vineri, 27 iulie 2012

Focuri pe altare

Nu ştiu ce ar trebui să cred că este mai important a fi ştiut... începutul sfârşitului sau sfârşitul începutului?
Din ce în ce, mai mult, mi se duce gândul departe, departe, într-o lume în care faptele, nicidecum bune, de acum sunt coşmarul viselor multora. Departe spun deşi nu asta simt, deşi nici timp nu va mai trece mult. Dar dacă cineva ar sta să numere faptele şi ar face din numărătoare un cadran al unui ceas care îşi mişcă secundarul la fiecare faptă, viaţa oamenilor de acum trece într-o zi cât ar fi să treacă într-o lună. Focurile pe care trebuie să le aprindă toţi solii Cerurilor, pentru a arde şi purifica aerul sau apele de care nu se pot feri sufletele, nu se mai sting, chiar ajung să se vadă din cealaltă parte a Pământului. Nu mai are nimeni timp de odihnă, ochii sunt mereu arşi de lumina focurilor care ard sumedenia de blesteme ale faptelor şi grozăviile ce ies din gura oamenilor ce, temându-se de urmarea propriilor fapte, caută să îi facă pe alţii că ei stau pe cruce, nemişcaţi, sfinţi, şi nevinovaţii aruncă în ei cu pietre.
Focurile ard, se ard între ele, altarele nu mai pot să fie încăpătoare, se încropesc altare peste tot. Rugăciunile celor mai răi, celor mai înhămaţi la carul plin de hoit al adevărului şi dreptăţii asurzesc chiar şi pe heruvimi, şi-i obosesc pe serafimii care, cu aripile slavei au tot încercat să-i ajute, să nu li se audă toate netrebuincioasele rugăminţi împinse dincolo de puterea de cuprindere a Pământului. Ruga celor care încă mai ştiu că a trăi înseamnă a fi alături de ceilalţi, care şi ei vor şi trebuie să trăiască azi nu se mai aude. Şi nu se mai aude şi de larma celorlalţi, şi de puţinătatea celor care o mai poartă în ei fără dorinţa de a fi văzută şi ştiută, dar şi de sclipiri de lumini şi cântece de sirenă a preamultor mincinoşi care caută slava de sine şi cuvintele mieroase. Altarele stau mereu aprinse precum în timpurile decăderii şi pieirii altora care spre a-şi crede lor înşişi că nu vor pieri, pe alţii îi dădeau jertfă unora care nu moarte şi alungare dintre trăitori voiau, ci mai degrabă viaţă împreună spre înfruntarea celor care pe toţi îi voiau pieriţi.
În Ceruri e zbaterea din urmă, lupta cea din urmă a argumentelor. Lupta pentru argumentele formei şi nu a căilor, căile sunt deja de mult alese, alese nu de cei care veghează viaţa ci de cei care ar trebui să trăiască viaţa. Iar aici, unde atâţia aşteaptă semne, începe să se mişte... Cei îmbuibaţi, dar temători, se întorc la năravuri fără teamă, cei fără teamă flutură steaguri de luptă contra celor care au îndrăznit să le spună că orice început îşi are un sfârşit, că, între ziduri şi zidiri, veşnicia e tot atât de mare cât dă căldură lemnul care a stat în apă spre a fi păstrat, ascuns de cei cărora le-ar fi fost de trebuinţă în iernile geroase.
Semnele pe Cer nu se vor arăta dinainte, iar cele care se vor arăta vor fi înşelătoare, cei mai mulţi le vor privi ca pentru desfătare. Şi chiar când se vor porni armatele în luptă, spre Ceruri degeaba vor fi ridicate privirile care nu ştiu să vadă decât ceea ce ating şi să constate doar urmările care lasă urme. Căci înspre Cerurile din ei oamenii nu ştiu să privească şi nu ştiu pe sine să se citească, voind să se ştie ca ceea ce cred că sunt, necunoscându-se. Semnele din ei şi le ignoră şi caută leacuri pe la cei care cred ei că le pot avea şi, mia mult decât a se adormi nu pot avea. Şi în căutarea lor pierd şi se pierd, prin necredinţă şi închinare la cei care doar vor să le facă somnul plin de poveşti, furându-le visările.
Război este deja, unii deja sunt morţi. Nu-i văd oamenii, căci n-au murit încă trupurile. Nu-i ştiu oamenii morţi pentru că încă le aud cuvintele care sunt ori prea înveninate ori prea pline de iubirea pe care n-au avut-o, n-au ştiut-o, n-au cunoscut-o. Sunt cei care vorbesc dar nu au fapte prin care să arate că le au una cu gândul şi cu vorba. Morţii şi adormiţi sunt şi sunt mulţi. Vorbeşte trupul care retipăreşte, reîntipăreşte cele ce au fost auzite ori citite pe la alţii, faptele, toate de le-ar fi ştiute, aceleaşi, de dintotdeauna, ar arăta, fără urme de îndoială, moartea în care se târăsc până la suflarea cea din urmă. Din Cer vor fi loviţi, spre Ceruri nu vor mai urca. Cei mai curajoşi nu vor mai aştepta clipa în care secera vântului şi coasa soarelui îi va pune la un loc cu firele de iarbă şi frunzele rătăcite de coroanele umbroase în care s-au ascuns cândva!
În altare se ard focuri. Lumânările se topesc de atâta câldură şi de-atâta dezmăţ al faptelor care se lovesc unele de altele. Lumânările se sinucid, se aruncă în focul altarelor, pentru a nu mai fi iluzii pentru cei care Luminii i-au dorit şi i-au făcut moarte, dar ultimului drum şi-o doresc a-i călăuzi. Şi ard, ard, focuri în altare şi ard altare în foc!

joi, 26 iulie 2012

Din lume doar, din depărtarea mea

Din timp, de departe, de mult, de demult, spre tine venit-am... Din nou este timpul, eu ştiu că e vremea, cât încă-i lumină, să ştim că ne-avem, ca-n vremea aceea, când fără de teamă, priveam răsărituri din vârf de-nălţimi, şi nu se-ntâmplase, alegerea tainei prin care, acum, se pierde esenţa luminii-n neanturi şi omul se crede stăpân absolut.
Sunt parte din lumea ce prinsă-n vâltoare, nimic nu mai vede, mai mult se orbeşte, spre umbre se-apleacă urechea ades. Sunt partea ce nimeni nu vrea să o vadă, ce-i pune parafe prin spate mereu. Vorbesc de departe, mai nimeni n-aude... Câte-o privire, mereu fugară, vrea să-nţeleagă timpuri ce vin, fără a crede că întâmplarea e doar urmarea faptelor vechi.
Din depărtare vin mai aproape spre căutarea ce ştiu că o ai. Mă vezi prin umbre ori prin tăcerea ce aşternută se vrea cumva despărţitoare şi împotriva unui firesc, ce-l ştii în tine şi-l simt în mine, ce nu se-nchină oricărui ghiont pe care unii, mânaţi de hulă îl pun în sensul unei rostiri care de grijă să-ţi poarte ţie, şi mie frică să-mi fie-n veci.
Caut acum, aşa cum căutător am fost şi cândva şi altădată, neumbrite drumuri pe care să poată oricine să meargă fără teama de a-şi zdreli gândurile ori de a-şi risipi paşii. Drumuri pe care cei ce merg să poată să vadă tot timpul unde au de ajuns fără să uite de unde au plecat, fără să nege urcuşul sau să dea crezare tentaţiei de a se da de-a dura înapoi, pentru a şti ce nuanţe înşelătoare poate avea irepetabilitatea timpului.
Creste de val, cornişe mişcătoare de zăpezi ce-n urmă-ţi se topeau sau de nisipuri mişcătoare ce-n urmă-ţi fugeau şi se pierdeau de tine, se pierdeau de urmele tale ori îţi pierdeau urmele, ţi s-au lăsat ca fundal şi fundament al drumului tău. De-ţi era nehotărârea în pornire, n-aveai unde te întoarce, fiindu-ţi drumul de întoarcere zăvorât în nicăieri. Veghetor al drumului şi călăuzitor ţi-a fost ochiul de cer prin care puteai să-mi întrezăreşti venirea şi prin care puteam să-ţi văd şovăirea când credeai că paşii se vor afunda ori lua la vale, înspre stânga ori spre dreapta. Nu pe mine mă ştiai, dar îmi ştiai privirea ce te veghea. Eu te cunoşteam pe tine, privirea însă ţi-o căutam, ştiind-o mereu spre drum aplecată, căutând locuri pe care să-ţi pui paşii de drum şi pe care să-ţi aşezi paşii de odihnă. Îţi ştiam îmbrăţişarea de pe când îţi deschideai braţele să cuprinzi raza de lumină ce te trezea din somn când când nu mai ştiai cum să-l alungi, nefiindu-ţi de folos ci rău făcător dorinţei tale de a ajunge la limanul de care sufletul nu se putea lipsi.
Plecaţi la drum de atâta timp suntem, că între timp ne-au încurcat, cei cărora le-a fost dat să ne întâlnească, până şi numele, căci nu mai ştiau decât povestea că, şi eu, şi tu, ne aveam origini pe sub dealurile pe care, dintotdeauna, chiar şi acum, noaptea coboară Dumnezeu şi dimineaţa, înainte de a se înzori Pământul, îşi poartă paşii desculţi prin rouă. Şi tocmai pentru că ştiua că ne-au încurcat şi se tot încurcau, neînţelegând cum tu puteai să spui continuarea poveştii pe care eu începusem să le-o spun, ne-au dat nume scurt, nume de neuitat, nume ştiut de când oamenilor li se vorbea din Ceruri şi tot din Ceruri li se trimiteua soli şi solii şi când oameni aleşi puteau pleca în Ceruri spre cunoaştere şi învăţătură.
E încă departe, se zice, vremea adevărului şi depărtări se par despărţitoare şi depărtătoare... Dar ceea ce se vede depărtare nu este decât statul meu în marginea orizontului celor ce spre tine privesc. Sunt undeva aproape, atât de aproape că, cei care m-au zărit, s-au temut ca de moartea pe care o plătesc spre a nu-i elibera de chinul propriei neînţelegeri şi ţi-au spus povestea lor, înlocuindu-şi numele cu al meu spre a se crede ei îngeri şi a crede ei în primul rând şi tu mai apoi, despre mine, că pot fi sabie şi ştreag de călău care a obosit ucigând prunci nevinovaţi.
Eram departe da, eram departe... Azi sunt aproape da, azi sunt aproape. Doar că stau în aşteptare, aşa cum se vede din trecerea timpului tău, până când, desluşindu-i tu nemotivata lui trecere, decredibilizându-i pe cei care îţi şoptesc armoniile vechilor iluzii pierdante, la ceas de amiază, când stelele stau pitite după lumina soarelui, să redai eternitate poveştii prin care nemuritorii pot să ardă în foc spre a stinge focuri.
Mai devreme se poate, spre a se învăţa minte timpul care prea minte lumea că s-a înstăpânit peste viaţa de om şi că el le face şi pe toate, dacă vrea, le şi desface. Mai târziu poţi alege, de încă e teama ce-şi pune în joc obrazul pentru a nu-i dezamăgi pe mai marii înspăimântaţi de nereuşita dezbinărilor ce le vor tuturor poruncite.
De-ţi laşi privirea ochiului de cer, spre soarele care se pregăteşte să răsară poţi să vezi cum timpul lumii deznădăjuieşte. Şi tot încearcă să-ţi acopere înţelesurile cu umbra lui... Şi ai să te miri că se teme până şi de umbra lui...

miercuri, 25 iulie 2012

Zori de înseninări, apusuri de înnegurări

În fiecare zi, pe oriunde se poate arunca privirea ori trage cu urechea, cuvinte de laudă spre mari înălţimi se spun. Nici Cerurile nu au timp să le audă, nu au timp să le citească. Şi, de multe ori, îngerii stau în cumpănă, încotro să meargă, încotro să o apuce. De multe ori stau în răscruci ale unor drumuri ce cu câteva clipe înainte nici nu se ştiau că există. Până şi Arhanghelii stau uimiţi şi se întreabă despre câte le vor mai pune oamenii în spate. Degeaba ei dau veste oamenilor că nici case, nici bani, nici bogăţii, nici iubiţi, nici iubite, nici amanţi, nici amante, nici soţi, nici soţii, nici copii, nu pot aduce ei. Şi privesc spre oameni cu milă, arată spre adâncuri, doar-doar oamenii vor înţelege că deasupra lor este Cerul şi Lumina şi nu Adâncul şi Întunericul, şi spre Ceruri privesc spre a chema heruvimii întru ajutorul ce oamenilor le este de trebuinţă în marea lor nesăbuinţă.
Cei din vechime slujitori al Legământului se întreabă, neîncetat, de neştiinţa oamenilor, dar găsesc prea multa mândrie ce i-a făcut dătători de noi legi şi amestecători de cunoaştere şi necunoaştere, de învăţături şi fărădelegi împotriva firii şi menirii. Împotriviri de tot soiul, idoli, răstălmăciri şi încrengături de cuvinte ce ar trebuie cu smerenie şi simţire rostite, acum ei, cei care le-au dat rost izbăvitor şi vindecător, le aud spuse de guri de doritori şi nu simţitori, de ştiutori, dar de nimic cunoscători.
Vremuri de pe urmă vin, proorocite sunt însă în toate felurile. Cei mult vorbitori dau de ştire a încurajare sau a înfricoşare, nicidecum de cum cineva le-ar spune ci după cum ei ar vrea, vor şi îşi doresc să se întâmple. Sunt tot atâţia prooroci pe câte gânduri se nasc în cei care caută să găsească măcar o geană de speranţă că numele lor poate fi pomenit şi gândul ştiut, fără păsare de cei care pot să decadă sau să doarmă pe urechea binefacerilor ce le sunt sortite, oricâte neadevărate vorbe şi de rău făcătoare fapte au fost în stare să arate.
Şi tremură iubirea cea peste tot arătată, şi măsluită până într-atât încât dată este şi celor care, cu bună ştiinţă şi întunecată dorinţă s-au vândut celor care învinovăţire aduc Cerurilor. În vorbe are mare căutare, în fapte-i ac într-un car cu fân. Vrednici se fac mulţi să o spună, dar nicicum să o facă, iar de-nţeleasă-i întrebare se va face, vorbei multe încondeieri se fac, faptei înţeles lumesc doar i se dă, căci străinul şi săracul nu are trecere în faţa celor care bat în lung şi lat Pământul sau nu prididesc în a da din bogăţia lor celor care ridică altare în care Legea este înaintea Legământului şi pline de ciopliţi sfinţi şi neciopliţi închinători sunt. Cei care, prin îndârjirea lor de a se curăţa, de a se păstra curaţi, de a suferi pentru curajul de a nu se înhăita cu cei ce-s vieţii şi destinului răufăcători, rămân străini şi nicicum lăsaţi să spună ce au de spus, ca nu cumva drumul plătit şi lustruit de genunchii înfipţi dedesuptul icoanelor lăudate, să arate că e făcut de cei pe care peceţile sparte deja i-au însemna şi că mersul lor este îngreunat de strînsoarea Armaghedonului.
Dreptatea stă la masă cu mincinoşii iar adevărul cu criminalii care, pe petice de hârtie, sau pe unde apucă, îndrugă verzi şi uscate, ştiind că oglinda de-ar avea curaj să o privească, s-ar crăpa ruşinată de adevărul plin de duhorile minciunii, pe care îl pot ei avea ei în buricul degetelor şi înfrumuseţa cu amintirea spuselor celor frumos trăitori ori poveştilor făcute să fie văzute de cei care cred că şi basmele şi legendele sunt doar închipuiri ale minţii oamenilor, cei care cred, dar care lor nu-şi pot spune, niciodată, în ceea ce cred.
În fiecare clipă o rază de lumină este cerută să apară ca să încoroneze pe cei care luminii îi duc dorul, un înger este dat ca plată în vama meschinăriei şi prefacerii unei feţe de păcătos într-un mare grăitor de înţelesuri pentru toţi, scoase la iveală din tenebrele în care zac suflete ce s-au chircit de mult la umbra unui adăpost plin de întuneric. Şi împotriva celor care mai au curajul de a lupta pentru Adevăr şi pentru Dreptate, corul cuvântătorilor despre Lumină şi Iubire strigă de sparg norii care, văzând şi faţa de sub măşti, se adună neputând să creadă că, în ceasul de pe urmă, cei care ar trebui să-şi caute de leac, de spovedanie şi pocăinţă, aduc osanale unor poleite ceruri şi unor inversate adâncuri, spre a tăia scara celor ar avea tăria de a se încrede cu adevărat în mai departe, în nesfârşit, în mai tot cuprinzătorul de-a pururea.
Sunt vremuri care trec... nu-ncape îndoială. Şi trec şi cu fie-care zi care trece vremuri din urmă se arată. Este încă devreme s-ar crede, e prea târziu se spune, e timpul în care schimbări se pot face, de vorbele-n fapte se pot preschimba. Cei care arginţii îi pun la păstrare, spre Ceruri n-au drumuri, ci doar spre adânc. Iar cei care-n ziduri îşi cred nemurirea, sub ziduri căzute pierduţi se vor şti. Cei care-şi vând trupul spre faceri de case în care minciuna i-ntâmpină-n prag, îşi pierd nemurirea sub talpă de iad. Minciuna rostită spre mulţi, spre puţini, ca încă să poată ascunde trecute-ntâmplări, ori faptele care-s făcute de drept, de cei ce putere de-a fi cum au spus nu-şi găsesc, blestem fără moarte neamul întreg acum îl cuprinde. Zile puţine mai sunt. Îndreptare se poate la cei ce renunţă, căci ziua în care, ce au li se ia, deja se presimte.
Sunt timpuri grele, de luptă şi moarte. La unii, destinul, încă se poate întoarce, în matca firească. În timpul de mâine forţări vor fi multe. Mai marii credinţei se vor arăta cei care nu cred în nimic. Forţa-vor aceştia, pe cei cu credinţă, să lupte-mpotriva acelor ca ei. Pe cei care se vor arăta iubitori de Adevăr îi vor ponegri tocmai cei care vor fi salvaţi de ponegriţi, ca atunci când zorii vremurilor noi, zorii de înseninări, vor lua apusului de înnegurări, sfârşitului de vremuri vechi, vremurile de acum, ponegritorii să le fie alături, mânaţi în adevărata credinţă de singurătatea şi despărţirea de cei în care s-au tot încrezut, dar care i-au lăsat să bâjbâie în noaptea trecerii pe marginea abisurilor negre.
Este timpul, pentru cei care pot să uite de lumeştile lor gânduri, realităţi şi avuţii, să caute treceri prin urechi de ac şi îngenuncheri nu în faţa fluturătorilor de steaguri sau a mai marilor vremelnici, ori a puterii pumnului, a cuvântului înjositor în către alţii, ci a Dreptăţii şi a adevărului. Împreunări înălţătoare se pot face, întoarceri la vorbe spuse şi promise, fără de mândrie, spre izbăvire de păcate, şi astea se pot face. Iar zilele în care încă nevinovaţii mai suferă şi vor suferi mai mult, mai greu, se pot număra. Mult nu mai este, doar cei care vorbesc fără a avea habar, cred că e mult. Dar nici puţin nu este, doar cei care vorbesc fiind temători, cred că e puţin. Este atât cât trebuie ca cei aleşi să se arate aleşi, cei care încă nu se cred aleşi să treacă prin focurile care să-i convingă, iar cei care se tem că sunt aleşi să bată pragul suferinţelor pentru a nu se mai putea opune. Şi este timp pentru ca cei care trebuie să moară, să moară, cei care trebuie să decadă, să cadă cu totul în decăderea pe care singuri şi-au ales-o. Nu sunt ani... sunt doar zile... E timpul căutării căii...

luni, 23 iulie 2012

Lumii mele căutând cele Şapte Minuni

Unde să-mi ajungă mersul... înainte ori înapoi?... Înainte pot întrezări necunoscutul, înapoi nimic nu poate fi altfel decât cum a fost. Înainte toate se pot întâmpla. Înapoi este posibilul a ceea ce nu poate să mai fie altfel decât în amintire.
Unde să merg? Spre înapoi? Cât, înapoi? Spre înainte? Cum înainte? Mers de călător am avut şi am mers drumuri drepte, şi am cotrobăit coltloane, şi am desfrunzit desişuri ori m-am întors din drum când hăuri întunecate îmi trimiseseră dorinţelor cântec de sirenă. Cum de căderi am fost ferit, decăderi nu mi-am pus în cârcă. Însă am coborât pe fund de văi şi am intrat în grote mai adânci sau mai puţin adânci, mai atrăgătoare sau mai puţin atrăgătoare, mai doritoare de lumină sau, dimpotrivă, mai căutătoare de întuneric. Ca să nu mă pierd, ca să nu mă rătăcesc, am aprins torţe şi făclii ca să pot aduce în lumina privirilor frumuseţi nepieritoare, ascunse de cine ştie cine, sau ştiut de cine. Mare mi-a fost uneori mirarea că mai trecuseră unii pe acolo şi, temători de întunericul din ei, li s-au aprins călâiele şi au fugit de au rupt pământul... Şi tot la fel de mare mirarea-mi a descoperit că, deşi nu ascunsesem nicicui frumuseţile ce le descoperisem, alţi căutători doar priveau înspre locurile în care le lăsasem şi abia de aveau curajul să vorbească despre ele, ori chiar încercau să le facă uitate şi să le acopere cu maluri de pământ, sau să le prăbuşească spre a se închide pentru totdeauna, sau să le convingă a se întuneca definitiv.
Mers de călător şi drum mai am de făcut. Ceea ce nu am găsit încă am de căutat şi luminat. Destin de călător mi-a fost dat, deloc întâmplător. Ca să pot deosebi ceea ce este făcut de ceea ce este născut, am avut de colindat munţi şi dealuri, câmpii şi văi. Am trecut ape, călcând fără teamă şi m-am ostenit să nu-mi las paşii pradă colburilor, tinei şi mlaştinilor duhnind a stat fără folos şi fără motiv nicicând împlinire.
E încă vreme de căutare a tot ce încă mai e ascuns, pe unde paşii în neumblare vor să dea vieţii sens şi răspuns. Umblet şi doruri de depărtare încă mă cheamă spre necuprins. Când zorii zilei se-arată-n zare, îmi spun că-i vremea, ca neînvins, să merg acolo, unde-s ascunse, necunoscutele minuni ce lumii mele sunt date a fi semn şi rost al vremurilor ce acum se întipăresc în existenţialitatea redevenirii întru continuitatea neamului omenesc.
Înainte de a se pierde cu totul şi întru totul, ascunzătorile bine dosite în pustie sau în devălmăşia de oameni în derută, încă sunt de descoperit, de scos dintre dărâmăturile lumii care-şi trăieşte agonia sfârşitului care a ajuns să fie mai aproape tocmai din cauza celor care minunile lumii le-au ascuns de bucuria pe care trebuiau să o lase ca motiv de dorite şi înălţătoare trăiri.
Din cele până acum găsite, din cele ce grabnic sunt de găsit lăsate ca poruncă, oricât s-ar mai perinda prin faţa lor, trimişi, căutători sau neaveniţi călători, nu se vor mai încumeta dincolo de prag. Legea nescrisă, dată din primele timpuri Pământului se va voi împlinită doar prin dreptul celui ce nu s-a temut a privi spre întunericul adâncimilor pentru a şti şi a ridica pe cer stelele ce sunt ascunse acolo unde mulţi ar fi putut spune că e gură de Iad şi tărâm rupt din Rai.
Unde ar putea să-mi ajungă mersul? Spre înainte, spre înapoi?
Când am aprins prima făclie în necunoscutul plin de întuneric şi am văzut că minunile cele sfinte erau ascunse în întuneric, am aprins torţele luminării pe totdeauna prin tăria care o dă bucuria doar sufletul o poate şti trăită, chiar şi când alţii o înţeleg a fi tristeţe fără mărginire. Şi fiecare loc minunat l-am luminat cu o torţă, şi fiecare minune a rămas luminată de şapte torţe ce lumină dau şi lumina speranţei mi-o redau, fără a se voi vreuna stinsă, voindu-se mai puternic arzătoare ca nimic să nu se piardă până ce toate cele şapte minuni hărăzite lumii mele se vor şti toate fiindu-mi casă şi motiv de revenire din Înaltele Ceruri pe care le străbat şi le bat, de voie ori de nevoie.
Şapte sunt hărăzite şi şapte vor fi găsite, înainte de a se decade lumea în dărâmături şi în abisurile hăurilor, de unde nimeni nu se va putea căţăra spre a fi altceva decât a fost, decât este acum, când cutremurele pot fi motiv de dezbărare de năravuri şi obiceiuri. Se mai agaţă ascunzătorii cu unghiile de vârfurile munţilor, dar picioarele li se scurtează şi li se topesc ochii ce sclipesc cu ură la gândul înălţării până peste ei a crestelor şi eliberării de sub întunericul umbrelor lor a comorilor şi a minunăţiilor.
Călător pe Pământ, căutăror din Înălţimi, trecător al pragurilor Lumilor şi Luminii mai trebuie încă să fiu, pentru a nu zăbovi în ceasul de pe urmă al vremurilor ce se vor sfârşi, pentru ca în ziua de mare trecere să mă întorc acolo unde, pe totdeauna, la un loc voi aduna cele şapte minuni ale lumii mele, cu binecuvântarea Cerurilor spre bucuria Pământului care va reînflori.

duminică, 22 iulie 2012

Ceruri, îmbrăţişa-vei

Care-i drumul de pe care vii? Te-ntreb eu, ştiindu-ţi întrebarea pe care ţi-o puneai, la ceas de taină şi căutare a unui drum, când putere-ţi găseai să nu te laşi pradă împăcării cu ceea ce alţii te-au vrut şi te vor de-a pururea şi pentru toteauna...
-Care-i drumul pe care ar fi trebuit să mergi? Îţi aud şi-n vis întrebarea care te-a măcinat de atâtea ori, când s-au prăbuşit podurile drumurilor şi a trebuit să te întorci în ţarcul din care ai evadat, sub paza unor lupi negri ce trebuiau să-ţi sfâşie paşii înainte de a se face...
-Care-i sensul drumul ce-l bat, plecând şi obosind înainte de a-l înfăptui mai mult decât a-l porni? De-atâtea ori răspunsurile despre viaţa de acum se opresc în această întrebare. Încă se opresc în această întrebare, chiar dacă ştii că false adevăruri te-aduc sub semnul ei.
De mai de mult, de când numele ni-l dăduseră păsările Cerurilor senine şi susurul izvoarelor cristaline în care stelele îşi oglindeau bucuria de a privi drumuri fără ocolişuri şi urcuşuri odihnitoare, ştiam, ştiai, că va veni vremea în care se vor găsi risipitorii de viaţă, destin şi timp, cei care ceasuri de moarte vor trăi, doar pentru a şti că voia lor se face, temători că voia Celor fără de umbră se va împlini. Ce azi pare unora poveste, mie îmi este amintire. Şi-mi amintesc, dincolo de ceea ce a fost, tot ceea ce va fi. Din tot ceea ce alţii îi spun închipuire, alţii dorinţă iar alţii nesăbuinţă, cuvântul stă în vârful gândului şi, acum când nu poţi, deşi tu crezi că nu vrei, îl las pentru a fi pentru totdeauna, redându-i puterea legământului care nu lasă vieţii de azi liniştea de a fi trecut în amânare.
Cu-n nume doar se mai poate merge spre vremuri noi, altfel nu-şi vrea timpul vechi nici sens nici urmare. Săbii de foc vor veni să taie ori rădăcina trecutului din care ai apărut, ori vârful ce urcător poate fi de nu se va strivi.
Răspuns sunt cu toate cuvintele şi faptele care se văd ori nu se văd, cu cele ce le ştii ori încă nu le ştii. Sunt adevărul care există şi pentru toate adevărurile sunt zicătorul care le va arăta fără crâcnire, oricui i-au fost ascunse, oricui a fost să fie altceva decât era de le ştia, oricui s-ar mai vrea necunoscător din teama de a se recunoaşte pe sine călcătorul propriilor vorbe. Din inconştienţa curajului care ridică gândul la rang de vorbe şi vorbele la rang de cuvânt scris, răspunsurile îţi vor veni  şi chiar dacă se vor coborî pe fundul mărilor corăbiile, ori se vor dărâma castelele de nisip, vei îmbrăţişa Cerul spre care drumul ni-i dat. Eu timpului nu-i sunt slujitor... Trecerea lui este doar o amăgire pentru frica pe care încă o porţi ca haină ce ţi-ai îmbrăcat-o, ca ascunzătoare în care lâncezeşti sperând că vremuri altfel pot amâna ceea ce ţi-ai vrut să-mi fii, asemenea timpurilor de la început, de care ai mai fugit, năpădită de haotice porniri, împinsă de hrăpăreţe cuvinte prin care ţi se promitea şi Cerul şi Pământul.
Întrebări poţi găsi pentru oricare faptă, răspunsul va fremăta şi te vei zvârcoli până ce vei vrea să ştii, până ce vei cunoaşte cine ţi-i frate şi cine ţi-i mamă. Şi vei şti unde ţi-au fost ascunse rosturile şi cum au fost încurcate iţele pe care le-am descurcat fără a lăsa în urmă fire rupte sau noduri tăiate.
Drumurile sunt drumuri, cărările sunt cărări. La drumul mare ies totdeauna hoţii, cărările se pot opri în desişuri sau pe marginea prăpăstiilor. De pe drum spre glorii vii, hoţi fără scrupule s-au folosit de tânguirea ce le-a lăsat timp să fure ceea ce le lipsea. Doar că, prin timpuri şi vremuri, mi-ai lăsat spre a-ţi reda, crâmpeie care pot reface întregul şi elibera din ascunzătorile lor, chipul cel adevărat.
Sub acelaşi nume, sub acelaşi însemn, drumul cel nou, pe care cea care ai fost făcută să fii, îl neagă, cea care eşti îl caută. Gândurile mele te ştiu, vorbele mele te cunosc, cuvintele mele te vor reîntrupa din raze de soare şi susur de ape, din adieri de vânt şi din boabe de rouă, iar Cerurile te vor reînsufleţi în iarăşi întâia noastră zi şi întâia noastră noapte, în care tot ceea ce a trecut ţi-a fost va pieri, tot ceea ce trecut mi-a fost se va şti alăturat trecutului tău, tot ceea ce trecut ne-a fost se va redefini şi restul va fi doar urmare a ceea ce vom fi, aşa cum e dat, aşa cum nu se vrea, aşa cum se va rostui ca împlinire de viaţă, de rost, de legământ şi va fi poveste pentru cei care vor vrea să afle un adevăr din adevărurile lumii. Poveste despre cum reînvâţai să îmbrăţişezi Cerurile şi cum readuceai viaţa ta, viaţa mea şi adevărul vieţii în firescul vad al vremurilor viitoare.

sâmbătă, 21 iulie 2012

Tremurătoarele-mi înţelesuri

Se va fi-ntâmplat cândva vor spune vremurile viitoare despre timpurile de acum, despre faptele necunoscutului pe care noi spunem acum, venind dispre ieri, că îl trăim. Mâine, când vom desluşi o realitate, necunoscutul se va lăsa cuprins de propriul necuprins astfel că iluziile se vor iluziona cu propriul neînţeles. Doar când fapta îşi lasă urmarea a fi realitate incontestabilă, pasul nu mai are cum de împământeni.
Am aşteptat spuneam cândva, pradă lăsându-mă trăirii zvârcolirii de om. De aş şti... spuneam! Şi ziua devenea absurd de nesfârşită, încercând să-şi caute prelungirea în noaptea de care voia să mă păgubească. De n-ai cunoaşte... îmi şopteau ochii încercând să mă convingă de a pleca de Aici, Acolo, în întâmpinarea adevărulului, a clipei în care şoaptele timidităţii se vor fi fost dătătoare de pravilă şi însemn.
De ce tu? De ce tocmai tu? De ce aşa? De ce tocmai aşa? De ce acum? De ce tocmai acum?... Întrebările lui ieri, întrebările de azi. Aceleaşi întrebări ce de atâtea ori mi s-au pus şi au rămas mereu fără răspunsuri date dar mereu lăsate semn de neam înainte mergători. Ceea ce nu se ştie încă nu vrea să se ştie. Mult mai departe de totdeauna, totdeauna spre etern, totdeauna spre continuu... paşii n-au fost nicicând întâmplători.
Sub sabie trebuia să-mi fie capul jos, dorit de cei ce nu-l tăiau pe cel plecat în faţa lor. Dinainte de a fi alungat cel prea de sine mândru în umbra tenebrelor, veghetorul adevărului şi dreptăţii era oricând gata spre a reda înţelesurilor vadul pe care să curgă şi nu să se îmbuibe în mlăştinire.
Sub sabie şi sub pedeapsă s-ar vrea şi acum să fiu ştiut pentru netăcerea-mi ce dă fiori doar la amintirea ştiutelor fapte. Se vrea şi se încearcă, pornirile se strivesc într-o necunoscută înfrânare. Dar urechile-mi aud vorbele izvorâte din neputinţa de a mă şti retezat... “Mai pleacă-ţi capul, că de nu tot ţi-l vor reteza”!...
Cât încă sabia e văzută ca tăietoare şi vărsătoare de sânge, mulţi vor spune asta, mulţi vor auzi asta. Şi o vor auzi de la cei care, cumva, cândva, se vor trezi ei, căutând să mai poată avea un strop de timp pentru a nu pleca din lume aşa cum trec frunzele îngropate de zăpadă. Atunci vor înţelege şi ei că acolo unde nu este cap, trupul foloseşte picioarele ca să-şi arate înălţimea.
Cel care pe sine se vede ca model şi pe sine se crede deasupra tuturor, înălţime doreşte a arăta că-i este propria statură. Şi de-aceea mereu stă cu capul ridicat, din teama de a nu fi altcineva care să vadă alt orizont, alt răsărit sau alt apus. Şi nicicând nu va recunoaşte altceva, altfel, alcumva. În el şi din el sunt toate rosturile, înţelesurile şi adevărurile, dreptul de a nesocoti diferenţa şi deosebirea, dreptul de a lovi, despărţi, dezbina. E capul ce crede că nicui, nici adevărului sau drepătăţii nu se poate pleca, pentru că nu există nici un alt adevăr, nici o altă dreptate care să nu fie aşa cum o vrea.
Dumnezeu există în fiecare dintre noi! Doar atât de se înţelege, oamenii ajung să-şi creadă statura ca cea mai înaltă, puterea cea mai mare, gândirea cea mai adevărată. Chiar dacă Dumnezeu există în fiecare, nimeni nu este Dumnezeu.
Omul orice poate să facă, orice poate să gândească. Şi mai poate să vorbească şi fără să stea pe gânduri, să nu caute vorba care place, temător de cum este văzut, cum este înţeles, cum să se facă plăcut şi admirat. Adevăruri mari poate rosti fără să stea pe gânduri, dar teama că poate greşi nu şi-o ascunde, ba, mai mult o grăieşte. Poate că ajunge cu fruntea deasupra norilor şi privirea să-i cuprindă întregul Pământ, însă tot se întreabă de nu e cineva care cu privirea cuprinde şi norii sau chiar mai mult decât atât. Tocmai de aceea ştie că vorbele lui nu sunt sfaturi, ca ale celor ce-şi văd statura impunătoare ci sunt idei pe care cei ce-l ascultă le poate ignora, desconsidera, dezvolta sau însuşi. Ca să poată cuprinde Pământul, capul şi-l pleacă, nu i-ar fi de nici un folos să privească doar apusul sau răsăritul stelelor...
De sabia omului nu mă tem. El o ridică, el o coboară. Sabia omului de-i ridicată, celui ce o ridică îi este dat să lovească şi în el şi de ea să piară.
De m-ar face cineva să pier de sabia lui, ştiu că n-am să pier. Doar mor, însă nu pier. Chiar de capul ar fi să mi-l taie...
O sabie doar, o sabie altfel, caută privirile înainte de a şti cine le are şi unde se vrea cel ce le are. Iar când le găseşte privind înspre ceea ce pentru nimeni nu există, de cuviinţă găseşte că dacă spre alţii nu sunt îndreptate, doar spre Ceruri totdeauna, ori, de cele mai multe ori, spre Adâncuri, gârbovind şi scurtând văzul şi mersul ceului ce şi le ţine prea mândre şi prea neştiutoare a lungului nasului.
Nu-mi este teamă de sabia oamenilor, nici de secure, nici de topor. Nu-mi este teamă doar pentru că privesc fără ruşinare spre urma paşilor fiecăruia, fără a mă întreba de unde vine. De mă întreabă de vorbă, pot spune despre unde vrea să meargă, niciodată însă de cum merge, poate doar de cum trebuie să meargă.
Iar de mai spun una-alta, mie, înainte de a spune altora, le spun. Căci primul sunt cel care trebuie să încerce, primul care să uite a-şi pune dorinţa mai presus de dor, primul care să nu vadă drumul ca ajuns la capăt şi nu doar ocolit, din necesitatea de a fi întărit spre a nu se prăbuşi niciodată. Şi primul care să nu se îndoiască de ceea ce este dat şi aşa trebuie să fie...
Oamenii preferă securea, sabia, pumnul şi faptele prin care să pedepsească ei, uitând că Dumnezeu e în fiecare dintre ei, doar ei se lipsesc de el... Doar atunci când pedeapsa dată altora o simt ei îşi aduc aminte... Câteodată, de cele mai multe ori, nu mai pot fi nimic şi-şi vor ei înşişi capul căzut... E ultima dorinţă ce, atunci când crede de cuviinţă, Dumnezeu le-o împlineşte.
Stau şi privesc spre Cer şi spre Pământ... Un cap deja s-a rostogolit... Ochii-i s-au umplut de olb, dar îi recunosc privirea potrivnică, crezută, de sine, nicicând greşită...

miercuri, 18 iulie 2012

Redând înţelesului puteri

Te-ntrebi cine sunt? Oare de ce? Oare chiar ai nevoie de răspuns la această întrebare? Cât de mult ţi-ar fi de folos dacă ţi-ar fi dat să ştii răspunsul? Crezi oare că ţi-ai putea aminti viitorul dacă îmi ştii trecutul?
Până mai ieri era totul credibil. Mâine va fi totul posibil. Azi totul este incert. Azi, tot ceea ce s-a aducat ieri, se împarte. Acum totul se împarte la mult mai mult decât s-a crezut că se poate împărţi ceva. Acum până şi oamenii se împart. Împărţindu-se, întregi nu se mai pot fi nici măcar lor însuşi. S-au împărţit după timp trecut, după fapte făcute, după lucruri avute. Şi după chip şi asemănare, pe ceilalţi îi tot împart. Unii au drepturi, alţii au obligaţii, unii de toate, alţii nimic.
În zori de zi, drumul stă agăţat de lumină, aşezat pe întuneric. Drumul este muchie de timpuri, orizonturi şi universuri. Dinspre trecut se mai văd urme fumegânde, înspre viitor se poate deja să se vadă răsăritul stelelor. Mă suprapun muchiei spre a fi semn de hotar şi însemn în calendar. Îmi sunt prag spre împăcare cu un prezent fără sens, ce nu se lasă încă deturnat de la falsa-i pistă pe care a fost forţat să-mi ostenească destinul.
În zori de zi, privirile-ţi caută însemnele cerului ce se lasă cuprins de dorinţa de a pătrunde dincolo de marginile universului ce-l defineşte muchia pe care înspre tine împinge capătul de drum, spre a-şi regăsi puterea de a înţelege rolul visului înzidit în soartă şi definit de destin. Marginile ferestrelor le simţi tremurând timide în aşteptarea emoţiilor pasului înnobilant de regăsire şi reîndumnezeire.
Pe muchia timpului, pe deasupra întunericului, încropind un fel de trecere altfel decât în sensul vremurilor, paşii de mers nu se caută căci îşi ştiu drumul şi sensul. Spre capăt de drum se merg singuri. La capăt de drum trăieşti aşteptare. La fel cumva crezut, altfel simţit, tentaţie spre înţeles de mai devreme, consimţire de trăiri.
Te întrebi cum va fi? Oare de ce? Oare chiar ai nevoie de răspunsuri înainte de trăiri? Cât de mult ţi-ai mai lăsa clipa să devină împlinire? Eu nu mă mai întreb, oricâte aş şti. Îmi aştept clipa care deschide poarta cerului spre care drumul tău e acum în căutare.

duminică, 15 iulie 2012

Nicicând singurătăţii

De vieţi şi vieţi, de ani şi ani, mă ştiu şi Cerurile şi Pământurile că am fost mereu potrivnic singurătăţii. Am luptat cu oamenii şi am luptat cu umbrele ce-şi aruncau săgeţile sau tentaculele otrăvite asupra omului ca trup sau suflet. Am luptat chiar şi cu cei care s-au otrăvit cu înfumurarea singurătăţii, luând asupră-mi blamul aruncat ca mare încercare de a se scuza pentru greşelile viitoare. Şi-n de demultele vremuri, dar şi-n cele de acum timpuri s-a şi recunoscut că de a fost greu sau rău momentul, ceea ce a urmat a fost scăpat de cel mai adevărat rău. Iar ceea ce încă nu s-a văzut timp destul voi avea ca să privesc demonstraţia.
Când fugeau toţi, în toate părţile, înfricoşaţi de apele ce potopeau în cale totul, primii ce şi-au găsit sfârşitul, împotriva a ceea ce credeau, fugind de nu-şi vedeau urmele, au fost tocmai însinguraţii, căci neputând să aibă pe nimeni care să le spună că înainte nu este doar ceea ce văd în faţa ochilor, s-au aruncat direct în apele năvalnice. Şi-mi mai amintesc că, atunci când focurile pârjolitoare se coborâseră asupra oamenilor, acei ce singuri fiind, s-au arătat primii flăcărilor mistuitoare, au fost cuprinşi de flăcările curăţitoare a relelor.
Acum, când s-au arătat toţi cei care caută să rupă realitatea datului omenesc, şi cu miere pe buze au început să vorbească de parcă se simţeau în pielea celor care sunt ştiuţi ca plini de arginţi zornăitori, luminând cu poleielile pierzaniei gândul preamăririi prin încrederea în sinele uitător a motivului însufleţirii.
Precum în cer aşa şi pe Pământ, legat şi dat ce e în Ceruri, altfel nu este pe Pământ.
E timpul de-a sta drept în faţa celor care judecă strâmb şi a răstălmăci răstămăcitele lor vorbe culese de prin bibliotecile întunecate de prea mult colbul necitirii. E timpul de a ne privi măcar visele în care nimeni nu se regăseşte singur, căci de înţelese nu sunt tărâmurile înalte, când omul se crede încrezător în unica-i părere, visul îi spune adevărul chiar fără a-i lăsa loc de întoarcere.
Se vrea singur omul sau doar fuge de oameni îmbuibat de deşertăciunea chemării de a se arăta împotriva esenţei sale? Se vrea omul singur sau este împins pe calea aceasta de cei ce-l vor umil, la picioarele lor, ori se împinge singur fiind iubitor de laudele celor ce-i sugrumă dreptul de a se privi în oglindă? Îşi ştie omul puterea din singurătate înainte de a se şti în singurătate?
Când îşi spune sau spune că niciodată nu este singur, o face atunci când aici, pe Pământ ştie că nu îi mai este nici un om alături şi nesingurătatea şi-o găseşte acolo, sus, acolo unde toţi îşi au refugiu. Dar oare ştie omul că datul lui este ca acolo să ceară doar când ajunge să nu mai aibă pe nimeni fără de motiv sau cauză proprie? Că atunci când el se depărtează de ceea ce este Aici, ca ceea ce şi-a dorit Acolo să fie, nu de-a pururi este luat în grijă şi îi vin aproape tocmai cei care-l doresc singur? Căci nimic din ceea ce îl face să fie Om, fie bărbat, fie femeie, nu îl îndreptăţeşte a fi fugar de sine, nu îl îndreptăţeşte să se vrea şi să se ştie mai presus de spiritul ce a venit spre întruparea-i.
Când lupte purtam pentru a alunga singurătatea, tocmai cu acei doritori de singurătate a omului dădeam lupte crâncene. Căci prielnice lor sunt gândurile oamenilor spre singurătate, potrivnice acelor care se arată când ajutorul de către om le este cerut. Şi, nelăsându-l singur, i se arată omului calea ce trebuie să o aibă pe drumul vieţii sale. Şi spre nemaidorinţa singurătăţii.
Când lanurile sunt întregi, sub vânturile timpului, grâul se apleacă, dar nu se frânge. Fir cu fir se ajută unul pe celălalt spre a nu se apleca şi îngropa în colb. Dar când un pai rămâne singur, pe o mirişte goală, o pală uşoară de vânt îl culcă şi îl rupe...
Dar omul... omul, în lumea în care toţi îşi doresc supuşi de mare cinste, e ceva mai mult decât acel pai de pe miriştea goală?
Fugind de sine, pe sine oare când se mai poate să se regăsească?
Singur fiind, orice ar fi omul ceea ce caută nu găseşte, de cumva gândul ce-l mână spre singurătate nu îi este prins la remorca poftelor, la remorca ce-l duce şi coboară pe totdeauna. Şi chiar şi acela, în afară de a se duce în târg cu sine, vânzându-se sau dându-se, de sărăcie n-are scăpare, de mângâiere blîndă niciodată n-are parte, sprijin sau ajutor când greutăţile îl apasă nu are de unde să primească, cu capul ridicat nu poate sta mereu, căci de nu i se găseşte ceva ce i-l apleacă, i se pune în spate acel ceva ce nu nimeni nu îl poate nega.
Şi fiind în singurătate, pentru a nu se arăta că s-a pornit pe un drum greşit, omul îşi adună altele, pe care ori le crede nevăzute, ori încercă să nu-i fie văzute, ori crede că nu sunt văzute. De la-nceputuri se vede că neavând cine să mai spună despre el şi despre faptele lui, omul se trimite ori spre mândrie, spre laudă întru deşertăciune, ori spre propria ponegrire. Şi ştiindu-l singur, aproape de el vin tocmai cei ce-i vânează neputinţa singurătăţii în corul de lăudători ce şi mai mult, tot mai mult spre aceeaşi cale-l mână. Crezându-i prieteni se duce şi se tot duce în marea bucurie a singurătăţii până când cei toţi de până atunci alături nu se mai zăresc, nu se mai ivesc, atunci când o vorbă bună sau un ajutor ar putea da lui, singuraticului îmbătat cândva de bucuria otrăvitoare a cuvintelor îndulcite doar la spus.
Tot ca durere a singurătăţii, de nu e acceptată fapta, cel care se crede fericit şi liniştit la umbra singurătăţii, vânat devine pentru cei ce ştiu cum şi când să-l facă să nu aibă cale de ieşire, pentru atunci sau pentru mai târziu. I se vrea doar calea de a se lăsa vânat, ori lehamite fiindu-i de sine calea pribegirii în sau din viaţă. Şi mai totdeauna se caută a se lăsa urme care să fie înţelese sau subînţelese, oricare ar fi fost realitatea. Din păcate chiar el, singuraticul deschide această poartă, căutând, şi motivând că nimic nu era gândit ca îndemn, ceea ce de fapt nu avea decât furând câteva clipe, de a se arăta ca fericire şi linişte în ochii tuturor. Căci cine poate spune totuşi adevărul cel adevărat când timpul revenirii în viaţă e dat să vină?
E însă curios că oricâte i s-ar întâmpla, omul, tocmai el, acela care stă şi rabdă, vrea să dea mereu vina pe alţii ce, crede el că-i schimbă echilibrul pe care şi l-a găsit cu renunţări şi abdicări de la toate; cum ar putea să vrea să accepte că prin simpla dorinţă s-a aruncat direct pe marginea drumului ce-l avea de mers?
E a toate cunoscător omul singur dar tocmai de ce se lasă dus către singurătate nici măcar nu ştie. Dar ştie destul de bine să-şi aducă justificări, ştie destul de bine să nege până şi motivul pentru care a fost creeată perechea pe pământ. E prea mândru să piardă acea superioritate ce şi-o vrea faţă de chiar Dumnezeu. E mai simplu să devină erou. Chiar dacă devine un erou cu caracter de Lucifer!
Şi totuşi eu, l-aş întreba: Dar viaţa ştie pe unde-i trece?
De vieţi şi vieţi, de ani şi ani, mă ştiu şi Cerurile şi Pământurile că am fost mereu potrivnic şi voifi mereu protrivnic singurătăţii. Am luptat şi voi lupta cu oamenii şi am luptat şi voi lupta cu umbrele ce şi-au aruncatşivor vrea să arunce săgeţile sau tentaculele otrăvite asupra omului ca trup sau suflet. Am luptat şi voi lupta chiar şi cu cei care s-au otrăvit şi se vor otrăvi cu înfumurarea singurătăţii, luând asupră-mi blamul aruncat ca mare încercare de a se scuza pentru greşelile lor...

