cine are răbdare să aştepte furtuna să pornească singură va avea toate înţelesurile care dau pe faţă motivele ei. Eu am timp să aştept, ele nu au...
Nici pentru tine nu e uşor. Sunt tot mai multe cumpenele pe care trebuie să treci, de care trebuie să treci sau cele în care trebuie să stai, confruntând adevărul cu realitatea şi întâmplarea cu premeditarea. Le împaci, la limită, dar nu te desparţi de îndoiala care te cuprinde dimineaţa, când întrebi, de ce, dacă tot ai hotărât, încă o dată să laşi de la tine, nu te poţi simţi împăcată cu tine, şi-ţi spui că ulciorul, prea des dus la apă, se împotriveşte a păstra gustul searbăd al izvorului care se laudă că dă speranţe celor ce îi zăresc tremurul plin de mândrie.
Amputarea adevărului nu-i, azi, ceva nou. De-aş fi auzit că adevărurile ce ţi se spun sunt curate ca lacrima, m-aş fi bucurat, dar îţi recunosc mirarea că cineva are curajul să înfrunte mersul de-a-ndărătelea al lumii şi să privească în faţă, păşind. Dar paşii sunt ai picioarelor scurte... Tu nu te gândi că paşii tăi se pot asemăna, priveşte-ţi urma ce rămâne când calci şi vei găsi spinii pe care calci însă înţepătura nu le-o simţi doar pentru că mai poţi pluti. Ai grijă, în curând pasul tău va trebui să fie hotărât şi apăsat..

vineri, 19 aprilie 2013

Alături, împreună...

Lângă tine, faţă-n faţă, împreună, ca unul - o realitate pentru care povestea trecutului, va fi o dorinţă a celor ce sunt obişnuiţi să audă poveşti şi să-şi închipuie gândurile şi faptele fiecărui pas. Dar adevărul, ştiut doar de nopţile oamenilor, niciodată, de nimeni, de noi ori de ele, nu va fi împărtăţit. Ele, nopţile, ştiu mai bine decât noi, că oamenii nu-şi mai lasă nici măcar viaţa lor liberă. Pe a altora o judecă, luându-şi dreptul de a pune etichete şi a da sentinţe.
Am vorbit tăcând şi am tăcut vorbind, de câteva ori în viaţă, niciodată însă nu m-am împiedicat de gânduri, au mai scăpat câteva ocazii în care mi-am împiedicat vorbele să lase gândurile ştiute. Acum însă se întâmplă, întâmplător cum altfel n-ar putea fi, vorbele să vină în urma înţelesurilor. Aşa se face că şi povestea nu se adună acum, prin fapte, ci ea doar trage de noi să o trăim, ştiindu-se ea pe de-a-ntregul şi în toate amănuntele.
Umbletul zvonurilor e ca umbletul norilor, şi tot cum norii nu se ruşinează nici de lumina soarelui şi i se pun în cale, nici de seninul cerului pe care-l murdăreşte pentru a nu mai atrage privirile pline de admiraţie, aşa şi zvonurile, aruncate de te miri cine, umbresc vieţi şi destine ale unor oameni care nici lor, nici altora, nu au greşit. Doar că se găsesc nişte nimici ştiutori ai asemănării cu picăturile de apă, care nimic sunt dacă rămân picătură şi nu devin nor, adună picături din adevăruri şi, încondeindu-le, le ţipă în contra vântului să fie împrăştiate peste auzul celor care stau cu urechile ţintite la vorbe, pentru a şti cât mai multe, fără a încerca să şi vadă ca să ştie.
Răsunătoare se zice că sunt doar victoriile, înţelegerea nu prea mai e văzută decât ca o ciudăţenie, potrivirile doar nişte coincidenţe date de o aritmetică ce se poate aplica oricui. La atâtea explicaţii ce se dau, totuşi stau şi mă întreb: De ce, cât e viaţa omului de lungă, de ce nu sunt mulţi care să fi trăit realitatea acestei aritmetici?
Alături, amândoi, împreună... cuvintele spuse separat au înţelesuri diferite, fiecare poate să le vadă după propria-i dorinţă. Nu mai vreau să caut, ştiu că nici tu nu cauţi, înţelesuri. Ridică-ţi privirea şi lasă-ţi mâna să prindă mâna care te aşteaptă. E timpul să priveşti dincolo de valurile ce ţi se sparg, când vesele, când furioase, sub paşii tăi. Ridică-te, haide!

joi, 18 aprilie 2013

Umbra de noapte

Leagă-ţi ochii, dacă atât de mare e durerea celor care, în jurul tău, orbecăie în întunericul neputinţei de a şti că şi tu ai adevăruri mari, la fel de mari ca ale lor. Leagă-ţi-i! Vor sări scântei când vor începe să se bată cap în cap ideile lor de ieri, cu cele de mâine, şi spre tine vor veni, arzând şi ţipând de durere, spunând că s-au lovit ba de una, ba de alta. Poţi să le spui tu, oricât, că nu au fost nici pietre, nici copaci, ci doar unii ca şi ei, vor zice ca tine doar cât îţi vor cere să le alini durerea. Apoi vor pleca acolo unde ei vor căuta să nu zică nimeni altfel decât ei. Şi vorbele lor vor fi bici şi secure pentru tine. Unele le vei auzi...
Explicaţii, oricând, pentru orice, se vor găsi mereu, cineva, să vină să le spună se va găsi. Chiar acum, când ţie îţi pui întrebări şi cauţi explicaţii ca să-ţi fie întregi răspunsurile, pe-aproape de tine se învârte câte un titirez ce îşi simte călcâiele arzând de dorinţa de a te face să vezi negrul ca un splendid roşu şi chiar verdele ca un nemaiîntâlnit cer senin. Doar că atunci când tu îi vei spune de cât alb e în juru-ţi, văzând că învârteala nu-i iese, negru văzând în faţa ochilor, din priviri foc şi smoală spre tine va curge.
Nu te privi, seara, în oglindă, dacă nu eşti pregătită să vezi ceva ce, oricât te-ai şti de puternică, ori curajoasă, te-ar face să te cutremuri. Privindu-te, când te-ai roti, şi doar coada ochiului ar prinde să vadă, te-ai lămuri şi convinge. Aşa cum ţi-ai răsări atunci, undeva dincolo de sticla lucitoare, aşa vei arăta, căci aşa te gândesc unii din prea-mare apropiere. Dacă încă te gândeşti şi te răzgândeşti la asta, încearcă. E mai bine să încerci, aşa vei şti ce ai de făcut şi dacă prinzi curajul de a apăra ceea ce eşti, depărtându-te şi depărtând oamenii prea mici pentru ceea ce chiar tu i-ai lăsat să fie.
Umbra, noaptea, e prea mică, de aceea nu desluşeşti iţele care ţes păienjeniş de piedici, intrigi şi deznădejde în jurul tău. E tot aşa cum, noaptea, de pe ţărm de mare, valurile mici se confundă cu respiraţia apei, nelăsând să se vadă spuma care dă de furcă malurilor care, neluând-o în seamă, se trezesc doborâte şi căzute în deznădejdea risipirii. Noaptea de ai lăsa simţirile să-ţi vorbească, ţi-ar fi mai clar, chiar şi gândurile celor ce caută spre tine, gândurile care caută să te oprească din drum doar pentru a le fi la dispoziţie, le-ai auzi deja rostite. Acum e miez de noapte...

miercuri, 17 aprilie 2013

Senin şi purpuriu...

Lasă-ţi în urmă trecutul, lasă-l, şi pregăteşte-te să trăieşti bucuria dăruirii, ca început al celei care va fi a vieţii. Lasă-ţi aşeptările să aştepte şi nu te mai da pe mâna gândului care vrea să se arate simţitor. El te face să crezi şi să spui că simţi ceea ce el, adunând la un loc dorinţele tale, te convinge să-i laşi să ia locul tău, tu cea care te ştii pe ti-ne mai bine decât el, care nu ştie mai mult decât să judece cu măsurile pe care tu i le-ai dat, de multe ori uitând de tine.
Opreşte-te, treci dincolo de hotarul faptei fără de care nu-ţi vei readuce puterea de a crede în tine fără să cauţi drumul vorbelor altora, ştiind că au fost aproape, mai totdeauna, de realul unor zile pe care ţi le-ai ştiut ca motiv de teamă. Opreşte-te şi ia aminte la sacul gol care nu se umple singur când ţi se dau bogăţii pe care le poţi avea dacă nu pui odihnei preţ mai mare decât a ceea ce ţi s-a dat. Dacă ştii, şi eu nici nu mă îndoiesc de asta, cine dă, nu uita că nu cade nimic din cer, toate prin alţi oameni se dau. Tu poţi alege pe oricine să fie cel ce îţi aduce, dar e alegerea ta, nu te poţi plânge dacă va veni cu sacul plin de baloane umflate care se şi sparg la prima atingere.
Recroieşte-ţi haina cuvintelor cu care vorbeşti despre tine, cea de acum, cea de altădată, ca să nu te surprindă clipa care, în cale ieşindu-ţi, te va întreba, fără să aştepte răspuns, dacă ştii când răsar stelele care-ţi poartă noroc. Recroieşte-ţi hainele în care te vei îmbrăca, trăind bucuria. La orice sărbătoare chiar şi Ceru-i purpuriu, şi spre răsărit şi spre apus. În roşu te vei îmbrăca, culoarea celor care merg pe drumul victoriei şi înving piedicile vieţii, fără să se întrebe dacă-i vrea cineva învingători. Îţi va fi de ajuns să vrei să trăieşti fără să te laşi judecată de propriile-ţi gânduri, punându-ţi opreliştea dată de măsura făcătorilor de legi întru folosinţă personală, dorindu-şi doar pentru ei ceea ce toţi, e firesc, să aibă, la încercare. Şi să fugi şi de judecata întrebărilor tale, căci nu sunt decât roiul de trântori care te vor la mâna lor, fără să le pese că sărăceşti de toate cele omeneşti.
Eu, de ceva vreme, nu de ieri, nu de azi, nicidecum de acum, îţi spun, mai printre rânduri, despre timpuri, despre vreme, despre vremuri şi despre tine. Şi nu mi-ar fi teamă să ţi le spun ca pe o poveste despre ceva ce e deja întâmplat, teamă îmi este că vei începe să pui în balanţă trecutul, prezentul şi viitorul. Şi cum balanţa nu le poate cuprinde pe toate trei deodată, n-ai putea cântări bine.Despărţite au greutate diferită, ba mai grea, ba mai uşoară. Aşa, când ar fi să ajungă să se întâlneacă toate trei, spre a deschide poarta, cu patru încuietori nu s-ar putea desfereca doar cu cheia adusă de cel trimis cu daruri ţie. Doar cele patru chei, împreună, doar împreună, pot desface legătura ce simţi că te ţine în loc.
Dacă acum te-aş întreba ce motiv ai avut să-ţi pui gândul pe fugă pentru a-ţi găsi răspunsuri la întrebările care ţi s-au pornit despre cum va fi, când va fi, ce va fi, mi-ai putea răspunde, fără să cauţi apărare, să cauţi să accept negarea ca pe ceva normal şi firesc? Ţie ţi se pare firesc să încerci apa izvorului de munte ca nu cumva să te frigă, dar când vei simţi că nu-i decât rece şi udă, nu mai este aceeaşi apă care ţi-a mângâiat degetele şi nu îţi va fi de nici un folos. O vei tot încerca-o, dar niciodată setea nu ţi-o vei putea potoli, nebând-o. Acea vară cu apusul plin de roşul focului, asemenea ţie, ori acea toamnă cu frunze asemenea hainei ce o vei purta-o, nu va sta să aştepte încercarea ta. Vine pentru că trebuie să vină, nu vine pentru că o vrei tu, nici pentru că altcineva, dorindu-ţi grabnic împlinirea, o cheamă.
Aminteşte-ţi acel timp în care şi cerul şi pământul se învârteau ameţitor de nu mai ştiai nici dacă soarele răsare tot de acolo de unde, şi pentru tine, ca pentru toţi, răsărea. Şi-ţi amineşte greutatea cerului, plin de nori negri, ce o simţeai pe creştet şi pe umeri. La fel, şi cerul şi pământul se vor învârti, doar că nu vei mai ameţi împovărată, nu-ţi vei mai vedea picioarele înglodate, ci vei voi să zbori spre cerul tot mai înalt şi senin.
Numără, dacă vrei, încet şi pe-ndelete, zilele ce-au rămas. Dar începe cu începutul, ca să poţi să numeri, din când în când, în loc de una mai multe. Graba strică treaba, mai mare bucurie vei avea dacă te vei gândi că până departe e mult şi te vei trezi că era la un pas de tine, dar mult te vei depărta de vei voi să fie toate, mâine, la doar o privire fugară de tine. Numără, senin şi purpuriu va fi cerul de vei vrea să nu pui pietre de moară la gâtul faptelor pentru a le îneca în mocirla judecăţii pe care te vei gândi că ţi-o vor face alţii!
Altădată a fost altă dată, acum va fi începutul pe care l-ai vrut la început! Te vei arăta, într-o dimineaţă ca nici o alta din cele pe care le ştii. Te vei întreba atunci dacă oglinzile în care te-ai văzut te arătau pe tine sau pe altcineva, cea care crezuse în certitudinea incertului, cea care nu-şi mai putea întâlni privirea, crezând-o pierdută în zbaterile trecutului care a zdruncinat temeliile încrederii. Numără... aproape-i clipa!

Printre drumuri

Parcă dintotdeauna, dar şi parcă acum prima dată, îmi este dat să ştiu şi îmi este lăsat să te privesc citindu-ţi slova poveştii pe care o răstălmăceşti în creuzetul sufletului, în care adaugi lacrimi de nimeni ştiute, şi ajunge gând al oamenilor, încercând să-i facă să ştie că trăiesc aceleaşi timpuri cu tine, ca să se poată împăca şi ei cu viaţa şi să caute calea de a-şi convinge viaţa să se împace cu ei, ei cei care-i fac, la repezeală, bulucind cuvinte mari şi ideile altora, un anumit ţel, din trăirile tale sau, pe ascuns, chiar din tine, din ceea ce eşti tu.
Este-atâta larmă şi-atâtea vorbe poţi să auzi în jurul tău... Dacă ţii ochii închişi, dacă uiţi că şi vântul, dar şi ploaia, pot să spargă liniştea munţilor, aşa cum o fac şi şuvoaiele de apă ce îşi încearcă pute-rea cu stâncile care, de nu le-ar sta în cale le-ar lăsa să-şi facă de cap şi, în trufia lor ar şiroi muntele întreg, n-ar fi greu să crezi că împrejuru-ţi stau toţi acei care fac larmă, cei care pun laudele să se încolăcească în jurul cuvintelor ca să se rostogolească mai uşor şi, aşa, chiar prelingându-se şi lăsând urme ce dispar sub lumina soarelui, mai uşor să ajungă la tine.
Teama, teama da, îi face pe cei mai mulţi să vorbească. Spusele temerilor, deşi s-ar putea să creadă că se pot mai uşor simţi decât cele dospite în copaia intenţiei, trec, pe drumul vorbelor fireşti de parcă fireşti ar fi. Uneori, împuternicindu-le frica, spre a nu-ţi lăsa timp să le înţelegi, ca să te facă să crezi că sunt cel mai mare adevăr care ţi se spune, ca să te laşi îmbătată ca de mirosul primăverii, fac tumbe, dau din coate şi ţi se bagă în faţă şi îţi atrag mereu privirea, stând tot timpul cu privirea în sus, îşi caută un fel de treabă, ca tu să nu le poţi cumva dibui. În urma lor, cine nu se lasă prins în păienje-nişul lor şi vrea să le vadă drumul, abia când sunt ajunse acolo unde sunt trimise, vede că firescul drumului, care le era mândrie, nu-i decât un simulacru de cărări întortocheate şi înnodate spre a se arăta deplin şi luminos.
Ridică-ţi privirea când auzi că ropotul vorbelor nu se dă oprit până ce nu le dai măcar bineţe. Dacă nu te laşi sedusă de omenescul şi firescul obicei de a le mulţumi, vei putea uşor să vezi cum nu zăbovesc şi vor chema, de-acolo de unde au plecat şi ele, alte vorbe ticluite după învăţăturile celor venite la-nceput, încredinţate fiind că au lovit bine în zidul cetăţii care eşti şi poartă largă şi-a deschis cel care nu se va sfii, chiar dacă va intra ori chiar dacă niciodată nu va păşi peste urmele zidului, să îşi spună sieşi, şi altora să spună, laude despre sine şi despre uşurinţa de care oricine se poate folosi pentru a fi învingător. Şi de va fi aşa, alai de lăudători ţi se va înşira în faţa ochilor, ce vor veni să-ţi fure meşteşugul răstălmăcirii, spre a putea fi înţeleasă, povestea despre om şi trăirile sale.
Unde nu-i cap, picioarele rămân să îndure arsura cărbunilor în-cinşi. Câteodată, prea îndestulate de arsuri, singure merg să se ştie de ape, ori de pământ, ori de amândouă apărate, căci altfel şi de este focul stins, vântul le înteţeşte usturimea. Iar acel cap care atunci când trebuia să vadă unde merge s-a pierdut, dorindu-şi să meargă mai mult decât îi era dat, atunci când s-a-nfricoşat că altcineva, de nu poate fi supus, are un alt cap, care are grijă de tot, de picioare, de trup, şi de omenie, se lasă de picioare dus acolo unde merg ele. Şi cum ele de acolo nu mai vor să iasă, acolo şi el, fără să mai poată face ceva, pe totdeauna rămâne.
Ţi-e gândul spre departe, spre tărâmul cerului senin, acolo unde soarele răspunde tuturor celor care-i dau bineţe. Tu înspre acolo mergi, temătorii spre înapoi, dar ca să nu-şi recunoască teama, se tem că tu poţi să şi ajungi. Ţi-e drumul printre drumuri, drumuri bătătorite şi uscate de paşii lor, cei care una-două o iau la fugă spre acolo, când e să încerce să oprească pe cineva, sau chiar când cred că pot ajunge agăţându-se de cineva, dar stau cu ochii la drumul altora, să vadă dacă nu li-i mai bine şi mai uşor să fie părtaş de o noapte drumurilor altora, convinşi că ştiu drumul şi nu sunt decât binevoitorii care s-au întors, după ce-au cunoscut culmile semeţe ale măreţiei şi recunoaşterii fireşti, a tuturor, nu doar a unora, pentru a fi călăuze, fără vorbe spuse, doar prin fapte arătători ca binevoitori şi dezinteresaţi.
Adevărul e că toată vorbăria e doar treaba ce şi-o fac unii, ca să nu se spună că stau degeaba. Stând ei, degeaba, îşi caută folos ca să tragă foloase şi nimeni să nu le spună că tot ceea ce fac este din interes. De-aceea numai gust de lapte şi de miere îşi vor cuvintele îndrugate. Dar gustul, dacă cineva începe a le lua drept adevărate, chiar dacă paharul, în care sunt cu dărnicie puse, nu e luat drept leac pentru sete, chiar dacă paharul, din care mai că dau pe din afară, nu e băut până la fund, se simte gustul amar, mai amar ca pelinul. Iar faptele şi urmările lor sunt pline de amărăciune. Ca să nu te amărăşti fără motiv, ca să nu-ţi câştigi dreptul sau obligaţia, faţă de tine, de a avea regrete, drumul tău lasă-l pe unde ţi s-au pus paşii să-l meargă, printre drumuri prea bătătorite şi şi dinadins poleite cu lumina împrumutată de la alţii...

duminică, 14 aprilie 2013

Între noi, lângă noi şi noi

Luând la bani bărunţi vremurile de azi, nu prea mai găsim ceva nou. Îţi este milă să vezi că timpul pe lângă om şi omul pe lângă timp trece. Nu-i de mirare că timpul omului s-a refugiat din haos în dezordine iar omul s-a plafonat în stadiul de executant al faptelor care satisfac necesităţi, lăsându-şi trăirile în paragină.
Altarele, vezi şi tu, oriunde te-ai duce, sunt goale de credinţă, chiar dacă n-ai loc, uneori nici să întorci privirea către Cer, de-ţi e dor de libertatea înaltului senin. Se îmbulzesc toţi să ceară, şi cer, cu mult patos, cei ce au, mai mult să aibă şi plătesc ca şi cum ar cumpăra. Şi, tot acolo, stau să aştepte cei ce poartă haină de credinţă, dar dedesubturile sunt doldora de nesăbuinţă şi râs în barba ce o ţin doar ştiind-o bună la a ademeni pe cei doritori de toate la schimb cu nimicuri şi nimicnicii.
Una peste alta, multe nu ne sunt la îndemână, nici nouă, nici la toţi ceilalţi ce sunt pe lângă noi, de nu măsurăm de două ori şi de două ori să facem proba, ca să putem să tragem linia care să separe vieţuirea de trăire şi minciuna de miile de adevăruri pe care, pe zi ce trece, tot mai mulţi le iau drept adevăruri mai mici, ca să nu le spună că sunt minciuni mai mici. Şi în tot acest vacarm, încă avem noi puterea să ne fim adevăr!
Repede, mult prea repede, îşi bat oamenii cuie-n tălpi, poate pentru că ei cred că simţindu-le înţepătura, mai degrabă ajung unde le stă gândul. Şi după ce o fac, un timp, de bucurie îşi freacă mâinile, dar când încep să li se aprindă şi să ardă, n-au, zic ei, cum să le stingă. Zic doar asta, pentru că, de fapt, le este greu să recunoască bătutul cuielor în tălpi şi neputinţa, ori neştiinţa de a le mai scoate. Şi aşa rămân, ţintuiţi, ţintă a bumerangului aruncat de ei şi de care stiau că trebuie să se ferească.
Ar trebui, de-ar fi să ne aplecăm urechea la cei ce-şi caută în cămară amintirea trăirilor dosite, să mai lungim vorba, să ne ferim de fapte, ca să fie siguri că pot să stea între noi, deşi n-ar spune decât că sunt, totdeauna, lângă noi. Nouă însă, nu lor, ni-i dată, acum, dorinţa de noi, de a ne descoperi redescoperindu-ne, fără căutarea răgazului de a dosi trăiri pentru nopţi mai reci ori mai întunecate. Am venit cu tot ce ne este dat spre făptuire, pentru a şti că nu ne-am lăsat irosiţi de trecerea timpului.

vineri, 12 aprilie 2013

Între adevăr şi dorinţe

La hotarul dintre da şi nu, când se taie cu incertul, ca un bisturiu întreaga certitudine, stau de veghe stihii cărora, neînţelegându-le, oamenii le-au dat un nume care să nu fie definitoriu întru totdeaua. Le-au zis dileme, lăsând viitorului, de parcă aveau puterea de a da poruncă timpului, obligaţia de a le desluşi. Poate tocmai de aceea timpul, neavând de ce să se închine omului, cel care de prea multe ori în viaţă se arăta dornic de a încerca să ştie cât de adâncă poate fi o mlaştină, doar dacă se preferă adevărul, singura şi unica certitudine, dă adevăratul nume, pe totdeauna, acelor stihii...
Eu ţi-am spus, când vorbeam despre răspunsuri şi căutam întrebările care le ţin legate de viaţă, că stai mereu aproape de nicăieri, priveşti mereu spre niciunde şi faptele tot dau târcoale lui nicicum. Şi, tot atunci, vorbind ba despre una, ba despre alta, când nu-ţi împătimeai privirile în amintirea adevărului ce-l aveai, în consens cu tine, de dăruit zi de zi, viitorului, îţi era clar, clar ca lumina zilei cu cer senin, că şi dacă pământul nu se cutremură, se poate să se rupă pasul, câlcând în golul abisului, să nu-şi mai aibă niciodată gând la trecerea pragului sau la al treptelor care să coboare dedesubt de el înălţimile semeţe.
Nu te întreb astăzi, despre tine, despre cei din jurul tău, nimic. Şi nici nu aştept să-mi spui ceva despre tine ori despre ei. Atât de mult ţi-ai îngândurat sufletul că nu mai poţi să-ţi dai nici măcar un răspuns care să nu se termine cu o întrebare, ce, imediat îl face să se arate mai încurcat decât înainte de a se contura întrebarea căreia ţi se părea că i-ai găsit răspunsul. Şi din acest haos, în care te-ai împins singură, crezându-ţi răbufnirile ca stare a unui firesc prin care îţi este definită existenţa, crezându-ţi dorinţele lumeşti ca fiind semn al Cerurilor în care îţi doreai să te ştii ajunsă şi pe care, printr-un ochi de cer, le zăreai porţile întredeschise. Cât încă mai ştiai şi încă mai spuneai că poţi, de pe scară, să cazi, cât încă mai ştiai şi spuneai şi cum, şi de ce, nu te ruşinai să spui adevărul, nu te ruşinai să priveşti în faţă pe cei care se fereau să-ţi dea crezare, poţi să alegi ceea ce vrei să îmi spui...
Undeva, într-un timp al încrederii fără limite în izbândă, la una din vămile trecerilor tale, tot mai dese, între tărâmul în care “da nu se teme să se ştie rostit şi tărâmul în care oricum şi oricând, “nu” se ţine scai de orice, când te-a cuprins teama de îngheţ pe crestele semeţe, simţind prima rafală a vântului care-ţi încerca puterea de a fi şi a rămâne ceea ce îţi spusesei că vei fi, ţi s-a părut mai uşor să cobori în adăpostul vorbelor prinse, în fugă, de coadă, şi purtate ca blazon de cei cărora li se pare că numele nu spune nimic de nu-i împreunat cu ceva ce dă înţeles, chiar dacă, rostit pe îndelete nu-şi poate găsi nici un rost. Dar, ceea ce tu ai vrut să fie doar un răgaz ca să poţi să-ţi simţi bătăile inimii în fiecare noapte şi să poţi vorbi măcar dimineaţa, sau măcar seara, cu îngerii, s-a potrivit precum se potrivesc vorbele de-acasă cu cele din târg şi, rostogolindu-te, abia pe fundul prăpastiei ţi-ai dat seama că, doar minţindu-te şi minţind, mai poţi să crezi că vezi lumina şi nu umbrele ce duc în mână făclii de trebuinţă în grotele întunecate ale adâncurilor reci, mult mai reci decât le ştiai tu, din visele tale.
Ţi-era, şi îţi spuneam tot mai des în ulţimul timp, greu şi, parcă, de la o clipă la alta, îţi aveai o altă părere despre ceea ce gândeau, vorbeau şi făceau cei din jurul tău. Ba, chiar mai mult, tu vorbeai despre adevăr şi tot tu făceai împotriva adevărului pe care abia îl rostisei. Erai deja departe de “da” şi de “nu”, rămăsesei doar cu amintirea lor, şi te foloseai de ele când te priveai în oglindă, ca să te convingi că încă erai tu. Dar oglinda nu-ţi mai arăta şi faptele tale, pentru că tu nu mai aveai dorinţa de a le cântări, aflându-le. Nu mai ştiai decât că îţi urmai dorinţa de a avea ceea ce nu aveai şi, ştiind că nu ai, îţi spuneai că ai şi începusei să mergi pe drum doar ca să ai de unde aduna pietre pe care să le arunci în cei ce aveau curajul să spună faţă de tine, sau să îţi spună în faţă, că ei nu văd avuţia ce crezi că o ai.
Acum, pe lângă tine, se aude cum fluieră vântul. Şi se mai aude că-ţi întrebi curajul dacă poate să-ţi învingă ruşinea pentru gândul rău şi vorbele aruncate când îţi doreai ca cineva să fie în locul altcuiva şi să vrea, şi acel altcineva să fie cu adevărat cineva, măcar când este în faţa ta. Şi dai târcoale când nu dormi, şi stai, tăcută, în vis, la poarta pe care o găseai, cândva, larg, deschisă. Nu-ţi dă pace ultima fărâmă de mândrie fără sens, mândria de a te crede încă păstrătoarea cheii de la poarta împlinirii, mândria care-şi doreşte să-i audă, pe nevinovaţi şi pe cei nefăptuitori, cerându-şi iertare pentru că ţi-ai vărsat mânia pe neputinţele care te-au făcut să alegi între adevăr şi dorinţe. Acum ştii ce a urmat, dar va urma şi lupta cea mare... Abia atunci vei înţelege ceea ce acum trebuia să înţelegi: dorinţele, după ce-şi fac de cap dispar, adevărul este acelaşi totdeauna şi pentru totdeauna, acum, în viaţa aceasta trecătoare şi oricând în viaţa cea fără de sfârşit.

joi, 11 aprilie 2013

Cu tine, acum, despre mine...

La câte am adunat, nu ştiu dacă voi avea vreodată timp să ţi le povestesc pe toate. Nu îmi este de mirare că vrei să ştii, nici nu mă întreb de ce ţi le-aş spune pe toate. După judecata lumii ar fi absurd, ar fi nefiresc. Dar eu, tu, amândoi, ne-am pus această lume în cap nevoind să stăm în haine croite după tiparele lor. E greu să ne închipuim că putem şi ca toţi ceilalţi, şi e de-a dreptul imposibil să ne obligăm, pe noi şi între noi, să arătăm şi să fim altfel. Aşa că, măcar dintr-atât ştii de ce şi absurdul şi nefirescul nu mă poate face nici tăcut, nici să caut să fac o poveste cu adevăruri îndreptate după cum poate să-mi fie mai bine.
Opreşte-mi tăcerea înainte de a se înrădăcina în felul de a privi în jur! Tu poţi, nu pot să spun că mai sunt prea mulţi cei care ar putea să o facă. Am ajuns acum să lupt nu împotrivă-i, ci să lupt cu ea, să mă răzvrătesc împotriva ei. Şi-a luat dreptul, sau cine ştie cine o va fi împuternicit să îmi ceară să-mi fie alături, să-mi fie la toate părtaşă, de nedespărţit, într-un fel pe care acum, tu, de-acolo din depărtări, cauţi să îi dai, cât de cât, un înţeles. Alţii i-au căutat motive şi aşa s-au dat de partea ei. Tu, întrebându-mă, mi-ai întins o mână şi-ai mângâiat rana ce doar eu ştiu cât de tare doare, mai ales în zori de zi.
Răspunsuri la-ntrebări, dacă mi le pui, le vei avea. Şi tu trebuie să le pui, ca aşa să mă rup şi eu de tăcere. De prea multele ori în care am tot povestit, chiar şi cuvintele, în care faptele îşi lăsau nu doar formele şi conţinuturile, ci chiar şi motivele, chiar şi puterea cu care se încredinţau prezentului lor şi viitorului făptaşilor, au ajuns din ce în ce mai searbede, ca o înşiruire de semne care pot cumva fi auzite. Pentru că erau doar auzite, fiind deja, uneori înainte de a se ordona în gând, puse pe tipar şi condamnate şi ele la a fi răspuns la un simplu exerciţiu de rutină, bun simţ şi demonstrare a înţelegerii omului prin execuţie, fără drept de recurs.
Eu, despre mine... Cu ce oare ar trebui să încep, fără să aştept întrebările tale? Mai toţi mi-au cerut să încep cu începutul, încercând să de-a prezentului motive. Până mai ieri le-am povestit pe toate, deşi îi priveam curios, aşteptând să aud vorbele de dus şi întors prin viaţa mea, vorbe care dădeau prezentului toate culorile, chiar uneori era ca spuma laptelui alteori ca întunericul minelor de cărbuni, că de luam întregul spuselor lor nu încăpea în nici un fel în tiparul faptelor mele. Şi făceau din trecut puşca ce avea glonţul pe ţeavă. Tu însă ai întrebat despre prezent, singurul care spune ceea ce e adevărat. De-aceea-ţi pot vorbi, de-aceea cu tine, despre mine pot vorbi.
De-aceea, tocmai pentru că ai pus degetul pe rana timpului, cu tine vorbind, nu mai fac nici pe plac, nici temenele, tăcerii. Şi dacă până cândva am tot vorbit, fără să fiu învins, fără să o cred pe ea învingătoare în lupta cu mine, am lăsat-o să înalţe ziduri groase în jurul meu ca, măcar în felul acesta, cei care auzind ce le spun despre oameni răi, despre oameni care se arată blajini, nevinovaţi şi oropsiţi, doar pentru că frânturi de învăţătură şi adevăruri în mai toate părţile lumii le erau crez şi măsură de judecată a mea, fără să vrea să dea piept cu ceea ce eu dau zi de zi, ori m-au judecat, ori m-au luat în derâdere, ori au început să mă sfătuiască... să tac. Aşa m-au convins şi aşa m-am convins că toate întrebările lor sunt doar pentru a se arăta binevoitori şi înţelegători, fără a înţelege totuşi ceva.
Aici, lângă mine, una-două cad sufletele în întuneric, împinse şi trase chiar de cei ce se plâng de neputinţe şi de boli. Şi te tem, se tem de moarte, se teme om de om, se laudă şi se linguşesc pe faţă şi numai cuvinte urâte spun, pe la spate, unii despre alţii. Dar toţi sunt nevinovaţi şi cruci mari, întoarse, fac, ca nu cumva, cineva, să nu le creadă nevinovăţia. Când, pe unul sau pe altul îl întreb despre vorba pe care a spus-o, se dă de ceasul morţii să afle cine mi-a spus şi i-aud cum noaptea, în somn, îi ia pe toţi la întrebări. Crezi că pot să creadă că eu ştiu ce vorbesc ei despre mine, şi le spun aşa cum au spus ei, fără ca cineva să-mi fi spus? Nicidecum, aici toţi cred că ceilalţi sunt ca şi ei, aceleaşi fapte fac, aceleaşi vorbe spun şi aceleaşi putinţe şi neputinţe au.
Nici tu nu ai acum timp să ţi le spun pe toate, nici eu nu am puterea să adun la un loc prea multe şi să le trec prin sita gândurilor, ca să pot să rânduiesc slovele care pot să îţi povestească totul, pe de-a-ntregul. Am să mai scriu, dar ţi le voi povesti eu, într-un curând ce aleargă spre noi fără să respire.
Asta e lumea, acum, pentru mine. Mă simt, în ea, străin... nu-i lumea mea şi nici n-are gând de a-şi face alt orizont privirii altceva decât pasul imediat următor. E lumea în care viitorul se defineşte strict prin a doua zi, iar a trăi prin a da nimicurilor valoare şi plus-valoare. Acum asta-i vremea în care să-i aflu şi, de pot să îi înţeleg, legile atât de aproape de cele ale timpurilor de care nici eu nu-mi aduc aminte. Tu, îmbracă-te în roşu, şi câmpurilor cu maci file simbol. Îmbracă-te în roşu, toamna asta, pentru cei mai mulţi săracă, ţie îţi va fi semn de rod bogat!

miercuri, 10 aprilie 2013

În nopţile noastre

Multe sunt cele ce mi le amintesc din viitor... Îmi iau dreptul de a vorbi despre ele, fără frică de cei care nu s-ar da în nici un fel, la o parte, din calea adevărului altora, ţinând morţiş să-l neadeverească... Îmi iau acest drept, pentru că, în marea lor iubire de ceea ce văd, simt, aud sau pot avea, ei nu se lasă se-duşi de ideea viitorului... De aceea, ca despre nimic din lumea aceasta, despre tine vorbesc, fără să mai am teamă şi fără să îmi aplec urechea la cele ce mi le pot, în spate, auzi...
Şi îmi amintesc de toate vorbele ce în juru-ne vor veni, ca şi iataganele, din toate părţile. Se vor rostogoli pe toboganul zilei ca să ne scurteze nopţile, ca să fure ceea ce nu se poate spune că a fost furat, nefiind decât timp al faptelor trăite dincolo de ceea ce se ştie, dincolo de ceea ce se vede ori se aude, dacă ar putea sta cineva să asculte, ori să privească spre a şti. Mereu vor întoarce pe toate feţele viaţa mea, fericindu-se că vor găsi câte o amintire care să mă dea de gol ca nevoitor a îmbătrâni. Căci de toate celelalte, ştiitoare fiind, îi ştii şi pe toţi care vorbesc pe după colţurile ce le vor da de fiecare dată, întâlnindu-ne. Înspre tine, găsindu-ţi obiceiuri, motive şi dorinţe scornite de neîmplinitele lor aşteptări, obsesii şi fantezii, îşi vor ţinti, de câte ori vor putea, şoaptele şi zâmbetele îngropate în înţelesurile ce de toţi le-ar vrea ştiute.
Mi-amintesc însă şi începutul nopţilor pe care, dorindu-ţi-le, grabnic le vei face să devină timp de regăsire al drumului pe care înaintarea e dorinţă şi întoarcerea o amintire dorită a fi repede uitată. Nevenind cu nimic din trecut, nimic nu va fi repetat, toate vor fi început şi pornire a năzuinţelor ce au stat să aştepte un adevăr mai mare decât chiar existenţa noastră. Au stat să aştepte nu un om, nu o anume faptă, nu o răbufnire, nu o clipă de rătăcire, aşa cum vei auzi în spate spunându-se, ci zilele, nopţile, faptele şi urmările care destinului le erau, de dinainte de a exista noi, cunoscute. Cu tot acest întreg trecut, doar de visele, trăirile şi privirile-ţi spre continuare înţeles, vei pune piatra de temelie durabilităţii vieţii.
Cum se întâmplă în toată viaţa omului, s-ar fi putut crede întâiele nopţi ca fiind ale începutului, pline de căutări prinse în năvodul dorinţelor, dar nu doar crezutul, pe pragul anilor, şi-au lăsat, şi-au lăsat mândria, recunoscând un adevăr pe care mai nimeni nu-l mai credea fiind al oamenilor. Căci mereu, altfel, era să fie ca primul pas al încrederii şi speranţei în cei ce vor urma. Şi prin altfelul firesc, ceva ca o uitare, le făcea pe totdeauna ca mereu întâiaşi dată, la fel, şi mai mult decât la fel, de împlinitoare.
Pentru cele ce se pot spune, se găsesc destule cuvinte ca să poată fi spuse, pentru cele ce se trăiesc nu-i uşor, nici la îndemână, ba chiar e imposibil, cuvintelor să ai vad potrivit de a arăta cuiva, şi imposibil pentru a afla netrăitorii, adevărul care face ca nemurirea să nu fie doar un gând, o dorinţă, ci să fie trăită, adunând în ea vieţi care au fost dar şi din cele ce vor fi. Când şi tu vei lăsa povestea să fie auzită de cei ce vor veni în urma noastră, atunci vor şti cum, în nopţile noastre, prin fapte la fel ca ale altora, dar înaripate de speranţa înălţimilor din tine, amândoi, împreună, am privit, printr-o singură privire, lumea de la un capăt la altul, învăţând, unul prin celălalt, din toate, luând, pentru timpul faptelor în faţa tuturor, esenţele adevărului ce clocoteşte în tot ceea ce aici are viaţă. Şi se va şti atunci, cum, prin tine în acele nopţi, au fost dorinţă şi apoi adevăr al vieţii, tot ceea ce viaţă a urmat să aibă, mirând pe cei care voiau şi pe cei care nu voiau, pe cei care nu se îndoiau dar mai ales pe cei care puseseră pariu, îndoindu-se, pe nerodire.
Întâiele nopţi, ştiindu-se precum toate cele ce vor urma, se vor defini prin începuturile care, asemănându-se de fiecare dată cu ele însele doar prin puterea de a reda clipelor graba de a se voi faptă, te vor arăta frumoasă ca şi povestea din care te-ai coborât a fi reală, poveste de mulţi auzită, căutată în văzul tuturor dar chiar şi prin cotloanele care ar putea, e drept, să o ascundă. Semn de biruinţă asupra timpului pierdut de mine-n căutări eşti, şi, ivită din seninul întâmplărilor şi umbletului regăsirii, vii pe drumul de azi, pecete să pui orizontului care mi-e senin în visele care mi te arată de fiecare dată, după visele care îmi dau înţeles faptelor din trecutul care pune grea povară pe un prezent ce trece, încă încet, spre trecut, pentru a nu mai fi.
Nici o vorbă nu va voi, destul de mult timp să tacă. Cu tot veninul pus cu gând de a se şti adevărat motivul lor, de adevăr nu se vor putea nicicum atinge. Cu toată îngrămădirea lor, care te vor vrea pusă la zid, şi vor încerca să-mi pună în faţă întrebări care să te lovească precum pietrele, niciodată nu vor fi, nici serile, nici dimineţile şi nici nopţile noastre pleavă în ochi. Viaţa se bate cap în cap cu cei care vor să o pună la zid şi viaţa, nici în clin, nici în mânecă neavând cu lumea ce înzideşte adevărul, spre a se mândri cu ceea ce zi de zi construieşte din nisip, le va arăta obrazul. Noi, în zilele de după fiecare noapte, vom fi aceiaşi şi niciodată altfel decât povestea ce seamănă cu tine.

