duminică, 29 decembrie 2013

Nespusele spuse ale nopţii mele

La ceasul meu de cumpănă a vieţii, din răscrucea în care m-au pus cele ce-au fost să-mi fie fapte şi, înainte de toate, gânduri şi vorbe, iar acum doar urmări, la ceasul acesta când mi-e deschis drumul spre viaţă tot aşa cum îmi este deschis drumul spre neviaţă, când la fel de deschis îmi este drumul spre libertate cum îmi este spre nelibertate, când se arată a fi venit clipa adevărurilor, prin gândurile ce nu le pot pune în vorbe, din teama proprie de a nu fi înţelese altfel decât sunt, în suflet fiind, prin minte doar avându-şi forma de a fi legate de literele cuvântului, vă mulţumesc pentru că unui copil mare, rătăcitor pe străzile vieţii, i-aţi dat şi l-aţi lăsat să vadă că mai există şi bucuria de a fi „acasă cu toţi ai casei”. Anii aceştia ai mei, trecuţi, în care casa m-a cuprins doar pe mine, între cei patru pereţi ai ei, m-au făcut să uit multe şi să-mi amintesc multe...
Nu-i nevoie să ştiu mai multe decât ştiu, nici pretenţia că vă cunosc mai mult decât trebuie nu o am, mă mulţumesc să simt şi să vă simt în darul fără de preţ ce mi l-aţi dat, neştiind măcar că l-aţi dat, mie, unui om trecător ca toţi oamenii. Nu ştiu ce-ar însemna răsplata ce v-aş putea-o aduce, ce vi s-ar putea da sau aduce, nici gândul nu îmi e acum să spun despre asta...
Vă pot mulţumi prin cuvinte, ori prin fapte?... Nu ştiu, nu cred... Doar dacă iubirea poate fi o răsplată, vă rog luaţi-o! Vă iubesc pentru puterea de a trece de cumpeni şi a vă păstra puterea de a iubi pe oameni, de a simţi sufletul dincolo de ceea arată sau ascunde vederea ochilor, vă iubesc pentru sinceritatea de a vă lăsa chipul cuprins de bucurie, la fel de sincer cum şi alte adevăruri s-au lăsat, cândva sau de curând, spuse, vă iubesc pentru puterea de a nu renunţa, chiar dacă renunţarea ar fi fost calea văzută de mulţi, înainte de a fi siguri că a renunţa la un drum este singura, vă iubesc pentru puterea de a vrea măcar o schimbare spre a fi tuturor mai bine, când nimeni nu mai credea în schimbare, vă iubesc pentru puterea de a vrea altceva, un altceva al adevărului, cu riscul de a înfrunta greul şi chiar judecata pe care mulţi nu s-ar opri să o facă... Vă iubesc cu toate câte nu le pot cuprinde acum în nişte cuvinte scrise în miez de noapte! Vă iubesc... cuvinte puţine... atât mai am, dar vor fi şi vor rămâne cele care doar ele s-ar putea spune, dacă mâine ar fi spuse cu ultima răsuflare a unei vieţi ce şi-ar încheia nasturii hainei, plecând să dea socoteală pentru ce a făcut, bine sau rău, după cum judecata cea dreaptă a stabilit-o.
De-ar fi să vă dau, v-aş da orice mi-ar fi dar să vă dau, vă voi da ceea ce voi putea să dau, de primit va fi, dar v-aş da şi aş cere să vi se dea, cele trei lucruri pe care oamenii pot să le ia, rar să le dea: sănătate, libertate şi iubire! Eu doar, pentru viitor, o parte din ceea ce sunt, aşa cum sunt, din tot ceea ce sunt, vă las, vă dau...

marți, 24 decembrie 2013

Înainte de unu, doi...

Dumnezeu lucrează printr-un om, pentru alt om, pentru a-i face bine. Diavolul de om se foloseşte, pentru ca omul să se distrugă pe sine, pentru a-şi face rău. Noi am îmbrăţişat ideea “Prin noi înşine”...
De unul singur, prin noi înşine... idei nobile la prima vedere, ucigaşe ale vieţii într-un final... De unul singur se poate orice, dacă e să vorbim de planul spiritului: un roman se scrie de unul singur, o pictură de unul singur se face, o compoziţie tot de unul singur este creată, însă nu şi ceea ce intră în caruselul vieţii reale, vieţii sociale, când, în orice formă, oricum, intervine și altcineva: un loc de muncă – altcineva aprobă sau nu aprobă, o vânzare – altcineva cumpără sau nu cumpără, o călătorie – altcineva conduce mijlocul de transport, altcineva a produs autovehiculul ş.a.m.d. În viaţa socială, cu cât a devenit mai complexă, cu atât mai puţin “de unul singur” se mai poate să fie o deviză.
Legea vieţii pe Pământ, până la urmă, este o lege care, pentru tot ceea ce înseamnă realitatea materială, n-are de-a face cu unicitatea. Un bărbat sau o femeie nu pot avea copii de unul singur, ci doar împreună... avortul însă n-are nevoie de doi... Viaţa se naşte prin doi şi moare printr-unul. Un accidentat este salvat de altcineva, altfel, accidentatul, singur fiind, poate muri singur... Și tot aşa, privind spre mai tot ce înseamnă a trăi, e uşor să se înţeleagă că viaţa înseamnă doi, moartea înseamnă unu... Viaţa înseamnă forţarea morţii, crearea din nimic, viaţa înseamnă binele, iar moartea în-seamnă răul, pentru lumea materială. Unde-s doi puterea creşte, nu-şi pierde, în lumea noastră, deloc esenţa.
Ne-am înfumurat şi ne-am pervertit noi, şi am pervertit ideile, să nu ne dea de gol. Cu mâna, ostentativ pusă pe Biblie, mărturism neadevărurile altor învăţături ce pun la zid acea scriere, în parte divină, în parte sfântă, dar în totalitate plină de înţelepciune şi înţelesuri. Le-am pervertit cu multă inteligență și cu multe argumente care să le întărească în forma lor pervertită, însă mic este bagajul argumentelor ce-ar putea să combată ideile care ne-ar arăta mândria şi trufia pervertitorilor şi pervertiţilor. Cu un asemenea bagaj izgonim repede pe cei care ne-ar pune o oglindă în faţă şi fugim de orice idee polemică, fugim de confruntarea argumentelor, nu doar a ideilor.
Ne facem rău şi-i facem puternici pe cei care vor să facă rău. Ei ştiu că dezbinarea este cheia succesului lor. Cei împărţiţi uşor pot fi stăpâniţi, cei singuri uşor pot fi folosiţi. A-l ajuta pe cineva ca doar singur să fie în reuşită, nu este o faptă bună, este o crimă. Acela doar pe un singur drum, impus, va merge, şi reuşind se va simţi dator, va simţi necesitate de a plăti, negândind că a dărui este sublim, este înălţăţor, negând că a dărui este dumnezeiesc!
Nici ochii nu văd realitatea de nu privesc amândoi, nici urechile nu aud ce trebuie să audă, de nu aud amândouă la fel de bine. Unu se poate multiplica cu el însuşi de oricâte ori, dar tot unu rezultă, Nici floarea nu face rod fără fluturi, nici fluturele nu trăieşte de nu ar fi floarea. De unul singur se pot face doar cele câteva care se pot face, în doi sau mai mult de doi, toate se pot face. Unu ţine doar de ceea ce nu se vede, de spirit, doi ţine de tot ce se vede, de tot ceea ce există în forma în care se vede. Pasărea de una singură zboară, dar pentru ca specia ei să nu dispară, de una singură nu stă. Şi nimeni altcineva dintre necuvântătoarele în lumină trăitoare. Unii poate se gândesc la râme, dar câţi pot să se vrea trăitori ca râmele?
Prin noi înşine, însinguraţi, chiar trişti, neputincioşi, ne recunoaştem printrele urmele paşilor, prea mândri pentru a ne privi ca umbre cu nume comun în întunericul în care dispare orice contur, în care culorile mor, cu toată strălucirea ce o aveau cândva, când lumina le făcea să aibă şi nuanţe care să le facă distincte, căutăm ultima minciună care să ne umilească întru tot ceea ce suntem, fluturând steagul puterii de a arăta altora drumul singurătăţii şi reuşitei de a fi la dispoziţia altora, de a le fi de folosinţă cât mai putem fi de folosinţă.
Ştim să ne facem rău, şi asta o vedem după ce eram încredinţaţi că ne vom face bine. Când ni se apropie cineva, încredinţaţi suntem că nu vrea să ne facă bine, cu tot răul ce ni l-am făcut noi, în credinţa noastră de a şti ce este cu adevărat binele. Fiindcă cel ce vine cu ideea unui bine, potrivnic binelui ce l-am avut cândva, dar care rău a ieşit, ca rău îl vedem, deşi nici o dovadă că rău ar fi nu avem. Avem însă mândria de a ne şti singurii ştiutori a ceea ce e bine şi a ceea ce e rău, schimbători după cum bate vântul plăcerilor pe care nu putem să ni le refuzăm şi al foloaselor ce nu putem să le vrem doar ale meritelor, aşa cum ne sunt date a le avea.
Singurătăţii să-i dăm credit ne-am învăţat, şi ne-am învăţat să o ştim a avea puterea de a ne lăsa pe noi propriilor prea multe alegeri, în vieţuirea pe care o numim trai, când toate le putem rândui după cum ne vrem mofturile satisfăcute ori o dreptate după cum se asemanănă cu noi, trasă să păr ori închipuită, ori nerăbdării de a aştepta timpul ce se cuvine a-l aştepta pentru ca toate să fie sortite după cum prin destin sunt date. Că i-ar fi sufletului teamă de-mpărţiri ori de lovituri, ne spunem şi spunem, fără să ne întrebăm mintea cât de dreaptă e cu noi, de câte ori nu se preface a fi curată ca apa izvorului de munte, deşi colcăi de urzeli şi gânduri care urăsc şi nu iubesc, de gânduri care omoară pe loc, fără a ţine cont de cine este dătător de viaţă, fără a ţine seama că a veni pe lume nu înseamnă a învia... Că ne simţim a fi de noi înşine întregiţi o spunem, speriaţi de şansa pe care, după ce ne-am omorât, noi pe noi, singuri, singuri luându-ne dreptul de a ne fi ucigaşi, viaţa şi Cel de viaţă dătător ne dă, ne-o dă, spre a fi întregiţi prin aceeaşi lege care ne-a dat dreptul de a fi şi a o respecta şi noi.
Prin noi înşine, hotărâţi suntem să fim mai puternici decât viaţa, căreia îi punem ştreangul în care ajungem şi noi să ne trăim agonia aşteptării sfârşitului pe care, singuri să-l trăim...

vineri, 13 decembrie 2013

Întîia oară înspre prima dată

Între vorbe şi fapte,un întreg univers de trăiri încape. Oricât de meşteşugite, ori de seci, vorbele s-ar lăsa spuse, şi oricâte înţelesuri, ca formă şi esenţă, ar avea, frumuseţea faptelor n-o pot cuprinde, n-o pot arăta vederii minţii altora.
Te-am privit, m-ai privit, eu ştiindu-te, tu mirată şi întrebătoare, în nesiguranţa apariţiei fără veste, de niciunde, a mea. Căutai adevărul fără să ai de unde să ştii că un singur pas, un singur cuvânt, ne ţineau încă departe. Nici acum nu-ţi voieşti a crede că un singur pas şi un singur cuvânt ne-au ţinut departe, un pas şi un cuvânt au lipsit pentru a-ţi alunga nesiguranţa şi a ne face depărtată necunoaşterea unuia de către o amintire a trecutului ce deja n-ar mai fi fost amintire, iar trecutul n-ar mai fi fost trecut, ci în faptă a viitorului s-ar fi preschimbat. În toată nesiguranţa privirilor prezentului, te-am văzut zâmbind dimineţii faptelor împlinite şi a bucuriei trăirii regăsite, a dorinţei de a primi şi de a dărui, a mă primi şi a te dărui. Ai plecat şi ai revenit înainte de a te pierde prin mulţimea clipelor care încă sunt date a trece, pentru a te întâlni cu acea clipă în care toate vor lipsi, doar noi doi îi vom fi prezenţi trăitori.
Doar privirile care treceau dincolo de prezentul furnicarului din jur, când întâmplarea a făcut să ne putem pe de-a-ntregul avea în orizontul mărginit de prezenţe necunoscute şi vitrine încărcate de falsul unei lumi care crede că ceea ce se arată există şi că tot ce există se şi arată, te-au trădat mie. Oricâţi, dintre cei care treceau pe lângă noi, şi chiar printre noi, ceea ce se arăta, vedeau, ceea ce exista nu vedeau, ceea ce va fi şi ceea ce vom fi, nicicum nu li s-ar fi putut lăsa a crede că face parte din ceea ce există. Te-au trădat mie privirile dintre vorbele ce le rosteai cuiva, cuiva de mai departe, unui cuiva ce trebuia să trebuia să vină şi nu venea, cuiva ce trebuia să vină în întâmpinarea-ţi şi altundeva era. S-au rânduit, fiind rostuite, toate în aşa fel ca să ajungi să ştii, fără a cunoaşte, deja ştiutul pe care, până în clipa dezgolirii de lumeştile haine şi măşti, neştiut ţi-ar fi fost dat să-ţi fie. Acum doar ţi se pare că nu-l ştii.
Îţi alunecau privirile în toate părţile, căutând, dar ţi s-au oprit de câteva ori, săgetând privirile mele. Îţi auzeam şi întrebările şi răspunsurile pe care ţie doar ţi le puneai şi doar tu ţi le dădeai. Ţi-aş fi dat eu răspunsurile, dar, din tot ceea ce erau răspunsurile tale, am înţeles că trebuie să rămân ceea ce eram, căci altfel viitorul ar fi îngheţat pentru toată această viaţă, ori s-ar fi forţat prin voinţa noastră şi ar fi murit puţin mai apoi, cu regretul că nu s-a lăsat trăit şi n-a putut să ni se dăruiască, pentru a umple universul trăirilor, acel univers care va fi văzut de alţii ca un gol dintre fapte şi vorbe. În tăcerea dintre vorbele rostite, buzele şopteau şi privirile se înflăcărau, aprinzând torţa care ne va lumina.
Te-ai regăsit în privirile mele, pe care, înţelegându-le rostul ce-l aveau, de a privi pentru a şti că nici trecutul, nici viitorul, de demult, de doar o clipă sau de mai târziu, n-au cum să-şi mai caute un alt drum, fiind hărăzite să se lase, între două clipiri, lacrimei ce poartă în ea şi iertarea şi dezlegarea, şi tot în ea poartă şi speranţa şi dorinţa. Te-ai regăsit şoptindu-ţi gândul tău, ce-şi ridica, fără să mai aştepte încuviinţarea ta, cortina pe care un prezent efener a lăsat-o să cadă şi te face să crezi că este la fel prinsă jos, ca şi pe margini, tot atât de bine cât este prinsă sus, ca să stea şi să rămână ca un zid ce nu-l poţi trece, zid la care te-ai arăta pusă dacă te-ai apropia de el. Te-ai regăsit văzând că nici o piatră nu se ridică, ci doar se ridică o privire care înţelege că ceea ce a fost, a fost, seva întâmpla să fie ceea ce doar prin întâmplare este să fie, dar va fi ceea ce va fi, fără ca ceva din ceea ce va fi să stea să se mai gândească la ceva din ceea ce a fost, chiar şi din acest prezentul care se lasă sedus de trecut.
Întâia oară a fost să te văd, recunoscându-te, întâia oară a fost să mă vezi, căutându-mă printre amintiri, neînţelegând de ce nu-ţi sunt ştiut din poveştile trecutului, aşa cum toţi cei din trecut îţi sunt ştiuţi, deşi, aparent, de-acolo ţi-aş fi venit, fiindcă la fel de bine şi pe mine mă ştiai. Întîia oară ţi-ai întrebat gândurile de unde s-au pornit de n-ai reuşit să-ţi mai opreşti privirii atente tremurul şoaptelor ce se încurcau cu vorbele pe care şe rosteai văpaia ochilor ce lumina mai cald şi mai puternic decât toate luminile ce ne înconjurau şi graba cu care te-ai întors pentru a-ţi putea dumiri nedumerirea venirii, de nicăieri, în calea ta, a mea, cel pe care doar visul îl putea aduce şi doar întâmplarea, în drumul tău, îl putea pune. Întâia oară, ca şi cum n-ar fi fost iarnă, chipul tău, ca florile primăverii se arătau a se deschide, simţind că le sunt atrase privirile de cerul senin, înseninându-se şi ele, voindu-se, asemenea înaltului cerului, înălţătoare şi născătoare de dorinţa înălţării. Te priveam privind spre mine, simţind golul ce-l făceai împrejuru-mi, spre a te convinge că nu trăieşti în vis ci trăieşti un vis, pentru a te convige că visul este de acum timp al prezentului, care pune temelia viselor ce se vor lăsa trăite, ce se vor coborî, tot în miez de noapte, din trăire în faptă trăită, din dorinţă în împlinirea firecului. Întîia oară, aşa a fost să fie... Întâia oară, a fost pasul înspre întîia dată...

vineri, 6 decembrie 2013

Noi, prin timpul nostru

Timpul, cât nu-l fugărim şi cât nu-l lăsăm simplu trecător pe lângă noi, nu nu se împotriveşte, nu ne face să fim cei care din greşeală în greşeală trecem. Cât îi respectăm măsura firească, acea măsură pe care el şi-o are pentru fiecare, a noastră fiind, ne ajută să fim noi, să nu ne pierdem de rostul şi destinul nostru. La urma-urmelor, timpul nu este decât o înşiruire, rostuită, de fapte, cele ce între ele prin vorbe se leagă, şi, prin cele neştiute decât de noi înşine, prin gânduri. Timpul îşi are în noi originea şi, atât timp cât ne respectăm pe noi, el ne respectă, ştiindu-se, la rândul lui, respectat de noi.
Ne-am învăţat să nu mai fim noi înşine, să ne dorim mai mult, să ne dorim dintr-odată să facem să fie altfel, un altfel grăbit ori un altfel lăsat pe mai târziu. Şi aşa ajungem la o ruptură dureroasă. Ne rupem de timpul nostru, luăm drept bun, şi firesc, şi normal, un timp al altora, şi începem să clădim, ne spunem noi, să dărâmăm în realitate. Rătăciţi de drumul drept al timpului, ne fugărim pe noi înşine şi ne trezim sărind din piatră în piatră, lovindu-ne cu capul de pragul de sus, dar şi de pragul de jos. Ne trezim trecând din greşeală în greşeală, crezând de fiecare dată că nu mai greşim. Facem fapta, ajungem la alta, ne este clar că cea de dinainte a fost greşită şi ne promitem că nu mai greşim. Ne promitem doar, dar nu putem să nu greşim, decât după ce ne reîntâlnim cu timpul nostru. Învăţaţi fiind cu greşelile, se întâmplă, mai întotdeauna, ca tocmai fapta care ne readuce pe noi, nouă, să ni se pară a fi încă o greşeală. Şi, aşa luând-o, încercăm să facem tot ce depinde de noi, pentru a ne arăta că nu ne mai înşelăm, că este o greşeală. Însă timpul, redevenindu-ne aliat, nu se mai lasă convins, nu se mai dă alungat, şi nu ne mai lasă fără parapeţii drumului. El trece normal, faptele-şi au o firească trecere şi, după ce ne trezim deja alţii, ne dăm seama că s-au sfârşit greşelile, tocmai prin fapta pentru care eram în stare să facem jurământ suprem că este cu adevărat o greşeală.
Timpul trecut nu ni-l mai readucem, ne spunem, cumva, ca o acuză lui adusă pentru trecerea-i nemiloasă şi ca o scuză nouă, nepăsătorii de noi. Vinovaţi de lăsarea liberă prin fapte de-ale noastre, ale trecerii lui, nu ne mai recunoaştem, nu ne vrem. Vrem să găsim vinovaţi pentru toate, aşa cum, până când ajungem să-i punem în spate vinovăţia nefăcutelor noastre fapte, ne căutăm rostitori de vorbe frumoase, ne vrem privitori lung căutători, ca să ne avem întreagă speranţa că suntem mereu aceeaşi, netrecători şi neschimbaţi. Când cade cortina, când scena se dovedeşte a fi fost un podium de mucava prăbuşit de atâta întuneric şi ape tulburi, când în luminile orbitoare doar umbre mai putem privi, din spate, de strălucirea luminilor ne-aducem aminte, fiindu-ne clar, atunci când în spatele ei nu ne trecea prin gând să privim, timpul ne dădea târcoale, încerca să ne tragă de mânecă, încerca să ne spună că el totuşi trece, dar noi n-aveam motive să ne pese, siguri fiind că veşnicia ne aparţine, siguri fiind că nu ne mint lăudătorii, că el ne este sperietoare, speriat fiind că neînsoţit pe drumurile lui merge. Ajungem să înţelegem ce eram atunci când credeam că drumurile lui sunt drumurile lui şi drumurile noastre sunt drumurile noastre, şi ni le putem duce pe oriunde şi schimba oricând vrem.
Ne-am învăţat să căutăm leacuri şi lecuitori, aşa cum căutăm doctori şi tratamente, pentru ceea ce ajunge să doară, pentru ceea ce boală ajunge să fie. Şi pierdem timp căutând, şi pierdem timp cu aşteptarea sănătăţii care nu se poate, nu se mai poate, astfel, toată niciodată regăsi. Căutăm lecuitori şi leacuri, dar n-avem timp să aşteptăm, vrem totul repede, vrem imediat, ca şi cum cele de dinainte fapte, zile şi ani făcute, bine ne-ar fi făcut, de bine ne-au fost, iar ceea ce trebuie făcut rău ar fi, fiindcă repede rău se pate face, încet se face binele. Rău răului însă nimeni nu poate face spre a se face binele bine, numai rău binelui uşor, oricine poate face. Răului greu cineva i se poate împotrivi, binelui oricine poate să-i fie potrivnic. A vindeca nu-i la îndemâna celor care ştiu să facă rău, pentru că tot cu un rău aceia vor vrea să vindece. Doar cei care nu ştiu să facă rău pot face bine, doar ceea ce ştiu să nu strice şi mai rău ceea ce este deja stricat, pot să repare, pot să vindece. Cei ce ştiu calea răului, nu au cum să ştie calea binelui, fiindcă nu-i calea răului drumul invers pe calea binelui şi nu-i calea binelui drumul invers pe calea răului. Cui pe cui se scoate, dar cuiul ruginit nu cu un cui ruginit se poate scoate, ci doar cu unul nou, curat, şi neatins de nici o putreziciune, de nici o neputinţă. Altfel, cuiele ruginite se pot împinge unul pe altul, dar oricare se poate rupe şi, odată rupt vreunul, nimic nu se mai poate face.
Timpului nu-i dăm valoare înainte de a şti că a trecut, de a simţi, pe propria piele, în trăirile şi gândurile noastre, în faptele noastre, trecerea, ireversibilă. Tocmai faptul că nu-i dăm valoare ne face să nu-l privim ca fiind al nostru, ca fiindu-ne bun sfătuitor ci doar ca cel care nemilos ne biciuieşte, fiind ceva care de la sine se trece. Îl tot vrem înapoi şi doar ne împăcăm cu ideea că nu se mai întoarce. Uneori învăţăm, în ceasul al doisprezecelea, că-i mai putem încetini trecerea, nelăsându-l pe lângă noi trecător, alteori, nici măcar când se aud clopotele pregătindu-se să bată trecerea din vremea în care orice este posibil, înspre cea în care greu este posibil şi o banalitate, nu ne lăsăm nici măcar o clipă s-o trăim în felul în care el ne-ar face-o frumoasă, ţinem cu tot dinadinsul să-i arătăm că până la urmă reuşim ceea ce atâta vreme n-am reuşit, rămânându-ne, până la urmă bucuria, ori necazul, de a ne da bătuţi, de a ne pleca privirea în pământ, căutând, înspre trecut, urmele trecerii lui, urmele pe unde noi ne-am lăsat paşii să calce pe propria viaţă, pe bucuriile ce ni le-am refuzat, dând plăcerii clipei puterea de a se autoîncorona regină a bucuriei şi chiar a-şi aroga, emfatic, nuanţele a ceea ce nu este decât o fulgerare, fericirea, şi, mincinos, dreptul de a se numi împlinire, lăsându-ne furaţi de prea strălucitoarea efemeritate.

miercuri, 4 decembrie 2013

Fragment de scrisoare [1]

Dacă viaţa a vrut să ne întâlnim, ea a ştiut de ce a făcut asta. Noi, căutându-i motive, putem, din plin şi fără cale de întoarcere, greşi. Noi încercăm fiecărui motiv al ei, întrezărit, să-i dăm nume şi argumente, ea însă nu a stat ţi nu stă, şi nici nu va sta vreodată să-şi caute explicaţii ori să ne dea explicaţii.
De-ar fi fost să ne aducă aproape pentru a ne da motive de ruşine ori de laudă, până acum le-ar fi mutat din motive în realităţi: ne-am fi pus cenuşă în cap, ne-am fi ruşinat şi ne-am fi depărtat, am fi aruncat cu noroi şi ne-am fi îndepărtat unul de celălalt. După propria conştiinţă, şi inconţtienţi nu suntem azi deloc, ne e uşor să vedem, să fim obiectivi... fiecare dintre noi are planuri pe care este mai sus, mai jos, ori suntem într-o oarecare egalitate, faţă de celălalt. Social tu eşti sus, eu sunt jos, pe al folosirii capacităţii intelectuale invers, pe plan moral nu sunt mai deloc diferenţe, doar diferenţa detaliilor fireşti. În mod sigur şi altele mai pot fi, chiar diviziuni ale acestora, nu în echilibru, ci în dezechilibru. Nu mi se pare deloc nefiresc, nici existenţa dezechilibrului, nici a echilibrului, trecerea anilor ne-a dus, într-o normalitate a trecerii, în acest punct. Dezechilibrele sunt dovada clasă a complementarităţii... Ea, complementaritatea, este suprafaţa rugoasă a feţelor ce se arată una alteia când se suprapun, care le face să nu alunece una pe lângă alta, care le ţine împreună, care umple golurile uneia cu plinurile celeilalte, care face ca plinul să intre în golul pe care, umplându-l, îşi pierde neobişnuita şi deloc necesara mărime, şi care face ca golul să se lase golit de propria-i mare inconsistenţă, de nimicul ce-l caracterizează, cu tot ce înseamnă consistenţa plinului.
Din ruşine, argument al minţii, nu al vieţii, nu facem ceea ce e nevoie să facem, ceea ce ar trebui, pentru noi, să facem, ci facem tocmai contrariul: minţim dar, şi mai rău, ne minţim şi, în locul umplerii unui gol, ne golim şi mai mult. Punem o pătură numită mândrie peste golul nostru şi ajungem, la un moment dat, să ne prăbuşim în gol. Din mândrie ne aducem aproape oameni care sunt superficiali, care nu privesc spre noi, ci spre ei, dar vorbesc despre noi, şi aşa uităm, lăsând timpul să treacă, de necesitatea de a ne umple golurile, de necesitatea de a ne reaşeza acolo unde ne este locul, de a ne reaşeza între reperele noastre. Ale noastre sunt nu cele care ni se arată, cele pe care le căutăm, ci acelea pe care le simţim în clipele de singurătate ale suferinţei şi durerii neputinţei.
Dacă viaţa a vrut să ne întâlnim, ea a ştiut de ce a vrut asta. Noi îi botezăm şi dăm argumente motivelor pe care le găsim, într-o siguranţă care ar speria poate chiar pe ea, pe cea care şi le ştie dar nu şi le lasă ştiute. Viaţa n-are legi ca ale noastre, nu are legile noastre, nu are legi generale, ea are legi particulare pentru fiecare om, pentru fiecare relaţie dintre oameni, oricare ar fi aceştia. Ea face legea în timpul cel mai scurt posibil, în aşa fel încât îşi corectează propriile erori, dar mai ales să le corecteze pe-ale noastre, erorile alegerilor noastre. Uneori o face arătându-ne nimicnicia, alteori dându-ne şansa de a avea în faţa noastră ceea ce noi nu recunoaştem, nici măcar nouă nu vrem să ne recunoaştem, că este o necesitate a noastră. O face ea pentru că noi stăm, fără să crâcnim, drepţi, în faţa legilor altora, ale oamenilor, sau chiar mai rău, izgonind dumnezeirea din noi, crezând că alţii, apropiindu-se de Dumnezeu, ştiu ceea ce El vrea şi ceea ce ne vrea pe noi. Uităm, sau vrem să nu ţinem seama, că şi noi, ca şi ei, îl avem pe Dumnezeu în noi. Ei s-au apropiat de El prin ceea ce din El este în ei, prin destinul lor, dumnezeiesc. Noi, printr-al nostru, la fel de bine, ne putem apropia de El. Dacă ne simţim departe de El, la noi trebuie să privim, fiindcă prin noi ne-am depărtat de El, chiar dacă alţii ne-au împins a ne depărta. Viaţa ne face drum spre regăsirea Lui, şi spre propria regăsire, prin ceea ce ne scoate în cale, prin ceea ce ne aduce aproape, foarte aproape.
Avem reguli şi avem instituţii care fac reguli... avem legi şi avem instituţii care fac legi. Toate regulile şi toate legile sunt însă generale. Avem legile vieţii sociale, avem reguli în medicină, în învăţământ, avem armate, avem biserici... Toate şi-au făcut reguli. Ba chiar şi cei mai mici şi-au făcut regulamente. În toate generalitatea este stăpână, dar viaţa, cu particularităţile ei, cu multele, foarte multele particularităţi, le-a schimbat, ba chiar uneori le-a anulat. Nici un regulament nu ţine cont, nu poate programa timpul necesităţilor oamenilor care trebuie să-l resprecte, iar necesitatea face, se vrea ori nu se vrea, ca regulamentul să se lase încălcat fără a putea spune că a fost încălcat. Şi cei puşi să le aplice, aceleiaşi reguli ajung să se supună. Fiindcă nu este un judecător bun acela care aplică generalitatea legii, ci acela care aplică legea pe caz, medic bun este acela care dă un tratament personalizat şi tratamentul vindecă, fără a ţine cont de regulile care l-ar face ca alt tratament să dea unui pacient, asemenea celorlalţi, Este bun profesorul care se apleacă spre necesităţile fiecărui elev şi îl duce pe drumul de a şti şi a cunoaşte, trecând dincolo de metoda generală, pe care tuturor de o aplică, nu obţine rezultate răsunătoare. Armatele şi bisericile se confruntă cu criza criza generalităţii, fiindcă tocmai acolo nu se ţine cont de om, fiidcă acolo se iau regulile generale şi se pun în braţele oamenilor, cerându-le supunere oarbă. Armata, ca sistem, are cinstea ei, se recunoaşte a fi de oameni creată. Bisericile însă, îşi arogă supremul, divinitatea, chiar dacă, prin realitatea faptelor, se dovedesc rupte de credinţele pe care le vor propăvăduite şi pe care şi le arată ca bază a propriilor existenţe. Cererile lor îi fac pe oameni nu să se îndrepte, ci ori să fugă pe alte căi, ori să fie nişte roboţi, habotnici. Cîndva erau pregătite pentru a fi în ajutorul oamenilor, pentru a face, împreună cu oamenii, faţă problemelor, cândva existau adevăraţii duhovnici, cei care aveau în grijă şi aveau grijă de puţini, îşi ştiau şi le ştiau problemele. Acum însă totul se vrea rezolvat prin rostirea unui singur cuvânt: “Păcat”... Acum totul este păcat. Păcat este şi că un altul, avându-şi credinţa sa, deşi trăieşte bine, deşi nu îl năpădeşte suferinţa, deşi rău altora nu face, crezând în Dumnezeul credinţei sale, nu se înrolează în armata altei credinţe, cea care îl numeşte păcătos. Eu am ales calea respectului altora, eu am ales calea de a trăi în credinţă, fără să mă las încorsetat de legile slujbaşilor bisericilor, fără să ştiu cu adevărat dacă sunt ale credinţei sau ale lor, de-a lungul timpului, sau mai noi făcute. Am cunoscut pe mai mulţi, am văzut la ei, şi prin ei de la ei la mine, generalităţile, dar am văzut şi parti-cularităţile care, pe măsură ce se apropiau mai mult de mine, cap în cap se băteau. Atunci am înţeles că şi ei fac la fel ca alţi oameni: unii îşi fac meseria, alţii chiar cred că fac bine, dând sfaturi şi poveţe, din învăţături sau proprie judecată, păcătuind şi ei, uneori, tocmai în legile credinţei. Sfântă este viaţa şi nici un alt cuvânt nu este mai sfânt, nu defineşte sfinţenia mai bine decât cele care definesc viaţa.
De greşit vieţii, noi suntem însă cei care îi greşim, noi, cei care o facem când credem că ne este bine. Apoi, realizând că am greşit, negăsindu-ne puterea de a ne îndrepta şi a îndrepta greşelile, alergăm la alţii să ne spele de păcate, de greşeli. Şi mai greşim încă odată, şi aşa ajungem acolo unde nimic nu mai putem face. Ajungem la biserici pe care le credem tămăduitoare a tot şi izbăvitoare de toate ale noastre şi ale tuturor, fără să privim înspre lume şi să ne dăm seama că de-ar fi biserica tătmăduitoare, n-am avea atâta rău în lume, nici boli nici suferinţe, nici fărădelegi. Dar omul, în preamulta-i dorinţă de a-i fi bine, se minte şi se lasă minţit. Cînd nu-i merge ceva bine, cere şi i se citeşte o dezlegare pentru acel ceva ce nu merge bine. Crezând doar că aşa e bine, nici cuvintele citite nu le ascultă. N-are de unde să înţeleagă, n-are cum să înţeleagă... Dacă i s-ar citi pentru altceva şi ar asculta, ar auzi câteva alte cuvinte altfel, restul l-ar auzi ca fiind la fel. Ar înţelege că este o generalitate şi că dezlegarea are efect dacă generalul este repus în drepturi, ca particularul să se lase văzut de el însuşi, şi văzându-l, să-l îndrepte.
Totul înseamnă pentru om “minte”, cu “raţionament” şi “judecată”... dar el nu mai vrea să vadă dedesubt, acolo unde stăpân este “sufletul” cu ale sale “porniri”, “simţiri”... Nici nu-şi prea vrea accepta, că fără suflet nu poate avea minte. Sufletul se fură, se pierde, dar se şi lasă dat, se lasă pierdut. Dumnezeu îl dă, dă, dar nu bagă în traista omului şi nici nu ţine omului traista să bage omul în ea ceea ce i se dă. Şi nici nu o leagă, pentru că dacă ar lega-o, ar trebui şi minţile să i le lege şi aşa l-ar lăsa pe m sărac de bucuria alegerilor. Omul alege şi aşa poate greşi...
Cum însă omul să poată să aleagă să-şi facă bine şi să nu-şi facă rău? Şi jos fiind, şi sus fiind, dorinţe avem. Avem dorinţe fireşti şi avem dorinţe nefireşti. Noi, punându-le la grămadă,le numim pe toate omeneşti, şi scăpăm de grija de a ne avea grijă de noi. Fireşti însă nu sunt decât cele ale necesităţilor fără de care nu putem nici măcar vieţui, cele care primejduiesc binele vieţii oricui. Nefireşti sunt cele ale dorinţelor născute din alegerile noastre. Eu, de pildă, îmi doresc să am o haină nouă, dar nu pun preţul cel mai mare pe faptul că este nouă, ci pe faptul că e bună, e mai bună decât cea ve-che, care nu mai este bună pentru că lasă, prin ea, frigul să mă bi-ciuiască. Ştiu că aşa fiind, ea nu doar că îmi este mai bună, dar arată şi mai bine decât cea veche, eu îmbrăcat cu ea altfel, mai bine arăt. Asta e ceva în plus, asta e ceea ce dorinţa alegerii ar pune-o pe primul plan, însă aşa făcând, firescul necesităţii m-a dus, fără să vreau, şi la cealaltă dorinţă omenească, împlinită. Dacă însă caut ceva pe placul celei de-a doua dorinţe, îmi este la fel de bun placul şi pentru cea dintâi, dorinţa fireştii necesităţi?
Aşa am învăţat eu să trăiesc firesc. De fapt nu eu m-am învăţat, ci viaţa m-a învăţat. Şi nu pot să spun că încă nu amestec încă dorinţele. Nu pot să spun că toate diferenţele îmi sunt imediat văzute. Uneori trec pe lângă oameni şi se naşte şi în mine dorinţa. Dar, faţă de altădată, se naşte pe un plan mai greu de învins, acela că dacă nu arăţi ca ei, nici dreptul de a deschide gura nu-l ai pentru a vorbi, nici să ai o părere, nicidecum nu ţi se cade ţie, cel sărăcăcios îmbrăcat, cel simplu, cel care ai o haină îndărătnic cusută, să poţi să-i ajuţi pe alţii, ori chiar pe ei, în suferinţele lor. Asta mă mai doare... tocmai faptul că atunci când pe ei îi doare, eu ştiu ce este durerea...
Viaţa, dacă a vrut să ne întâlnim, ea a ştiut de ce a făcut asta. A făcut-o fiindcă avem ce ne da unul altuia, fiindcă Dumnezeu cu noi are, sau noi înşine cu noi avem, un plan. Nicidecum al Lui nu ne este ştiut, dar nici pe-al nostru nu putem să spunem că îl ştim. Doar îl definim prin gândurile noastre. Viaţa însă ne va pune, şi chiar ne pune, în faţă provocările. Vrem, ori nu vrem, azi suntem prizonierii destinului, chiar dacă ne-am asumat sau nu această postură. Ne ţine acest prizonierat alegerile în frâu, ştiindu-ne, ca pe toţi oamenii, poftitori la încercări şi greşeli. Ne ştie posibilitatea de a ne face prieteni între neprieteni, de a ne face durerea însoţitor. Ne ştie şi neîmplinirile pe care, chiar dacă noi am renunţat a le considera neîmpliniri, ni le va reda ca împliniri. Ne ştie în toate amănuntele noastre. Ne ştie ea, ne ştie El, noi nu ne ştim...
Căi, pentru noi neînţelese, îşi are viaţa ca să ne redea adevărului. Ne lasă paşii mari, apoi, brusc, ni-i taie. Ne taie multe legături, ne taie putinţele. Ne taie şi de ce este rău, dar mai ales ne taie de ce este bun. Pe cât de mult ne încăpăţînăm să rezistăm la ceea ce ne-a fost traiul, pe atât de mult ne taie, ne izolează, ne duce în margini de lume. Dar nu ne uită acolo, ne lasă doar atât cît noi să uităm, sau chiar ne obligă să înţelegem răul ce l-am făcut altora, făcându-ni-l nouă. Îl conştientizăm sau nu, ea ştie cum să ni-l îndrepte. Apoi ne pune ceva în faţă, pentru ca noi, vindecaţi sau nu, să alegem. Cu cât suntem mai aproape de cumpănă, cu atât mai mult ne pune ceea ce ne este necesar. Însă nu ne ia şansa neşansei, nu ne pune în sfere de cristal, ne dă dreptul la alegeri fără să ne atenţioneze cu “Da” ori “Nu”. Putem alege vindecarea cuţitului înroşit, înfipt direct în rană, sau putem alege otrava, veninul dulce, care omoară, încet, mai tîrziu, dar sigur, chiar şi speranţa. Putem alege să ne întoarcem la cei ce ne-au lovit şi, acum, pe la spate, nu stau, nu s-au împăcat cu lovitura ce-au dat-o, şi încă lovesc, dar putem alege şi tăietura grea, dureroasă, ruptura, cea care spulberă şansa de victorie a cotropitorului. Din istoria lumii, veche, ne vin exemplele... Dacii au ars podul de la Drobeta şi romanii nu i-au putut cuceri în primul război. Dacă şi a doua oară îl ardeau, învinşi n-ar fi fost, Doar că ei au ales să-şi facă o armată puternică în loc să slăbească legătura cu cei care îi voiau învinşi... Şi noi la fel, de multe ori facem. Pentru că ni se pare greu. Greu este acum, dar tocmai acest greu nu ne lasă gândul să meargă înspre necesarul mâine.
Armata puternică asemenea este faptelor proprii, care nu ţin loc de minte sau de suflet. Sufletul este conducătorul, comandantul armatei. O armată puternică, dar condusă de un comandant slab, pierde războaiele, chiar dacă mai câştigă câte o luptă. O armată mică, slabă, condusă de un comandant puternic, va învinge totdeauna, va pierde lupte, dar războiul îl va câştiga. Un comandant puternic îşi va alege generali pe măsura sa. Un suflet mare, puternic, va avea mintea, cea care-i pune în practică puterea, ageră, vioaie. De suflet să ne îngrijim, şi ne va fi mintea sănătoasă, şi ne va fi trupul sănătos. Să nu dăm gândului puterea de simţire, căci tot gândul ne va lua la întrebări şi tot el ne poate face să ne pierdem minţile. Nici minţii să nu dăm puterea de a fi conducător suprem, fiindcă, tocmai ea, neştiutoare a toate fiind, fiind cea care învaţă, prin căutări va încerca să meargă mai departe. Dar încercarea este tocmai riscul ulciorului dus prea des la apă.
Viaţa pune pilonii podului vieţii, totdeauna, unde trebuie şi când trebuie, şi din lemnul care trebuie să fie făcuţi îi pune. Din lemn, fiindcă viaţa din viaţă se naşte şi de viaţă are nevoie ca să fie viaţă. Noi suntem cei care ne dorim lemn de esenţă tare, ori nobilă, ori frumos mirositor. Şi tot noi, atraşi de mirajul tobelor bătute în piaţa mare, în locul lemnului, care se crede că poate putrezi, alegem să-i facem din betoane cu renume, care, mai devreme, ori mai târziu, în gerul iernii, ori lovit de şuvoaiele ploilor, cad precum uriaşii cu picioare de lut. Viaţa-şi pune pilonii podului fără să-i pese că s-ar putea lăsa trecută spre mai departe şi pe punţi ori pe poduri suspendate. Nu lipsesc niciodată punţile, dar fiindcă ea ştie că pot şi atât de nesigure, că tocmai în timpul trecerii, la mijloc, chiar deasupra abisului, se pot rupe, nu se încrede în ele, chiar şi când noi, dintr-odată, faţă de altă dată, mari curajoşi, ne-am avânta fără a mai sta pe gânduri. Şi le evită pentru că, mai bine decât noi ştie că dacă ajunge să treacă, dar picioarele sunt tremurânde când ajung pe celălalt mal, timp de revenire îi trebuie şi drumul îşi poate pierde răbdarea, aşteptând să fie bătut pe lumină şi nu pe întuneric.
Viaţa ne pune faţă în faţă când ştie ea, când simte ea că trebuie asta să ni se întâmple, când ştie că asta întâmplându-se, orice altceva e sortit să piară. Nu face calcule, nu măsoară de multe ori. Dinainte ştie ce croi ne este pe măsură, o singură dată taie. Când ne ademenim pe căi, iarăşi, ei lăturalnice, ne dă, ca semn, suferinţa, ne dă, ca măsură neputinţa, ne ia binele, oricât de mic ar fi el şi ne ia putinţa tocmai pentru a ne arăta că ei nu ne putem împotrivi, că alegerea ei, după ce noi, în alegerile noastre, ne-am încărcat de greşeli, sunt singurele ce le mai putem face. Viaţa e în noi, viaţa suntem noi, cei care, cu mintea şi cu gândurile noastre suntem una cu ea, sau, tot cu mintea şi gândurile noastre, facem fapte care se împotrivesc ei, facem fapte de care ea, atunci, sau cândva mai târziu, de ea înseşi ajunge să se ruşineze. Prin noi înşine, ne dăm şi ne avem şansa de a ne arăta demni, atunci când ei îi dăm şansa de a avea motive să-şi vadă drept drumul către împlinire. Noi înşine, ea fiind, ne luptăm cu noi înşine pentru a izbândi în marea încercare de a pleca oameni, cu motivul venirii, cu menirea, împlinită. Când noi ne opunem ei, ea ni se opune nouă, când ne suntem loiali, nu îşi găseşte timp de a se arăta, ci doar se lasă trăită. Altfel, în orice altă situaţie, ceea ce noi nu mai suntem în stare să facem, ea face în locul nostru. Ea chiar ştie de ce o face... Noi nu ştim!...

Cititori frecvenţi:

Google Followers: