vineri, 15 august 2014

Dincolo de cerul înnourat

Lasă tot ce ştii că a fost şi doar în nişte amintiri mai există, şi ele din ce în ce mai răzleţe, lasă-ţi lumii acesteia tot ceea ce îţi poate îngreuna mersul şi-ţi poate face greu urcuşul, ca să putem să urcăm, amândoi, dintr-odată, împreună, acolo unde piedică vederii nu mai poate fi nimic, acolo unde nici teama nu se mai încumetă să facă simţită, şi nici nu s-a auzit ca să aibă cineva gând de ruşine, şi unde vorbele şi gândurile se aud şi de nimeni nu pot fi ascunse. Lasă totul, într-un fel aş spune să te laşi pe tine, cea din gândurile minţii tale, şi, de-acolo de unde numai noi doi vom şti, atunci când numai noi doi vom face să fie clipa ce niciodată nu va mai fi uitată, fără a ne mai risipi în cuvinte, prin fapte simple, ca toate faptele ce sunt esenţialitatea trăirilor, să ne lăsăm duşi, acolo, deasupra a tot ceea ce înseamnă lume şi lumesc, unde coboară din înalturile slavei, în zbor, serafimii, pentru a încununa cu lauri pe cei îndrăzneţi şi doritori de înălţare.
Indiscutabile sunt adevărurile, discutabile sunt doar neadevărurile, chiar dacă tentaţia de a spune, despre orice, că este discutabil, oricine, mai degrabă o lasă arătată, şi, aşa, ridică îndoiala pe o treaptă înaltă, la rangul de judecător. Şi asta mereu o fac cei care, nemaiavând în ei încredere, se cred reper. Astfel drumul, care cu un astfel de prim pas începe, se tot coteşte şi se tot învârteşte, se duce şi se întoarce, lungindu-se până ce ori se pierde prin timpul pe care chiar el îl pierde, ori îi iese în cale adevărul, din întâmplare făptuit, arătându-i pe câtă nechibzuinţă s-a bazat întâiul pas şi cât de absurd a fost reperul, cel care i-a fost de căpătâi, ca început şi ca măsură. Indiscutabil este adevărul pe care dacă fără nici un ajutor îl vei scoate la lumină, nu-l vei mai pune în discuţie, aşa cum ar fi dacă eu deja l-aş spune. E un adevăr mare, copleşitor, un adevăr al vieţii, chiar dacă nu este unul care să bată tobe şi să înalţe stindarde. Are în el atât de multă esenţialitate încât, dacă ţinem morţiş să nu-l credem, amândoi ne vom pierde în adevăratele sensuri ale drumului nostru, învârtindu-ne într-un cerc al morţii împlinirilor.
Vino, lăsând tot ceea ce ştii că au fost, cele care stau acum lângă tine, în nopţile nesomnului tău, să poată ele să doarmă şi tu să-ţi dai vieţii valoarea adevărată, nici mai mare, nici mai mică, să-ţi ai limpede izvor pentru setea de înţelesuri, care îţi este acum arzătoare. Vino urcând, ca să uiţi că ai crezut că mai uşor este să cobori şi să te înveţi cu uşurinţa de a urca, cu lumina crestelor semeţe, cu florile colţilor de stâncă ce totdeauna se urcă deasupra norilor, făcându-i să se ruşineze de dorinţa lor de a se înstăpâni peste lume. Lasă-ţi acolo, unde acum sunt, toate învâţăturile acestei lumi, pe care le-ai luat ca fiind bune totdeauna, pe care le-ai privit ca nişte nestemate, fără să te gândeşti vreodată că pot îmbogăţi şi înfrumuseţa aşa cum o face aurul blestemat, scos din ascunzătoare la ceas de taină, ca să îţi afli adevărul şi să poţi primi comoara care viaţa ţi-o face bogată pentru timpuri pe care tu, eu, sau oricare alt om, nu le poate cuprinde întreaga lor depărtare. Lasă tot ce-a fost aşa cum a fost, lasă ceea ce acum este, aşa cum este şi fii gata să trăieşti ceea ce va fi.
Iubirea nu-şi are alt motiv decât încrederea şi credinţa. Iubirea, chiar dacă se arată a fi a prezentului, ea este zid ale viitorului, având piatrele de temelie necioplite de dalta realităţii ci şlefuite de mângâierea speranţei. Ea nu se naşte şi nu creşte. Necrescând, nu moare, fiindcă moartea loveşte doar ceea ce e pământesc. Iubirea nu cercetează trecutul şi nu judecă prezentul. Ea apare, ea se coboară peste oameni, fiind duh din Ceruri coborâtor, izbăvitor, vindecător şi înălţător. Nu te poţi gândi, nu te poţi hotărî, nu te poţi împotrivi să iubeşti. Poţi doar să crezi că îţi este la îndemână, că stă în puterea ta să-i dai bice, ori să o ţii în frâu, şi o faci dacă nu te ruşinezi de tine când spui că n-ai nici un fel de interes. Cu orice fel de condiţie de ieşi în faţă, nu poţi vorbi de iubire, fiindcă aceea este plămădită, este născută de tine şi îi este dat să moară când n-o mai ţin în viaţă motivele pentru care ai făcut-o să existe. Se poate să se vadă, de toţi cei care iau de bun tot ce se spune, dar pentru alţii e uşor de văzut că ea doar ţopăie, face tumbe, de faţadă, ca să fie luată în seamă. Sau, dacă îi faci împotrivire, o vei avea-o totdeauna, în suflet, şi mai apoi în minte, şi vei trăi suferinţa regretului. Doar lăsand-o să fie aşa cum este, bucuria şi împlinirea, şi dragostea o vei trăi-o.
Acum îţi este vremea! Dacă bine ei seama la ce îţi este viaţa, nu întrebări vei căuta ca să înţelegi de ce nu ţi-a trecut prin minte să te gândeşti că altceva, ce nu se prevestea, va fi buturuga mică din calea carului, ci vei lăsa totul adormit pe perna trecutului, ca să te poţi înfăţişa în clipei de întâlnire cu drumul tău, cel pe care l-ai rătăcit tot făcând socoteli şi planuri, liberă de toate opreliştea ce ţi-ai făcut-o platoşă şi curată în minte ca şi copilul ce vede întâia oară, cu ochii lui, lumea. Lasă, cu de la tine îndemn, totul, că oricum îţi este dat să laşi, ori să le pierzi pe toate, printr-o pornire de nestăvilit, ca să nu ai, atunci, nici măcar o rătăcitoare întoarcere a capului spre a privi înapoi, ca să nu mai pierzi nici o clipă din trăirea bucuriei înălţării, cea care îţi va înmulţi timpul vieţii, ca să poţi să o ştii trăită.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: