luni, 30 aprilie 2012

Împreună, pe drumul nostru

Mi-am adunat toate puterile să pot să cer, să pot să fac, ceea ce mi-am cerut mie însumi ca alt sens de reală întâmplare a vieţii. Mi-am cerut drum înspre apus ori înspre răsărit, ori înspre unde va fi să fie, altul şi altceva. Şi mie cerându-mi, am îndrăznit să cer, voind a mi se da, degrabă şi fără piedici.
Cerusem şi ştiam că cerând mi se poate da. Cerusem şi mi s-a dat, şi nici când mi s-a pus în faţa ochilor n-aş fi crezut că în oglinda timpului pot toate să fie văzute nu aşa cum le vrei ci aşa cum sunt. Şi-am înţeles că acolo nu se alege cu mâna, nici cu provirea, ci cu sufletul. Regulile mele mi le-a încălcat ca să-mi arate că mă pierd pe mine. Principiile mele mi le-a călcat ca să-mi arate ceea ce trebuie să fiu. Şi, ca să mă convingă, mi-a dat şi atunci am văzut că ceea ce mi-a dat era ceea ce trebuia cu ceea ce îmi trebuia.
Voiam să-i spun să mă lase să uit ceea ce mă învăţase. I-am şi cerut să-mi dea o altă-nvăţătură. Şi apoi i-am cerut ceea ce îmi ceream. Şi-am rămas să văd cum şi când îmi răspunde. Ştiam că nu se trece miez de noapte şi semn de răspuns va da, ştiam că nu se trec zori de zi şi răspuns va da. Şi credeam că va fi aşa cum i-am cerut căci pe când îi cerusem, am văzut că a fost aşa cum i-am cerut. Îi cerusem atunci să fie destinul cum trebuie să fie şi cu cine trebuie să fie...
Pe-aici mă cert mai rar... Pe acolo însă m-am certat de mă cunosc până şi stelele. Cu oamenii nu mă cert, dar cu îngerii o mai fac. O fac mai ales atunci când mi-arată mereu că drumul e drum şi nu cărare. De sfat omenesc nu ascult, poruncii din Ceruri nicicând nu mă împotrivesc. Dar acum am încercat ceea ce drumurile şi zilele ultimului timp mă zgândăreau să o cer...
Şi am cerut şi mie mi-am spus cuvinte multe şi vorbe care să mă facă să cred că cerutu-mi este prin mine şi de la mine pornit. Şi i-am dat gândului îndemn de nemaiacceptare şi de e nevoie de rece judecată, dinspre înapoi spre înainte şi dinspre înainte spre înapoi. Şi i-am dat îndemn să cheme şi întunecate porniri şi neînfrânate porniri, ca altfel să se adune zilele şi nopţile, dimineţile şi serile. Şi când toate au fost la un loc adunate, am cerut din nou. Şi fapte am vrut să fac...
Iar fapta mi-a schimbat-o întâmplarea. De unde o gândisem eu ca primul pas a ceea ce cerusem, a ajuns să fie ceea ce văzusem şi nu voisem să îi dau crezare. Din ultima întoarcere, de unul singur, s-a făcut, întâmplător o altă întoarcere... Şi mi s-a spulberat un îndemn! Dar ce cerusem nu am lăsat din gând!
Făceam drumul, nu-i vedeam rostul, orbit fiind de gândul ce altfel îl voise.
Se întâmplau câte se întâmplau, şi cu îngăduinţă le priveam, căci mai mult de nimic nu le mai vedeam. Semnul tot îl aşteptam.
Îl aşteptam pe mai târziu, când puteam să privesc spre cer şi să-i mulţumesc, că mi-a dat ceea ce îmi doream. Şi mă grăbeam crezând în ceea ce gândeam...
Îmi robisem gândurilor sufletul. Nu trebuia nimeni să îmi spună asta, o ştiam şi singur şi singur am făcut asta. Iar când semnul a venit, îmi era ciudă. Mi-era ciudă de două ori: că era altul decât l-am vrut şi că îmi pusesem singur pielea pe băţ. M-a ridicat prin albastrul ce duce spre tunelul de neîntors şi mi-a arătat nu înspre el, ci înspre înapoi, acolo unde mă lăsasem pe mine. Şi când am văzut ce-mi dă târcoale, am înţeles de ce nu-mi hărăzeşte doritu-mi salt în altă parte. Erau atât de aproape şi colcăiau bucuroase văzându-mi strânsul piept cu mâna pe deasupra. Se bucurau de prada prea uşoară ce de mult o pândeau. Aveau de-odată două trupuri cu care puteau face orice.
Nici dacă nebun, aşa cum aici se spune, aş fi fost, cu mâinile-n sân, să privesc n-aş fi stat. Auzindu-i pe ei, cei trei ce se ştiu, din goană mare ce aveam, am ajuns chiar atunci când în vârful capului mi se aşeza o lumină întunecată. Din vorbele auzite, gonind spre înapoi, din văzuta picurată ceară pe creştetul meu, am înţeles la câte biserici au scârţâit uşile şi s-au întrebat atunci îngerii mei, de ce stau şi aştept liniştea plocon.
M-am coborâţ şi m-am îmtors. Înţelegând ceea ce văzusem, ascultând povestea îngerilor ce n-au uitat că i-am dăruit sufletelor nevoiaşe, am înţeles că cerutul destin, adevărat şi nepectluit de interese, nu poate fi luat înapoi de cel care-l dă şi redă, curăţit de ştirbituri. Am înţeles că sufletul nu are de dat nimic la schimb gândurilor şi că din atâtea gânduri nu pot să fac nici măcar o punte sau o parâmă care să mă ajute să trec oriunde aş vrea eu. Am înţeles că nu mai am ce să cer, că mi-a dat şi dat îmi va fi în veac şi în vecii.
Îmi revenise sufletul întreg acasă şi era mai mare decât îl mai puteam eu ţine. L-am ţinut doar privind la ceea ce văzusem. Trebuia să  stea să aştepte, căci toate acele colcăitoare se vor topi încet-încet. De-aceea nu-i era acum dat să lase loc bucuriei lor. Căci temându-se se vor depărta şi se vor întoarce de acolo de unde au venit sau de acolo de unde au fost trimise, cu toată înfumurarea şi nesocotinţa şi minciuna ce o duceau cu ele.
Dinspre umbră întunecosă iarăşi vom pleca la fel ca altădată şi paşii spre lumină îi vom face. Şi tot împreună luminii ne vom da, nouă, pe noi, fiecăruia pe fiecare. Drumul l-au făcut mai întâi, acolo unde nu au fost văzute, sufletele ce s-au chemat din dorinţa prezentului şi neuitatul legământ al trecutului.
Dinspre umbra întunecoasă, în drumul nostru ne vom duce, şi vor rămâne din umbră să privească şi cei ce nu ne vor şi cei ce împotrivă sunt azi. Adevărurile nu se clintesc din loc, oricâţi ar vrea să le împingă spre zidurile unde aşteaptă pietrele să fie aruncate sau spre stâlpii imfami ce s-ar putea lăuda cu ele, arătându-le cum sunt legate şi batjocorite. Adevărurile vor fi una cu paşii noştri spre lumină, şi vor fi şi ele împreună. Aşa cum vom fi şi noi, împreună, pe drumul nostru. Pe totdeauna!

Se va arăta...

Se vor coborî aproape de oameni zborurile păsărilor şi umbletul norilor. Atât de aproape că unii vor atinge cu mâna fâlfâitul aripilor. Nu cei înalţi, ci doar aceia care vor avea uşurinţa de a nu trebui să-şi plece capul în faţa propriilor fapte. Şi nu se vor mai vedea mulţi care să-şi mai poată da Bună ziua!”.
Se vor adânci atât de mult izvoarele că rădăcinile copacilor vor scormoni şi mişca pământul pentru a sorbi o picătură de trebuinţă în viaţa lor. Iar roua nu va mai avea de unde să fie strălucitoare în zori. Ea se va opri în palma celor cu fruntea îndreptată spre înainte, pentru a le potoli setea. Ceilalţi vor încerca să sape prin mlaştinile uscate chiar pe tălpile lor, pentru a găsi un ochi de apă.
Şi se vor înălţa dealurile atât de sus că uscate vor fi, cât timp va fi să fie arşiţă dogoritoare şi cât cei ce vor cauta a fi una cu colbul câmpurilor pustiite vor încerca să se strecoare deasupra norilor.
Va fi furtună uscătoare pe creştetul munţilor spre a secătui izvoarele de curgere spre mările care se vor ridica deasupra malurilor. Iar când vor ajunge la un lat de mână de casele cele mari, atunci se vor înfrăţi cu tălpile norilor ce vor slobozi fulgerele care să liniştească zbaterile celor care nu îşi lasă gândurile să plece în adâncul apelor spre a-şi limpezi sufletul.
Atunci va fi vremea în care se vor arăta cei ce de deasupra tuturor, apelor, munţilor, oamenilor, norilor şi Cerurilor, stau de veghe la cele ce oamenii îşi fac unul altuia, fără păsare şi fără ţinere de seamă că din aceeaşi dorinţă sunt la un loc, că s-au vrut mai mult decât gâze sau necuvântătoate tocmai pentru a-şi arăta rostul, locul şi motivul de păşitori însufleţiţi pe Pământ. Cerurile şi Pământul se vor prinde de mână, după atâtea şi atâtea vieţi în care s-au lăsat pângărite de cei pe care i-au crezut că vor ţine să fie mai mult decât au fost.
Îşi vor da mâna şi vor învălui în robă sau zeghe pe fiecare, după cum îi sunt Acum, Aici, faptele, vorbele sau gândurile.
Se vor arăta cei care ştiu de ce judecă şi toate legile ce au fost călcate sau strâmbate vor fi ştiute de cei care de ele cor fi arătaţi ca făptuitori de păcate. Ceea ce era cândva mai neştiut, se va arăta tuturor. Ca să se ştie, pentru totdeauna...

Ne-ncearcă jocul unora

Între Cer şi Pământ e mare zbatere iarăşi. S-au temut prea tare umbrele de orbire şi s-au gândit că răsucindu-şi formele pot spulbera visele şi pot tulbura apele.
Era prea vreme de lumină şi trebuia să ştim că cei care cărora le place să stea în letargia trecerii timpului se tem de prea multa trezie a faptelor ce nu se dau înapoi de a alunga trecutul şi umbrele ce-l tot aduc în prezent. Era prea multă lumină, venea prea multă şi cu lumina s-au jucat.
Când s-au început primele ploi de lumină, prin ungherele întunecoase s-a auzit geamătul neînţelegerii schimbării. Era plin de prea cunoscutele înţelesuri cu care se mândrea că poate să facă cerurile să plângă. Şi chiar au fost vremuri lungi în care norii s-au învrednicit a plânge de durerea neliniştii lui. Doar Cerul şi-a păstrat măreţia şi nu şi-a lăsat ochii închişi, şi a privit aşa cum trebuia să privească geamătul.
 Gânduri spre departe a împins geamătul ce se trezea să se lase auzit, mai devreme sau mai târziu, ori când voia el, căci neştiut de nimeni îşi veghea unegherul de care nimeni nu trebuia să ştie. Doar către sus nu putea să vadă, căci acolo era prea multă lumină! Doar de acolo i se vedea jocul de-a v-aţi ascunselea. Căci păsările nopţii ziua nu vorbesc, iar cele ale zilei nu aveau ce să vadă în întunericul tainic.
O dată, de două ori... de şase ori? Să fie semn de insomnie?
Era prea multă lumină şi veneau vremuri cu şi mai multă lumină. De prea multă lumină umbrele nu mai pot să adoarmă. Şi când au văzut că li s-a furat liniştea, că încercatul lor de a dormi şi a adormi nu mai are sorţi de izbândă, au început să se zvârcolească şi să clevetească. Să dea semn de nerăbdare.
Câtă forfotă s-a stârnit doar pentru că s-au arătat câteva raze de lumină... Dar vine vara razelor ce nu se dau bătute până nu dezrobesc toate ungherele de întuneric şi de frig. Prea multă lumină se părea că este, lumina abia că s-a arătat!
Curgeau raze liniştite şi s-au gândit umbrele să le întoarcă din drum. Şi cum convinse nu se puteau lăsa, şi cum nu-şi puteau risipi lumina, s-a încins un joc al umbrei. Se ridicau, se coborau şi încercau zborul păsării măiastre. Că doar aşa puteau să ducă înspre alte zări razele ce ştiau unde sunt aşteptate. Şi joc se arăta a fi.
Dar nu au stat prea mult pe gânduri. S-au răsucit în jurul razelor de lumină încercând să le strângă într-un nod, ca să le scurteze drumul şi să le răsucească, dacă nu spre înapoi, măcar spre altă parte. Le-au răsucit, le-au învârtit, le-au împins spre stânga ori spre dreapta. N-au reuşit însă nodul pe care şi-l doreau. Căci o rază s-a învrednicit să stea de-o parte şi a avut tăria de a se coborî mai jos decât urcaseră umbrele. Şi de-acolo a putut să le vadă intenţiile.
Ne-au păgubit timp bun de lumina ce ne era dăruită, dar umbrele şi-au prins mâinile în nodul pe care se pregăteau să-l facă acelor raze ce le vroiau întoarse din drumul lor. În nod n-au prins decât o urmă a razelor, dar şi pe aceea au tăiat-o cu toată ura de care puteau, nişte umbre ce doar letargia şi-o doresc, să se folosească. Şi-au aruncat ura în drumul luminii ca să o aducă lumina înspre noi.
Dar cum nici urii nu-i prieşte lumina, s-a grăbit să o ia înainte şi cu câteva clipe de a ajunge lumina la noi, un nor întunecat de ură a tot început să se învîrtă în jurul nostru, încercând să ne ademenească sufletul. Credea că nu-i văzut, credeau şi umbrele, ce se opriseră să privească, la fel, şi le era şi le este încă timp de bucurie.
Însă au uitat să mai joace jocul, au uitat să mai înnoade noduri în lumină şi au uitat că nu pot să se împotrivească luminii. Şi-au mai uitat că nu doar furtuna risipeşte norii, ci şi lumina, cea care nu-i risipeşte ci îi topeşte. Şi când topiţi vor fi, şi umbrele se vor topi şi vor intra cu totul şi cu totul în pământ.
Acum încă ne-ncearcă jocul unora ce stau în umbre... Şi înainte de a se topi umbrele se vor năpusti asupra acelei raze ce a avut în ea tăria de a se feri de jocul lor. Pesemne că o vor lovi rău, ca răzbunare şi ca preţ al luminii noastre...

duminică, 29 aprilie 2012

Legenda Marelui Lup Alb

(Cristi Ioniţă – Legendele sacre ale Dacilor liberi)
Se povesteşte cum în munţii ce-l adăposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zalmoxis care era alb, alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat în floarea vârstei şi cu mare putere, dar aşa se ştia de când era pe lume, cu plete lungi şi albe ca omătul. De la început umblase din sat în sat şi vorbise oamenilor despre adevărata credinţă, despre puterea şi bunătatea marelui Zalmoxis. Aceasta îi era menirea de preot şi o împlinea cu sârg deosebit şi mare bucurie, pentru că era convins de ceea ce făcea.
Preumblările sale printre oameni au durat până în clipa în care Zeul a aflat că are în el un slujitor puternic şi demn de încredere, aşa că l-a chemat în munţi, mai aproape de el. Acum, preotul cu părul alb ca neaua nu mai era nevoit să aibă în fiecare noapte un alt adăpost în casele ţăranilor. Avea propria sa colibă la intrarea într-o peşteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câte fuseseră vreodată pe pământ. Preotul nu stătea degeaba în pădure. Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească, a început să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând cât era ziua de lungă singur şi având ca tovărăşie doar fiarele pădurii, le-a prins graiul. La început era mai greu, doar înţelegea, apoi, încetul cu încetul a început să le şi vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară sfaturi câteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel încât animalele să nu se mai ucidă între ele.
Preotul cu părul alb ca neaua ajunsese în câţiva ani un adevărat conducător al pădurii, dar dintre toate vieţuitoarele de acolo, mari şi mici, cel mai bine se înţelegea cu lupii, aceştia fiind cel mai aproape de sufletul său. Haitele veneau mereu la coliba din gura peşterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci când foamea mistuitoare le cerea să omoare vreo ciută, omul nostru mergea chiar în fruntea lor la vânătoare învăţându-i pe lupi să aleagă pentru hrană animalele bolnave sau bătrâne. Le spunea:
- Cu toţii ne-am născut pe acelaşi pământ şi trăim pentru bunul nostru stăpân, Zalmoxis atotputernicul. Şi eu, şi voi, dar şi bietele ciute. Fiecare lucru are câte un rost pe lume, aşa că să nu ucideţi decât căprioarele care, dintr-o pricină sau alta, nu mai sunt de trebuinţă.
Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale. Atunci când nu înţelegeau, îl întrebau. Se mai certau din când în când, dar întotdeauna după astfel de clipe veneau la preot şi-i cereau iertare dacă îl supăraseră cu ceva. Îl iubeau ca pe unul din fraţii lor şi-l respectau ca pe o căpetenie. Viaţa preotului a continuat mulţi ani aşa, dar soarta sa avea să se schimbe în curând. În vremurile în care se afla, nu numai preotul, dar întreg poporul Geto-Dac trăia în bună înţelegere cu jivinele de prin păduri şi munţi, şi mai ales se înţelegeau cu haitele de lupi care creşteau şi se înmulţeau sub oblăduirea Zeului. Poate tocmai de aceea preotul cu părul alb ca neaua se apropiase atât de mult de ei… Poate fusese mâna lui Zalmoxis, asta nu se mai ştie, căci pierdut pe veci în negura vremii rămâne acest lucru.
Dar dacă Geto-Dacii trăiau uniţi prin şi întru credinţa în Zalmoxis, haitele lupilor nu aveau un conducător care să le adune şi să le îndrume. Afară de foame, nimic nu le ţinea împreună. Zalmoxis înţelese cât de mare ajutor îi pot aduce lupii în vremurile de izbelişte ce se vesteau, aşa că se hotărî asupra unui gând ce de multă vreme îl frământa. Îl chemă la el pe preotul cu părul alb ca neaua.
- Preotule, spuse Zeul, am urmărit pas cu pas tot ce ai făcut de la venirea ta în munţi şi până acum. Ştiu cât de bine te înţelegi cu sălbăticiunile pădurii şi mai cunosc şi faptul că haitele de lupi te ascultă orbeşte. Sufletul ţi-l ştiu de mai demult pe dea-ntregul. Iată acum de ce te-am chemat la mine şi pentru ce ţi-am spus mai întâi toate aceste vorbe: se apropie vremuri grele şi a sosit clipa ca sacrificiul tău să ajute neamul Dacilor. Eşti gata să te supui, să urmezi calea destinului tău?
În timp ce grăia, Zalmoxis se uita în ochii şi în sufletul preotului cu părul alb ca neaua. Îşi dădu seama, încă o dată, că are în faţă un supus ce s-ar fi aruncat şi-n flăcări pentru fericirea ţării sale. Preotul căzu în genunchi la auzul cuvintelor rostite de zeu şi vorbi apoi, molcom, la fel cum o făcea odinioară ţăranilor pe care-i povăţuia despre adevărata credinţă şi puterea ei:
- Stăpâne, nu cunosc nimic să-mi fie mai drag decât meleagurile acestea, libertatea şi fericirea neamului meu. Voinţa ta, preabunule Zalmoxis, este lege pentru mine, iar dacă sacrificiul meu poate fi de ajutor nu pot decât să-ţi mulţumesc că m-ai ales. Porunceşte să mor şi aşa voi face, dacă asta trebuie. Sunt la picioarele Zeului meu şi mă supun.
- Nu, preotule cu părul alb ca neaua, spuse Zalmoxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar în inimile duşmanilor ţării ar aduce o mare uşurare, pentru că soarta gliei noastre va depinde, de aici înainte, şi de tine. Aşa să ştii!
Zalmoxis tăcu preţ de câteva clipe părând că se gândeşte la ceva anume, apoi îl privi adânc în ochi pe preot şi continuă:
- Te voi transforma prin puterea mea şi-a Pietrei Sacre, întru gloria veşnică a Dacilor Liberi, într-un lup… dar nu într-unul obişnuit. Părul ţi-e alb ca neaua şi asta îţi arată gândirea ta adâncă. Braţul ţi-e puternic, iar asta dovedeşte forţa ta. Îţi voi dărui nemurirea şi vei deveni Marele Lup Alb, conducătorul în luptă şi pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca şi până acum, supusul meu.
Preotul cu părul alb ca neaua avea lacrimi în ochi atunci când vorbi din nou:
- Stăpâne, nu sunt demn de această cinste!
- Asta nu tu o hotărăşti, răspunse aprig Zalmoxis, ci eu. Hotărârea mea este luată!
- Mă voi supune cu dragoste, preabunule Zalmoxis.
- Ştiu. Dar iată ce trebuie să faci: prima ta menire este să uneşti toţi lupii sub cuvântul şi porunca ta, astfel încât să fie gata de luptă, iar la cel mai mic semn al tău să se adune pentru a-mi asculta poruncile. Când acest lucru va fi bine adus la îndeplinire, vei veni alături mie, în Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai părăsi, afară doar de cazurile de primejdie gravă pentru ţară.
După ce termină ce avea de spus, Zalmoxis se ridică de pe tronul său de granit şi se îndreptă spre Piatră, o ridică de la locul ei şi o înalţă spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto-Dacilor porni o rază de lumină ce îl învălui dintr-o dată pe preot într-o ceaţă orbitoare. Orice muritor de rând şi-ar fi pierdut vederea în faţa acelui fantastic spectacol. Ca prin minune, preotul cu părul alb ca neaua se transformă în lup, dar nu într-unul ca toţi ceilalţi ci într-unul aşa cum nimeni n-a mai văzut unul asemănător nici până atunci şi nici după aceea. Lupul nou apărut era unic în toată seminţia sa. Mare de statură cât un urs, avea ochii precum jăratecul, labele puternice, ghearele şi colţii lungi şi ascuţiţi ca săbiile, iar blana sa era albă, albă, mai albă decât laptele. Prin vrerea şi puterea bunului Zalmoxis, se născuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipă, destinul patriei avea încă un apărător de temut.
Misiunea Marelui Lup Alb începu imediat şi nu a fost nevoie de vreme prea îndelungată pentru ca toate haitele de lupi din ţară, de la căţelandri abia născuţi şi până la cei mai bătrâni şi neputincioşi, să se afle sub conducerea sa. Pasămite, lupii aşteptaseră şi ei îndelung momentul în care vor avea un stăpân demn, un ales al Zeului. Marele Lup Alb a avut grija să înveţe haitele să nu mai atace casele şi gospodăriile oamenilor pentru a le prăda, iar la strigătul său trebuiau să se adune cu toţii pentru a porni la luptă. În acest timp, Zalmoxis le-a cerut dacilor să-şi ajute fraţii de sânge, cum erau consideraţi lupii, să le ofere hrană şi adăpost ori de câte ori era nevoie. Aceştia din urmă, la rândul lor, aveau datoria învăţată de la conducătorul lor şi trebuiau să-i ajute pe Geto-Daci în luptă şi în apărarea Muntelui Sacru. Marele Lup Alb mergea tot timpul la Zalmoxis, ducându-i veşti aflate de la lupii ce erau câtă frunză şi iarbă prin munţii şi luncile Daciei.
Nimeni nu trecea spre Hotarul Sacru fără ca fiarele să aibă de ştire, anunţându-şi imediat cârmuitorul. În momentele de cumpănă, când oamenii erau atacaţi şi libertatea sau viaţa le era pusă în pericol, ei mergeau în lupte alături de armate şi loveau duşmanii de unde aceştia se aşteptau mai puţin. Nenumăratele victorii ale dacilor au fost câştigate cu ajutorul lupilor, care îşi ofereau ofranda de sânge pentru apărarea minunatului tărâm al Daciei. Tot ei erau aceia care pătrundeau neştiuţi de nimeni în taberele duşmane aducând informaţii nepreţuite Marelui Lup Alb pe care acesta, la rândul său, le transmitea comandanţilor de oşti. Marele Lup Alb avea şi sarcina de a aduce în faţa Zeului, la judecată, trădătorii şi laşii. După ce netrebnicii erau judecaţi după faptele lor, erau oferiţi fără de milă lupilor, căci nu aveau dreptul la Sacrificiul Suprem al Nemuririi, ci trebuiau să aibă o moarte cât mai înjositoare şi nedemnă, pentru a fi daţi exemplu celorlalţi. Toţi cei care se simţeau vinovaţi se temeau de Marele Lup Alb, care era fără de milă în astfel de cazuri, dar cei drepţi şi bravi, atunci când auzeau din mijlocul munţilor mugetul său de luptă, simţeau cum se înfioară până în străfundul fiinţei de mândrie şi curaj, pornind în luptă cu gândul că nimeni nu-I poate învinge. Mâna protectoare a Zeului era deasupra lor şi îi apăra.
Atunci când duşmanii se simţeau împresuraţi de haite şi oameni, şi auzeau cântul de luptă al Marelui Lup Alb, înţelegeau pe dată că sfârşitul nu le poate fi prea departe, singura cale de scăpare ce le mai rămânea fiind ruşinoasa fugă. Vrăjmaşii capturaţi în luptă şi trădătorii erau cei care aveau parte de cea mai cumplită soartă. Totuşi, în acele vremuri, în rândurile Dacilor erau puţini trădători, şi cei mai mulţi proveneau din mulţimea străinilor adăpostiţi din mila acestui popor brav, dar care în micimea lor nu se mulţumeau întotdeauna cu ce li se oferea, dorind mereu tot mai mult. Dacă pe trădătorii pripăşiţi îi devorau lupii, pe nenorociţii din rândurile poporului lui, Zalmoxis îi lăsa, după judecată, să moară de foame în chinuri groaznice. Într-o vară, pe când Zalmoxis privea cerul înstelat din faţa întrării în Muntele Ascuns şi se gândea la poporul său drag, Zeul îl întrebă pe Marele Lup Alb:
- Spune-mi, prietene credincios, crezi că ar trebui să te fac din nou om? M-ai slujit secole la rând şi poate ţi s-a făcut dor de ceea ce erai cândva.
Marele Lup Alb privi mirat spre Zalmoxis şi grăi:
- Stăpâne, gândurile mele nu stau la ceea ce mi-aş putea dori eu. Destinele Daciei şi fericirea semenilor mei sunt mai presus de orice vrere a mea.
- Ştiu asta, spuse Zeul zâmbind cu căldură, dar dacă ai vrea te-aş putea întoarce la fiinţa muritoare ce erai.
- Mărite Zeu, Dacii au nevoie de mine aşa cum sunt acum, iar nu altfel. Datoria ca om mi-am făcut-o pe când umblam prin sate, iar fără mine, aşa cum sunt, haitele s-ar destrăma şi nu ar mai ajuta în lupte. Apoi, în scurtă vreme, ar începe iarăşi să atace oamenii şi gospodăriile lor. Lasă-mă, rogu-te, aşa cum mă aflu, pentru că hotărârea de atunci a fost înţeleaptă.
- Bine, Mare Lup Alb. Am să-ţi respect voia şi-ti mulţumesc pentru credinţa ta, dar totuşi îţi voi spune de ce te-am întrebat aceasta.
Urechile îmi sunt ciulite, bunule Zalmoxis.
- Se apropie vremea când n-am să te mai pot face om iarăşi. În curând va veni momentul greu când ne vom retrage în Munte şi de acolo vom veghea.
- Eu însumi simt asta, mărite, oftă Marele Lup Alb. Ştiu însă că de mai mare folos îţi pot fi aşa decât ca om.
- Bine, Mare Lup Alb. Aşa va fi, precum ai grăit.
- Stăpâne! Reluă uşor lupul.
- Da, prietene, ce te frământă?
Marele Lup Alb stătu puţin în cumpănă întrebându-se dacă era mai bine să tacă sau să deschidă gura. Zeul fu cel care hotărî:
- Grăieşte, nu ai teamă! Spune-mi ce ai pe suflet!
- Mărite Zalmoxis, iată ce mă tot întreb de ceva vreme încoace: oare nu se poate face ceva pentru a feri pe Dacii Liberi de greşeala ce-o vor săvârşi?
Zalmoxis se încruntă uşor la gândul ce-i trecuse prin minte şi spuse ferm:
- Nu, Mare Lup Alb! Nu există leac, oamenii singuri trebuie să-şi trăiască viaţa aşa precum aleg. Să vadă unde greşesc şi să se căiască. Noi nu avem nimic a face, nu ne stă-n putinţă.
- Înţeleg, stăpâne.
- Acum hai să mergem! mai adăugă Zeul.
Cei doi se retraseră în inima Muntelui Sacru care avea să devină, nu peste multă vreme, pentru totdeauna, Muntele Ascuns. Pentru asta, însă, vor mai trebui să treacă secole, pe care noi le vom parcurge ca şi până acum. Nu ne mai rămâne decât un singur lucru de făcut, şi anume acela de a reînoda firul poveştii din locul în care a fost întrerupt. Legătura Marelui Lup Alb şi, prin el, a haitelor, cu Geto-Dacii era profundă, dar se pare că, de multe ori, mai bine înţelegeau lupii decât oamenii ce se întâmpla. Câteodată, parcă, tot ei erau mai aproape de credinţa strămoşească în Zalmoxis. Şi asta pentru că fiarele aveau o singură dorinţă: să apere, de era nevoie cu preţul vieţii lor, Muntele Sacru şi ţara acestuia. Câteva secole fericite haitele Marelui Lup Alb şi Geto-Dacii au trăit în bună înţelegere, se ajutau unii pe alţii în viaţa de zi cu zi şi în luptă, iar Marele Lup Alb conducea cu dreptate voinţa lupilor ce-i erau supuşi, la fel cum Zalmoxis făcea cu oamenii. Toate bune şi frumoase, numai că oamenii sunt nestatornici, iar când este aşa, fericirea şi înţelegerea nu pot dura la nesfârşit. Marea invazie era din ce în ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supuşii lui Zalmoxis, spre marea lor nefericire, începuseră să se îndoiască de puterea Marelui Zeu, îndreptându-şi rugăciunile şi ofrandele spre alte zeităţi. Se vede treaba că frica roade sufletul omului, sau poate că acei trădători sperau la avuţii mai mari.
Mişeii nu s-au mulţumit numai cu trădarea şi, de teamă ca nu care cumva să ajungă în faţa Marelui Lup Alb, începură să omoare în neştire orice lup care le ieşea în cale. Pacea Dacilor începea să se clatine datorită fricii şi pierderii credinţei strămoşeşti. Din haitele numeroase ce populau ţara rămâneau pe zi ce trece tot mai puţine animale, iar lupii înfricoşaţi de moarte, se retrăgeau tot mai adânc în munţi şi păduri din calea asupritorilor, încercând să scape de furia dezlănţuită a celor care le fuseseră, nu cu mult timp în urmă, fraţi. Puţini la număr mai erau cei care ascultau acum de conducătorul lor, Marele Lup Alb. Mai întâi câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi trădători îşi luau armele la spinare şi cutreierau codrii pentru a ucide lupi. Nimeni nu rostea cu voce tare un gând anume, dar fiecare în sinea lui spera la ceva: toţi doreau să-l găsească pe Marele Lup Alb şi să-i taie capul pentru a-l putea arăta conducătorilor romani, nădăjduind astfel într-o răsplată grasă. Pasămite printre Daci pătrunseseră, prin grija trădătorilor, destule iscoade ale romanilor. Acestea stârniseră la revolta pe cei mai slabi de înger mai întâi şi apoi, încetul cu încetul, şi pe ceilalţi. Acest fapt nu-l mai ştiu precis nici măcar cei mai bătrâni, însă, darămite noi.
Şi astfel, într-un târziu, s-a petrecut ceea ce zeul ştia dinainte: supărat la culme de nelegiuirile din juru-i, Zalmoxis l-a chemat la el pe Marele Lup Alb şi s-au retras împreună în ascunzişul Muntelui, interzicând totodată, prin poruncă aprigă, haitelor adăpostite în Muntele Sacru să mai însoţească trupele în luptă. Zeul, mânios, îi spusese atunci prietenului său cu blană albă ca neaua:
- Poate, cândva, într-un târziu pe care nici măcar eu nu-l cunosc, Dacii se vor căi pentru greşelile lor şi vor înţelege că numai eu le pot conduce destinele întru fericire şi pace. Până atunci, însă, mânia ce m-a cuprins va fi neînduplecată. Vom aştepta împreună, prietene, până când va sosi clipa în care Dacii vor crede iarăşi în libertatea lor şi în noi. Să mergem în Munte şi să aşteptăm, este singurul lucru ce ne mai stă-n putinţă acum.
Îndurerat, cu ochii scăldaţi în lacrimi amare, Marele Lup Alb îl întrebă pe Zeu:
- Oare ani mulţi vor trece, stăpâne, până atunci?
Ani nu doar mulţi, ci foarte mulţi, Mare Lup Alb. Vremuri grele coborî-vor asupra Daciei şi sufletul mă doare crunt, dar nu-i nimic ce noi am mai putea face. Vino! mai adăugă Zalmoxis, după care cei doi se îndreptară spre Triunghiul Sacru din inima Muntelui Ascuns, lângă Piatra Geto-Dacilor. În Triunghi îi aştepta Moş Timp, Duhul Pietrei, iar în priviri i se putea citi aceeaşi durere surdă, nemângâiată. Nici el nu putea face nimic în calea nenorocirii ce se abătuse, cerul îşi întorsese faţa de la Dacii cărora le slăbise credinţa. Nu mai rosti nimeni nici un cuvânt. Tăcerea era apăsătoare, dar tot ce fusese de spus, se auzise deja. Priveau bolta înalta a Grotei şi fiecare trăia în sine propria durere, care era şi durerea celorlalţi. Cu toată vitejia de care au dat dovadă cei care mai credeau în Zalmoxis, fără ajutorul Zeului şi a Marelui Lup Alb, aceşti ultimi bravi Daci au fost în cele din urma învinşi, iar cei care au reuşit să scape cu viaţă s-au refugiat în adăpostul oferit de marea cetate a Munţilor Apuseni.
Din când în când, în toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zărit pe câte vreo colină îndepărtată cum privea la moartea fraţilor săi. Nimeni însă nu l-a mai auzit, iar dacă cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el încât să-i poată citi sufletul prin ochii înlăcrimaţi, şi-ar fi dat seama că marele conducător cu blană albă ca neaua plânge cu durere. În faţa sa se desfăşura înfrângerea pas cu pas a poporului său drag, iar el nu putea decât să privească neputincios. O dată cu biruirea definitivă a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fără cale de întoarcere lângă stăpânul său, Zalmoxis, iar sub privirile muritorilor de rând nu s-a mai arătat decât rar, foarte rar. Când o făcea, însemna că erau vremuri de mare izbelişte pentru urmaşii Dacilor Liberi. Nu intra în luptă, nu aduna haitele, doar privea cu jale, după care revenea lângă Zeu, povestindu-i ceea ce se întâmplă afară.
     Deşi s-au scurs de atunci mulţime de secole, Marele Lup Alb şi astăzi mai veghează şi aşteaptă îndurarea Zeului întru iertarea Dacilor Liberi, în rândul cărora el însuşi se născuse. Încă mai speră să vina clipa în care Zalmoxis îi va cere să strângă iarăşi haitele pentru a alunga duşmanii, pentru a reclădi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credincioşilor şi a înspăimânta pe trădători prin urletu-i de luptă, cântul atât de dulce al neîmblânzitului Mare Lup Alb.
În codrii bătrâni ai munţilor, sub bolta înstelată, în bătaia caldă a vântului de libertate, cei cu inima pură pot auzi şi acum chemarea la luptă a Marelui Lup Alb. Pământul, frunzele şi apele îl cunosc prea bine. Voi îl auziţi?

vineri, 27 aprilie 2012

Drumurile nu s-au mai ascuns

Frunzele de toamnă căzuseră şi se împăcaseră vremurile că sub acoperământul frunzelor, drumurile vor rămâne nevăzute şi zăpezile iernii le vor acoperi, ca doar primăvara ce va fi a anului următor să le mai poată descoperi. Copacii pădurilor îşi simţeau obrajii arzând, înroşiţi, întrebându-se foşnindu-şi crengile desfrunzite: De ce?
Ei ştiau că o furtună venise dintr-o parte şi le scuturase toate frunzele ce se pregăteau să coboare să se odihnească. N-au mai reuşit să ajungă acolo unde le era dat. Furtuna le-a aruncat pe deasupra drumului şi pe marginile lui, ca nimeni să nu-l mai vadă. Până şi pe câmpurile din jurul lui, furtuna adusese frunzele îngălbenite şi le aşternuse în strat gros.
Rămăseseră copacii mai săraci şi frunzele ce scăpaseră culesului, îşi pregăteau şi ele plecarea spre patul ce aştepta zăpada să le-ngroape. Dar n-au avut nici ele odihna ce le-ar fi fost de mare nevoie. Dinspre partea cealaltă, altă furtună a venit şi a furat, într-o clipă toate frunzele. Şi le-a luat şi le-a dus să acopere şi să rătăcească celălalt drum. Şi a reuşit şi nimeni nu putea să-l vadă şi să-l meargă.
Furtunile îşi făcuseră treaba. Scornitorul furtunilor şi-a frecat bucuros mâinile şi s-a dus pe alte tărâmuri ca să-şi găsească fapte trebuincioase lui de făcut. Ştia că putea să nu se mai gândească spre aici.
 Se ridicau crengile copacilor de la pământ, căci le aplecase rău de tot furtuna. Se ridicau pentru că nu mai puteau să stea fără să se uite înspre cer. Cât au fost trase în jos şi făcute să privească înspre pământ, furtunile au putut să le fure rodul şi să-l ducă pe unde nu le-ar fi locul. Simţeau frigul adâncimilor şi se grăbeau să prindă măcar ultimile raze de soare tomnatece...
Şi s-a pus şi timpul să doarmă...
Chiar  şi frunzele au adormit, încercând să-şi accepte rostul de acoperământ de mormânt al drumurilor.
Doar vremurile nu puteau să doarmă. Nu puteau căci Cerurile nu se puteau împăca. Nu-şi puteau abţine cuvintele să nu se rostească, ele fiind cele ce le aveau de rostit. Şi vremurilor au cerut să nu se lase surpate. Să nu se lase uitate. Şi să nu privească înapoi, căci pe acolo nimic nu mai e de adus mai aproape.
Vremurile s-au coborât pe Pământ, în căutarea drumurilor şi a mergătorilor. Şi nu s-au lăsat de căutat, chiar dacă ploaia toamnei bătătorise acoperământul de frunze. Şi-i găsise şi pe mergătorii lor, pe undeva prin cotloanele vieţii. Şi i-a împins, când pe unul, când pe celălalt înspre vederea luminii.
Cu drumurile era mai greu, căci se prea bătătorise acoperământul şi mulţi călcaseră pe deasupra lor.
Şi-a venit din cer porunca... Şi nevăzut, neauzit, un vânt cald, cum rar toamna se mai poate arăta, s-a pus să-şi sufle tăria pe sub acoperăminte. Şi nimeni nu ştia că sub ele se face drum mergătorilor. Şi şi-a tot suflat tăria până când unul pe un drum, celălalt pe alt drum, s-au pus să meargă. Mergeau ştiind că trebuie să meargă, fără să ştie unde trebuiau să meargă. Dar mergeau căci cerurile asta le spuneau.
Era lumină cât să vadă drumul. Era lumină doar pe lângă ei şi era lumină doar în faţă. În rest era totul aşa cum trebuia să fie.
Şi pe sub acoperăminte s-au tot învrednicit cu mersul cu lumina călăuză! Ceilalţi nu ştiau, şi nici nu aveau de ce să ştie chiar dacă ei voiau să ştie.
Şi cum era dat, aşa a fost şi s-a-ntâmplat. Pe sub acoperăminte drumurile unul s-au făcut. Atunci au avut şi alţii să afle, căci prea marea tărie a vântului s-a înnoit şi acoperământul s-a ridicat şi s-a spart. Lumini de stele şi raze strălucitoare s-au arătat să prea orbească.
Atunci s-au trezit paznicii tărâmului scornelilor. Şi s-ai apucat să arunce cu pietre şi sloiuri de gheaţă... Şi încă se mai chinuiesc să acopere drumul. Dar vântul spulberă pietrele şi topeşte gheaţa... Îi este dată poruncă din Ceruri şi doar ele-l pot opri!

miercuri, 25 aprilie 2012

Privind pe deasupra nimicniciei

Mă ridic deasupra valurilor de ceaţă să privesc desupra orizontului. Îmi dau seama că ceaţa nu e totdeauna ceaţă, că e fum. Dacă e fum înseamnă că cineva a aprins un foc. Mă întrebam cine va fi aprins un foc atât de mare ca să ajungă să se vadă ca ceaţa... Încercând să nu mă sufoc mi-au venit în minte vorbe ce le-am auzit pe când oa-menii nu se arătau cu două feţe, şi ştiau că puteau să-şi spună om doar dacă faptele nu erau împotriva altuia... Dar câtă vreme a trecut de atunci...
Prietenia este o egalitate armonioasă... de câte mii de ani se aude asta? Dar se mai cred oamenii egali sau mau toţi acum se cred superiori? Cu ce oare se vor mândri când de aici se vor fi plecaţi?
Prietenia înseamnă un suflet în doua trupuri... iarăşi mii de ani... Dar oare câţi îşi mai au grijă şi de suflet şi de trup, ca să mai aibă grijă şi de prietenie?
E mai ruşinos să nu ai încredere într-un prieten decât să fii înşelat de el... Oare cine a rostit asta pentru prima dată? Şi oare de ce nu mă arde focul pe care simt că arde mocnit, dintr-o chinuită ruşine de a fi văzut cel care l-a aprins?
Un prieten este o persoană care ştie totul despre tine şi încă te place... Doamne, oare se mai întâmplă asta? Oare nu cumva când eşti unul dintre cei care nu pot să ofere, la un moment dat, nimic din ceea ce vrea celălalt, când îi este teamă că vei vrea să ceri ceva, mai stă cineva pe aproape?
Drumul către casa unui prieten nu e niciodată lung... Ei bine, da, am mai văzut asta. Dar atunci încă mai gândeau unii înspre oameni... Deopotrivă tot pe atunci am văzut că unii deja vorbeau pe la colţuri încercând să afle cum s-a plătit drumul.
Un prieten, când e un om, întrece şi pe-un frate... Am ajuns şi la o mare incertitudine: frate, om, prieten... Care mai exista acum, cu adevărat, în adevărate trăiri? Dă-ne, Doamne, puterea de a fi oameni, prieteni şi de a ne avea ca fraţii...
Mă pot încrede mai mult în duşmani cinstiţi decât în prieteni falşi... Atât mai simt că mi-a rămas... Şi tocmai că am găsit măcar pe cineva care poate oferi încredere, mi-am ridicat privirea şi am văzut până unde se ridică fumul... Am văzut podul peste hăul ce mi-l pregăteau. Acum pot să trec spre tărâmul în care ceaţa încearcă să ascundă orizontul. Acolo nu simt că am motive să-mi fie frică. Măcar pentru faptul că nu voi rămâne fără suflare.
Prin ceaţă am să văd măcar pe cei care au aprins focul...

duminică, 22 aprilie 2012

Tu scrie cartea care ştiu că eşti!

Te simt apăsată de gândurile care vin spre tine, îţi ştiu gândurile tale care şi ele te apasă. Iar cuvintele se tot adună şi-ţi stau pe în vârful degetelor, gata să se dea citirii celor mulţi, ce, neştiuţi, se pot înlăcrima de bucurie şi din bucuria lor să se ridice pentru a-şi merge drumul ce, din motive ştiute sau neştiute, s-a bătut de paşii ce nu l-au mai putut merge.
Pe-aici, ca peste tot, se simt vânturi reci şi vremuri de nelinişte. Şi le-am simţit şi eu, şi le-ai simţit şi tu. Pe mine m-au lovit în faţă şi m-au făcut să fiu şi mai potrivnic lor când le-am simţit că mă voiau aruncat la pământ cu privirile către cer. Pe tine te-au lovit din spate şi ţi-ai luat visele în braţe pentru că încercau să ţi le smulgă. Şi-ai fugit şi te-ai ascuns cu ele între coperţile viitoarelor cărţi.
În fiecare dimineaţă soarele se ridică şi ziua e din ce în ce mai fierbinte. Spun toţi că e cald, dar tot mai mulţi îşi îmbracă sufletul cu haine groase, să-l ferească de gerul cel mare ce toţi încep să simtă că va veni. Nu e uitau la noi când ţineam piept furtunii, ba mai mult, unii suflau înspre noi să ştie că au pus umărul ca încercarea să ne fie şi mai mare. Acum au început să tremure, dar nu înţeleg, unii, că nu a fost de ajuns să sufle înspre noi ca să scape ei de toate.
Eu mi-am ales drumul cuvintelor ca să tai calea furtunii şi să o fac să se întoarcă. Nu le-am ales, le-am dat drumul să ridice baraje şi bariere, aşa cum erau, aşa cum se voiau scrise sau rostite. Cuvintele tale nu trebuiau atinse de furtunile otrăvite. Cuvintele tale te-au rugat să le laşi să stea scrise doar în cartea în care poate citi doar cine îţi poate sti sufletul.
Se tot adună cuvintele între coperţile care le ţin ascunse de rafalele ce vin cu săgeţile otrăvite înspre ele. Se tot adună şi se tot scriu. Ştiindu-le otrava, ştiu ce coperţi frumoase are cartea. Şi te privesc şi strig înspre tine când e furtună, sau îţi şoptesc de e liniştea cea care ne înconjoară! Strig să auzi şoaptele ce mi se tot îndeamnă să ţi se spună:
Tu scrie cartea care ştiu că eşti. E timpul, căci vin vremuri bune şi vine timpul să iasă cuvintele din carte şi să se mute în cărţi. Tu scrie, căci doar tu poţi să scrii aşa cum altcineva nu o poate face!

De demult, din Ceruri [6]

-continuare din De demult, din Ceruri [5]-
Aşa cum luptau alături, Lira şi Dio păreau a fi o singură rădăcină a unui neam. Una câte una nălucile se topeau în văzduh, aşa cum ceaţa se topeşte în miezul fierbinte al zilei. Văzându-şi puterile că se pierd şi nu-i poate dovedi în luptă dreaptă, cel întunecat, crezând că forţa le vine de la Soare, se gândi să-i acopere faţa luminoasă. O beznă rea a învăluit Pământul şi cumpăna bătăliei s-a aplecat iarăşi spre întuneric. Trei nopţi grele ca un păcat, trei nopţi cumplite au încercat să zdruncine credinţa Pământului în forţa Luminii. Trei nopţi nesfârşite ca foamea, Lira şi Dio au luptat fără să vadă, încercând să-i biruie vrăjmăşia. Doar Marele Lup Alb mai desluşea câte ceva înspre Întuneric.
În vâltoarea luptei, flăcăul a izbit cu Paloşul său Scutul pe care fata îl ţinea în mâna ridicată. Din izbitură a tâşnit flacăra unui fulger şi, la lumina ei, a zărit brăţara de la mâna Lirei. Era o brăţară la fel ca şi a lui. Era brăţara sora geamănă brăţării sale!
Şi atunci s-a întâmplat minunea a regăsirii celor doi. Flăcăul şi-a amintit tot! Şi-a amintit cine este, de unde este şi de ce îşi dorise să se nască pe Pămînt! Şi-a amintit clipa în care a cioplit-o pe Lira dar şi de ziua în care o pierduse. Cel mai important era însă faptul că şi-a amintit, că este fiul Cerului şi că poartă în sine Lumina! Dio, amintindu-si, şi-a regăsit propria-i divinitate. Regăsinduşi-o, bezna din juru-i a început să se retragă.
A fost de-ajuns atingerea Paloşului şi Scutului, armele lor în lupta contra întunericului, o singură secundă, ca să se regăsească. Era încă lupta în toi, când, privindu-se i-a spus:
- Lira de atâta timp te caut!
- Şi eu Dio, te aştept de atâta vreme!
Când lupta s-a încheiat şi Lumina s-a arătat iarăşi pământenilor, s-a auzit glasul Marelui Lup Alb:
- Ai trecut şi ultima încercare, Lira! Cel care mai presus de sine pune binele tuturor, acela este vrednic să deschidă Poarta care duce către Înaltul Cerurilor!
- Chiar şi această luptă a fost o încercare? Doar o încercare?
- O încercare a fost Lira. A fost cea mai importantă încercare. Dar aşa ai primit şi încă o învăţătură. Chiar şi Prinţii Nopţii pot deveni slujitorii Luminii. Ei apar atunci când fiinţa se pregătelte să vadă. Până la acel moment îi apar doar slujitorii de rând. Şi pot atrage spre lumea umbrelor căci nu se arată în calea lor o piedică prea mare, neputând omul să deosebească prea bine. Ba, mai mult, cuvintele lor sunt dulci şi omului i se par a fi ei călăuzele drumului cel bun. Cei ce nu merită nemurirea, cei ce nu vor să se întoarcă acasă, nu caută să se alăture celor care vor să-şi recâştige adevărata libertate. Ei se mulţumesc cu libertatea care nu au curajul să o numească singurătate, crezând că aşa îşi găsesc izbăvirea. Tu eşti gata să fii li-beră pentru că nu ţi-a fost teamă că, respectându-ţi legământul, îl vei avea mereu alături pe Dio. Spuneam că şi Prinţii Nopţii pot deveni slujitorii Luminii. Acum ştii că întotdeauna acolo unde apare o umbră, există în mod sigur şi o mare lumină în sufletul omului. Leacul se află în inima Răului; fiecare bătălie dintre sufletul omului şi om îl face mai puternic!
Şi i-a pus în mână o legătură cu şapte chei.
Din curmătura munţilor apăru şi Marele Cerbul Înstelat.
- Sunt sufletul neamului omenesc, Dio! Împreună cu Lupul Alb călăuzim omenirea către desăvârşire. O singură taină v-a mai rămas ascunsă: taina trecerii prin Poarta dincolo de care se află Eternitatea…
Cerbul a bătut cu copita în pământ… Din rădăcina muntelui pe care se aflau s-a ridicat spre Cer o coloană de lumină. Axa Lumilor!
- Da, cioplitorule de stele! Este puntea pe care trec sufletele trezite, a spus Marele Cerb Înstelat. Iar acestea sunt cele şapte chei ale curcubeului, cu care, ştii, veţi putea deschide peceţile porţii… Trebuie să ştii şi tu, Lira, că Poarta are şapte peceţi, care se deschid cu cele şapte chei pe care acum le ţii tu în mână. Toate trebuie deschise...
Lira a luat la rând fiecare cheile, încercând să vadă de sunt puse în ordine.
-Fiecare pecete reprezintă un o poruncă a Cerurilor, o virtu-te, fără de care nimeni nu poate atinge Împărăţia Cerească. Prima este Ordinea, care menţine frumuseţea lumilor… A doua este Voinţa, fără de care nu există împlinirea ca realizare… A treia este Înţelepciunea, fundamentul pe care se înalţă orice, Lumile şi Cerurile… A patra este virtutea Înţelegerii, a cincea este Răbdarea, a şasea este Adevărul, unicul scop al devenirii, iar cea de-a şaptea pecete este Milostenia, coroana celor puternici… Când vei deschide ultima pecete, Păzitorul Pragului vă va cere cuvântul de trecere.
- Şi care este acest cuvânt?
- Fata mea, ca şi lumina, acest cuvânt este în tine şi l-ai purtat în tine dintotdeauna, căci dintotdeauna asta ai vrut şi asta ai simţit!
- Doar un singură trăire mi-a fost să o simt, totdeauna. Cuvântul acesta îl ştiu. Cuvântul de trecere este Iubirea!
Şi numai ce a rostit Lira cuvântul şi totul în jur şi-a schimbat înfăţişarea.
- Aceasta este forţa iubirii! rosti Marele Cerb Înstelat. Cine oare i-ar putea rezista? Este cea care vindecă, rodeşte, înalţă! Este ţelul şi Călăuza deopotrivă!
- Mergeţi cu bine! le mai strigă Marel Lup Alb, în timp ce Lira şi Dio deschideau peceţile porţii.
Povestea vieţii Lirei şi a lui Dio nu s-a încheiat aici. Când au ajuns în Cerul împodobit cu râuri de luceferi, cei de acolo s-au bucurat şi le-au sărbătorit întoarcerea şi biruinţa timp de care nimeni nu a ţinut cont. Lacrimile îngerilor s-au transformat în Rouă de lumină care a căzut pe pământ şi s-a transformat în nestemate. Povestea lor continuă, Cerul aşteptând alţi noi mari învingători, alţi deschizători de peceţi, alţi doritori de libertate, pe toţi cei care trăiesc în Iubire şi se bucură iubind.

De demult, din Ceruri [5]

-continuare din De demult, din Ceruri [4]-
Nu doar că avea în mână Scutul de Lumină, dar, când Colţii de Piatră au început iarăşi să se mişte, un sunet cristalin s-a înşurubat în aer şi Lira s-a trezit în faţa Sfatului Bătrânilor. Trebuia deci să mai afle ceva. Şi de la cei 12 bătrâni a aflat despre libertatea adevărată, libertatea sufletului:
- Nu uita! E liber doar cel care face binele şi numai binele. Binele se află sădit în fiece fiinţă, dar nu este uşor de scos la lumină. Binele nu trece prin gândurile omului, el este doar faptă. Ţi-a mai spus despre asta şi bătrânul înţelept. Trebuie să-l faci şi trebuie să-l laşi să dea roade şi să-l împarţi cu ceilalţi, aşa cum izvorul împarte tuturor apă curată. Binelui nu i se mulţumeşte, despre el se află doar în roade.
A aflat aici şi de la cea care îşi întorsese faţa de la întuneric, de la cea care i se spunea Baba Mare, căci avusese puterea cea mare de a se lupta cu întunericul căruia în tinereţe i se dăduse crezând că-i va fi mai bine, desfăcătoarea de farmece, Descântecul de Lumină, cu care se dezleagă orice vrajă.
- În lumea în care te afli, Lira, în lumea oamenilor, umbrele însoţesc lumina, noaptea se plimbă în urma zilei vrând să o facă tot mai mică, noroiul trăieşte ca să hrănească floarea, apele izvoarelor sunt pustiite de cuvinte întunecate. Lumea e o continuă schimbare şi decădere, de aceea tu trebuie să înveţi să laşi liber şi să eliberezi ce este curat din capcana care întinează, să redai zborul păsărilor înlănţuite şi jocul să-l redai copiilor. Descântecul, schimbă faţa lucrurilor aducând Binele. Dar să iei aminte că unii îi spun descântec şi la înveninatul cântec al legării, când folosesc forţa vicleană a Răului spre a face pe oameni de a întoarce spatele Binelui, prefăcând într-o clipă orice libertate într-o legătură întunecată. Să iei aminte şi să pleci de lângă măsluitorii de destine, prea mărinimoşi în a spune că le vor numai şi numai binele, în a da sfaturi şi a spune părerea lor doar ca să afle ceea ce îşi vrea omul, pentru ca pitrocind mintea omului să bage în el groaza ce îi fură libertatea. Descântecul Luminii doar, cel care Cerurilor cere libertatea sufletului, să-l spui, oricând zornăitul lanţurilor ferecătoare îţi va fi dat, pe oriunde ar fi, să-l auzi.
***
Dar o întâmplare a schimbat ordinea şi faptele zilelor.
În noaptea naşterii Noului An o nenorocire s-a abătut asupra Împărăţiei Lupului Alb: paznicii hotarelor au adormit iar Întunecatul năvăli, sperând să pună stăpânire pe toate. Lupul Alb, care ştia de mult că hotarele sunt cercetate de ochii ce luceau de dorinţa urii, se străduia din răsputeri să-i ţină departe ori, de era nevoie, să le ţină piept:
- Lira, am fost prinşi nepregătiţi… Mă aşteptam ca lupta să înceapă, căci ei au nevoie de sufletele oamenilor. Nu ştiu însă cum de au adormit sau cum au fost adormiţi paznicii. Acum nu ştiu care va fi soarta luptei. Nu vreau să te prindă şi să te ducă pe tărâmul umbrelor, vreau să-ţi deschid Poarta, aşa cum ţi-am promis… Să pleci în Ceruri... Dar să nu uiţi niciodată ce ai învăţat la noi! Pământul este oglinda Cerului. Legea e aceeaşi oriunde te-ai afla…
Spusele lui erau pline de durere. Nu se simţea frica, mai degrabă hotărârea-i de neclintit de a învinge, ori, dacă nu va putea învinge, să piară pentru totdeauna. O hotărâre şi o încrâncenare ce pornea din amintirea timpurilor mai vechi în care avusese de luptat cu aceiaşi nelegiuţi, puşi să lupte de cei care îi stăpâneau, cei mai întunecaţi dintre întunecaţi.
-E timpul să te grăbeşti, Lira! După ce vei trece tu voi închide Poarta pentru totdeauna, pentru ca hoţii de Lumină să nu poată urca în cer. Sufletele pământenilor nu vor mai găsi niciodată drumul care duce la Ceruri.
Prima tresărire a Lirei a fost de bucurie. Clipa pe care o visase ani de-a rândul, clipa întoarcerii la Dio, sosise… Dar preţul i se părea prea mare, mult prea mare… Nu putea părăsi această Ţara în care o crescuseră toţi cu răbdare şi iubire, acum când Întunericul era gata să o supună şi să o înrobească pentru totdeauna:
- Opreşte-te! Opreşte-te Mare Lup Alb! Eu rămân şi lupt alături de tine, până vom birui sau până vom muri! De la voi am învăţat să schimb cumpăna sorţii ca să împlinesc destinul!
- S-ar putea să nu biruim şi atunci, aşa cum ai spus şi tu, vom muri, iar moartea înseamnă pentru tine că vei rămâne pentru totdeauna pe Pământ, sclavă a vieţii de aici.
- Dar s-ar putea, şi asta trebuie să fie, să învingem! Ce trebuie eu să fac pentru a-i învinge? Spune-mi!
- Tu ai Scutul de Lumină, dar nu avem Paloşul de Lumină al Străbunilor. Este o singură scăpare. Pe lângă Stânca Focului, acolo unde se adună salamandrele stropite cu smarald şi topaz, îşi aduce oile un păstor care a primit în dar Paloşul de Lumină al Străbunilor. Pe cel care are Paloşul, greu îl poate învinge cineva în lupta dreaptă. Te du tu şi-l roagă pe păstor să ne ajute.
Ca vântul ce mână furtunile din urmă a alergat fata să-l cheme şi să-l aducă în ajutor Ţării care o ocrotise şi îi dăruise tainele ei pe cel care putea schimba soarta luptei cele mari…
A ajuns în faţa Stâncii Focului ce îşi usca muşchiul verde în căldura soarelui. Pe pajiştea din jurul stâncii, păşteau mioare albe, păzite de un câine. Un fir de melodie catifelată a atras-o spre intrarea unei peşteri, unde a zărit, lângă foc, un flăcău care cânta din fluier. Avea privirea adâncită înspre departe de parcă ar fi vrut să desluşească o taină. Lira s-a oprit ca fulgerată, inima începuse să-i bată nebuneşte, de parcă ar fi vrut să iasă din piept şi voia să alerge în braţele celui care o privea încremenit.
Dio! Dio cioplitorul de stele!”striga sufletul ei.
Ani de-a rândul privise stelele, căutându-se pe sine, căutând pe aceea care o cioplise Dio, din inima lui, chemând-o la viaţă. Noapte de noapte adormise, sperând că, într-o zi, Dio o va strânge la pieptul lui ca altă dată, regăsind-o. Simţea că se întâmplă minunea întâlnirii lor, pe acest Pământ al florilor şi al izvoarelor curate. Simţea cum se învârte totul în jurul ei, în timp ce fericirea îi umplea sufletul. Ca să ajungă până la Dio învăţase să fie liberă şi să iubească Adevărul, să îl iubească mai presus de orice.
Dar oare era Dio? Ce să facă Dio în peştera aceasta, departe de lume? Şi de ce o priveşte de parcă acum, pentru prima dată o vede?
Mirat, într-adevăr, păstorul a grăit către ea:
- Cine eşti tu, fată frumoasă ca zorile? Ce mare urgie te urmăreşte şi-ţi înspăimântă privirea de ai alergat până aici?
Ochii Lirei s-au înlăcrimat. “Să fie cu putinţă ca Dio să nu mă recunoască?
Dar nu avea timp. Şi-a amintit de Împărăţia Lupului Alb, de Marele Lup Alb care rămăsese singur să se lupte cu Întunericul, sus pe creste. Nici de întrebări nu mai era timp şi nici de a povesti cu de-amănuntul. În doar câteva cuvinte i-a spus păstorului despre groaznicul pericolul care ameninţa Împărăţia Lupului Alb, rugându-l să-i vină în ajutor.
Fără să stea pe gânduri, flăcăul a luat Paloşul de Lumină al Străbunilor şi alergat, urmat de Lira, către locul înfruntării. Acolo au găsit o lupta era aprigă. Marele Lup Alb abia se mai zărea de nălucile şi arătări nepământene care se iveau pretutindeni. A intrat direct în luptă şi Paloşul, mânuit cu arta pe care nu şi-o ştia nici el, s-a prăvălit ca un trăznet peste cetele duşmane, risipindu-le în cele şase zări zări. Alături îi stătea Lira ce ridicase Scutul de Lumină, să-l apere de atacuri mişeleşti la care se pricepeau de minune slujitorii întunericului. Şi, ceea ce învăţase de la bătrînul înţelept, una din tainele sacre ale Pământului, de a transforma răul în bine, acum îi folosea: “Priveşte Lira şi ia aminte la bunătatea fără margini a Pământului… Din tot ce e putred, face un lucru folositor… În adâncul lui binecuvântat, răul este transformat în sevă hrănitoare, vreascul în fruct aromat, frunzele căzute în forţa care susţine pădurea. Priveşte şi învaţă!” Şi, ori de câte ori vrăjmaşul se năpustea asupra ei, îl preschimba în porumbel alb, iubitor de pace, şi-l trimitea în lume să o ducă spre oameni.
-continuare în De demult, din Ceruri [6]-

De demult, din Ceruri [4]

-continuare din De demult, din Ceruri [3]-
Bolnav fiind de un timp, timp în care n-a putut să cioplească fără să-i spună nimic, bătrânul s-a apucat să trebăluiască. Dio a trebuit să aştepte şi să-l privească atunci când s-a apucat să cioplească alte icoane. Nu l-a mai pus pe el, dar, privindu-l, Dio se întreba de ce munca cioplitorului de icoane i se părea că ar fi făcut-o şi el dintotdeauna. Chiar nu avea şi nu-şi găsea nici un răspuns. Când cioplitorul punea mâna pe un alt lemn, simţea furnicăturile în palme, simţea prin asta că palmele sale îi spuneau ceva. Şi i se încăl-zeau... Şi, până seara, tot la asta s-a gândit.
Era pe sfârşite ziua când bătrânul s-a oprit din lucru. Câteva icoane noi, ieşite din mâna sa, arătau chipuri care duceau cu gândul la adevărata fericire. După ce le-a privit, i-a spus lui Dio:
-Haide, flăcău, este timpul la care poţi întâlni Cerbii. Acum îl poţi întâlni pe Marele Cerb.
Flăcăul a luat în mâini icoana şi s-a lăsat purtat de de cel pe care îl ajutase spre grabnică însănătoşire înspre locul unde urmau să vină Cerbii. Drumul lor prin pădure nu arăta la început altfel decât cel pe care venise pe urmele ursului, după ce acesta lăsase mioara şi îl dusese la peştera cioplitorului. Dar deodată, aerul şi-a schimbat culoarea. Ceva viu şi luminos l-a umplut, hrănindu-l, în timp ce o pace infinită cuprinsese totul, ca o îmbrăţişare. Nu după multă vreme au apărut şi Cerbii. Era aidoma cum îi povestiseră bătrânii păstori: mândri, cu coarne înstelate. Stelele din coarnele lor erau la fel. Doar la unul singur înstelarea era dătătoare de lumină jur-împrejur.El era Marele Cerb... Când Marele Cerb l-a cercetat cu ochii, a simţit că o putere fără margini l-a cuprinse şi parcă îi turna tărie în trup. Fără să rostească vreun cuvânt, Dio a aşezat la picioarele Marelui Cerbul icoana.
- Îţi mulţumesc, fiu al păstorului, pentru acest dar al mâinilor tale…
- Cu drag îţi dăruiesc această icoană care e singura şi prima pe care am cioplit-o în viaţa mea. Dar, Mare Cerb, mă cunoşti?
- Te cunosc... Te ştiu de când ciopleai Stelele din Lumină şi chiar de mai de demult. Îţi ştiu ziua de mâine şi cele care vor urma. Şi pentru că ai ajuns la mine, după Legea Cerului, ai dreptul la îndeplinirea unei dorinţe, orice vrei… Cere-mi un singur lucru şi acela va fi al tău…
- Ai vrea să-mi dai Paloşul de Lumină al Străbunilor?
Marele Cerb parcă se aştepta la a i se cere Paloşul. Şi n-a stat pe gânduri să răspundă:
- Bine ai ales, al tău să fie! Dar nu uita: harul de preţ al Paloşului, puterea sa ce face pe cel care îl are să fie de neînvins, nu în tăiş stă ci în Iubire… El taie ceea ce este de tăiat şi leagă ceea ce au rupt alţii, nu în nod ci aşa cum n-ar fi fost niciodată rupt. E mai mult decât un Paloş...
Cerbii ş-au ridicat capetele iar s-a făcut în jur o Lumină ce dădea un înţeles aparte. Mai ales că Marele Cerb a dispărut într-o clipă. Nu mai era nimeni în faţa lor. Dacă la picioarele lui nu ar fi strălucit Paloşul cerut, Dio ar fi putut spune că totul nu a fost decât un vis frumos. Şi icoana care i-o dăruise dispăruse şi ea!
Au plecat de acolo şi când au ajuns la Stânca Dorului s-au îmbrăţişat. Cioplitorul a rămas acolo iar Dio şi-a mers drumul de întoarcere la turma de mioare.
Viaţa şi-a urmat cursul ştiut, dar pe lângă trebuirile ce le făcea la fel ca mai înainte, era o deosebire. Îi plăcea, mult, să cioplească icoane. Îl mai încerca şi acum dorul ascuns în inimă, setea aceea de ceva nedesluşit, dar, de la o vreme, cioplind, simţea că timpul trece înspre altceva, i se părea că alinarea îi este pe aproape. Tot inima care-l durea de dor îi şoptea în taină că ziua aceea nu mai e departe.
Şi tot de la o vreme îi plăcea băiatului să-şi poarte oile pe la Stânca Focului, acolo unde obişnuiau să vină să se răsfeţe salamandre stropite cu smaralde şi topaz, pe care stătea cu mare plăcere să le asculte poveştile adevărate din lumea lor cu zâne şi spiriduşi. Din poveştile lor, din cele care nu le aflase de la bătrânii păstori, a aflat că, undeva, dincolo de Împărăţia Cerbilor Înstelaţi, trecând de valea pe care mersese spre a-l întâlni pe Marele Cerb s-ar afla o altă lume, Împărăţia Lupului Alb, o împărăţie a Păcii şi a Iubirii, în care cel care e vrednic să intre cunoaşte desăvârşirea. Doar acolo se poate găsi poarta către Ceruri ce se deschide doar cui trebuie să se deschidă.
Când tocmai se gândea că ar fi timpul să meargă şi el acolo, căci poate acolo dorului îi poate găsi alinarea, o salamandră aurie i-a spus că în acea lume ar fi venit din stele o fată frumoasă ca un cântec, pe care Lupul o învaţă Legea, legea care îi face pe oameni liberi şi nemuritori.
Auzind cele ce i le spunea salamandra aurie, auzind despre fată, inima îi tresărise tulburată. De atunci, ziua, noaptea avea dorinţa de-a vedea măcar o clipă fata. Dorinţa i-a răpit liniştea nopţilor.
* * *
Stânca pe care se afla Lira domina toate piscurile din jur. Ţara Marii Regine era altfel. Aici totul era deosebit, locurile erau deosebite! Împrejur doar munţi, munţi nesupuşi decât depărtărilor. Se simţea, respirând aerul lor, cum se devine o parte a măreţiei lor, că acolo se poate regăsi esenţa vieţii şi se poate sorbi liber din izvorul vieţii.
Lira privea cu nesaţ umplându-şi sufletul cu ceva pe care nu-l putea defini, dar care era mai presus de frumuseţe şi forţă. De undeva, păşind peste golurile dintre piscuri, în faţa ei a venit şi s-a aşezat, privind-o cu blândeţe, un lup cu blana albă, strălucitoare:
- Ai ajuns, Lira! Bine-ai venit la noi! Vulturii, cei care primii te-au întâlnit, soli ai Marii Regine, mi-au povestit despre tine, despre dorul tău. Marea Regină ţi-a împlinit dorinţa. Şi ea a ştiut de ce...
S-a aşezat lângă ea şi privind înspre zările neînnourate i-a spus:
- Ascultă-mă, Lira! Îţi voi spune povestea acestei împărăţii... Tărâmul acesta, Împărăţia aceasta s-a născut din împreunarea Luminii cu Pământul. Păstrătorii tainelor lumii sunt oamenii. Ei sunt ursitorii seminţiilor care alcătuiesc omenirea; ei se nasc Călăuze şi pot şti să poarte sufletele însetate către Fântâna cu Apă Vie; pot şti să umble pe Poteca Fulgerului, aşa cum ar merge pe oricare potecă de munte. Pe acest tărâm se găseşte Izvorul alb şi luminos al Iubirii, care este dăruit întreg neamul omenesc, să nu mai fie însetat… Tărâmul acesta este Leagănul Pământului pentru că este de-a pururi născător de pace… de frumuseţe… de bucurie.
-Nu degeaba ai venit aici. N-ai venit să te întorci. Dar va trebui să înveţi tainele acestui Pământ, să te poţi juca apoi cu tainele lui iar în cele din urmă trebuie să-l convingi pe Marele Cerb să îţi dea Cheile Curcubeului… Abia apoi, când va veni timpul, eu însumi îţi voi deschide drumul către stele.
- Cheile Curcubeului ai spus? Cheile celor Şapte Împărăţii?
- Da, Lira. Ştiai despre ele? De unde ştiai?
- De la Dio, de la cel care m-a cioplit din cântecul şi dorul inimii sale…
- Îl vei regăsi pe cioplitorul de stele căci, aşa cum izvorul nu poate fi despărţit de apa pe care-o dăruieşte lumii, tot aşa nu pot fi despărţiţi cei care s-au iubit… Cei care şi-au făcut legământ de totdeauna în iubire, întru împlinire prin ea. Dar, pentru început vei să stai la Moara Timpului, acolo unde se macină clipele ca nişte boabe de grâu, acolo unde vei înţelege importanţa timpului pentru oameni.
Şi a dus-o pe fată la Bătrânul Morar pentru a-şi face ucenicia, învăţând cum să folosească sămânţa timpului, ca aceasta să dea rod bogat, să adune clipele şi să ţese din ele veşmintele eternităţii; să încremenească clipa ori să lase timpul să zvâcnească, schimbând lumea, dar şi să nu lase pe nimeni ca lucrând asupra timpului să schimbe armonia lumii şi destinul oamenilor.
Legea Cerurilor, legea unicei dorinţe, era şi aici legea care răsplătea pe cel sârguincios prin îndeplinirea sa. Când a sosit clipa să plece de la moară, Lupul a învăţat-o pe Lira să ceară Scutul de Lumină, care te apără de duhuri, de amăgiri, de bezne necunoscute, de tot întunericul ce poate cineva să-l scornească…
Învăţase Lira ceea ce trebuia să înveţe şi peste toate mai mult decât atât. Când a venit vremea împlinirii dorinţei, Bătrânul Morar s-a bucurat de alegerea fetei. Era alegerea pe care nimeni nu o mai făcuse şi nu era una pe care o putea împlini el direct. Lira trebuia să-l ia singură. Scutul era păzit de cei doi colţi de piatră care sprijineau Cerul din faţa Morii şi care se mişcau tot timpul, ei fiind sita timpului. Niciodată nu s-au oprit. O singură secundă îi era îngăduit cuiva ca să-şi poată strecura mâna şi să-şi ia darul făgăduit. Doar o mână dibace, a unui om ales o putea face... Mâna Lirei a decupat aerul fulgerând spre nemişcare colţii de piatră. Ca într-o minune, cei doi colţi de piatră s-au oprit încă o secundă şi Lira a ridicat şi a luat fără teamă Scutul de Lumină.
-continuare în De demult, din Ceruri [5]-

Cititori frecvenţi:

Google Followers: