joi, 18 iulie 2013

Lasă-mi-te, mie, ia-mă!

Lasă-mi-te, mie, dacă acum ţie nu poţi să te laşi, lasă-mi-te mie, în aceste timpuri care pun piedici celor ce nu se lasă de bună voie împiedicaţi, lasă-mi-te mie aşa cum m-ai luat pe mine, altcândva în grijă şi în pază, în văzul lumii şi-n înţelesul vieţii, ca să îţi ai aripi pentru mai departe şi pentru avântul înspre înălţimile care, acum, de tine întreabă, simţindu-se vinovate de josnicia în care se târăsc unii, dorindu-se în juru-ţi spre a culege boabele de lumină care, precum stelele, împrejuru-ţi, cine poată să vadă le vede şi le simte, câteodată arzând pe cei ce de lumină n-au parte, fiindcă risipitori, nepăsători, şi-au dat-o la schimb pe unele pretenţii de plată şi răspată a unor vorbe fără valoare şi fără sens.
Lasă-mi-te, mie, în toate înţelesurile şi în toate cele mai puţin, ori tot mai greu, voite a fi înţelese, lasă-mi-te aşa cum în această lume omenescul din noi se despovărează de un sine măcinat de temerile clipelor pe care le ştie din viitor venind, pentru a-l face să trăiască viitorul, şi se dăruieşte bucuros de trăirile care nu stau să ceară voie nici trecutului, nici prezenului, ci se avântă, într-un firesc, pe care nici gândul cuiva cu gândurile multora, la un loc puse, nu-l poate mai bine face, crezând în tot ceea ce, fără îndoieli, are urmări, aici şi oriunde, într-un totdeauna pe care doar eternitatea îl poate defini, ea, şi doar ea, fiind un totdeauna deplin. Ca să-ţi ai grija zborului şi să-ţi fie lumina ta călăuză în drumul ce-l ai de făcut, pentru ca nisipurile care, luându-se la întrecere cu vântul, prind fluturii de aripi şi-i îngreunează spre a coborî în nemişcare, pentru a nu sta în calea lor, să fie nemişcătoare, mirate de iuţeala ce o are pasul tău în drumul ce-l vezi, dar încă nu-i dai crezare, lasă-mi-te, mie! Este de ajuns să uităm o clipă de ceea ce suntem, şi ne vom aminti toate trăirile şi amintirile care s-au înţeles a nu se mai ascunde după ele însele.
Lasă-mi-te, mie, acum, când atâtea altele te apasă şi n-ai timp de a-ţi avea în grijă unele sau altele din cele care sunt azi doar urme a ceea ce nici văzute nici zărite nu mai sunt pe de-a-ntregul, ca doar pe cele adevărate să le pui în faptele care să te ducă la limanul pe care, cândva, când ne mai erau la fel faptele, ţi l-ai făgăduit, făgăduinţa fiind pecetluită cu hotărârea pe care o aveau doar cei care ştiau ceea ce va urma să fie. Acelui adevăr, azi o realitate fără îndoieli, fiindu-i datori, a revenit în noi dorinţa de a continua ceea ce s-a început şi ni s-a lăsat promis a continua spre a se duce spre neîndoielnica împlinire. Iar azi, prin întâmplarea aducerii aminte a faptelor ce ne cheamă la a fi faţă în faţă, recunoscându-ne în privirile căutării căutarea privirilor, cele ce sunt singure şi sigure semne că suntem aceiaşi şi la fel, ca atunci, acum. Lasă-mi-te, aşa cum, atunci, ca să fie întregul întreg, întregitori şi întregiţi, amândoi.
Lasă-mi-te, mie, ca să poţi să te eliberezi de singurătatea zorilor furaţi de gândurile vieţii de până acum, de singurătatea serilor în care stai de vorbă cu trecutul şi de singurătatea nopţilor în care visele se tem să se înalţe pînă la poarta Cerurilor pentru a nu se depărta prea mult, preferând să rămână aproape, să te ţină în braţe, pentru a te apăra de cei care fură orice este omenesc, chiar şi liniştea, mersul, sporul, frumuseţea, bucuria. Ca să-ţi poţi privi, în faptele şi trăirile tale bucuria şi frumuseţea, ca să-ţi ştii mersul doar ca umblet al voii şi vrerii tale, oricând şi pe oriunde, să-şi vezi sporul fiecărui gând, uitând de orice pas al pierderii, ca tu însăţi să porţi semnul rodniciei menirii tale, cea care în urma ta s-a lăsat pentru a se arăta odată cu toate celelalte, lasă-mi-te, mie. Ne suntem înţeles şi convingere şi ne suntem scut şi pavăză, unul pentru celălalt, aşa cum nu ne putem fi nouă înşine şi, lăsându-ne unul altuia, acum tu mie ca altă dată eu ţie, toate se vor face precum e dat, precum e rostuit prin ceea ce am fost, prin ceea ce suntem întru ceea ce va fi.
Lasă-mi-te, mie, în vremurile acestea, cu ape tulburi şi învolburări ale cerului, ca să ne fim reazem şi sprijin pragurilor care ne mai stau în cale, ca să poţi să-ţi ai vremea de a lua fără să ceri, de a primi fără să dai socoteală motivelor pentru care ai primit, ca în clar-obscurul pe care umbrele nu se lasă convinse a-l elibera, întorcându-se de unde au plecat mânate de cine ştie ce trăiri bolnave, să-ţi fie orizont larg deschis, fără a fi liniştea de dinaintea furtunilor, nici măcar aşteptarea unei încercări care să spargă o linişte odihnitoare şi dătătoare de avânt. Ca să nu mai simţi focul arzând, ca să nu-ţi mai treci timpul cedând dorinţa la schimb cu înţelegeri ce pot veni de la sine, ca să fii far călăuzitor şi model căutat de toate vorbele bune ale celor care, prin modul tău, pe sine se pot regăsi, lasă-mi-te, mie, ca să te poţi avea pe tine, ţie!
Ca să pot eu fi însumi eu, şi ţie să-ţi pot fi, ceea ce sunt, ceea ce îmi este dat acum şi ceea ce îmi este dat să fiu mai apoi, ca să poţi să ai tot ceea ce vei avea, din tot ce suntem, lasă-mi-te, mie, şi fii drum al drumului pe care, alegându-ţi-l, îl ai de mers şi îl poţi merge acum, ca să nu fie vreodată, oricând ar fi acest vreodată, nevoie să îl iei de la început. Lasă-mi-te, mi-e, ia-mă!

Niciun comentariu:

Flag Counter