Acasă, unde-i dat de Dumnezeu

Dumnezeu, când a creat lumile, a mărginit infinitul, pentru ca, cei care se vor întreba cât de mare e infinitul să nu-şi piardă toată viaţa în căutări şi să ajungă să nu găsească vreodată răspunsul. Iar pe oameni i-a lăsat să vadă atât cât le era dată lor putere de a cuprinde. Din fiecare lume a ales pe unii, cărora le-a lăsat puterea de a cunoaşte cât vor ei să cunoască. Nu le-a pus nici o barieră, însă le-a lăsat un Univers, Universul lor, cu toate cele ce cuprinde Universul lumilor. Şi nu i-a ascuns oamenilor, iar oamenii i-au numit înţelepţi, ştiindu-le harul ce-l aveau de a găsi oricărei probleme o soluţie.

Ştia şi el, cel ce a primit, ce har i s-a dat. Nu ştia, însă, că doar marginile Universului îi erau mărginire, dar şi de ele, de era nevoie, putea să treacă, ca să poată opri lumea să nu se răstoarne şi toate să iasă din fire. Oamenii, ştiind că nu i se pot ascunde cu nimic, că nu îl pot scoate din liniştea pe care o dăruia şi altora, şi nu-i stăteau aproape. Astfel ajunsese să trăiască retras, ascuns de ochii celorlalţi oameni şi nimeni nu ştia de fapt cât este el de cuprinzător întru toate.

În fiecare zi, îşi avea şi obiceiuri ce şi le ştia dintotdeauna şi nu-şi amintea ca cineva să-l fi învăţat. În fiecare dimineaţă privea spre depărtări fără să spună nimic... Doar privea şi îşi unea respiraţia cu a întregului Univers. Şi inima şi-o simţea pulsând într-o unitate deplină cu a stelelor ce le ştia totdeauna de veghe. Apoi îşi avea de făcut toate cele ce erau de făcut, neuitând să scrie, pentru oameni, zi de zi, ceea ce simţea că ei trebuie să afle. De multe ori oamenii veneau la el să-l întrebe cum de poate el şti ce-i cu ei? N-avea cum să le răspundă, pentru că nu căuta el să afle, dar afla fără să vrea. Şi de-aceea mulţi îl vedeau cu teamă, deşi îl admirau. Văzându-le teama el, atoate-ştiutorul cum ei îi ziceau, se întreba de ce li-i teamă şi, de multe ori se gândea că şi-ar dori măcar o zi să fie ca ei, spre a-i înţelege.

S-a trezit într-o dimineaţă, dar nu o simţea la fel ca alte dimineţi. Nici liniştea şi nici înţelepciunea nu se treziseră. Se simţea ciudat, altfel, dar nu vroia să creadă că e ceva important. Nu-i era la în-demână toată pornirea ce-o avea, aşa că ştiindu-şi faptele de zi cu zi, şi-a trimis privirea în zarea îndepărtată ca să dea bineţe primelor raze de soare. Ochii însă îi fugeau în stânga şi în dreapta, respiraţia îi era învălmăşită şi ofta, iar inima o mai lua şi la goană uneori. Iar mintea simţea că e bombardată de tot felul de gânduri de tot felul: de bucurie, de tristeţe, de mânie, de părere de rău, nepotrivite cu lumina ce ochii o vedeau şi cu liniştea din juru-i. Simţea că mintea, încărcată de atâtea gânduri, sufocă sufletul, iar trupul a început să-i tremure. Până şi respiraţia şi inima, se grăbeau să ajungă din urmă miile de gânduri, ce erau fără şir şi fără rost, care alergau fără să aibă motiv.

Undeva, la marginea Universului, un soare începuse să pâlpâie furios, iar altundeva, mai aproape, câteva stele au explodat uimite, transformându-se, fără de aşteptare, fără de motive, în praf şi pulbere.

Era furios, neînţelegând ce se întâmplă, de ce nu-şi găsea liniştea ce-i dădea putere pentru întreaga zi. Şi-a adunat privirile din depărtare şi le-a aruncat înspre aproape, unde nu i se arăta mai nimic pe plac. Era parcă altundeva, toate le vedea altfel.

Simtea fruntea înfierbântată şi zvâcnituri în ochi şi între ochi. Spre a pleca mai degrabă de acasă, şi-a spălat fruntea cu apă rece. Apoi a ieşit fără să se întrebe încotro să meargă să poată să-i fie la fel ca în alte dimineţi. Pe drumurile aşezării unde-şi trăia viaţa, ştiut dar nu cunoscut, vedea oamenii care treceau indiferenţi unul pe lângă altul, ori, pe alţii îi vedea certându-se cu ură. Îi ştia altfel, respectându-se, dându-şi bineţe, întrebându-se unii pe alţii de mersul treburilor şi vieţii, dar în acea dimineaţă nu-i mai recunoştea. Dintotdeauna îi ştia pe lângă el trecând fără să-l întrebe ceva, dar el era împăcat cu asta, fiindcă ei, nişte oameni simpli, ştiindu-i spusele şi făcutele, ce îşi vedeau de treburile lor, aptoape totdeauna aceleaşi, n-aveau ce să-l mai întrebe.

Simţea un fel de îngrijorare dar şi un soi de bucurie răutăcioasă... „Aşa le trebuie, altceva nu-şi găsesc de făcut!“... Gândul n-a avut timp să-l surprindă că un altul i-a luat locul. Brusc i-a simţit pe toţi duşmanii lui, oameni cu care nimic nu avea în comun şi altceva n-ar fi putut face decât să plece departe, cât mai departe de ei, de unde să nu mai afle multe, să îi lase cu toate ale lor, aşa cum voiau să le aibă...

În Universul ce-i era dat în grijă, stelele, una după alta se strângeau în ele, pâlpâind spre a se stinge, iar altele chiar se stingeau şi în jurul lor totul se distrugea, se prefăcea într-un nimic înfricoşător... Chiar Universul se micşora...

Fără să mai stea pe gânduri, negăsindu-şi locul, liniştea şi înţelepciunea, luându-şi miile de gânduri ce se certau în mintea lui fără încetare, a întors spatele lumii, plecând spre crestele munţilor, acolo unde ştia că doar păsările văzduhului se avântă şi merg pe jos, acolo unde vântul spală ochii neîndeajuns văzători şi razele soarelui, cele dintâi văzute acolo sunt simţite, să uite de tot de simţea a fi împotrivă-i.

Ajunsese la poalele munţilor şi vedea cărările închise şi crestele ridicate mult spre Cer. Gândul îi spunea că nici munţii nu-l mai recunosc, nici lor nu le pasă de el. Miile de gânduri se înmulţeau cu altele şi altele le luau locul şi ajunsese să nu mai simtă nimc în jur. Sufletul era într-un mare chin. Se simţea tot mai trist şi nefericit şi dintr-o uriaşă nemulţumire ce era tot ce rămăsese din ceea ce făcuse se năştea o mare dorinţă de a distruge tot cei era în cale, tot ceea ce vedea, tot ceea ce ştia că există. Avântându-se pe cărările înălţimilor, dorinţa îi era din ce în ce mai mare. În cale însă nu-i stăteau decât munţii pe care nu-i putea distruge, chiar dacă dintr-o singură clipire putea distruge o întreagă Planetă. Munţii pe care urca ştia că erau munţii pe care coboară, spre a fi mai aproape de oameni, chiar Dumnezeu, când îşi arată simţită prezenţa chiar printre oameni.

Se micşorase Universul din ce în ce mai tare. Şi pe lângă micşorarea pe care, oricâte gânduri îi brăzdau mintea, o simţea şi el, toate stelele şi toate planetele nu-şi mai aveau drumurile ştiute, aproape că se ciocneau, erau în derivă. Doar în centrul Universului, pe planeta pe care şi el trăia, era încă linişte şi încă Soarele mai păzea viaţa de întunericul ce, hrăpăreţ, abia aştepta ca Soarele să o ia razna şi să pună stăpânire pe oameni.

Simţea doar, dar nu ştia că Universul se prăbuşeşte în sine. Simţirea nu-i mai era de folos, mintea nu se mai îndeletnicea cu tălmăcirea simţurilor, doar gândurile, hăbăuce, îi dictau să facă paşii spre a ajunge sus, ca de acolo să încerce să distrugă tot, să nu mai lase în urmă decât amintiri...

Universul însă, Universul ce îi era dat lui în grijă, ştia motivul pentru care Lumina era tot mai puţină şi întunericul urca până spre Ceruri, planetele se aruncau în gol şi dispăreau în nori de praf, stelele îngheţau, pierzând menirea de a fi repere... Dar cum Universul ştia şi că nu îi este timpul de a se pierde în infinitul din care fusese creat, a trimis, coborâtor de pe crestele munţilor, pe cărările ce urcau spre creste, mesager al speranţei pentru a-l îndrepta pe cel ce-l avea în grijă, spre a-i reda simţirea cea dintotdeauna, cea care era de mii de ori mai mare decât a oamenilor care-şi aveau conştiinţa agăţată de grija zilei de mâine. Trebuia să-l convingă să se întoarcă la conştiinţa lui, cea mereu căutătoare înspre azi.

-Întoarce-te, întoarce-te acasă! Un gând care era alfel decât toate celelalte i-a apărut şi o clipă liniştea părea a-i reveni. Era liniştea ce şi-o ştia şi de acel gând voia să rămână agăţat pentru a o regăsi în întregime. O simţea ca ultima lui şansă, dar celelalte gânduri îi arătau că este înconjurat de cei mai mari vrăjmaş ai lui, munţii, pe care, de-i va distruge, va arăta cât este de puternic. Erau gândurile ce-i ţineau inima în strânsoare, tăcută şi plină de durere. Altele, pline de veninul singurătăţii veneau să le întărească:

-Tu ai unde să te întorci? Acasă pentru tine nu există!, îi strigau gândurile. Tu nu eşti acasă nicăieri... Eşti al nimănui... Eşti un rătăcit... Nimeni şi nimic nu te leagă de lumea asta nebună, strigau gândurile în singurătatea unei minţi obosite şi tot mai întunecate, iar tâmpla stângă îi zvâcnea într-un ritm năucitor şi-i fura liniştea pe care şi-o avea dintotdeauna.

-Întoarce-te, munţii nu te pot ajuta. Nici de vei rămâne pe crestele lor, nici de-i vei dărâma! Întoarce-te de unde ai plecat! îi spunea acel gând de care se agăţa şi care la rândul lui se aducea pe sine tot mai în faţă şi simţea pulsându-i tâmpla dreaptă şi i se desceţoşau vederile.

-Niciodată nu te-ai întors din drum, spre ţintă ai mers totdeauna şi totdeauna ai atins-o! un alt gând, al amintirii venise să-i spună, alăturându-se celor care-i spuneau să distrugă tot, pentru a-şi arăta puterea...

-Întoarce-te acasă! venise să spună un alt gând, strecurat din amintire. Şi l-a simţit ca un mugure de lumină ce-i amintea pridvorul casei din care, în fiecare seară, petrecea soarele până dincolo de orizont, a ferestrei de deasupra mesei la care se scrisese de atâtea ori pe sine pentru oameni, prin care soarele îi trimitea soli de viaţă, grădina plină de culori şi miresme în care îşi plimba zi de zi visele care aşa îşi păstrau frăgezimea de petală, orizontul ce putea mereu să fie senin.

Se simţise pe o balanţă până atunci... când într-o parte, când în alta. Acum balanţa o simţea în cruce, din patru părţi trăgeau gândurile de ea. Şi se simţea ca unul alergând bezmetic neştiind ce să aleagă: să meargă înainte spre a distruge, să se întoarcă ştiind că acasă îşi avea liniştea, să meargă înainte spre a-şi găsi liniştea aşa cum o găsise totdeauna, pe creste, sau să se întoarcă şi să-şi ducă războiul cu el şi cu cei din jurul lui? Încotro, era un cuvânt ce-l rostea ca întrebare, des, ca niciodată de des, el cel are altora le spunea încotro îşi duc viaţa, prin faptele lor...

Vocea gândurilor ce-l chemau spre linişte, spre cunoscuta-i înţelepciune şi spre trăirea vieţii se apropiau tot mai mult de sufletul ce trăia chinurile zbaterilor, dându-i clipe de alinare. Trebuia să se împace cu el însuşi şi să accepte ceea ce era de acceptat. Întoarcerea din drum nu era motiv de linişte, ci dimpotrivă, dar se piardă într-o luptă de de disturgere a munţilor ce-i dădeau, în pântecele lor de piatră ţinându-l, puterea de a fi ceea ce era, ar fi fost tot una cu a se distruge pe sine. Şi-ar fi distrus chiar propria măsură, căci puţini erau cei care puteau urca pe creste şi întoarce teferi. Fără împăcare nu ar fi fost acceptarea pe deplin şi fără acceptare nici împăcarea nu era cu totul adevărată.

Spre a se dumiri, simţea, ca niciodată, că trebuie să stea o clipă locului. Nu avea pentru sine răspunsuri aşa cum avea totdeauna pentru alţii... Gândurile se transformaseră parcă în voci care ori îi şopteau, ori îi vorbeau calm, liniştit, ori poruncitor, sau, altele, ţipau de-a dreptul. Nu mai ştia care dintre ele avea dreptate. Se întreba de nu cumva şi cele care îi poruncesc, ţipă, nu au dreptate, nemaiavând răbdare să-i aştepte nehotărârea. A privit în stânga, în dreapta, dar nu a văzut de unde veneau vocile... asa ca s-a aşezat obosit pe o piatră, prinzându-şi capul în mâini.

Privind spre crestele munţilor, pierdut în amintirea paşilor care-l duceau totdeauna spre cele mai înalte culmi, ţipetele, încet, încet, se alungau spre nicăieri, tăceau, chiar dispăreau. Când nu s-au mai auzit deloc, a văzut că razele soarelui treceau peste creştetul munţilor şi-i încălzeau fruntea. Abia atunci şi-a dat seama că doar câţiva zeci de paşi îl despărţea de vârfurile semeţe. S-a ridicat şi, fără să stea pe gânduri, cu paşi de voinic, s-a avântat pe poteca pieptişă. Şi dintr-odată s-a văzut luminat şi curat. Se împăcase deja pe sine... Căci nu plecase să distrugă munţii ci să-şi găsească liniştea. Gândurile îi schimbaseră tinţa, ele îl făceau să vrea să vadă munţii distruşi, ele îl făceau să vrea să se arate că era puternic şi că nimic nu-i stă în cale ori împotrivă.

În jurul său era lumină... dar nici ţipenie de om... Putea să rămână să aibă pentru el toată lumina. Dar pentru ce i-ar fi fost bună de era doar pentru el? Putea să vină de oricâte ori voia şi să se în-toarcă, să o ducă şi spre ceilalţi, cei care pe el îl vedeau, în noaptea vieţii, cum vedeau ziua lumina soarelui. Era timpul să accepte ceea ce era şi să se întoarcă Acasă, unde-i dat de Dumnezeu, să trăiască aproape de oameni şi, de vor vrea oamenii, împreună cu ei, făptuitor, şi el, a multe fapte ce vor fi semn lăsat pentru mai târziu . Privind orizontul în care îşi construise casa, în care oricând putea construi o altă casă, a pornit, la început şovăielnic, apoi tot mai încredinţat că acum face ceea ce trebuie să făcă, fiindu-i dată lui viaţa aşa cum este ea. Ştia că în curând nu va mai fi singur... Fiecare pas îi era tot mai bine aşezat pe cale, gândurile, cele care-l alungaseră de acasă, se răzleţiseră printre silabele tot mai luminoase si mai calde pe care le auzea, în taina tâmplei drepte, zâmbindu-i cald: A-ca-să... A-ca-să! A-ca-să!

Cobora iute şi, simţindu-se puternic, şi-a ridicat privirea şi auzul spre ceea ce-i era primprejur... şi, încet, încet s-a lăsat cucerit şi uimit de cântecul păsărilor şi de frumuseţea câmpurilor, a munţilor ce acum se lăsau uşor în culcuşul zării! Pentru prima data se bucura că nu îşi atinsese o ţintă, ţinta gândurilor, dar atinsese ţinta pornirii dintâi... că se întorcea din drum doar pentru că ascultase de zvâcnetul tâmplelor, scornit, ca semn dumnezeiesc, de acele gânduri, potrivnice!

Universul s-a întoars în rosturile şi marginile sale fireşti, mărginite doar pentru cei care îl mărginesc, începând să respire iarăşi liniştit. Planetele s-au aşezat şi ele pe acolo unde le era locul, iar timpul, prinzând-şi coada-n gură, s-a întors pentru a dărui, lui şi lumii, o aceeaşi dimineaţă pe care s-o înceapă firesc, în locul celei pe care o pierduse, mutând-o într-un vis pe care nu avea de ce să şi-l amintească.

S-a trezit iarăşi, cu vechiul obicei... Era tot el, acelaşi, înţelept, dar mai înţelept cu o înţelegere. Şi în treaba lui de la început de zi a mulţumit Cerurilor pentru darul ce i l-au dat, nepreţuit, de a sluji cu bucurie unei lumi în care oriunde, pretutindeni, se putea simţi Acasă. Acum ştia tot Universul la locul lui, în fireasca-i forfotă dată să fie aşa... Soarele îi poposea pe piept strălucindu-l dinăuntru cu lumină neîncepută!

Ştia acum tot ce mai era de ştiut. Ştia că poate trăi ca orice om fără a renunţa la ceea ce este. Ştia că singurătatea i-a fost dată ca să înţeleagă rostul nesingurătăţii. Ştia ce nu avea ştiut, aşa cum ştia că multe va trebui să mai ştie... Ştia, întru totul, ceea ce va urma...

Valoare ca povară

Oriunde, oricând, peste tot este la fel. Oriunde s-ar întoarce privirea se văd: păduri şi copaci falnici, haite şi trofee, turme bine strunite şi pur-sânge. Oare să fi reuşit oamenii să fie altfel? Animalele merg în viaţă pe mâna unei raţiuni instinctuale, greu s-ar putea identifica ceva cu gândirea raţională. Oamenii au ceva în plus, ceva ce se numeşte gândire şi raţiune, cele două caracteristici, folosite, putând defini, într-un alt fel, superior, omul. Separat luându-le, ele formează o entitate bazată pe o energie de tip informaţional, informaţii provenite din planul orizontal. Faţă de animal, omul are capacitatea de a le prelucra la nivel superior. Dar oare, această entitate s-a putut lipsi, întru totul şi pentru totdeauna, de năravuri?

Şi oamenii, ca şi animalele, se regăsesc în turme sau singuratice. Singuratice sunt valorile, turma adună la un loc mediocritatea...

Cei care stau la un loc au instituit reguli. Majoritari fiind, au impus regulile astfel că singurătatea valorii este ceva anormal. Pentru ei nesingurătatea este o distincţie de personalitate, fiind evaluată prin numărul de indivizi ce sar într-un picior la o idee puerilă, forma de manifestare şi aplauzele spontane însoţite de râsete şi chiuituri, ingredientele ce iau faţa, eventual schimbă faţa şi mintea, de comportamentul prin care se renunţă, încet-încet, la tot, de la decenţă până la intimitate. Aşa definesc ei nesingurătatea.

Majoritarii văd valoarea doar din rândurile lor, definită fiind de criterii ce se pot etala: ori banii, pentru cei mai mulţi, ori diplomele ce au nume cât mai pompose. Este valoare şi cel care iese la rampă, o rampă a majorităţii, şi face furori, este valoare cel care este mai bine reprezentat acolo unde ori se vede, ori se aude şi tot valoare este cel care este văzut peste tot, în cât mai multe distracţii cu senzaţii de bine şi distracţii la botul calului, în afişe sau fotografii, în dedicaţii răsunătoare arătate tuturor. Valoare reprezintă omul citit, cel ce ştie, cel ce cunoaşte, cu obligatoria condiţie de a face o bibliografie de trimiteri la autori şi cărţi, altfel este văzut ca o nulitate, deşi spusele-i sunt la fel ca ale acelora sau chiar revoluţionare. Valorile lor sunt doar cele care sunt în rândurile lor.

Cel ce e văzut în anormalitate, având coeficientul de nesingurătate nul, valoarea niciodată recunoscută la timpul prezent, nu-şi are temeri de singurătatea dictată de aceste criterii. Adevărata valoare nu-şi caută slăvirea şi recunoaşterea, ea îşi crează eternitatea şi, după ce o creează, conştient fiind de ea, nu mai caută lumini strălucitoare şi covoare roşii. Nu este, nu are cum să fie „fan”, dar apreciază şi recunoaşte valoarea altcuiva, nu fuge de la manifestaţie la manifestaţie, de la o întrunire la altă întrunire, de la un „party” la alt „party”. Nici nu se apucă să îşi promoveze rezultatele cu surle şi trâmbiţe ci, mai degrabă, cu simplitate şi modestie, şi doar atunci când majoritarii i-o cer, cu claritate, cu demnitate. Şi i-o cer atunci când sunt încolţiţi de dezastrul provocat, în rândurile ei, de valorile ei.

Totdeauna, şi nu există exemplu contrar, înspre valoare, mediocritatea, în haită, se repede să muşte. Muşcă de peste tot, muşcă de unde poate, muşcă aşa cum poate. Şi loveşte în tot, fără a cruţa măcar un amănunt. Este dramatică suferinţa valorii care a avut curajul, din rândurile lor, sau trecătoare prin rândurile mediocrităţii, să se ridice la rangul ce-l are hărăzit. Nu ea, valoarea, îi neglijează, ci tocmai ei, mediocrii, îi întorc spatele, o lasă singură tocmai atunci când ea se aştepta mai puţin. E ultima zvâcnire a mediocrităţii, pe faţă, de a bara calea valorii. E şi ultimul şoc di-rect pe care valoarea îl trăieşte în relaţionarea cu mediocritatea, cu membrii ei.

Ca pentru orice om, şi oamenilor de valoare le este greu, se simt şi sunt încolţiţi, forţaţi, hăituiţi, criticaţi. Mediocritatea sare la bătaie “unul pentru altul” doar din ideea de a apăra, chiar dacă nu are ce apăra. Cel mai ades, mediocritatea sare la gâtul valorilor, căci doar valorile au curajul şi argumentele să le arate în faţă ade-vărul. Că epigonii nu se pot împăca niciodată cu ideea că nu ei au drepturile de autor asupra originalului, îi face să fie turbaţi în reacţii. Preferă să demoleze zgârâie-nori decât să vadă cât de neînsemnată este cocioaba lor. Dar valorilor, oricât de greu le-ar fi, chiar şi în ultimul moment, au puterea de a se arăta tuturor ca o stea strălucitoare, văzută de toţi. Ceilalţi se văd între ei, se aplaudă între ei, sunt mereu împreună. Dar în urma lor nu rămâne lumina, ci praful şi pulberea. Şi rămâne terfelirea, în fel şi chip, a valorii. Dar nu-i poate fi anulată eternitatea!

* * * * * * *

Am deschis o Cutie a Pandorei, am ieşit în faţă cu o idee pentru care îmi voi primi toate “laudele”, îmi voi atrage destule epitete, începând, bineînţeles cu “rău”. Se vor arunca iarăşi hienele să mă sfâşie. În spatele meu iarăşi vor bate tobe şi vor suna trâmbiţe. Catalogat ca lipsit de modestie ştiu că am să fiu, de lângă mine ştiu că vor mai pleca unii, ştiu că prin spate se vor forţa notele pentru însingurarea mea.

În artă, în literatură, în spiritualitate, în ştiinţă, este la fel. Câţi pictori, muzicieni, pictori, actori, regizori, poeţi, scriitori, ce au lăsat valori perene în urma lor, au fost înconjuraţi de turme? Câţi dintre cei care au revoluţiont ştiinţa nu au purtat eticheta de nebuni, de aerieni? Câţi mari duhovnici şi filozofi autentici nu au luat calea sihăstriei pentru că erau marginalizaţi până la refuzul existenţial de către mediocritatea ce prefera să se complacă în plăcerile lumeşti şi carnale?

Valorile atrag lângă ele valori şi nu sunt, şi nu se erijează în făcători sau deschizători de drumuri. Valorile sunt catalizatoare pentru alte valori. Când mai şi merg umăr lângă umăr, e mare fierbere în mediocritate... Eu, din lumea pe care o ştiu mai bine, a ştiinţei îmi permit să dau un exemplu: Pierre şi Marie Curie. Prin ei şi prin alţii ca ei, Dumnezeu a arătat ceva oamenilor, şi arată ceva oamenilor: că valorile nu sunt dominate de ego şi egoism iar oamenii trebuie să-şi lase ego-ul şi egoismul de turmă.

Când valorile stau cu braţele deschise către toţi cei care cer sprijin sau ajutor în anumite situaţii, este motiv de laudă din partea mediocrităţii când aceasta cere. Când nu este nevoie sau când le-au fost celorlalţi îndeplinite cerinţele, valorile sunt catalogate ca “de o mare prostie”. Nu mai este bună valoarea, nu mai este de o nobleţe fără seamă, ci este urâtă, este ponegrită, este blamată...

* * * * * * *

Aş putea să mă apăr, să apăr cele spuse, exemplificând. Există destule exemple în viaţa reală, cu atât mai multe în mai noua şi primejdioasa viaţă virtuală. Aici toţi vorbesc de prietenie, de socializare, dar de fapt mult prea mulţi au îngroşat rândurile aplaudacilor. Şi dacă este să pun degetul pe rană, recunosc, public, faptul că înspre ei mi-ndrept gândurile şi de la ei aştept şi represaliile, aceia care mă vor citi, căci greu le este multora să ducă o citire până la capăt. De fapt ei ştiu, aceia care scriu, că şi ceea ce scriu ei, tot superficial şi la început este citit, dar se mulţumesc să aibă aprecieri şi eventual cuvinte de laudă, chiar dacă între subiectul lor şi al cuvintelor de laudă este o diferenţă ca de la Cer la Pământ. Lumea aceasta vrea să fie lăudată şi în lumea aceasta toţi îşi etalează fapte cu aură de mari realizări apreciate... Dar de eternitate oare nu se mai ştie? Efemerul este atât de important?

* * * * * * *

Spre cei de valoare ce se mulţumesc cu această lume de aplaudaci îmi îndrept mereu gândul... De ce au nevoie de această lume a doua? Chiar nu realizează că mărgăritarul, ce sunt şi ei, se ofileşte în mirosul pătrunzător al turmei? N-ar fi mai frumoasă o lume în care mărgăritarul să tot înflorească şi suavul lui miros să fie dominant?

* * * * * * *

Şi spre cei din mulţimea adunată în turmă, care se cred valori, mă îndrept cu gândul. Acum, în cumpănă de vremuri şi timp de alegeri pentru totdeauna. E libertatea omului mare valoare şi sufletul lui singura comoară. Oricâte ştiţi, oricâte aţi citit şi citaţi, oricât vă citaţi între voi, lăsaţi-vă treziţi de bruma de conştiinţă ce mai este prezentă în voi. Loviţi mereu în dreptul celor ce încă nu au pretenţii de valori dar care caută să se ştie pe drumul lor, alături de cine vor voi. Le baraţi calea de urcare ori de apropiere spre valori autentice, numin valorile după bunul vostru plac şi debusolând oamenii, amestecându-le credinţele cu găselniţele voastre.

Autentic nou nu aduceţi nimic. Nou este doar amestecul de informaţii pe care aţi încercat să le aveţi, dar şi pe acelea le-aţi răstălmăcit după interes. Valoarea v-o daţi prin preţuri şi pe cele ce le arătaţi spre dovadă de reuşită, materiale, nicicum pe planul pe care vă bateţi cu pumnul în piept că sunteţi valori. Valorile nu-şi calculează timpul în bani. Şi nici cunoaşterea ce o dau altora! Valoare se arată fără încordările de care tocmai cei ce nu o au fac multă risipă.

Doar încă o dată, ultima dată...

Odată, o dată doar, voi mai spune povestea vremurilor venirii mele, a drumurilor mele de venire până aici, a sensurilor şi normalului ce puteau fi înrobite de scornirile celor care suflau în lumânări nu pentru a le reaprinde, nici pentru a le face să dea mai multă lumină, ci pentru a nu fi luminări de vederi şi de priviri.

Îţi voi spune ţie pentru că vrei să cunoşti lumea mea. De-ar afla despre asta cei care vor să o ştie, cuvintele lor s-ar transforma în pietrele catapultelor, privirile lor în flăcări aruncate spre a ucide orice urmă ce poate să se mai vadă, sau s-ar putea să se mai vadă. Ei vor să ştie, tu vrei să cunoşti... Ei vor să ştie şi ştiind, de vor avea nevoie, să mă tragă ori să mă atragă în lumea lor. Tu vrei să cunoşti pentru că te ştii izbânditoare, dezrobitoare şi izvorâtoare de dorinţă de reclădire din temelii...

Să las sabia jos şi să povestesc despre mine... Şi uite, că eu, hârşitul în atâtea bătălii, las într-o parte veghea-mi continuă înspre graniţa peste care, nu doar odată, s-au strecurat umbre în travesti, pentru că dorinţei tale de cunoaştere nu pot să îi spun Aşteaptă! Dinspre pădurile clipei viitoare mi-ai ieşit în cale, acum când mă pregăteam să calc eu, peste graniţă, în cuib de umbră, spre a şti că Cerul îşi poate lăsa porţile deschise şi pentru ca îngerii să nu se mai teamă şi nici sufletele să stea în cumpăna.

Între zvâcnet şi zvâcnire, între dorinţă şi cale, ţie îţi voi spune, căci de luptă va fi, lupta va fi fără de întoarcere, totul sau nimic. Căderi, nu decăderi, vor fi. Şi trădări încă vor mai fi. Şi vremurilor viitoare mulţi vor fi sprijin sau reazem din nefiinţa de oameni. Cei căzuţi vor fi acei ce aici, doar aici unde sufletele sunt în oameni, reveniţi în cei ce vor veni primii, copii de lumină, cei care-şi vor fi tatăl de care ceilalţi oameni le vor povesti. Îţi voi spune cândva, căci într-o noapte plecând, tu prima vei şti de fi-voi fără de întoarcere ori fi-voi trecător peste pragul ce tu-l vei trece. O noapte ce va fi noapte de după ce povestea va fi întreagă de tine ştiută... Şi vei şti prin chemarea-ţi spre mine sau uitarea-ţi de mine. Che-marea îţi va spune că pe umărul meu stă o stea, uitarea-ţi va spune că tu vei fi stea ce va lumina şi-ntru amintirea mea.

De departe, de demult vin, aşa cum venirea-ţi nu-i deloc de la un lat de mână de orizont. Ne-am mai fost alături când Soarele căuta să găsească drum spre Pământ, dar şi sub raze de Soare viaţa ne-am dus. Aici, acum, suntem tot aici. Ecoul strigătelor de atunci te-a purtat spre puntea care trece peste hăurile ce m-au înconjurat, într-un tărâm în care mulţi au spus că vor ajunge, că vor să ajungă, dar niciodată nu s-au încumetat. E prea lunecoasă puntea şi doar cei care pot să meargă desculţi o pot trece. Şi doar cei fără teamă s-ar încumeta să o treacă.

Aici, unde fulgerele se aud când crapă zidurile ploii, aici unde ploaia stă şi se sfătuieşte dacă să fie picătură ce cade, ori să plutească lin, ori ac să de gheaţă să fie, spre a se înfige fără milă, aici unde deasupra şuvoaielor de minciună şi de vorbe de hulă şi ocară trebuie să mă ridic spre a nu mă lăsa strivit, doar cei care dăruirii nu caută motiv, pot intra, nevoind să ştie că în spate, la doar o clipă de întoarcere, pot găsi poarta pe care pot intra spre grabnică revenire în lumea din care au plecat şi grabnică uitare a mea pot găsi.

Aici, în lumea celor care fiecare îşi are tărâmul său, povestea trecutului este încrustată în fiecare urmă de pas, de la cel pus pe marginea abisului până la cel dimprejurul focului ce arde fără a-l putea stinge cineva. Dorindu-ţi intrarea, cuvânt de poveste întreagă ţi-am dat şi pecetluit a fost prin spusa-mi de-acum... Nu e timp ca cineva să mai vrea, să mai încerce, să mai poată intra. Înainte de luptă, timpul poveştii mele ţie îţi este promis. Şi face-vei ce vei voi tu cu toate cele ce, de atunci, nu-ţi vor mai fi dorinţă de amintire sau de aflare... Căci noaptea poveştii va fi şi noapte de rostuire a vremurilor viitoare. Iar între acea noapte şi noaptea pragurilor multe se vor putea întâmpla şi alte multe se vor întâmpla, fără să aibă cineva ştire.

Doar încă o dată, ultima dată, povestea despre mine o va spune omul eu... Şi doar tu o vei mai şti... Acum te uită... deasupra umărului tău...

Seară ultimă în lumea voastră [4]

-continuare Seară ultimă în lumea voastră [3]-

- Înainte de a muri, oamenii realizează că totul a fost un vis şi că, de fapt, nimic nu a fost real. În viaţa lor, şi bucuriile şi tristeţile sunt împărţite, cam în aceeaşi măsură, în echilibru. Necazurile şi suferinţele au o intensitate mai mare, afectează mult mai mult şi mai profund, de aceea viaţa pare grea. Acesta-i motivul pentru care oamenii se satură de viaţă. Ei se tem de ei înşişi, fug de necazuri sau se îneacă în ele, îşi irosesc timpul şi uită de părţile frumoase ale acestui vis. Există iluzii care-i fac fericiţi, mai bine spus că imită fericirea, e adevărat. Dar ce fac ei, ce simt nu este sentimentul profund, este doar ca o încercare de a prinde în mâini o umbră, o himeră. Visul din somn nu se compară cu realitatea. Aşa cum dimineaţa se trezesc realizând că au visat, aşa şi după moarte îşi dau seama de realitatea adevărată. Şi cum viaţa li se pare grea, ca un coşmar, în clipa în care sufletele lor se trezesc trăiesc cu adevărat fericirea, bucuria că nimic nu a fost adevărat.

- Atunci de ce trăiesc oamenii pe Pământ ? Care este rolul acestei vieţi?

Din nou tăcere... Apăsător... Vocea-i devenise iarăşi grea, parcă foarte obosită. Vorbise rar, cu pauze lungi, din ce în ce mai lungi.

-Este un vis în care oamenii sunt aşa cum le este sufletul. Este dreptul lor de a visa. Căci Dumnezeu dă omului minte după sufletul său.

-De ce nu pot avea toţi un vis minunat?

-Ba da, însă trebuie să şi-o dorească cu adevărat. Totul depinde de ei. Însă oamenii intră într-o horă a ielelor şi uită că visul de a trăi are o menire a sa: redescoperirea propriei persoane. Dar oamenii nu reuşesc să parcurgă acest drum pentru că sunt prinşi de acest joc, de această vrajă şi uită mai tot timpul de ei. Tot ce se vede aici sunt imagini create de propriul lor suflet. Nimic nu-i real, este o realitate care se mărgineşte la percepţii care, de multe ori, de nimic real nu ţin cont.

-Pământul este tărâmul viselor? Aici se împletesc iluziile, aici încep… aici se termină?

-Dar eu... eu de ce sunt obligat să rămân? De ce nu iei seama de visele mele care nu mai există? De ce nu vrei să împlineşti legea? Spui că sunt conştient şi totuşi... Eu ce să fac? Cât să aştept, în zadar, o clipă care să nu vină?

-Ţi-ai ales drumul, ţi-ai ales calea. Poţi să faci ce vrei... Dar poţi să spui că ai ajuns la momentul spui că le-ai făcut pe toate câte ştii că le ai de făcut? Câte nerespectate, câte nefăcute poţi să duci înapoi, purtându-le, ca pe o cruce, în spate? Te uită în jurul tău? Ce-ai promis în Ceruri, ce-ai promis pe Pământ... Te simţi în stare să devii dintr-odată un om care nu-şi ţine cuvântul şi, în acelaşi timp un spirit care s-a cerut în misiune, înainte de vreme pentru a decade? Te uită şi numără... Vezi? 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7... ochii sunt spre tine ţiniţi, drumul spre tine merge, tu către ce ţinteşti ... Poţi să fii tu cel care le fură visul? Să fii cel care, din egoism, îi condamnă pe alţii la coşmar? Ce vrei să faci din Legământul vechi şi din ceea ce ai Jurat? Trădezi?

Tac... e singura mea şansă...

-Priveşte... dacă vrei numeşte tu... Şi mai priveşte... 1, 2, 3... Pentru ce, pentru cine vrei să îi laşi prădătorilor... Şi priveşte sus... Oare cât să aştepte?

-Pleacă de vrei, dar nu te poţi întoarce Acasă. Sau de vrei poţi să bântui cum bântuie atâţia... A fost ultima ta seară care este aşa cum au fost atâtea. Noaptea următoare este altfel... Pleacă, ai şansa ca să măsluieşti altfelul ce ţi-l ştiai când te-ai vrut, printre puţinii, să mergi înspre trecut ca să vii la pas în timpul prezent, viitorul celor de aici... Fii ceea ce ai vrut sau... vinde-te!

Lumânarea aproape că se stinge. Mă simt cuprins de melancolie când văd scânteia care încearcă să ţină piept întunericului. Abia acum înţeleg că viaţa este, într-adevăr, doar un vis, că tot ce se întâmplă este o iluzie: suferinţele, dezamăgirile, totul, chiar şi dragostea.

Zâmbesc ironic... „Nu iubesc, ci-mi place să cred asta? Nu sufăr, ci, pur şi simplu, nu accept deziluzia?”.

Cât timp a trecut? Se arată zorii... Nu, n-am adormit, mai repede m-au copleşit gândurile. Privirile-mi caută silueta pe care o ştiam în faţa mea. Ciudat! Nu mai este acolo şi nici măcar nu am auzit când a plecat. Probabil n-a vrut să mă tulbure, să mă trezească din tăcere. Poate chiar nu-i aşa de rea, poate chiar nici nu-i aşa urâtă… Oamenii nu ştiu că este un înger... A stat atâta timp în faţa mea şi nici măcar nu i-am văzut chipul. Chiar îmi amintesc foarte vag de umbra ei şi tot ce-am discutat… abia îmi amintesc. Să fi fost un vis?

Lumânarea abia mai pâlpâie. O văd agitându-şi disperată flacăra din ce în ce mai mică. S-a oprit, s-a făcut mai mare, se stinge încet. Un fir subţire de fum se ridică împrăştiindu-se în dreptul ferestrei. Privesc uimit cum se topeşte chiar şi lumina ei în zorii care deja pot fi văzuţi de toţi. Curând avea să se lumineze, curând avea să fie zi luminată.

Nu se mai vede fumul, iar ceara rămasă urmează să o curăţ şi să o arunc. Cine o să-şi mai amintească de ea? O altă lumânare îi va lua locul în sfeşnic şi va lumina o altă noapte, iar în zori va avea acelaşi sfârşit.

Da, într-adevăr! Am înţeles.

Flacăra lumânării a fost întrupată într-un ghem de ceară ce şi-a trăit iluziile o noapte, până când zorii au trezit-o.

Flacăra a fost şi ea un vis... un vis al luminii. Măine noapte pot aprinde o altă lumânare, un alt vis... Acum ştiu că nu este la fel ca al celei care s-a stins. Altora însă se poate să le pară că este la fel...

Seară ultimă în lumea voastră [3]

-continuare Seară ultimă în lumea voastră [2]-

-Oamenii, ca tu să îi trezeşti, trebuie să trăiască un vis, oricare ori unul anume?

Mişcarea capului îmi încuviinţează ideea. Vocea-i grea, obosită, de la început, era acum, în ciuda cuvintelor rostite, asemenenea cu a unui bătrân înţelept, încărcat de ani şi obosit.

-Unii au un vis minunat. De ce îi trezeşti mai devreme?

-E un vis minunat, dar nu este visul lor. Ei trăiesc într-o iluzie. Fiecărui om îi este dat, sortit, un anume vis. Acel vis, de nu-şi caută altul, îi lasă pe drumul pe care s-au pornit. Şi atunci visează atât cât trebuie să viseze. Însă ei preferă să-şi facă un alt vis, aleg liber fuga din calea proprie. De fapt ei fură şi din visul altora. Furtul l-au învăţat oamenii de când sunt oameni şi se pedepseşte la fel. Furtul, furtul de destin, minciuna, trădarea şi crima nu au nimic de a face cu obiceiul de acasă. Oamenii, totodată, nu sunt conştienţi că visează. Sunt puţini conştienţi, într-o mică măsură şi ei, că visează şi-şi lasă visul să fie aşa cum este el să fie, bucurându-i mai mult decât adevărul.

-Dacă sunt atâţia inconştienţi... se cred nemuritori şi nu se tem de tine... Dar i-am văzut şi îi văd că se ascund în întuneric de frică de tine. Le este totuşi frică de venirea-ţi în căutarea lor. Spun că nu se tem, dar...

-Teama, încercarea de a se ascunde, le mai dă o iluzie. Ei cred că nu-i găsesc, cred că pot scăpa de mine. Cred că astfel pot trăi mai mult, atât cât îşi doresc. Unii, care cred că au găsit o cale prin care pot să nu îi văd, încearcă să se ascundă sub o altă haină, sub un chip un chip cioplit cu vorbe mari şi poleit cu o culoare ce se vrea luminoasă, îndemnând şi pe alţii pe calea unei altfel de treziri care nu are de-a face cu adevărul. Ei inventează adevăruri pe care să le folosească alţii care să mă atragă înspre ei. Chiar şi aşa, chiar dacă spre moarte îi atrag şi pe alţii, nici ei nu scapă, însă pentru ei este şi mai greu să tragă oblonul.

-Sunt conştienţi oamenii că vor muri... Atuci de ce se ascund?

-Oamenii trebuie să-şi trăiască tot visul, indiferent cum este, chiar şi dacă este un coşmar. Trebuie să trăiască atât cât le este dat, aşa cum le este dat. Nu trebuie să trăiască mai mult sau mai puţin. Nu ei trebuie să-şi aleagă clipa deşteptării. Eu nu îi ucid, eu vin când sufletele lor mă cheamă, pentru că se trezesc şi înţeleg că visul a luat sfârşit. Menirea mea este să le ascult chemarea. Trupurile se întorc în Pământul din care s-au ridicat. Sufletele trezite judecă visul trupurilor. În adâncul fiinţei umane îşi hotărăsc trupurile soarta iar sufletele nu totdeauna li se împotrivesc. Eu, ar fi bine să se ştie, ascult chemarea sufletelor şi nu cuvântul trupurilor.

-Deci nu pot alege... Oamenii ştiu că, oricât ar vrea să moară mai devreme, ori mai târziu, nu se poate? Totul se întâmplă doar când sufletul vrea sau când el se trezeşte şi cere să vii?

-Nu vor să ştie! Chiar şi atunci când omul îşi pune capăt zilelor, el îşi continuă visul de aici de pe Pământ. Spiritul lui, sufletul eliberat, umblă fără trup. Dacă îşi pierde sau alungă sufletul, rămâne, cât mai poate şi cum poate, să umble ca un trup bezmetic.

-Sufletul bântuie pe Pământ? Până când?

-Da, şi bântuie până când sufletul se trezeşte. Iar dacă trupul rămâne fără suflet, atât timp cât îi trebuie trupului să se batjocorească pe sine pentru faptele ce l-au făcut să se des-sufleţească.

-Aici, în această viaţă, am văzut oameni cu adevărat fericiţi, care, zic eu, merită să-şi continue visul. De ce ar vrea, cun poate, sufletul să se trezească?

-Într-o minge se poate ascunde o altă minge... Ce este iluzia într-o iluzie?

Trebuie să recunosc... m-a încuiat... Mai mult decât atât... Fericirea este doar o iluzie şi nu este trăită de suflet ci este o amăgire? Viaţa este un amestec de iluzii? Este un joc de oglinzi ce îşi pot schimba poziţiile?

-Dar am văzut oameni fericiţi...

-Oamenii îşi creează iluzia lor de fericire. O creează din amintiri sau din minciuni, dar ceea ce trăiesc ei nu este adevărata fericire.

A tăcut... Flacăra lumânării încă nu se hotărăşte să se ridice...

-Se poate să fi văzut un om fericit. Dar eşti sigur că trăia visul din plin?... Ai văzut un om al cărui suflet era aproape să se trezească. Dar sufletul, neliniştit şi agitat, avea nevoie de această iluzie, pentru a-şi continua visul.

E iarăşi linişte... Parcă o face intenţionat spre a-mi face nelămurirea-mi tot mai mare... Şi chiar cred că o face intenţionat. Mă priveşte în ochi şi-mi citeşte nelămurirea...

-Doar când mor sunt oamenii fericiţi?

-continuare în Seară ultimă în lumea voastră [4]-

Seară ultimă în lumea voastră [2]

-continuare Seară ultimă în lumea voastră [1]- 

Lumânarea încă mai arde şi picătu-rile de ceară plâng durerea lumii... Uneori se leagănă, de parcă ar vrea să fugă, dar ceva o face să se întoarcă. Oare nu vrea să mă părăsească ori e ceva care o ţine? Sau e altceva, ceea ce eu nu pot să văd ori să simt, care o înfricoşează?

Caut peste tot, caut în umbre, caut în cutele umbrelor... Nimic nu simt, peste tot doar singurătate... Oare şi ea, flacăra lumânării este prinsă în joc?

-Intră! Uşa e deschisă...

Oare cui îi spun să intre... să fie...

Flacăra se ghemuieşte şi parcă lumina-i se înfige în pereţii de ceară. Văd lumânarea cum priveşte cu teamă spre uşa de intrare care se deschide cu un scârţâit pe care-l percep ca pe un urlet îndepărtat. Cu paşi grei se apropie o umbră neagră şi se opreşte în faţa mea. Singura-mi tovarăşă de noapte, lumânarea, pare că încearcă să-şi caute scăparea. Caut cu privirea un chip... lumina palidă-mi dezvăluie doar o siluetă întunecată, un chip acoperit de o glugă lăsată pe faţă.

-În sfârşit, s-a hotărât să vii şi după mine... Mă bucur, şi ştii asta... şi ştii că te aşteptam...

Pare-se că vorbesc singur... Nici un răspuns, nici un gest... Doar umbra se mişca, mişcată de flacăra pâlpâindă.

-Sunt pregătit, ţi-am lăsat uşa deschisă... Lumânarea e aprinsă! La plecare, singura dorinţă îmi este... ştii, desigur.... să îmi plece sufletul călăuzit de lumina care plânge picături de ceară. Doar astea să fie lacrimi, căci nimeni altcineva nu vreau să fie trist... Şi ceara să acopere toate neadevărurile ce s-au spus despre mine şi să oprească de la vorbă pe toţi cei ce vor vrea a minţi despre viaţa mea...

Şi doar tăcere... O linişte care-mi topeşte vocea în întunericul ce ţine sub teroare pe toţi. Sunt împăcat cu mine, cu reuşitele şi nereuşitele vieţii. Mi-e vocea liniştită şi sigură. Lumânarea arde tot pâlpâind, aruncând priviri temătoare. Spre mine şi spre silueta întunecată...

-Nu, nu te iau!

În sfârşit s-a spart liniştea care nu îmi făcea deloc pe plac. Sunt prea sătul de tăcerea pereţilor cărora le-am vorbit de atâtea ori, şi nu mi-au răspuns niciodată. Vocea grea, obosită, deloc în-spăimântătoare, pentru mine, e o bucurie... Bucuria vorbei ce-mi este spusă...

-De ce? Doar nu ai venit pe la mine să stăm de poveşti? Le ştii oricum pe toate! Şi ştii că nu de ieri, de azi, te aştept. Ştii că poţi face acum, pentru mine, în felul în care îl ştiu şi îl ştii, un mare bine. Şi, un altfel de bine, aşa cum îl vor unii, pentru cei care îl vor...

-Chiar dacă aş fi venit să te iau, nu te-aş lua. Nu te-aş lua pentru că eşti pregătit. Şi pentru că eşti conştient de ceea ce ţi se întâmplă...

Încerc să înţeleg... Şi chiar nu înţeleg de ce se aşează în faţa mea, la masa de lemn ce-mi este bună la toate. O masă de brad, veche, pe care o ţin ca pe o zestre dată de vechii mei strămoşi, chiar dacă e de mine făcută, când îmi erau dragi îndeletniciri copilăreşti. Nu zice nimic, deşi vede că o privesc, o privesc şi încerc să-i zăresc chipul, trăsăturile feţei ascunsă sub glugă. Însă lumina lumânării este prea slabă şi abia de pot să desluşesc contururile. Hainele negre, parca prea negre mă fac să am sentimente şi trăiri contrarii.

-De ce veşmintele-ţi sunt aşa de negre?

-Negre?... nu, e doar negrul întunericului nopţii...

Întreb şi eu retoric, parcă dintr-odată sunt un necunoscător. Parcă îmi vine să întreb de ce când vine după cineva, ziua, nimeni nu vede venirea-i. Sau, dacă tot este Lumină, de ce oamenilor le este teamă... Dar la fel de bine îmi dau seama că aceste întrebări ar lăsa tăcerii teren... Oricum, e totuşi prea multă tăcere...

-De unde vii şi unde pleci? De când baţi acest drum către Pământ?

-De pretutindeni şi de nicăieri... Şi sunt tot pe drumuri de când omul a ales să trăiască în felul lui, dând înţeles propriu vieţii. Alegând asta a cerut să exist...

-Când vei înceta să mai exişti? Va înceta vreodată existenţa ta?

Iarăşi nu răspunde... Oftatul lung arată a oboseală... Ultimele cuvinte le-a rostit tot mai rar şi aproape şoptit.

-Unde îi duci pe oameni?

-Înapoi, înapoi, acolo de unde au venit.

-De ce înapoi?

-Aici, pe Pământ oamenii pleacă de acasă şi se întorc acasă. Rari sunt cei care pleacă şi nu se mai întorc. Aceia poară semnul Cerurilor; doar cei care poartă semnul Cerurilor nu au o casă pe Pământ. Sufletele pleacă de Acasă şi, pentru că nu vor să se întoarcă Acasă, trebuie să îi duc înapoi. Îi duc Acasă ca să li se poată elibera sufletul.

Înţeleg, dintr-odată mai mult decât am înţeles căutând răspunsuri...

-Pentru tine viaţa are un preţ mare?

-Un preţ enorm. Oamenii ţin mult la ea dar nu o preţuiesc deloc. Plâng după ea, cînd simt că se apropie de sfârşit, dar o dispreţuiesc, o batjocoresc înainte de a şti că sfârşitul dă semne! Viaţa e visul sufletului!

-Cum totuşi oamenii să înţeleagă această preţuire dacă tu eşti cel pe care îl cred că îi omoară?

-Ei asta cred, asta vor să creadă pentru că nu vor să se vadă pe ei ca proprii ucigaşi. Şi, pentru că n-ar şti cum să trimită sufletul acasă sau cum să nu-l înjosească, eu vin şi îi trezesc!

Atunci eu?... Mie de ce nu-mi acordă această şansă?

-Pe mine de ce nu vrei să mă trezeşti? Pe mine de ce mă pedepseşti?

-N-am să trezesc niciodată pe cei care nu au visat... Dar cum să trezesc pe cel care nu a adormit? Câţi oameni pot merge dormind?

-Sunt totuşi şi eu un om născut, un om născut ca toţi oamenii! Şi viaţa mea, adică visul meu, după cum spui tu, a început atunci...

-...şi încă nu s-a terminat...

-Ai spus că sunt pregătit, că sunt pregătit şi acesta este motiv că nu mă iei...

-Da! Şi nu-mi place să mă repet! Tu trăieşti şi încă nu te-ai apucat să visezi. Ţi-ai ales să vii ca să trăieşti şi nu să vii spre a adormi. Eşti aici pentru ai cerut să trăieşti înainte de vremuri, aici te las până îţi vine vremea cea adevărată a venirii. Poţi pleca atunci când singur vei putea să te întorci, eu te voi lua doar la împlinirea vremurilor tale adevărate.

-continuare în Seară ultimă în lumea voastră [3]-

Seară ultimă în lumea voastră [1]

Cu capul sprijit pe mâini ascult paşii tăcuţi ai timpului. Întunericul s-a lăsat demult, pare-se că a trecut chiar şi de miezul nopţii. Am văzut stingându-se luminile, întunecându-se ferestrele. În liniştea întunericului am auzit oamenii care se încuiau în case, trăgând zăvoarele la uşi, lăsând singurătatea să se coboare asupra lor. Am văzut valuri de tristeţe şi nostalgie care coborau tot mai jos, până când am realizat că peste toţi, peste tot, tristeţea şi nostalgia era omniprezentă, nici de prin lumea nevie nu lipseşt. Foarfeca timpului a tăiat, cumva întâmplător, neştiut, punţi dintre oamneni şi cer, şi unii au plecat pe ultimul drum.

Pe fereastră mi-alunecă din când în când privirea... e pustie, doarme într-o linişte adâncă. Oamenii sunt închişi, s-au închis şi au stins luminile, ascunzându-şi existenţa cuprinşi de teama, de spaimă, de spaima teribilă care, şi astă seară, a coborât odată cu întunericul. Nimic nu tulbură tăcerea aceasta care mă lasă să mă îmbăt cu priviri pierdute în gol şi monologul gândului. Un calm profund şi o împăcare profundă simt că m-a cuprins şi mi-a cuprins sufletul. Ştiu că noaptea aceasta nu se va mai sfârşi, nici liniştea nu se va mai sparge vreodată... acum ascult pulsul timpului pe pragul ce, trecându-l, voi putea să ştiu şi pulsul vremurilor.

Timpul de încă acum, vremurile încă ale noastre... Omul trăieşte pentru ceva şi oricare ar fi el, are multe de făcut şi nicicând nu îşi găseşte timp pentru pregătirile de plecare din lumea aceasta. Niciodată nu este pregătit de plecare, mai degrabă îşi doreşte aici o viaţă veşnică, o viaţă fără de griji, îşi doreşte aici odihna... O odihnă pe care, aici, niciodată nu şi-o poate găsi. Nimeni nu s-a arătat că ar fi găsit-o... Nehotărît este omul... când este pus faşă în faţă cu pleca-rea, cu trecerea, oscilează. Nehotărârea este caracteristica omului, dintotdeauna, nehotărârea şi neputinţa de a fi stăpân pe propriile gânduri şi pe propriile dorinţe...

Întunericul, îmi dau seama, e greu... E timpul să aprind o lumânare...

Mă simt ca un rege prigonit care, ascuns de umbre învaţă să preţuiască şi să iubească lumina. Lumânarea picură ceara spre ami lumina privirea. Fiecare strop de ceară mă coboară tot mai mult în sufletul meu, mă călăuzeşte, pas cu pas, spre cele mai ascunse unghere. Trăiesc o stare inedită, o stare în care nu mai înţeleg nimic din ceea ce este în jurul meu... Credeam că oamenii nu sunt laşi, dar văd că au stins luminile şi s-au încuiat în întuneric de parcă se tem şi fug... de ce? De cine fug? De ce atâta fugă?

Fiecare dintre noi are un sfârşit. Oare de acest sfârşit fug oa-menii? Fug de Moartea care colindă străzile după victimele ei? Se tem de clipa luminării şi propriei judecăţi atunci când lumina morţii le scoate în faţă toate faptele vieţii, toate gândurile în care au ucis?

Mie îmi este teamă să rostesc răspunsul, dar nu pot să mă mint. Da, oamenii de acest moment se tem, de teamă s-au supus întunericului. Când se lasă noaptea ei acceptă stăpânirea lui alungând ultimele licăriri de lumină, dovedindu-i ascultare, supunere, dar nu una conştientă, ci una hrănită cu spaimă şi groază. Nu se răzvrătesc, nu pun întrebări, nimic, nici o tresărire a personalităţii nu apare. Conştienţi de mersul lumii nu îşi fac reproşuri, nu se simt mulţumiţi, dar nici nu se revoltă. Se lasă coborâţi în absurd din teamă, dintr-o infinită şi inexplicabilă mare frică de sfârşit, de Moarte.

Trăim pe o tablă de şah. Şi pe această tablă joacă şah cei mai mari campioni care nu au parte, nici unul de victorie. Ajung mereu la remiză. Şi joacă şi tot joacă... alte piese jocul reîncepe... Aceiaşi jucători, marii campioni, Viaţa şi Moartea. Strategia jocului nici chiar ei, campionii, nu o ştiu de la început. Strategia are acelaşi nume, poate tocmai pentru a nu fi ştiută de dinainte şi se numeşte Destin. Strategia nu ţine cont de nimic, toate piesele de pe tabla de şah nu sunt decât marionete pe care le rostuieşte cu mare îndemânare. Şi jocul este perceptibil când la mutare este viaţa.

Moartea, tot în joacă, uneori din răzbunare, oricum, cu un scop bine ştiut, taie sforile, iar piesa căreia sforile îi sunt tăiate, omul în sine, pe Pământ, de probuşeşte rece şi gol. Pământul îi înghite trupul, apoi face alte păpuşi, piese noi pe tabla de şah, pioni cu şansa de a fi nebuni sau regi, le prinde în alte sfori, pe care le dă jocului de pe tablă, sorţii, în aşa fel încât jocul merge mai departe.

Lumânarea încă mai arde şi picăturile de ceară plâng durerea lumii... O privesc căutând un semn de întrebare... Eu, oare de care deget al destinului sunt prins? Şi cât mai am timp să joc pe scena vieţii?

-continuare în Seară ultimă în lumea voastră [2]-  

Răspunzător la întrebări

Dacă mă întreabă cineva cine sunt, trebuie să stau mult timp să mă gândesc. Şi îmi e mai uşor să spun “oricine”, şi mi-este mai uşor să spun că nu mai ştiu nici eu, că mi-am pierdut nu actele care îmi dădeau, pe aici, un fel de număr de control, numai bun de indexat în arhiva cu identităţi comune. Mai uşor spun că sunt un rătăcitor... aşa mă readuc aproape şi mă pot confunda cu sufletul meu care, de multe ori înzidit de gesturile prea aristocrate ale acestei lumi, refuză identificarea la post-controlul soldaţilor zeloşi pînă la refuz, care caută laude şi măriri, care ar fi în stare să pună sub pasul omului atât de mult exploziv ce chiar un munte ar dărâma, pentru a fi siguri că pot trage destinele pe drumurile lor, drumuri cu paşi mereu cadenţaţi.

Sunt un străin, un suflet rătăcit care ştia de unde vine, acum nici măcar asta nu mai ştie. Mai repede ştiu că merg spre tărâmul de care se tem aceia care spre acolo m-au împins. Ştiu, ştiu unde, ştiu când, dar prefer să spun că nu ştiu încotro mă duc. Am mers până acum aşa cum am mers... cât încă nu mă căutau patrulele de noapte şi cât informatorii nu se interesau de odihna zilelor, am mers uneori alergând, fără să obosesc... Dar când am văzut, la prima barieră, câtă învălmăşeală se crease pentru că eu, necunoscut trecător, nu voiam să plătesc impozitul pe vise, a trebuit să urc versanţii abrupţi ai munţilor de ură, ca să pot să privesc, măcar pe furiş, razele Luminii. Abia acolo, pe crestele de pe care puteam să văd înainte şi să privesc înapoi, simţeam câte răni mi-au fost făcute chiar de cei care spuneau că sunt cei ce vin lângă mine spre a mă apăra, pentru ca rănile să mi se vindece... Iar unii chiar spuneau că vor să mi le vindece...

Au urcat destul, am şi coborât, ca să pot urca... M-au ostenit toate, dar cel mai tare m-au ostenit vorbele acelea care ţineau morţiş să-mi arate că nu sunt cel ce sunt ci sunt cel ce-mi spun ei că aş fi. M-a ostenit şi mai tare durerea pentru toţi aceşti clevetitori ce nu-şi vor putea privi în ochi nici copiii, nici nepoţii, nici strănepoţii, căci vor şti că faptele şi vorbele lor s-au întors la tot ce sunt, lumeşte, sânge din sângele lor. Şi, da, îmi doresc măcar o noapte în care să nu mai simt osteneala. Îmi doresc o noapte în care să urc spre Ceruri vegheat de raza de Lumină ce trece prin fereastra privirilor îngerilor, caldă şi lină, ca să uit de tresărirea inimii încercată de temeri.

Nu-mi trebuie un pat, ci doar pământul unei odăi mici, pe care să-mi pot simţi trupul neîmpietrit de veghea continuă a grijii pentru mâine, de plânsul copiilor uitaţi de oamenii ce îi au doar pe ai lor, acesta fiindu-le motiv pentru a nu se întreba de n-au cumva vinovăţie la moartea sufletelor părinţilor celor uitaţi.

Ştiu şi eu, n-am uitat, că oamenilor le era dat să se vegheze unii pe alţii, să trăiască sub semnul creator al celui ca unul singur, deşi de toţi văzuţi ca doi. Ştiu şi ştiu că nimeni nu mi-a putut schimba menirea, ci doar i-a pus piedici. Acum însă ştiu pe cei ce menirii îi pun piedici, că pentru a şti că este împiedicată, pe urmele mele stau cîteva legiuni înhăitate de câţiva nelegiuţi care se tem că neînsingurat aş avea nu doar curajul ci şi puterea să ridic în calea lor munţi cu crestele pierdute în înălţimea cerului şi ar trebui să facă întoarsă calea spre cei care i-au arvunit cu preţul sufletului meu, dar n-ar fi plătiţi ci pedepsiţi... Îmi doresc însă, cu toate câte ştiu, la ceas de taină să mă pot arăta în fapte, să pot să deapăn povestea pe care cine trebuie să o spună şi altora, ce nevoie au să ştie că nu trebuie să stea în genunchi, şi apoi să adorm ascultând povestea faptelor împreună, de demult sau chiar abia trecute, sau de a doua zi fapte împreună, ca eu să nu mai fiu învinovăţit de altceva decât de adevăr.

Nu mi-e greu să las să se ştie încotro merg. Mi-e dor de acea noapte care m-ar face să merg acolo, uitând de tot ceea ce a fost, pentru că, ştiindu-mi numele pe care să-l spun tuturor, nume ce mi-a fost de atâtea ori rostit, în graiuri şi spuse de peste tot, n-aş mai avea motiv să-mi aduc aminte căutarea de om ori rătăcirea ca suflet. O noapte care să-mi ia osteneala şi să o prefacă în puterea de a merge mai departe, sărăcit de singurătate, sărăcit de multele întrebări, îmbogăţit de dorinţa împlinirii desăvărşirii şi de aflarea adevărului ce, pe aici, prin ceea ce suntem, nu se lasă întru totul cunoscut...

Dar oare unde este seara în care uşa să mi se deschidă fără a mă auzi întrebat de nume şi de fapte care se vor judecate, pentru găsirea motivului de a mi se arăta pragul pe care să nu-l trec? Şi oare cine va fi cel care va deschide uşa fără a-şi arăta flacăra arsurii trimisă spre nicidecum arătosul meu trup, ostenit şi prăfuit pe hainele-i ponosite de atîtea furtuni?

Deloc întâmplător...

Înainte de a crede, ştiu. Înainte de a şti, cunosc. Înainte de a cunoaşte, înţeleg. E scara pe care las cuvintele să se aşternă şi să fie văzute. Celor ce le sunt date să le vadă, le vor cunoaşte. Cunoscute fiind, când vor fi necesare ideile, se vor fi lăsate a fi ştiute. Cu adevărat atunci vor fi înţelese şi, când faptele le vor ancora de realităţi, de trăiri, de concretitudini, se va regăsi fiecare în credinţă. Credinţa nu-i nici a mea, nici a celor ce vor deveni credincioşi. Este credinţa celor ce au fost trăind, dar, mai presus de toate, este credinţa celor ce vor fi, mai târziu, trăind. Şi, cei ce vor fi, doar ei, vor da valoare celor ce azi se statuează.

Într-un timp în care se suprapun straturile de înţelegere, fără a se mai atinge, războiul începe să-şi arate consemnul schimbării esenţelor şi planurilor. Se ţin mari, şi îşi arată valoarea, cei care nu pot înţelege lumea în care nu există cei de jos şi cei de sus. Pentru cei se sus, cei de jos sunt aruncaţi în lupte ce câştig nu aduc nici celor care luptă, nici celor care vor lupta şi nici celor pentru care se duce lupta. E o luptă surdă şi tot mai mult surzesc. Apoi va urma o luptă oarbă, şi tot mai mulţi vor orbi. Acesta-i ţelul care a fost căutat, pregătit şi dorit de când s-a rupt omul de Cer, căutând să-şi facă ceruri dosite în palatele ce ţineau în ziduri, prizoniere, spiritele luptătorilor fără motive ştiute, truditorii fiecărei zile.

Într-un nerecunoscut timp al celor mai neînţelese schimbări, cei din stânga privesc cu ură spre cei din dreapta şi cei din dreapta spre cei din stânga aruncă ura cu aceeaşi măsură. La mijloc, în cleştele celor din stânga şi al celor din dreapta, stau şi cei care încearcă să înţeleagă şi să molcomească privirile, la un loc, încă amestecaţi cu cei care strigă, spre stânga şi spre dreapta că încă-i prea puţin, că mai mult e necesar, că este timpul să se schimbe totul aşa cum vor ei să se schimbe. Stânga e deja în stânga, dreapta e deja în dreapta. E locul căderilor şi decăderilor, al celor care alt loc decât al râmânerii nu-şi pot găsi, ce pentru care scările nu se vor coborî, pentru că nimeni nu s-ar urca... E întunericul deja pe acolo... se orbecăie... E şi zarvă pe măsura orbecăielii...

Sus şi jos, atât mai rămâne... Aşa se vor împărţi cei ce acum sunt de neîmpărţit, cei care acum sunt văzuţi sau nevăzuţi, cei ce se vor a conduce dar şi cei care nu pot fi niciodată conduşi. Şi, printre ei, cei care vor să conducă, dar spun că nu vor niciodată să fie conduşi, cei care pun focul lângă pădure şi vor aerul plin de ceaţă sau de fum. Cei care se văd, cei care vor să conducă, au aura de stea, dată ce cei care se îmbulzesc să se facă văzuţi. Nici nu îşi văd chipul, nici conturul, căci forma le trezeşte, din adormire, diformitatea care ia locul a ceea ce a fost creat, purtând semnul Creaţiei. Ei doar cred că se îngraşă...Şi toţi se îmbulzesc, încercând să-şi aibă locul din faţă, dintâiul, spre mai uşori primi paşi pe scări.

Printre toţi cei care vor să se vadă stau, într-un calm al trecerii ultimilor ore, cei care pot să se lase văzuţi, fiecare, aproape de cei asemnea, împreună, căutători de împăcare şi de înălţare. Necunoscuţi cândva, neştiuţi acum, întâmplător întâlniţi între ei, sunt torţe unii şi veghetorii alţii. Nechemând ci doar spunând, spre cei alergători la vederea stângii sau a dreptei, spre cei, după modă, închinători, spre a sta, clipe de odihnă, şi a se privi în lumină şi nu în oglindă. Ei sunt cei care sunt auziţi spunând, clar, ca de toţi să se înţeleagă: mai este timp, pentru toţi cei care vor să mai aibă timp, e grabă mare doar pentru toţi cei care nu îşi mai lasă timp!