Vina de a fi nevinovat

E mare, tot mai mare, stricarea oamenilor şi tot mai mare e prăpastia care unii vor să o facă între cei care mai au puterea de a nu se uita urât la alţii, cei care mai găsesc timp de a spune o vorbă care să aline o durere sau cei care nu îi cred pe ceilalţi vinovaţi doar pentru faptul că îşi duc traiul alături de ei.

Alături, unul de celălalt, stau cei care nici puterea de a privi omul în ochi nu îl au. Se ştiu pe sine şi în oricine pe sine se găseşte, şi vorbele, şi faptele, şi gândurile sale, în celălalt le găsesc. Se numesc, ei pe sine, cei niciodată cu păcat şi piatra o aruncă pe la spate. Niciodată nu judecă pe faţă, niciodată, când alţii s-ar putea uita la ei, nu se arată cuvântători a ceea ce spun, în taină, celor care abia aşteaptă ca alţii să grăiască asemenea lor. Că ştiindu-se, teamă le-ar fi să nu li se spună, cumva, cândva, ce fapte ei făcut-au şi vrut-au neştiute ori uitate.

Degrabă şi cu râvnă, se caută vinovaţi pentru nesocotinţa dorinţei cuiva, înspre altcineva, de a face acela fapte care îi sunt pe plac. E îndeajuns motivul de a şti că el, oricine-ar fi acela, nesocoteşte dorinţa celui certat cu propriul suflet, ca să fie împins în jocul vorbelor nerostite ale lumii. Faptele cele bune, oricât de bune ar fi fost, sunt de prisos, nu se mai ştiu, de ruşine se ştie deja făcut el, doritorul, dinainte de a-l face cineva de ruşine. Şi pentru că se poate să fie făcut de ruşine el, prin faptele celuilalt, pedeapsă prin alţii i se caută. Să fie durere, să fie suferinţă, să fie batjocură şi să fie dispreţ... asta vrea şi asta caută să aibă auzit, văzut şi făcut, nesupusului.

Mai de preţ şi mai cunoscător a ajuns oul găinii, înainte de a-l face găina ou. Se ştie că poate fi găină şi dă de veste cocoşului ce va face găina. Aşa se rostuieşte acum viaţa unora care au luat o piatră în gură şi, fără să o arate, spun că diamant de preţ îşi ţin sub limbă şi de-atunci cuvintele lor au preţul dat de diamantul care, cândva, de va fi şlefuit, va fi de mulţi dorit. Dar până va ajunge să aibă sclipiri în lumină, ţinut va fi să nu voiască hoţii să-l caute pe undeva de preţ...

Între întinare şi închinare, puţini mai ştiu cum se poate trăi omeneşte. Cei care altora se închină, uşor duc pe alţii-n tină, de lor nu li se închină. Cei ce-şi au un drum în tină, nu lui Dumnezeu se-nchină.

Se-adună-n ciorchine cei care îşi slăvesc desfrânarea şi-şi spun că e neştiută, cea din fapte sau cea încă doar din gânduri, spre a da de ştire celor ce-şi ştiu ziua trăită cu fapte care dau sensuri vieţii, că e vremea de a fi ascultători, de a nu ieşi din modelul ce le e dat de ei să le fie. Să fie azi ziditori de palate şi mâine, de-i nevoie, căci se vor găsi poate unii să nu le placă palatul ce se poate construi, să dărâme chiar şi planul care, cu migală a fost ticluit pentru ei, spre a avea trai în pace şi bucurie. E mare vinovăţia de a trăi nevinovat de faptele pe care ei, făptaşii cu nesaţ, le văd ca deja făcute deşi nici ei nu pot băga mâna în foc pentru vedenia lor. Dar tocmai în asta e ascunsă vinovăţia, că nu pot să arate cu degetul ceva prin care ea, cea pe care şi-o ştiu lor, să ajungă ştiută, ca fiind a nevinovaţilor.

Dar nu e timp de îndoială ori de aşteptare. Cei care se încăpăţânează a trăi uitând de reguli pe care alţii, cu toată puterea ţin să fie singurele bune, chiar dacă ei, clipă de clipă, nici nu-şi amintesc de ele, trebuie să se ştie cu totul şi cu totul vinovaţi. Cel ce gândeşte despre libertate, în afara tematicii impuse de cei ce-şi arogă dreptul de a împovăra limitele cu duhori de maluri, este deja bănuit că va putea comite o crimă. Cel care se doreşte a fi liber deja a comis crima, cel care-şi permite să nu stea în limitele rău mirositoare, cel care îşi permite să trăiască liber, este un autor de crimă cu premeditare. Iar cel care, pe lângă asta, arată tuturor că, în libertate, de orice se poate suferi, în afară de depersonalizare şi nepăcătuire, este autor de genocid. Nu e timpul de se îndoi cineva de regulile lumii. Oricine, acum, ştie mai bine ceea ce este bine, ceea ce bun pentru alţii este. Doar spusa acelui oricine, care ştie ce este bine, de nu se face, este legea care face nevinovaţii, fără circumstanţe, vinovaţi. Iar pedeapsa nu se lasă mult aşteptată; totdeauna este maximă, spre a fi exemplu celor care nu iau în seamă porunca.

Şi peste tot, şi oriunde, într-un gând sau în vorbele a măcar doi, judecăţile se fac, fără să treacă timpul. Vinovaţii însă lipsesc la propria judecată. Ei au dreptul să sufere, nu au dreptul de a vorbi. Ca să nu spună că li se ia acest drept, judecata e în lipsă. Doar pedeapsa se aplică vinovaţilor, şi nici pe aceasta ei n-o ştiu. Ei doar o văd, o simt, o trăiesc.

De-ntrebat nu se mai întreabă nimeni, de mirat nu se mai miră nimeni. Nu mai are cine, nu mai e nimeni să vrea să privească fără să fie cel ce învinovăţeşte ori să fie învinovăţit. Merge totul de-a valma, marii vinovaţi se spală, peste noapte, de mari păcate şi-şi pun haine albe, de călăuze pe drumuri drepte. Dar cagula neagră o ţin pe post de glugă de ploaie, ascunsă de gulerul bine strâns pe gât, ca nimeni să nu vadă semnele şi în-semnele care i-au învrednicit să se facă judecători după propria măsură. Şi cine să se mai întrebe, când atâta răzleţire e în lume, de n-are cum să se mai ştie, n-are cum să mai fie vinovatul văzut, oricât de mare şi semeţ ar fi, de puzderia firelor de iarbă după care îşi fac mendrele judecătorii. Şi asta fiindcă nimeni nu se gândeşte să-şi ridice capul din pământ spre a privi în faţă. Nimeni n-are curajul să privească pe cel învinovăţit în ochi... nevinovăţia lui le-ar fi fatală, amintindu-şi adevăratele lui vinovăţii. Cu privirea căutând fire de iarbă uscate printre pietre, e mai uşor să se facă din minciună un mare Dumnezeu.

E timp de mare stricare, şi va veni şi cel de măreţie a stricăciunii, care deja se vede... Se va cere celor fără vină să se judece singuri, după modelul celui care îi cere să facă asta. Şi de nu o va face bine, va fi şi mai vinovat, fiidncă trebuia să ştie cum să se judece... Şi vor trebui, cei ce nu vor să poarte o vină în plus, să facă faptele pe care le-au făcut cei ce-i obligă să se judece, până ce vor pieri toţi vinovaţii de nevinovăţie. Dacă poţi, Doamne, fereşte-ne, de o aşa lume!

Timpul, timpurile...

Aşa cum au modul de a gândi oamenii, azi, nimic nu e clar: nici direcţie, nici sens, nici motiv. Viaţa pe Pământ se duce sub auspiciile Cerului şi gerului. Unora li s-a dat un drum căruia nu i s-au putut opune: la ceea ce încă nu au avut puterea să renunţe, le-a fost adus, prin întâmplări şi coincidenţe, pentru cei care încă nu se gândeau că Dumnezeu, ca realitate. Şi chiar de au fugit cândva, acum nu mai au unde. Li s-a dat, pentru că aşa trebuia să fie, un singur drum.

Nebunie! Asta vor spune mulţi. Norocul meu e că cei mai mulţi din cei care s-ar putea să spună asta, acum, vor afla când nu vor avea ce să mai spună. Dar în această nebunie, durere şi înfricoşătoare disperare, de doar câteva zile, se vor face cunoscute atâtea persoane ce sunt ziditori de temple. Vor fi atâţia câţi vor trebui să fie. După acele zile va veni veni vremea rescrierii destinelor, în concepţia celor ce cred că destinul noi ni-l facem. Am uitat poate doar terminologia prin care noi nu este definit pentru acum. Dar aşa cum nu realizăm că spunem „în viaţa asta...” deşi contrazicem ideea transcenderii dintr-o viaţă-n altă viaţă, aşa suntem atât de siguri în materialitatea concepţiilor noastre.

Se va spune, după aceste zile, că e o nebunie fără margini... Perceptual, în varianta azi-ului, aşa e. Recunosc şi eu, nu mă ascund. Dar eu nu tremur de frică, refugiindu-mă în aici, în acum. Mi-este dat ce trebuie să mi se dea, mi-este luat ce trebuie să mi se ia. Eu nu mai sunt omul modern, nici măcar tehnicistul ce-am fost nu mai sunt, căci am trecut prin serii de furci caudine, după ce m-am întors din drum să caut şi să adaug stratul de încărcătură metafizică necesar explicării mecanismelor superioare care guvernează rodul activităţii umane, înainte de toate chiar prin mine, prin cobaiul ce-mi eram.

N-am cum, nu pot, nu e necesar să mă refugiez. N-am unde să mă refugiez, n-am unde să mă întorc. Noaptea în care vor îngheţa toate, înaintea zilei cele mari, va lăsa deschis drumul adevărului. Am fost suspendat pe puntea suspinelor, dar atunci voi pune piciorul pe mal. În acea zi se va şti ce trebuie să vina. Ceea ce azi îmi este frică să spun, va spune cine trebuie să spună. În acea zi se va şti cine trebuie să vină. Spusele vor defini. Spusele sunt adevărul ce se va materializa în începutul toamnei rodului bogat.

Sunt vremuri în care multe se întâmplă aşa cum se întâmplă, doar pentru a nu se arăta celor ce stau la pândă. Nu este vorba de psihoza victimei. Nu doar de mine este vorba. Toată această lume e un roi. Acest roi s-a ierarhizat şi s-a divizat după criteriul tupeului, mai mult decât cel al utilităţii, divinul criteriu ce a rânduit lumea. În acest roi Irod este mai peste tot. Mereu cel de lângă este văzut ca cel ce-ţi poate lua locul chiar şi acolo unde nu ţi-l poate lua. Adevărul când este spus este văzut ca o mare împotrivire, nicidecum ca o constatare menită a da înţelesuri vieţii. Tiparele sunt criterii imbatabile. Odată intrat în tipar trebuie să joci jocurile tiparului, care are o singură condiţie: laşi sufletul la intrare. Aşa e uşor să ajungi mincinos, imoral, hapsân, avar, ucigaş... Cei ce nu rezistă jocului trec la măsuri împotriva lor, cel mai adesea îmbălsămarea cu alcool. Iraţionalitatea câştigată îi scoate din tipar dar nu-şi recâştigă niciodată ceea ce au pierdut, sufletul. Puţini sunt cei ce reuşesc să iasă din tipar şi să facă pasul spre regăsirea sufletului, prin credinţă, nu însă obligatoriu prin biserică. Vor trece peste prag şi vor încerca de atâtea ori urechile acului. Vor lăsa la o parte tot ceea ce au acumulat în viaţă în tipar, ultima fiind avuţia. Mulţi vor, puţini reuşesc, cei mai mulţi îşi epuizează resursele şi îşi aduc lângă ei finalul: sinuciderea, chiar dacă ea se manifestă prin accident, îmbolnăvire gravă... Acei puţini ce renunţă la ataşamente, dorinţe nemotivate, mândrie, prejudecăţi, după o perioadă în care le este dat să experimenteze treceri prin stări ce nu le concepeau posibil a se întâmpla lor, se repoziţionează pe o stabilitate asemenea cu cea avută dar cu alte repere. Ei sunt unii din cei care spun, în primă instanţă, că şi-au rescris destinul.

Cei rămaşi în tipar îşi continuă viaţa robotind haotic. Ceea ce fac ei o numesc muncă necesară existenţei cât mai prospere, o numesc, de multe ori, carieră. Prosperitatea lor nu se opreşte la necesitate, ci se vrea altceva. Nici nu realizează când pragul necesităţii ce ei o văd este deja opulenţă. Ca să ajungă în acel punct fac destule compromisuri. Au ceva dar vor mai mult, dincolo de posibilităţi. Pentru a avea renunţă şi la ultimul drept divin, al morţii, drept pe care îl cedează contra unei sume de bani necesară realizării acelor proiecte ce i-ar propulsa într-o lume a elitelor materialiste. Reuşita le este garantată de tot felul de sloganuri, bine gândite de ierarhia superioară dar, de fapt, cei mai mulţi nu reuşesc, neavând cum să reuşeacă o idee de împrumut, sfârşind sub securea nemiloaselor boli fără cauze externe (cancer, diabet, boli endocrine, ale ficatului şi ale intestinelor, boli circulatorii, boli ale creierului), nu înainte de a plăti cu vârf şi îndesat ceea ce li s-a dat, însă fără a duce la final maiestuosul proiect. Imoralitatea lor îmbracă toate formele posibile, de la „cuceriri” senzaţionale, ca număr sau ca însemnătate, pe plan sexual, până la distrugerea psihică a unor alte persoane, persoană fără vină în relaţionarea cu ei şi până la înşelătorie, cămătarie sau trafic de persoane.

O categorie aparte sunt acele persoane care se încadrează în aşa-numiţii, popular, spirit liber, când încearcă să se armonizeze cu tiparele societăţii. Aceste spirite se manifestă distinct încă din copilarie şi e uşor să se observe că, pe lângă grupurile de copii apare câte unul pe margine, care timid încearcă să intre în mijlocul grupului, dar, şi de ajunge, simpla mişcare a grupului îl aduce tot pe margine. La această vârsta ei sunt excluşi printr-un mod inconştient. De fapt, în viaţa de zi cu zi, aceşti copii au ceva diferit de ceilalţi: unii au o creativitate, sau îndemânare, sau inteligenţă, imposibilă vârstei, visători, talentaţi, intuitivi, maturi în gândire, visători, dar toţi sunt greu de supus fără măsuri coercitive. Chiar şi atunci când se supun o fac pentru momentul respectiv, recidivând în nesupunere. Sunt consideraţi ciudaţi iar ei realizează că sunt nişte neînţeleşi. Naivitatea vârstei îi fac să cedeze de prea multe ori mult prea mult în relaţia cu ceilalţi, din dorinţa firească, de a evita singurătatea. Cei cărora li se cedează profită de această dorinţă, instaurând un mod de control şantajist, asupra lor.

Spiritului liber căruia i s-a impus cedarea libertăţii, prin teroarea de ordin fizic, psihic, ori alteori subtil poate avea manifestări din cele mai diferite, pozitive sau negative, spectaculoase, extreme.

Omul-spirit liber, neconstrâns, se manifestă, în evoluţie prin accentuarea calităţilor native, croindu-şi drumul, pe care, şi-l defineşte pas cu pas, singur, prin excluderea continuă a viselor fără consistenţă, vise la care însă nu renunţă ca şi cărări paralele drumului, în limbaj social, pasiuni. Oricum drumul ales este o împletire a pasiunii şi a opţiunii, a ceea ce este raţiune cu ceea ce este imbold.

Cel constrâns, oprimat, ori merge pe o cale a detaşării, a acumulării la cote maxime, selective, a ceea ce este bun (ajutat fiind, în selecţie, de forţe, repere şi modele pe care le are ca har), ori rămâne prizonierul viselor nerealizabile, forţând orice notă pentru a le împlini. Cum însă în visul lor cuprind ceea ce cred ei că trebuie să cuprindă, pot face absurde presiuni asupra altor spirite, ca şi ei, libere, favorizând, nemeritat tocmai pe acei care le sunt opresori. Folosesc din plin creativitatea tipică a spiritului liber dar, de acestă dată, o parte este consumată pe această luptă, dezvoltând negativităţi care, în afara faptului că se răsfrâng asupra celorlalţi, se răsfrâng, mai devreme sau mai târziu asupra lor. Posesivitatea le accentuează spiritul de dominare, dominarea la rândul ei accentuează posesivitatea. La fel de bine se deschide poarta frustrărilor (încă din momentul excluderii de către ceilalţi copii) fapt ce-i poate determina să încerce supunerea unui grup din ce în ce mai mare. Totodată planul emoţional-sentimental le este afectat de confuzii, ajungându-se la gelozii pătimaşe, ucigaşe chiar. În plan social sunt neintegrabili, graţie nesupunerii, dar, în acest caz exacerbată, extremă. Pot deveni uşor impunători de tipare, tocmai ei, cei care nu le acceptă şi nu se pot încadra în ele. Amplificarea acestor comportamente este mult mărită dacă victimele acceptă, pas cu pas, faptele lor.

Din fericire viaţa îi pune, la un moment dat, în faţa alegerii, dur, şi renunţă la o parte din aceste principialităţi extreme, dar, până atunci, multe fapte şi-au produs efectul, efect ireparabil.

Pentru ei tiparele altora, cele pe care nu le acceptă, nu există, ei nu pot fi prinşi în nici un tipar, dar, aşa cum e menţionat mai sus, la nivel micro sau macro, determină tipare, creează tipare în care chiar îi forţează pe alţii să se încadreze.

Drama cea mai mare o trăiesc cei care, liberi fiind, încearcă să se înscrie în tipare. Încearcă să intre într-o lume cu principii materialiste, având un bagaj de principii care se suprapun cu celelalte doar pe segmente, căci sunt încărcate de trăiri pe planul care lipseşte celorlalţi: planul sufletului. Să nu fie văzută moartea ca pe ceva foarte grav, ci ca o necesitate chiar evolutivă, este o blasfemie în concepţia celorlalţi; să fie văzut individul ca unicat fără încrengături de neam, diferenţiindu-se tocmai prin individualitate şi nu prin grad de instruire şcolar, este un non-sens; să se considere că elementul de legătură între oameni este iubirea iar în cuplu să primeze dragostea, prietenia, respectul, consideraţia non-materială devine un atac frontal la adresa valorilor impuse de tipar... Încercând a se lăsa inclus în aceasta mulţime, nu poate fi mai mut decât o mulţime rezultantă a intersecţiei cu cea din care vine. Ori mulţimea tiparului este una exclusivistă, care totdeauna va rejecta ceea ce nu are toate caracteristicile comune. Diferenţierea, pe oricare dintre planuri induce declasarea, împingerea către margine, desconsiderarea, categorisirea ca paria, nebun. Nimic nou faţă de anii copilăriei, doar că motivaţiile sunt diferite. Dar, tot ca şi atunci, persoanele în sine sunt excluse, ideile care convin însă „tiparului” sunt preluate fără nici un fel de jenă şi de cele mai multe ori ştergându-se urma provenienţei acestora (celebru, ca şi caz, este de amintit Nikola Tesla căruia i refuzat dreptul de părinte al radioului timp de aproape 100 de ani). Este, de asemenea foarte binevenită munca „în folosul comunităţii” tiparului, nerecompensată, până la epuizarea celui ce o face, apoi debarasarea de acesta.

Ridicarea în rang social a unui spirit liber este imposibilă dacă stă atârnat pe cele două maluri, dacă se vrea recunoscut de ambele tabere. Rămâne totuşi oricând un mare pericol pentru „tipar” pentru că polarizează, penetrează şi induce idei contrare tiparului, contribuind la revolta împotriva stagnării şi restrângerii libertăţilor individuale şi colective, pentru promovarea unei societăţi non-dictatoriale, a acelei dictaturi disimulate, dictatura a celor mulţi, dar fără personalitate, prin conducători cu aceleaşi principii.

Aceste spirite libere reprezintă categoria cu spiritualitate incontestabilă, fără excese, constantă şi definitorie permanent, în comparaţie cu cei care sunt sclavii tiparului, ce devin spirituali de faţadă, în momentul în care se confruntă cu probleme pe orice plan; îşi induc sugestii spirituale culese sau preluate fără discernământ devenind habotnici, fanatici, sperând într-o minune, asemeni primirii de foloase materiale. Totul durează până la rezolvarea problemelor, după care se reîntorc la vechile năravuri, la vechile principii, la vechile obiceiuri. Din această categorie se ridică, precum ciupercile după ploaie, o sumedenie de spiritualişti ce denaturează ideea de spiritualitate, creând un terci indigerabil, dar, bazat pe dorinţele maselor, prinde mult mai bine, mai ales că este recompensabil, aşa cum place categoriei căreia i se adreseză, prin mijloace materiale, prin bani aproape totdeauna, şi nu prin fapte proprii. Un exemplu ar fi moda mai nouă în care un călugăr este plătit pentru a ţine post în locul cuiva, ca şi cum Divinităţii i se prezintă un raport statistic, numeric şi nu unul al personalizat, al cazurilor. Acest exemplu este suficient pentru a stabili şi locul actual al multor bisericilor în interiorul tiparului, renunţând la multe dintre valorile spirituale ce le-au dat motiv spre a exista. Biserica este mai nou o elită care luptă împotriva adevăraţilor oameni de spirit dar duce şi o luptă cu cei care încearcă să acceadă la acest segment de putere, a spiritualiştilor. Lupta este dusă pe două planuri. Biserica nu mai este decât o instituţie cu reguli stricte. Ajutor din partea ei e greu, de multe ori, să se spună dacă mai există pe plan spiritual, dar pe plan social, este prea evident, acesta este ca şi inexistent.

O anumită categorie de spirite libere evadează din contextul social şi, chiar dacă ajung în interiorul bisericii, ca şi călugări, de obicei sunt cei care se retrag în sihăstrie sau duc o viaţă asemenea sihaştrilor.

Alegerea drumului pentru aceste spirite este într-o oarecare măsură opţiune personală la vârste mici cu precădere, dar, în general este vorba de un „prizonierat al propriului destin” libertatea de acţiune fiind limitată, o mică diferenţiere fiind între bărbaţi şi femei. Poate că singura libertate ce este permisă în limite mai mari este cea de a întârzia evenimentele, însă plata pentru aceasta este mult prea mare, fiind de preferat evitarea folosirii exagerate a „liberului arbitru”, a acelei posibilităţi care face ca judecata să ia loc încrederii în propria persoană.

Poate sunt prea filosofice gândurile acestea, sub ploaia de fapte şi evenimente care ar trebui să mă facă să fiu mai axat pe materialism decât pe spiritualitate sau filozofie. Nu exclud această direcţie, însă nu pot decât, cel mult, să caut un compromis, pentru că n-am cum, structural, să-mi schimb structura internă psihică şi mentală, sufletească. Stiu la fel de bine că un minim compromis îl voi face, dar la fel de bine ştiu că totul se va încadra şi în această stare de fapt: ceea ce sunt acum. O nişă, o portiţă pe care nu am văzut-o, nu reuşesc să o văd, abia când îmi va fi scoasă în cale prin, aşa cum am spus în alt context, cineva, ceva, trimis către mine, am s-o văd într-un întreg absolut al ei. Aici l-am numit ziditor de temple, pornind de la ideea că orice construcţie umană, în acord cu ceea ce este divinitatea, este un templu.

Faptele nu se mai încadrează în nici o normalitate. Orice dezastru în care mor oameni nevinovaţi este doar o ştire de presă, însă nu una de primă importanţă, ci una aruncată în completare, nicicum luată în seamă. Cei care vor construirea unei lumi întipărite, conducătorii acestei lumii „întipărite” au trecut la vânătoarea de suflete dar cu precădere a spiritelor libere, a marilor spirite libere. Din cei evoluaţi, dar prizonieri tiparelor, oameni până mai ieri, chiar şi azi, buni, de necrezut a se dovedi posibil criminali, au coborât în catacombe, vânzându-se pentru bani şi putere, s-a format armata de vânătoare, comnandourile ce vor să stinge opaiţurile de la ferestrele luminate. Alţii, cu feţe mai blânde, aleargă să întoarcă din drum pe cei care nu îşi încetinesc paşii spre mai sus, iar alţii pun capcane „pe la colţ de stradă”. Deşi, aparent, fiecare îşi duce viaţa cum poate, în realitate este o luptă de guerilă urbană în cel mai bun sens al cuvântului, peste tot, în orice clipă.

Cea mai infestată, în afara lumii politice, este lumea presei video şi apoi a presei scrise. Aici se filtrează informaţia ce poate să ajungă la robotitori, aici se minte. Chiar şi dacă transpare câte un adevăr acesta este repede modelat după necesitate. Cu greu se poate şti adevărul despre acest an. Elementele ştiinţifice chiar sunt ascunse sub plapuma lui „să nu panicăm populaţia” deşi doar 2% din populaţie ar înţelege cu adevărat explicaţiile ştiinţifice. Cât despre efecte nimeni nu încearcă explicaţii principiale, toată lumea copiază ce se spune pe aiurea, nicicum ce spune vreun român cu scaun la cap, se minimalizează cu totul sau se exagerează totul. Chiar şi conceptul de salt dimensional nu este deloc explicat, pentru că puţini îl înţeleg. 3D, 4D, 5D e pe buzele tuturor dar marea confuzie determinată de D (dimension) ce nu are legătura cu fizica, vorbind despre cea clasică, face pe mulţi să se întrebe ce mai e asta? Fizic 3D (x,y,z) înseamnă spaţiul static, 4D (x,y,z,t) spaţiul dinamic, iar 5D trece în domeniul cuantic, unde se adaugă o altă dimensiune caracteristică, de exemplu m. Conştiinţa însă nu e statică, e dinamică, totdeauna dinamică, are dinamicitate spaţială virtual dar şi dinamicitate de alt tip. Şi atunci cum să se înţeleagă, cum să se perceapă fenomenul? Pot oare toţi vorbitorii despre asta să dezbată problema, au toată cunoaşterea care să le dea startul într-o cursă fără lungime prestabilită, au curajul de a se lansa într-un univers pe care închipuirea nu-l poate defini? Chiar este cineva naiv să se creadă că cineva care nu are cunoştinţe, solide, de fizică, biologie, psihologie etc. să abordeze acea temă? Chanelling-ul este suficient să se explice super-realiştilor o idee atât de complexă? Eu unul mă îndoiesc şi nu mă îndoiesc de îndoiala mea...

Mai mult, lumea spirituală calcă strâmb. Sunt multe subiecte care se pun în discuţie pe baza a ceea ce se cunoaşte din închipuire, din poveşti inventate şi răstălmăcite. Urmele civilizaţiilor vechi sunt explorate cu buldozerele mândriei, nedesluşite idei sunt folosite pentru a da importanţă ideii. Se citeşte în stele de o armată de şcoliţi care mai de care mai plini de inspiraţie. Unii încearcă să dea explicaţii comportamentului uman după “energia zilei conform calendarului maya", ori calendarul respectiv este atât de controversat prin înţelesurile date de atâţia şi atâţia cercetători, încât a discuta ceva atât de amănunţit nu este chiar foarte sigur.

Subiectele româneşti şi ele suferă de aceeaşi boală. Este o moda în a vorbi despre daci, este o modă căutarea, ori chiar inventarea dovezilor despre daci, chiar şi în domenii care sunt, pentru vremurile lor, faşse, de parcă ar fi o civilizaţie de mult apusă, pierdută în negura vremurilor. Toată lumea caută secrete dar câţi se luptă în primul rând pentru a dovedi secretul limbii? Sarmizecetusa este asaltată de tot felul de „iniţiaţi” însă cine ştie totul, sau măcar jumătate din tot, despre religia iniţiatică a acestor meleaguri? Vrem adevărul să-l dovedim cu adevăruri inventate de dragul unui renume de durată infimă, de dragul popularităţii sau de dragului unui salariu plătit celor care pun preţ, fiindu-le lor de folos, pe subiecte incendiare?

Lupta cu întunericul, în vremea de azi, a rămas pe locul „n”, unii spiritualişti, chiar şi biserica, negând la un momentat existenţa „soldaţilor întunericului” prin celebra idee „cine nu crede în aşa ceva nu poate fi atacat” ori prin exagerarea principiului, înspre unanim, a toate cuprinzător, de karmă.

Anii din urmă au dus la apogeu activităţile oculte ale întunericului, dar şi şarlatanilor, încurajaţi mereu de atitudinea, intenţionat dualistă, a celor ce asta îşi doresc să apară publicului, sau în public. Reacţia taberei celelate? Public, prin latura dominată de spiritualişti, nulă! Cei care cu adevărat luptă pentru eliberarea din chingile subtilului sunt neluaţi în seamă, eventual ironizaţi, minimalizază lupta, arătaţi cu degetul ca şi călători prin alte lumi, fictive. Ba mai mult, în faţă sunt scoşi, sunt aduşi, de-ai lor, mascaţi şi fardaţi, care vorbesc mult şi nu spun nimic.

Căderile şi decăderile, nicidecum, cu nici un argument, ex-plicabile, vor sta mereu alături de oameni. Mulţi dintre cei bogaţi se vor prăbuşi copleşiti de neliniştea pierderilor datorate capriciior cosmice. Mulţi vor sufla în lampa afacerilor lor. Agricultura, ca afacere nu va mai exista, iar forma actuală de proprietate va dispare, trecându-se la proprietatea şi munca în comun, un comun însă desprins din tiparul “tiparului”. Doar cele ce se numesc sistemul de sănătate şi sistemul de învăţământ, pe alte reguli şi forme, pe alte baze, vor continua să existe. Dreptatea nu va mai fi, un timp, făcută de oameni...

Sinuciderile neadaptabililor se ţin lanţ. Dar se va întâmpla să se sinucidă cei care, având de toate, nu vor mai putea să le aibă, după epuizarea rezervelor, care vor deveni scumpe, foarte scumpe, motiv pentru care vor avea loc numeroase conflicte şi, mai apoi, revolte.

Au început să iasă la rampă falşii prooroci, care încercă să ridice în slăvi dreptul divin al celor avuţi pentru a-i salva de furia mulţumilor. Oamenii se vor diviza, rupându-se încrengăturile de neam, atât de specifice tiparului. Spusele lui Iisus, prin întrebarea „cine-i mama mea şi cine-s fraţii mei?” atunci se va adeveri cel mai bine căci puţine „familii” nu vor avea sciziuni definitive.

Se nasc şi se vor naşte copii ai luminii. Aceşti copii vor avea reprogramat ADN-ul şi vor fi aceia care vor duce viaţa în forma humanoidă mai departe. Vor trăi, iarăşi, va şi cândva, cei 120 de ani, indiferent care va fi mărimea de măsurare a timpului, care va fi măsura duratei, când timpul actual nu va mai avea importanţa de azi. Reprogramarea ADN-ului, modificarea a ceva ce este la fel de neînţeles pentru foarte mulţi, ca şi dimensiunile, s-a făcut deja acum în această perioadă. Tot ceea ce se întâmplă acum cu oamenii face parte din planul divin în care fiecare dintre noi este inclus.

S-ar vrea poate să spun mai multe despre mine. Unii doar din curiozitate. Alţii ca să mă prindă cu ceva şi să poată face un atac direct. S-ar vrea să fiu, cu amănunte cât mai suculente, ca om, personaj principal, în poveşti din care să se poată extrage probe pentru un probatoriu al vinovăţiilor indirecte... 

Fiind trăitor în această lume, nici pe mine nu mă vor ocoli cele care vor veni. Marea diferenţă este cum va fi să înţeleg eu această cădere pe toate planurile. Eu spun că-mi va fi uşor să nu fac parte din disperaţi, pentru că am experimentat, fără voie, multe din „lipsurile” care ne vor veni şi ne vor stăpâni. Nu le iau ca lipsuri, pentru că ştiu că fără ele se poate trăi, existenţa nu este pusă în pericol. Ceea ce ni se va lua, Dumnezeu ne va da! (un plural necesar!). Ceea ce azi nu s-ar concepe inexistenţa a ceva pentru viaţa, atunci va fi posibil căci gândirea altfel va fi. Cei ce azi au un copil mic ar spune că ceea ce va veni va fi un chin! Nu, nu va fi deloc, copiii aceea vor creşte frumoşi şi sănătoşi pentru că ei vor avea alte necesităţi, alte condiţii de îndeplinit. Cei ce vor fi copii luminii vor avea acele mame pe care „Dumnezeu le-a luat în braţe”! Ei se vor naşte direct „sus”, nu vor mai începe prin a lupta pentru a doborî bariere şi a cuceri baricade.

Se va percepe oare, ca moarte, nemoartea, trecerea în acele diferite dimensiuni, pe care acum oamenii nu le percep în nici un fel, judecând cu noţiunile spaţiului real? Se va întâmpla invizibilitatea unora pentru alţii? Eu spun Da, la un moment dat unii vor pieri din orizontul vizual al mulţimii, fără însă a se putea spune că au murit. Nu va fi moarte în sensul actual, totdeauna. Se vor petrece chiar minuni. Toate într-un vârtej ameţitor, o ştire va urma imediat alteia... Primii vor fi invizibili cei care sunt pregătiţi să sară „mai sus”, cei care acceptă că pot “sări”, apoi şi cei mai puţini săritori, dar totuşi săritori, nu vor mai fi văzuţi de cei rămaşi în acest „acum”, „aici”. Puţini vor merge foarte sus, ceva mai mulţi sus. Pentru cei ce vor urca, schimbările se vor simţi. Tehnologiile lor se va baza pe actualele cuceriri ştiinţifice transpuse în alte concretităţi materiale, specifice nivelelor lor. Vechile principii fizice se vor reajusta la noile condiţii şi particularităţi. Viteza luminii va fi o viteză depăşită, cu înţeles dictat doar de existenţa ca atare a luminii. Detaliile sunt prea consistente ca să poată fi sintetizată în câteva idei...

Omul ca părere

De la origini şi până azi oamenii au tot încercat să sfideze legi. Mai ales să învingă moartea. Să inventeze maşina timpului. De ce toate acestea? Pentru că şi-au conştientizat natura imperfectă. Pentru că şi-au asumat responsabilitatea pentru ce sunt şi ce fac. Şi totuşi vor să dea timpul înapoi pentru că nu sunt în stare să traiască împăcaţi cu această responsabilitate. Şi tocmai această neîmpăcare îi tranformă, îi face oameni.

Azi, viaţa a devenit o luptă. Azi oamenii sunt mai maşinării ca niciodată, mai robotizaţi, mai concreţi, trăind sub implacabila deviză a raţionalităţii. Azi este lumea este o lume care uită că are suflet.

Dar eu mă voi încăpăţâna să spun că-l are, doar că s-a robit nimicniciei materiale şi a uitat că este un întreg dat fiecărui individ. Un om este un corp şi un suflet. Dar mai mult decât atât, sufletul e omul, corpul este doar o carcasa menită să-l protejeze. Omul este mister, un mare mister, este un infinit, complex şi abstract, condamnat la o existenţă lumească. Şi toţi sunt egali, căci toţi cântăresc doar douăzeci şi unu de grame. Toţi cei care mor au cu douăzeci şi unu de grame mai puţin decât aveau când erau vii. Douăzeci şi unu de grame ce îi face să poată chiar să zboare. Cei morţi par mult mai grei decât erau vii. Astfel se înţelege că oamenii nu mor decât în existenţa re-ală. Şi nici nu se nasc decât pentru a exista material. Oamenii nu mor, doar rătăcesc liber între Pământ şi Cer. Suflete moarte nu există... Ele doar pleacă în neantul acualităţii, pentru a redeveni, într-un anumit fel, o altă realitate...

În viaţă nimic nu este întâmplător. De mii de ani se spune asta. Toate evenimentele sunt întâmplări care au un motiv anume, motivele sunt dirijate de ceva, de cineva, ce aparţine unei alte dimensiuni. Toate ţin de necesitatea existenţei fizice care pare a avea o mare importanţă. Motivele sunt aduse în faţa omului, de ceva, de cineva, atunci când are nevoie să le aibă, fie că le vrea, fie că nu le vrea, fie că le doreşte, fie că nu le doreşte, pentru că întâmplătoarea faptă îi este absolut necesară.

Orice, totul, stă sub semnul întâmplării, care începe chiar cu ziua, luna, anul, ora naşterii şi se continuă cu toate momentele cotidianului. Chiar banalele intrări în librării şi alegerea unei anumite cărţi, pierderea unui tren ori întârzierile date de aglomeraţii, au explicaţii pe care oamenii le trec la capitolul simplelor întâmplări şi coincidenţe. Şi spun doar, fiindcă nu au curajul să creadă, că în viaţă nimic nu este întâmplător, pentru că oamenii, deşi limitaţi, vor să prezică acel neprevăzut, încearcă să dea ordine haosului vieţii lumeşti. Încearcă oamenii asta pentru că îşi vor o explicaţie în faţa infinităţii lui “De ce?” şi a infiniturilor “De ce?”.

Se spune că nimic nu e întâmplător pentru că nu se poate concepe existenţa altfel. Daca nu aşa, atunci cum? Şi poate că cei care spun asta au dreptate. Poate nu sunt oamenii îndrep-tăţiţi să pună la îndoială veridicitatea acestui “se spune”, ori poate că oamenilor le este frică să nu fie cumva chiar adevărat.

Am comis eu un păcat. Unul suprem... Am comis păcatul de a mă răzvrăti împotriva legii naturii, în care, aici, oamenii o trăiesc. Maşina timpului nu vreau să o inventez şi ştiu că nici un om nu o va putea face. Timpul este cel care face şi desface lumi. Timpul dă înţeles a ceea ce nu se poate înţelege pentru cei care dau înţeles timpului.

Ce-ar fi fost dacă Adam nu ar fi muşcat şi el din fructul oprit, dacă ar fi avut parte de acea eternitate promisă? Ar fi fost oamenii de azi meniţi neantului? Ar fi ştiut ce să facă în acea lume în care timpul nu e măsurat pentru că nu există? Sau, ce-ar fi fost dacă un om s-ar fi născut în altă zi, sau altundeva? Ce-ar fi fost sau cum ar fi fost dacă s-ar fi născut altfel, altcândva, altcumva, dacă alţii îi erau părinţii?

Tot oamenii, cei care sunt conştienţi de ei înşişi, spun că viața le aranjează pe toate aşa cum ar trebui să fie, de parcă există o ordine şi există un “aşa cum ar trebui”. Nu-i deloc dificil, greu, ca, involuntar, orice om să se gândească în ce măsură controlează el cursul faptelor, să se gândească dacă oamenii sunt cei care au descoperit cum şi cu ce se măsoară timpul sau dacă timpul le măsoară trecerea…

Sunt numărate bătăile inimii... Şi ele sunt în consens cu timpul. Sunt supuse aceluiaşi ceasornicar... La nivelul biologic, el, Timpul, controlează viaţa. Iar oamenii îl blamează, atribuindu-i eşecurile, temerile, ezitările, chiar şi ireversibilitatea. Mai ales ireversibilitatea, curgerea pe lângă om sau prin om, pentru că omului, deşi mândru de tot ceea ce este, are o frică enormă de dusul fără întoarcere al timpului.

Oamenii îşi trăiesc viaţa vânându-l, sau, cum nu-l pot ucide, încercând să-l conserve...

Cei care îl vânează sunt cei care-şi afundă picioarele în pământul avid de materie, încercând, chiar reuşind, să arunce sufletul neantului. Iar ei rămân roboţii care nu se mai ruşinează a-şi pierde onoarea, a minţi, a ucide, a fura, a-şi tranşa carcasele în schimbul unor plăceri ce, aşa obţinute, fac sufletul să se scârbească de carcasa în care au stat şi să-i sterpească viţa neamului.

Cei care îşi conservă încearcă să evadeze cu totul din limitele pământescului şi să se înalţe, trup şi suflet, spre a nu rămâne, nicicând, o carcasă menită a fi doar simplă cenuşă modelată, ce într-un final se va demodela. Aceştia încearcă să fie deţinătorii timpului, chiar să-l răpună, neconştientizând sau nevrând a conştientiza această imposibilitate a gândului. Sunt cei care, prin fapte şi trăiri, rămân totdeauna uitaţi de timp şi amintiţi mereu de cei care ar putea să le urmeze exemplul... Dar nimicnicia nu le permite să fie decât vânători, simpli căutători de iluzii, pierzând trenul eternităţii.

Cumva, cândva, toţi ajung să înţeleagă pierderea logicii existenţei şi a trecerii fără sens. Îşi realizează crimele pe care, de-ar fi materiale, justiţia umană le-ar cataloga abominabile. Atunci, pentru ei începe lupta, căutarea drumului pentru izbăvirea de păcate. Abia atunci, când n-ar mai avea ei nimic de pierdut, timpul se reia pe sine de la ei, lăsându-le răgazul de a contempla dezastrul. Atunci el se autoconsevă, pentru ca ei, marii vânători să aibă înţelesul deplin al propriului trecut. Ei, şi cei de lângă ei, următorii lor, bat drumuri înfundate de trecut.

Vânătorii, toţi, şi-ar dori să se renască, să se nască în continuu, pentru că realizează ceea ce le-a scăpat, în viață, netrăit. Dacă ar fi după ei, s-ar naște constant pentru a trăi tot, pentru a vâna tot timpul. Mai rar să-l conserve.

Dar pentru alții, unii dintre toţi cei care sunt parte a lumii, același timp, are o altă măsurătoare. Pentru cei care au curajul să-și țina inima, încă vie, pe palme și să-i simtă fiecare pulsație, pentru cei care se aruncă asupra senzaţii de Viu şi o devorează cu o intensitate tulburătoare, pentru ei, pentru ceilalţi, nu se măsoară în secunde, nici în ore și nici în ani sau decenii, ci în riduri. În ridurile de pe fruntea lată care trădează profunzime sau în ridurile aparute în colţul ochilor, de la prea multul nesomn al vegherii, de la iubirea oferită lumii, de la prea multe visele pentru care luptă spre împlinire, fără pic de remușcare, de la prea multe lacrimi pentru ceilalţi. Pentru ei timpul nu e decât posibilitatea desprinderii de banalitatea cotidiană, pentru ei timpul înseamnă fapte şi trăiri, la un loc.

Şi mai sunt unii care stau şi vânează timpul altora, pentru care timpul, are o cu totul altă măsurătoare. Sunt cei care nu se sfiesc să prindă inimi în gheare pentru a le fura bătăile, mai ales atunci când au motive să fie accelerate, cei pe care trăirea de om viu îi înfurie şi vor să o devoreze, cei cărora tulburarea, deznădejdea şi înfricoşara celorlalţi le este gând de împlinire. Timpul lor trece mai repede, dar cât de repede trece se poate să se vadă din cât de mult şi repede se urâţesc. Feţe boţite, corpuri diforme, priviri încruntate şi întunecate, vorbe răcnite, carcase desprinse din barda sau toporul ceasornicarului ce trebuie să stea de pază timpului celorlalţi. Spatele îndoit şi gura căzută, bolile furiei şi neputinţei de a birui oricând, oriunde, oricum, sunt semnele lacrimilor pe care le-au vărsat ceilalţi, atinşi de unitatea de măsură a timpului lor: ura.

Da! Omul este cronometrat... Oamenii sunt doar niște călători prin azi și prin mâine. Dar bine că, acum, e așa și nu altfel. Bine că există şi trupul și timpul și ireversibilitatea. Şi e bine că lumea nu depinde de fiecare, că totul se mediază. Ar trebui să se recunoască, totuși, că, altfel, ar fi o responsabilitate mare.

Bine că oamenii exista și astfel pot fi şi fericiţi, iubind, iubind lumea, iubind viața, iubind semenii. Acestă viață nu a fost dată pentru a fi întrebată, pentru a fi luată la întrebări de alţii, sau pentru a i se cere explicații. Trebuie trăită, acum cât încă e să fie trăită aşa, aici, prin și pentru idealuri, pentru ca nimeni să nu fie menit uitării. Într-adevar, în viață nimic nu e întâmplător. Cele douăzeci şi unu de grame nu trebuie să fie aruncate la gunoi sau în neant. Ele sunt totul şi ele sunt cele care trebuie lăsate să trăiască acele coincidenţe prin care Dumnezeu vrea să rămână anonim.

Cele douăzeci şi unu de grame reprezintă totul. Reprezintă egalitatea pe care oamenii-carcasă o uită şi îşi arată muşchii altora şi vieţii pe care ei vor să o ordoneze, împotriva nimic întâmplătorului. Dar tocmai egalitatea pierdută de ei îi face să fie doar un car mare strivit de buturuga mică ce îşi apără, neîncetat şi fără odihnă, miezul de numai douăzeci şi unu de grame. Buturuga mică ce în faţa oricărui car se aşează pentru a salva alte şi alte douăzeci şi unu de grame, cu orice preţ, cu preţul de a exista drumuri pline de care învechite sau nemişcate, ori chiar al eliberării în neant a ceea ce nu poate fi altfel eliberat. Căci nimic din toate, nu e decât întâmplare deloc întâmplătoare ci necesitate ce trebuie împlinită şi împlinire ce nu poate fi, în nici un fel, oprită.

Curând, la poarta adevărului

Se tot adună nori negri! Se tot adună nori de ploaie şi furtună, peste Pământ. Şi se tot adună nori şi mai negri peste lume. Şi doar fulgere, mai totdeauna de neobservat, fac să se simtă că mai este încă deschisă o cărare înspre seninul înalturilor.

Aleargă toţi, care încotro, de frica ploilor ce vin fără încetare. Îşi caută învelitori care să nu-i oblige să-şi schimbe hainele, fiind prea ocupaţi cu a continua să arate la fel, să arate ca şi cum nimic nu ar fi schimbat. Să arate că ploaia nu-i poate scoate din marea neputinţă a renunţării la comoditate, pentru a gusta din şiroirea picăturii de ploaie ce le-ar putea spăla urma lacrimilor de pe obraz.

Aleargă lumea în lung şi-n lat, nemaiştiind când soarele se trezeşte, privind zorii fiecărei zile cu o pervertită dorinţă de a se privi în plină lumină. Aleargă mereu până la răscrucea drumurilor de care a uitat, ca şi cum ar fi rămase de undeva din începuturile existenţialităţii sale, deşi sunt rămase în nemişcare din seara de dinaintea dimineţii în care îşi dă seama că drumurile există, dar nu-şi mai au rost căci între timp sensurile s-au bulversat.

Prea plină de alergătură, lumea-şi dă cu stângul în dreptul, preferând să meargă de-a buşilea. Plini de oboseala greutăţii hainelor îmbâcsite pe dedesuptul învelitoarelor, oamenii se înghesuie să se lase prinşi într-o ipocrită, hipnotică, spirală absorbantă înspre adâncurile fără suflarea vieţii.

În toată această irealitate acceptată de din ce în ce mai mulţi decăzuţi în automatismul cotidianului trai de supravieţuire de la o zi la alta, prin norii lumii, prin norii de ploaie, în umbra fulgerelor nopţii, se vede umbra luminii în care se vede ivit străjerul porţii.

Alergătorii-şi caută drumuri, nemaivăzând altceva, crezând mereu că dacă vor fi să se coboare vânturi de pe crestele munţilor, norii se vor destrăma şi seninul cerului se va lăsa văzut, că vor putea să-şi arate măreţia avuţiei ce acum o poartă pe sub învelitorile ce şi le au spre a le feri de ploaie. Dar n-au timp să se descotorosească de năravuri, apucături şi învăţăruri pervertite, şi să-şi arate chipul înseninat.

Deasupra de norii lumii, deasupra de norii iernii, deasupra de izvorul fulgerelor, deschisă este poarta spre care nimeni nu se lasă dus azi, dar vor încerca să ajungă, cu ultimile zvâcniri, mâine. De marea alergătură a timpului pierdut, nu mulţi vor ajunge să privească înspre ea, puţini vor privi prin ea şi doar câţiva vor avea curajul să o treacă. Şi se va putea privi vacarmul de dus şi întors al celor care şi-au uitat îndemnul ce l-au avut, cerându-se trecători, ori îmbulzeala celor care îşi vor deşerta comorile străjerului, spre a le fi mai uşoară şi grabnică trecerea. Şi cei ce veşniciei se vor vrea trăitori în bogăţii vor căuta să ceară să li se dea, ori de nu, să ia, şi să rămână aşa cum sunt acum, crezând în ceea ce trăiesc acum.

Curând, la poarta adevărului, se vor înstrăina cele rele de cei buni şi cele frumos făcătoare de chip de acei care şi-au ascuns chipul sufletului urâţit de netrebniciile pentru care n-au precupeţit a se vinde pe sine ori pe neamul său. Şi de trecut vor trece nu acei ce îşi vor dori să treacă ci acei care vor avea toate motivele să fie aleşi să treacă, semn al răsplăţii că s-au voit demni de a trece. Curând, la poarta adevărului, mulţi vor îngenunchia abia când poarta se va închide...

Spre Lumină, prin Lumină

Dinspre trecut înspre viitor, totul trece prin prezent. Prezentul este cel care dă sens vieţii. Ceea ce a fost este doar ceea ce a fost, ceea ce va fi este doar ceea ce se va trăi, ceea ce este, este ceea ce se trăieşte...

Ceea ce a fost este piedestalul pe care stă fiecare, mai mare, mai mic, dar este doar un conglomerat pe care scormonindu-l e greu să se mai vadă ceva care să întregească o faptă. E doar un cumul de judecăţi pentru proprie înţelegere, nicicând la dispoziţia altora. Fiecare, este dator să ştie, fără infatuare, cu demnitate şi curaj, să vadă cât de înalt are podiumul şi, cu tot atâta demnitate, să nu îl învelească în mucava, mucava pe care să o coloreze şi să o facă frumos mirositoare cu parfumuri de împrumut, şi sclipitoare, cu vopseluri pe care să le cumpere, plătind cît nu fac. Căci ploaia tot va veni şi mucavaua se trasformă într-un înveliş lunecos şi mirositor urât.

Ceea ce va fi este, privit din momentele actualităţii, ceva care s-ar putea modifica după dorinţa momentului. Este ceea ce în orice moment este ignorat. Cuvinte aromate în prezent sunt văzute ca definitorii pentru clipele când nimic nu va mai fi la fel. Este văzut ca şi o ecuaţie în care s-ar putea modifica amploarea unei necunoscute după propria dorinţă. Doar că nu toate au puteri pare, ca să se poată ca şi ceea ce este negativ să dea sens pozitiv expresiei, când ecuaţia ajunge să fie rezolvată. Ceea ce va fi, dureros, este văzut prin prisma lui “poate” care, pus în modul, ar putea fi pozitiv. Însă nu-i este dat omului să fie cel care face ecuaţia şi nici nu-şi are dreptul de a scoate modulul din buzunar.

Ceea ce este... este ceea ce are omul în puterea pasului pe care are, sau nu are, curaj să-l facă, are, sau nu are, puterea de a se privi în ochi cu semenii, are, sau nu are, demnitatea cuvântului pe care şi-l dă, are, sau nu are, bunul simţ de a nu minţi, de a nu se da nevinovat sigur, pentru a pune în spatele altcuiva, ceea ce lui i se întâmplă ca urmare a marii sale neputinţe de a se privi în oglindă. Ba chiar şi când face asta, deşi nu-i place ceea ce vede, se proiectează în lumea pe care a spus - din credinţă sau din făţărnicie - că nu îi este aproape, lumea curvărăsiei, şi caută să dea cu leuca în cap, strigând tot ei după ajutor. Şi se miră că, atunci când vor veni cele ce vor fi, se va spune că sunt loviţi cu leuca.

Ceea ce face acum, nu vrea să creadă că este amprenta a ceea ce va fi, amprentă pe care nimeni nu o poate şterge sau modifica. De acum pentru totdeauna! De faptă hotărăşte omul, faptă trebuie să facă, de vorbă spune că va fi, vorba trebuie să-i fie auzită. Dar de unde ar putea să ştie omul că aşa să fie? Îi trece prin gând să privească judecăţile din podium şi să înţeleagă adevărul? O fac cei care nu şi l-au acoperit cu mucava, ca şi cum ar fi pus un preş peste gunoi. Dar cum să o facă cei care au îngropat gunoiul sub preş? Sub preş nu intră în nici un fel lumina, ca să se vadă de cumva, în gunoi, nu este şi o piatră de mare preţ şi că, de stă mult acolo, se împreună cu gunoiul şi tot gunoi ajunge.

Şi vorbesc toţi despre mersul spre Lumină şi de mersul prin Lumină... Dar oare cum să se ajungă în Lumină când, ceea ce este acum, este plin de întunericul făptuirii cu proprie pornire a ceea ce sieşi nu şi-ar dori niciodată? Dar cum să poată să scoată capul de sub preş, dacă tot se preocupă de a pune totul acolo, ca şi cum dacă ştie doar el, şi se ascunde, sau pune un pumn în gură celor care mai ştiu, să vadă că atunci când ar fi timpul Luminii dispar pumnii puşi în gură şi Lumina le arată celorlalţi că el spatele, până mai ieri, l-a întors Luminii şi că a stat mereu cu spatele la Lumină?

Se vrea mersul spre Lumină... Dar nu se vrea mersul prin Lumină. Şi n-are cum să se ajungăacolo dacă se orbecăie în minciună şi cârdăşii...

Ceea ce va fi, trece prin ceea ce este acum...

Lumii noi, noi, veniţii

De ce mă mai întrebi, şi mă tot întrebi, de unde vin? Ştii foarte bine, chiar şi fără să îţi mai răspund eu. Tu mă cunoşti de-atunci de când priveam fiecare dintre noi încotro vom merge. Mi-am ales eu să plec înaintea ta, doar pentru că aveau nevoie de mine, doar pentru că patimile celui ce era aşteptat erau foarte mari. N-am avut timp nici să-ţi spun încotro merg şi când ne vom mai vedea, dar întrebarea ta am auzit-o. Ardea prea tare focul, trebuia să nu-l las să ardă şi să se ascundă în adânc. Ştii şi că limbile lui au vrut să mă prindă şi pe mine, cum şi pe tine să te prindă au vrut. Nu m-au ars, dar m-au atins, semnul lor îl port pe mine.

De ce mă mai întrebi de unde vin? Ştii bine că ne-am întâlnit când veneam din lumea nouă şi că tot acolo mă voi întoarce, cu tine împreună, ca şi atunci când lumea aceasta era nouă. Dacă nu ţi-am răspuns la întrebare crezi că acum când m-am trezit am uitat ceea ce ţi-am promis? Crezi că am uitat că priveam amândoi acelaşi orizont în care se vedeau umbre noi şi tu, văzându-le mi-ai spus că acolo vei veni ca să topeşti gheaţa ce vedeam cum este adunată sub pragul casei celei noi ca să stea totul în nemişcare?

De ce nu-ţi vine să crezi că, atunci, când tu deja ştiai ce vei face, eu te ascultam şi acum ştiu tot ceea ce mi-ai spus? Ştii că vorbisem să vin în urma ta, acolo unde găsisei tu locul, şi să fim amândoi topitori de gheţuri, dar ştiind şi tu că eu pot fi chemat, dacă e nevoie, altundeva, nu mi-ai cerut să-ţi promit decât că voi veni să rămân lângă tine dacă vor încerca să îţi îngroape picioarele în gheţă. Şi acum, vezi bine, când gheaţă e împreujuru-ţi, sunt prezent.

De ce nu-ţi vine să crezi că acum, când am venit, te-ai lăsat ademenită de lucitoarea gheaţă şi nu-ţi vine să îţi iei ochii de la ea doar pentru că atunci când ai încercat să o topeşti, te-ai trezit cu mâinile murdare şi ca să te cureţi a trebuit să arzi o parte din tine şi să o laşi semn prin care umbra gheţii să te găsească? Te uită în urmă şi înspre acolu unde ai să mă vezi, tu ai să vezi şi urmele arsurilor din tine!

Acum mă vezi, mă simţi, mă ştii. Am venit fiind venit de acolo unde vom merge şi unde ştim foarte bine ce va fi. Nouă ni s-a dat să ne întoarcem în viitor din prezentul de aici. Ceea ce ne este dat acum să trăim nu este ceva ce nu ştiam. Îţi aminteşti şi tu. Se simte chiar dacă tu acum fugi de răspunsurile pe care le transformi în întrebări, chiar dacă din realităţi faci mari împotriviri.

Acum te văd, te simt, te ştiu. Eşti aici cu toate formele de trăiri pe care le-ai împrumutat copilăreşte. Eu sunt singurul care îţi văd copilăria ce acum a trecut în adolescenţă şi mergi repede spre adevăratul început al vieţii. Ceilalţi n-au cum să vadă asta, ei văd totul prin trecerea timpului şi prin faptele timpului, prin urmele ce pe tine s-au pus. Şi de aceea nu au reuşit să vadă în tine ceea ce erai ci doar ceea ce ei credeau. Din împrumutatele de la ei obiceiuri, acum, când se mişcă vremurile şi se clatină lumea vechiului, îmi spui că mă priveşti altfel, dar mă priveşti cum ştii că mă tot vei privi.

Vin din lumea care va fi ca să mergem în lumea ce pentru toţi va fi. E una şi aceeaşi doar că puţini vor să ştie că şi tu şi eu, oricum ne-ar fi spusa, avem dreptate. Te-au făcut acum să taci, dar ceea ce ai spus nu poate fi şters şi neştergerea te va face să îţi aminteşti că trebuie să spui. Lumea nouă şi te tine va fi vestită. O lume în care ştiam amândoi că mulţi din cei care acum sunt prin preajmă, nu vor mai fi în preajmă. Îţi aminteşti cine nu va mai fi?

De demult, din Ceruri [6]

-continuare din De demult, din Ceruri [5]-

Aşa cum luptau alături, Lira şi Dio păreau a fi o singură rădăcină a unui neam. Una câte una nălucile se topeau în văzduh, aşa cum ceaţa se topeşte în miezul fierbinte al zilei. Văzându-şi puterile că se pierd şi nu-i poate dovedi în luptă dreaptă, cel întunecat, crezând că forţa le vine de la Soare, se gândi să-i acopere faţa luminoasă. O beznă rea a învăluit Pământul şi cumpăna bătăliei s-a aplecat iarăşi spre întuneric. Trei nopţi grele ca un păcat, trei nopţi cumplite au încercat să zdruncine credinţa Pământului în forţa Luminii. Trei nopţi nesfârşite ca foamea, Lira şi Dio au luptat fără să vadă, încercând să-i biruie vrăjmăşia. Doar Marele Lup Alb mai desluşea câte ceva înspre Întuneric.

În vâltoarea luptei, flăcăul a izbit cu Paloşul său Scutul pe care fata îl ţinea în mâna ridicată. Din izbitură a tâşnit flacăra unui fulger şi, la lumina ei, a zărit brăţara de la mâna Lirei. Era o brăţară la fel ca şi a lui. Era brăţara sora geamănă brăţării sale!

Şi atunci s-a întâmplat minunea a regăsirii celor doi. Flăcăul şi-a amintit tot! Şi-a amintit cine este, de unde este şi de ce îşi dorise să se nască pe Pămînt! Şi-a amintit clipa în care a cioplit-o pe Lira dar şi de ziua în care o pierduse. Cel mai important era însă faptul că şi-a amintit, că este fiul Cerului şi că poartă în sine Lumina! Dio, amintindu-si, şi-a regăsit propria-i divinitate. Regăsinduşi-o, bezna din juru-i a început să se retragă.

A fost de-ajuns atingerea Paloşului şi Scutului, armele lor în lupta contra întunericului, o singură secundă, ca să se regăsească. Era încă lupta în toi, când, privindu-se i-a spus:

- Lira de atâta timp te caut!

- Şi eu Dio, te aştept de atâta vreme!

Când lupta s-a încheiat şi Lumina s-a arătat iarăşi pământenilor, s-a auzit glasul Marelui Lup Alb:

- Ai trecut şi ultima încercare, Lira! Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta care duce către Înaltul Cerurilor!

- Chiar şi această luptă a fost o încercare? Doar o încercare?

- O încercare a fost Lira. A fost cea mai importantă încercare. Dar aşa ai primit şi încă o învăţătură. Chiar şi Prinţii Nopţii pot deveni slujitorii Luminii. Ei apar atunci când fiinţa se pregătelte să vadă. Până la acel moment îi apar doar slujitorii de rând. Şi pot atrage spre lumea umbrelor căci nu se arată în calea lor o piedică prea mare, neputând omul să deosebească prea bine. Ba, mai mult, cuvintele lor sunt dulci şi omului i se par a fi ei călăuzele drumului cel bun. Cei ce nu merită nemurirea, cei ce nu vor să se întoarcă acasă, nu caută să se alăture celor care vor să-şi recâştige adevărata libertate. Ei se mulţumesc cu libertatea care nu au curajul să o numească singurătate, crezând că aşa îşi găsesc izbăvirea. Tu eşti gata să fii li-beră pentru că nu ţi-a fost teamă că, respectându-ţi legământul, îl vei avea mereu alături pe Dio. Spuneam că şi Prinţii Nopţii pot deveni slujitorii Luminii. Acum ştii că întotdeauna acolo unde apare o umbră, există în mod sigur şi o mare lumină în sufletul omului. Leacul se află în inima Răului; fiecare bătălie dintre sufletul omului şi om îl face mai puternic!

Şi i-a pus în mână o legătură cu şapte chei.

Din curmătura munţilor apăru şi Marele Cerbul Înstelat.

- Sunt sufletul neamului omenesc, Dio! Împreună cu Lupul Alb călăuzim omenirea către desăvârşire. O singură taină v-a mai rămas ascunsă: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se află Eternitatea…

Cerbul a bătut cu copita în pământ… Din rădăcina muntelui pe care se aflau s-a ridicat spre Cer o coloană de lumină. Axa Lumilor!

- Da, cioplitorule de stele! Este puntea pe care trec sufletele trezite, a spus Marele Cerb Înstelat. Iar acestea sunt cele şapte chei ale curcubeului, cu care, ştii, veţi putea deschide peceţile porţii… Trebuie să ştii şi tu, Lira, că Poarta are şapte peceţi, care se deschid cu cele şapte chei pe care acum le ţii tu în mână. Toate trebuie deschise...

Lira a luat la rând fiecare cheile, încercând să vadă de sunt puse în ordine.

-Fiecare pecete reprezintă un o poruncă a Cerurilor, o virtu-te, fără de care nimeni nu poate atinge Împărăţia Cerească. Prima este Ordinea, care menţine frumuseţea lumilor… A doua este Voinţa, fără de care nu există împlinirea ca realizare… A treia este Înţelepciunea, fundamentul pe care se înalţă orice, Lumile şi Cerurile… A patra este virtutea Înţelegerii, a cincea este Răbdarea, a şasea este Adevărul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a şaptea pecete este Milostenia, coroana celor puternici… Când vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvântul de trecere.

- Şi care este acest cuvânt?

- Fata mea, ca şi lumina, acest cuvânt este în tine şi l-ai purtat în tine dintotdeauna, căci dintotdeauna asta ai vrut şi asta ai simţit!

- Doar un singură trăire mi-a fost să o simt, totdeauna. Cuvântul acesta îl ştiu. Cuvântul de trecere este Iubirea!

Şi numai ce a rostit Lira cuvântul şi totul în jur şi-a schimbat înfăţişarea.

- Aceasta este forţa iubirii! rosti Marele Cerb Înstelat. Cine oare i-ar putea rezista? Este cea care vindecă, rodeşte, înalţă! Este ţelul şi Călăuza deopotrivă!

- Mergeţi cu bine! le mai strigă Marel Lup Alb, în timp ce Lira şi Dio deschideau peceţile porţii.

Povestea vieţii Lirei şi a lui Dio nu s-a încheiat aici. Când au ajuns în Cerul împodobit cu râuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat şi le-au sărbătorit întoarcerea şi biruinţa timp de care nimeni nu a ţinut cont. Lacrimile îngerilor s-au transformat în Rouă de lumină care a căzut pe pământ şi s-a transformat în nestemate. Povestea lor continuă, Cerul aşteptând alţi noi mari învingători, alţi deschizători de peceţi, alţi doritori de libertate, pe toţi cei care trăiesc în Iubire şi se bucură iubind.

De demult, din Ceruri [5]

-continuare din De demult, din Ceruri [4]-

Nu doar că avea în mână Scutul de Lumină, dar, când Colţii de Piatră au început iarăşi să se mişte, un sunet cristalin s-a înşurubat în aer şi Lira s-a trezit în faţa Sfatului Bătrânilor. Trebuia deci să mai afle ceva. Şi de la cei 12 bătrâni a aflat despre libertatea adevărată, libertatea sufletului:

- Nu uita! E liber doar cel care face binele şi numai binele. Binele se află sădit în fiece fiinţă, dar nu este uşor de scos la lumină. Binele nu trece prin gândurile omului, el este doar faptă. Ţi-a mai spus despre asta şi bătrânul înţelept. Trebuie să-l faci şi trebuie să-l laşi să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalţi, aşa cum izvorul împarte tuturor apă curată. Binelui nu i se mulţumeşte, despre el se află doar în roade.

A aflat aici şi de la cea care îşi întorsese faţa de la întuneric, de la cea care i se spunea Baba Mare, căci avusese puterea cea mare de a se lupta cu întunericul căruia în tinereţe i se dăduse crezând că-i va fi mai bine, desfăcătoarea de farmece, Descântecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă.

- În lumea în care te afli, Lira, în lumea oamenilor, umbrele însoţesc lumina, noaptea se plimbă în urma zilei vrând să o facă tot mai mică, noroiul trăieşte ca să hrănească floarea, apele izvoarelor sunt pustiite de cuvinte întunecate. Lumea e o continuă schimbare şi decădere, de aceea tu trebuie să înveţi să laşi liber şi să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsărilor înlănţuite şi jocul să-l redai copiilor. Descântecul, schimbă faţa lucrurilor aducând Binele. Dar să iei aminte că unii îi spun descântec şi la înveninatul cântec al legării, când folosesc forţa vicleană a Răului spre a face pe oameni de a întoarce spatele Binelui, prefăcând într-o clipă orice libertate într-o legătură întunecată. Să iei aminte şi să pleci de lângă măsluitorii de destine, prea mărinimoşi în a spune că le vor numai şi numai binele, în a da sfaturi şi a spune părerea lor doar ca să afle ceea ce îşi vrea omul, pentru ca pitrocind mintea omului să bage în el groaza ce îi fură libertatea. Descântecul Luminii doar, cel care Cerurilor cere libertatea sufletului, să-l spui, oricând zornăitul lanţurilor ferecătoare îţi va fi dat, pe oriunde ar fi, să-l auzi.

***

Dar o întâmplare a schimbat ordinea şi faptele zilelor.

În noaptea naşterii Noului An o nenorocire s-a abătut asupra Împărăţiei Lupului Alb: paznicii hotarelor au adormit iar Întunecatul năvăli, sperând să pună stăpânire pe toate. Lupul Alb, care ştia de mult că hotarele sunt cercetate de ochii ce luceau de dorinţa urii, se străduia din răsputeri să-i ţină departe ori, de era nevoie, să le ţină piept:

- Lira, am fost prinşi nepregătiţi… Mă aşteptam ca lupta să înceapă, căci ei au nevoie de sufletele oamenilor. Nu ştiu însă cum de au adormit sau cum au fost adormiţi paznicii. Acum nu ştiu care va fi soarta luptei. Nu vreau să te prindă şi să te ducă pe tărâmul umbrelor, vreau să-ţi deschid Poarta, aşa cum ţi-am promis… Să pleci în Ceruri... Dar să nu uiţi niciodată ce ai învăţat la noi! Pământul este oglinda Cerului. Legea e aceeaşi oriunde te-ai afla…

Spusele lui erau pline de durere. Nu se simţea frica, mai degrabă hotărârea-i de neclintit de a învinge, ori, dacă nu va putea învinge, să piară pentru totdeauna. O hotărâre şi o încrâncenare ce pornea din amintirea timpurilor mai vechi în care avusese de luptat cu aceiaşi nelegiuţi, puşi să lupte de cei care îi stăpâneau, cei mai întunecaţi dintre întunecaţi.

-E timpul să te grăbeşti, Lira! După ce vei trece tu voi închide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hoţii de Lumină să nu poată urca în cer. Sufletele pământenilor nu vor mai găsi niciodată drumul care duce la Ceruri.

Prima tresărire a Lirei a fost de bucurie. Clipa pe care o visase ani de-a rândul, clipa întoarcerii la Dio, sosise… Dar preţul i se părea prea mare, mult prea mare… Nu putea părăsi această Ţara în care o crescuseră toţi cu răbdare şi iubire, acum când Întunericul era gata să o supună şi să o înrobească pentru totdeauna:

- Opreşte-te! Opreşte-te Mare Lup Alb! Eu rămân şi lupt alături de tine, până vom birui sau până vom muri! De la voi am învăţat să schimb cumpăna sorţii ca să împlinesc destinul!

- S-ar putea să nu biruim şi atunci, aşa cum ai spus şi tu, vom muri, iar moartea înseamnă pentru tine că vei rămâne pentru totdeauna pe Pământ, sclavă a vieţii de aici.

- Dar s-ar putea, şi asta trebuie să fie, să învingem! Ce trebuie eu să fac pentru a-i învinge? Spune-mi!

- Tu ai Scutul de Lumină, dar nu avem Paloşul de Lumină al Străbunilor. Este o singură scăpare. Pe lângă Stânca Focului, acolo unde se adună salamandrele stropite cu smarald şi topaz, îşi aduce oile un păstor care a primit în dar Paloşul de Lumină al Străbunilor. Pe cel care are Paloşul, greu îl poate învinge cineva în lupta dreaptă. Te du tu şi-l roagă pe păstor să ne ajute.

Ca vântul ce mână furtunile din urmă a alergat fata să-l cheme şi să-l aducă în ajutor Ţării care o ocrotise şi îi dăruise tainele ei pe cel care putea schimba soarta luptei cele mari…

A ajuns în faţa Stâncii Focului ce îşi usca muşchiul verde în căldura soarelui. Pe pajiştea din jurul stâncii, păşteau mioare albe, păzite de un câine. Un fir de melodie catifelată a atras-o spre intrarea unei peşteri, unde a zărit, lângă foc, un flăcău care cânta din fluier. Avea privirea adâncită înspre departe de parcă ar fi vrut să desluşească o taină. Lira s-a oprit ca fulgerată, inima începuse să-i bată nebuneşte, de parcă ar fi vrut să iasă din piept şi voia să alerge în braţele celui care o privea încremenit.

“Dio! Dio cioplitorul de stele!”striga sufletul ei.

Ani de-a rândul privise stelele, căutându-se pe sine, căutând pe aceea care o cioplise Dio, din inima lui, chemând-o la viaţă. Noapte de noapte adormise, sperând că, într-o zi, Dio o va strânge la pieptul lui ca altă dată, regăsind-o. Simţea că se întâmplă minunea întâlnirii lor, pe acest Pământ al florilor şi al izvoarelor curate. Simţea cum se învârte totul în jurul ei, în timp ce fericirea îi umplea sufletul. Ca să ajungă până la Dio învăţase să fie liberă şi să iubească Adevărul, să îl iubească mai presus de orice.

Dar oare era Dio? Ce să facă Dio în peştera aceasta, departe de lume? Şi de ce o priveşte de parcă acum, pentru prima dată o vede?

Mirat, într-adevăr, păstorul a grăit către ea:

- Cine eşti tu, fată frumoasă ca zorile? Ce mare urgie te urmăreşte şi-ţi înspăimântă privirea de ai alergat până aici?

Ochii Lirei s-au înlăcrimat. “Să fie cu putinţă ca Dio să nu mă recunoască?”

Dar nu avea timp. Şi-a amintit de Împărăţia Lupului Alb, de Marele Lup Alb care rămăsese singur să se lupte cu Întunericul, sus pe creste. Nici de întrebări nu mai era timp şi nici de a povesti cu de-amănuntul. În doar câteva cuvinte i-a spus păstorului despre groaznicul pericolul care ameninţa Împărăţia Lupului Alb, rugându-l să-i vină în ajutor.

Fără să stea pe gânduri, flăcăul a luat Paloşul de Lumină al Străbunilor şi alergat, urmat de Lira, către locul înfruntării. Acolo au găsit o lupta era aprigă. Marele Lup Alb abia se mai zărea de nălucile şi arătări nepământene care se iveau pretutindeni. A intrat direct în luptă şi Paloşul, mânuit cu arta pe care nu şi-o ştia nici el, s-a prăvălit ca un trăznet peste cetele duşmane, risipindu-le în cele şase zări zări. Alături îi stătea Lira ce ridicase Scutul de Lumină, să-l apere de atacuri mişeleşti la care se pricepeau de minune slujitorii întunericului. Şi, ceea ce învăţase de la bătrînul înţelept, una din tainele sacre ale Pământului, de a transforma răul în bine, acum îi folosea: “Priveşte Lira şi ia aminte la bunătatea fără margini a Pământului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… În adâncul lui binecuvântat, răul este transformat în sevă hrănitoare, vreascul în fruct aromat, frunzele căzute în forţa care susţine pădurea. Priveşte şi învaţă!” Şi, ori de câte ori vrăjmaşul se năpustea asupra ei, îl preschimba în porumbel alb, iubitor de pace, şi-l trimitea în lume să o ducă spre oameni.

-continuare în De demult, din Ceruri [6]-

De demult, din Ceruri [4]

-continuare din De demult, din Ceruri [3]-

Bolnav fiind de un timp, timp în care n-a putut să cioplească fără să-i spună nimic, bătrânul s-a apucat să trebăluiască. Dio a trebuit să aştepte şi să-l privească atunci când s-a apucat să cioplească alte icoane. Nu l-a mai pus pe el, dar, privindu-l, Dio se întreba de ce munca cioplitorului de icoane i se părea că ar fi făcut-o şi el dintotdeauna. Chiar nu avea şi nu-şi găsea nici un răspuns. Când cioplitorul punea mâna pe un alt lemn, simţea furnicăturile în palme, simţea prin asta că palmele sale îi spuneau ceva. Şi i se încăl-zeau... Şi, până seara, tot la asta s-a gândit.

Era pe sfârşite ziua când bătrânul s-a oprit din lucru. Câteva icoane noi, ieşite din mâna sa, arătau chipuri care duceau cu gândul la adevărata fericire. După ce le-a privit, i-a spus lui Dio:

-Haide, flăcău, este timpul la care poţi întâlni Cerbii. Acum îl poţi întâlni pe Marele Cerb.

Flăcăul a luat în mâini icoana şi s-a lăsat purtat de de cel pe care îl ajutase spre grabnică însănătoşire înspre locul unde urmau să vină Cerbii. Drumul lor prin pădure nu arăta la început altfel decât cel pe care venise pe urmele ursului, după ce acesta lăsase mioara şi îl dusese la peştera cioplitorului. Dar deodată, aerul şi-a schimbat culoarea. Ceva viu şi luminos l-a umplut, hrănindu-l, în timp ce o pace infinită cuprinsese totul, ca o îmbrăţişare. Nu după multă vreme au apărut şi Cerbii. Era aidoma cum îi povestiseră bătrânii păstori: mândri, cu coarne înstelate. Stelele din coarnele lor erau la fel. Doar la unul singur înstelarea era dătătoare de lumină jur-împrejur.El era Marele Cerb... Când Marele Cerb l-a cercetat cu ochii, a simţit că o putere fără margini l-a cuprinse şi parcă îi turna tărie în trup. Fără să rostească vreun cuvânt, Dio a aşezat la picioarele Marelui Cerbul icoana.

- Îţi mulţumesc, fiu al păstorului, pentru acest dar al mâinilor tale…

- Cu drag îţi dăruiesc această icoană care e singura şi prima pe care am cioplit-o în viaţa mea. Dar, Mare Cerb, mă cunoşti?

- Te cunosc... Te ştiu de când ciopleai Stelele din Lumină şi chiar de mai de demult. Îţi ştiu ziua de mâine şi cele care vor urma. Şi pentru că ai ajuns la mine, după Legea Cerului, ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe, orice vrei… Cere-mi un singur lucru şi acela va fi al tău…

- Ai vrea să-mi dai Paloşul de Lumină al Străbunilor?

Marele Cerb parcă se aştepta la a i se cere Paloşul. Şi n-a stat pe gânduri să răspundă:

- Bine ai ales, al tău să fie! Dar nu uita: harul de preţ al Paloşului, puterea sa ce face pe cel care îl are să fie de neînvins, nu în tăiş stă ci în Iubire… El taie ceea ce este de tăiat şi leagă ceea ce au rupt alţii, nu în nod ci aşa cum n-ar fi fost niciodată rupt. E mai mult decât un Paloş...

Cerbii ş-au ridicat capetele iar s-a făcut în jur o Lumină ce dădea un înţeles aparte. Mai ales că Marele Cerb a dispărut într-o clipă. Nu mai era nimeni în faţa lor. Dacă la picioarele lui nu ar fi strălucit Paloşul cerut, Dio ar fi putut spune că totul nu a fost decât un vis frumos. Şi icoana care i-o dăruise dispăruse şi ea!

Au plecat de acolo şi când au ajuns la Stânca Dorului s-au îmbrăţişat. Cioplitorul a rămas acolo iar Dio şi-a mers drumul de întoarcere la turma de mioare.

Viaţa şi-a urmat cursul ştiut, dar pe lângă trebuirile ce le făcea la fel ca mai înainte, era o deosebire. Îi plăcea, mult, să cioplească icoane. Îl mai încerca şi acum dorul ascuns în inimă, setea aceea de ceva nedesluşit, dar, de la o vreme, cioplind, simţea că timpul trece înspre altceva, i se părea că alinarea îi este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor îi şoptea în taină că ziua aceea nu mai e departe.

Şi tot de la o vreme îi plăcea băiatului să-şi poarte oile pe la Stânca Focului, acolo unde obişnuiau să vină să se răsfeţe salamandre stropite cu smaralde şi topaz, pe care stătea cu mare plăcere să le asculte poveştile adevărate din lumea lor cu zâne şi spiriduşi. Din poveştile lor, din cele care nu le aflase de la bătrânii păstori, a aflat că, undeva, dincolo de Împărăţia Cerbilor Înstelaţi, trecând de valea pe care mersese spre a-l întâlni pe Marele Cerb s-ar afla o altă lume, Împărăţia Lupului Alb, o împărăţie a Păcii şi a Iubirii, în care cel care e vrednic să intre cunoaşte desăvârşirea. Doar acolo se poate găsi poarta către Ceruri ce se deschide doar cui trebuie să se deschidă.

Când tocmai se gândea că ar fi timpul să meargă şi el acolo, căci poate acolo dorului îi poate găsi alinarea, o salamandră aurie i-a spus că în acea lume ar fi venit din stele o fată frumoasă ca un cântec, pe care Lupul o învaţă Legea, legea care îi face pe oameni liberi şi nemuritori.

Auzind cele ce i le spunea salamandra aurie, auzind despre fată, inima îi tresărise tulburată. De atunci, ziua, noaptea avea dorinţa de-a vedea măcar o clipă fata. Dorinţa i-a răpit liniştea nopţilor.

* * *

Stânca pe care se afla Lira domina toate piscurile din jur. Ţara Marii Regine era altfel. Aici totul era deosebit, locurile erau deosebite! Împrejur doar munţi, munţi nesupuşi decât depărtărilor. Se simţea, respirând aerul lor, cum se devine o parte a măreţiei lor, că acolo se poate regăsi esenţa vieţii şi se poate sorbi liber din izvorul vieţii.

Lira privea cu nesaţ umplându-şi sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumuseţe şi forţă. De undeva, păşind peste golurile dintre piscuri, în faţa ei a venit şi s-a aşezat, privind-o cu blândeţe, un lup cu blana albă, strălucitoare:

- Ai ajuns, Lira! Bine-ai venit la noi! Vulturii, cei care primii te-au întâlnit, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine, despre dorul tău. Marea Regină ţi-a împlinit dorinţa. Şi ea a ştiut de ce...

S-a aşezat lângă ea şi privind înspre zările neînnourate i-a spus:

- Ascultă-mă, Lira! Îţi voi spune povestea acestei împărăţii... Tărâmul acesta, Împărăţia aceasta s-a născut din împreunarea Luminii cu Pământul. Păstrătorii tainelor lumii sunt oamenii. Ei sunt ursitorii seminţiilor care alcătuiesc omenirea; ei se nasc Călăuze şi pot şti să poarte sufletele însetate către Fântâna cu Apă Vie; pot şti să umble pe Poteca Fulgerului, aşa cum ar merge pe oricare potecă de munte. Pe acest tărâm se găseşte Izvorul alb şi luminos al Iubirii, care este dăruit întreg neamul omenesc, să nu mai fie însetat… Tărâmul acesta este Leagănul Pământului pentru că este de-a pururi născător de pace… de frumuseţe… de bucurie.

-Nu degeaba ai venit aici. N-ai venit să te întorci. Dar va trebui să înveţi tainele acestui Pământ, să te poţi juca apoi cu tainele lui iar în cele din urmă trebuie să-l convingi pe Marele Cerb să îţi dea Cheile Curcubeului… Abia apoi, când va veni timpul, eu însumi îţi voi deschide drumul către stele.

- Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor Şapte Împărăţii?

- Da, Lira. Ştiai despre ele? De unde ştiai?

- De la Dio, de la cel care m-a cioplit din cântecul şi dorul inimii sale…

- Îl vei regăsi pe cioplitorul de stele căci, aşa cum izvorul nu poate fi despărţit de apa pe care-o dăruieşte lumii, tot aşa nu pot fi despărţiţi cei care s-au iubit… Cei care şi-au făcut legământ de totdeauna în iubire, întru împlinire prin ea. Dar, pentru început vei să stai la Moara Timpului, acolo unde se macină clipele ca nişte boabe de grâu, acolo unde vei înţelege importanţa timpului pentru oameni.

Şi a dus-o pe fată la Bătrânul Morar pentru a-şi face ucenicia, învăţând cum să folosească sămânţa timpului, ca aceasta să dea rod bogat, să adune clipele şi să ţese din ele veşmintele eternităţii; să încremenească clipa ori să lase timpul să zvâcnească, schimbând lumea, dar şi să nu lase pe nimeni ca lucrând asupra timpului să schimbe armonia lumii şi destinul oamenilor.

Legea Cerurilor, legea unicei dorinţe, era şi aici legea care răsplătea pe cel sârguincios prin îndeplinirea sa. Când a sosit clipa să plece de la moară, Lupul a învăţat-o pe Lira să ceară Scutul de Lumină, care te apără de duhuri, de amăgiri, de bezne necunoscute, de tot întunericul ce poate cineva să-l scornească…

Învăţase Lira ceea ce trebuia să înveţe şi peste toate mai mult decât atât. Când a venit vremea împlinirii dorinţei, Bătrânul Morar s-a bucurat de alegerea fetei. Era alegerea pe care nimeni nu o mai făcuse şi nu era una pe care o putea împlini el direct. Lira trebuia să-l ia singură. Scutul era păzit de cei doi colţi de piatră care sprijineau Cerul din faţa Morii şi care se mişcau tot timpul, ei fiind sita timpului. Niciodată nu s-au oprit. O singură secundă îi era îngăduit cuiva ca să-şi poată strecura mâna şi să-şi ia darul făgăduit. Doar o mână dibace, a unui om ales o putea face... Mâna Lirei a decupat aerul fulgerând spre nemişcare colţii de piatră. Ca într-o minune, cei doi colţi de piatră s-au oprit încă o secundă şi Lira a ridicat şi a luat fără teamă Scutul de Lumină.

-continuare în De demult, din Ceruri [5]-