luni, 8 aprilie 2013

Firesc, luminată de-o stea

Locul în care eşti acum este, încă, departe de mine, chiar departe, dar cu fiecare clipă, nu avem de cine să ne ferim şi trebuie să ne găsim curajul de a ne spune, că ne suntem tot mai aproape, că o tainică, lăutrică şi, pe deasupra, necondiţionată, chemare ne întreabă, ne bate la cap cu o singură întrebare: De ce? Şi o auzi tu, în miez de noapte, şi o aud eu la ceas de seară, firesc fiind în firescul pe care lumea, plină de ifose, frustrări şi neputinţe, o neagă şi o vrea înlănţuiţă, fiindu-i tare teamă că o poate trezi din somnul în care se complace, dedându-se la comodităţile singurătăţii fără motive.
Amânări spre un mai târziu lăsat în aşteptarea hotărârii noastre, sau a fiecăruia dintre noi, aşa cum ne definim prin mergătorii drumului pe care şi timpul trece cu noi, timpul, cel căruia în clipa amânării i-am dat puterea de a face acel orice, la care se pricepe de minune, spre a rostogoli toate barierele pe care ce nu le vom putea nici ocoli, nici dărâma, spre a ne alege drumul care ne scoate unul în calea celuilalt, n-a vrut să ştie că pot fi. De-i cu mirare, cel ce se miră să se întrebe pe sine de câte ori a bătătorit marginile ori mijlocul drumurilor oprindu-se, când drumului a putut să-i dea şi nume, şi sens, şi motiv pentru care nu l-a putut privi peste umăr ci doar, câteodată, pierdut în orizontul pe care el, doar el, a putut să nu îl vadă, cum îi tot spuneau alţii care au încercat marea cu degetul mic şi vrând-nevrând, a trebuit să se lupte pentru a nu se îneca tocmai la mal?
Umblă vorbele, dintr-o margine într-alta a lumii, întrecându-se cu gândurile care, şi ele, prin toate caută comori, închipuindu-se mai presus de rosturile ce chiar pe ele le-au făcut să aibă puterea căutării şi recunoaşterii a ceea ce le era dat să găsească. Umblă vorbele, de multe ori doar pentru a găsi, cei ce le duc dintr-o parte în alta, treabă, ştiindu-se în neputinţa de a găsi în ei ceva ce poate fi spus şi înţeles. Verzi şi uscate, albe şi negre, toate, la un loc sunt puse şi spuse, întru găsire de rost sau pierdere de vreme, şi aşa adevăruri se strică ori se îmbracă în hainele altor adevăruri fără de trebuinţă. Şi tot aşa oameni se strică, învăţându-se cu ceea ce nu e de folosinţă şi lipsindu-se de altele ce le-au fost de folos. De-auzi vorbe, întreabă-te pe tine mai întâi, de îţi sunt adevărate şi doar atunci foloseşte-te de ele, ori te uită cu băga-re de seamă la cei ce le spun. Dacă nu le găseşti pe toate în faptele lor, nu te întreba “De ce?”, întreabă-te de ce ţi-ar fi ţie de folos?
Renegate sunt azi legile de început, şi chiar cele de mai apoi, ale lumii. Şi se neagă, se re-neagă şi se reneagă, tot şi tot mai multe, pe zi ce trece. Aşa am ajuns să avem pe buze întrebări nerostite, şi uităm să mai deschidem gura, neavând nici un răspuns de dat. Alte întrebări vin să ia locul unui îngăimat răspuns, iar faptele ne trec, peste noapte, dintr-o parte într-alta a unui adevăr, şi el prins între ciocan şi lame de cuţit. Aşa şi tu, aşa şi eu, ca şi mulţi alţii, care au putut, mai apoi, deosebi firescul de nefiresc, aşa şi mulţi, mai mulţi alţii, care s-au afundat, adânc, până când au orbit, în mlaştina unui firesc pe care niciodată nu au încercat săi dea înţeles. Îţi aud câteodată mirarea că nici cuvânt, nici spate drept, nici privirea înainte nu o mai au mulţi... Mai bine nu te-ai mira şi ţi-ai lăsa timp să mergi înainte, căci nu au cum să privească înainte. Orbii simt pe înainte, ei sunt doar fără de simţuri, doar orbiţi...
Ai, dintr-o dată, în faţa ta, un orizont care, de-ai să poţi să treci pragul, îţi dă, iarăşi dreptul de a alege drumuri şi cărări, de a trece prin porţi deschise ori de a bate la porţile ce pot rămâne, pe totdeauna zăvorâte. Ca să nu-ţi mai fie, orizontul, vis, drumul spre pragul înalt găseşte-l. Ca să poţi s-ajungi mai repede, mai repede şi chiar mai uşor, într-un fel, lasă-te să-ţi fii model şi motiv, lasă-te, firesc, luminată de-o stea, de steaua care de-atâtea ori ţi-a ieşit în cale, din întunericul nopţii, de sub norii grei, de sub vălul ceţilor ori prin copcile de gheaţă, când malurile nu ţi s-au arătat primitoare şi iarna te-a prins căutând ţărmul liniştirii viselor care, credeai tu, joacă la două capete. Şi-acum, în juru-ţi e totuşi lumină, şi dacă nu-ţi laşi capul în pământ şi privirile nu le afunzi în adâncuri, te vei putea privi în apa izvoarelor, firesc, luminată de-o stea.
Flag Counter