sâmbătă, 14 iulie 2012

Împreună, spre vremuri viitoare

Merg, încet, aşa cum spuneam, deloc grăbit, spre timpurile viitoare. Merg fără să îmi pese de timpurile trecute. Şi n-am frica trecutului, tocmai de aceea îl duc cu mine în viitor. Duc faptele şi mă însoţesc cu cei care, azi, acum, aici, au definit prezenţa şi nuanţa existenţei. De dincolo de vremuri venind, spre alte vremuri mergem. Şi e aşa pentru a nu mai fi nevoie de a căuta motivul adevărului ce pune pecete pe faptele vieţii, nelăsând îndoielii sens sau motiv.
De-aş merge înspre moarte, aş da realităţii înţelegere de trecere înspre necunoscutul pe care oamenii îl vor aminti, episodic şi conjunctural. Spre moarte nu am drum, vremurilor de acum le-am plătit vama trecerii spre tărâmul în care timpul poate să se dea de ceasul morţii ori să se bucure fără noimă, doar-doar cineva se va gândi să-l amintească a fi fost existent. Spre moarte am lăsat să meargă pe cei care aşteptau să vadă cum merg eu, ca apoi să încerce şi ei pasul eliberator. Mi-a fost dăruită şansa eliberării. Am folosit-o, o folosesc şi o voi folosi-o, pentru mine şi pentru tot ceea ce ştiu că trebuie să se elibereze şi să fie liber de trecătorul imbold al apartenenţei la rădăcini ireale. Acesta sunt eu, cel căruia rădăcinile i-au fost date ca mod de venire şi nu ca mod de fiinţare. Şi spre a se şti că are doar direcţie şi sens spre timpurile viitoare.
Ceea ce azi sunt, voi fi şi în acel mâine universal, acel mâine în care unii nu vor mai fi. Dacă sunt unii care nu văd, motivele sunt doar ale lor. Acolo, dincolo de pragul ce ei şi-l doresc trecut, nu-şi au nici un pas de făcut. Cine poate să-şi arunce privirea dincolo de munţi, stând într-o peşteră. Azi ei sunt cei care vorbesc, păcate făptuiesc, spre înăţimi jinduisc... Eu pun pasul şi păşesc...
Încet, încet, altfel decât îşi are acum mersul timpul, împotriva a ceea ce s-ar putea să se creadă. Încet, încet, pentru că nu-i cale de întoarcere, nu-i timp de răzgândire ori de nehotărâre. Şi nu-i altă cale: tot sau nimic. Cum nimic nu s-a pierdut pe drum, nu se mai poate pierde totul, aşa că se mai poate decât tot. Încet, încet, pentru totdeauna...
Toate trec întru altă venire. Unora li-i dată nemurirea. Sunt cei care nu se tem de trecut, sunt cei cărora urmările faptelor s-au întipărite în fiecare pas al drumului, cei care nu s-au chinuit să pună prelate poleite pentru a păstra praful timpului, nemişcat, peste inscripţiile realităţii de care doar în vorbe nu se ruşinează şi nu se tem. Sunt cei spre spatele cărora s-au îndreptat cuţitele celor temători şi ruşinaţi de ei înşişi. Sunt cei care şi-au câştigat postum dreptul de a nu fi desconsideraţi ci, dimpotrivă, admiraţi.
Poarta lui Mâine, alături de mine, e deschisă larg spre trecerea celor ce trecerea şi-o merită, celor ce au fost aleşi, în cele atâtea treceri, ca, acum, în ceasurile pecetluite ale renaşterii din ziua trecerii pe prag de zodii, să-mi fie iarăşi alături. Merg, încet, încet, cum unii spun, deloc grabit. Pe drumul meu, fără să las pe cineva în urmă... Spre eternitate nu pot să merg singur, eternităţii suntem promişi doar toţi, deodată, la un loc...

vineri, 13 iulie 2012

Acolo, înspre orizont...

Priveşte... Priveşte... Acesta este orizontul omului. Acolo, departe, acolo unde ţi se pare că totul dispare, acolo unde ştii bine, eu voi pleca în curând, este adunat tot adevărul, adevărul vremurilor, adevărul timpurilor, adevărul vieţilor, adevărul faptelor, adevărul gândurilor. Priveşte... Priveşte... Nu-ţi opri privirea, nu-ţi ascunde ochii... Nu te lăsa cuprinsă de teamă. Până acolo încă mai e timp să uiţi tristeţea şi să-ţi regăseşti bucuria. Nimic nu e ireversibil, doar dincolo când voi ajunge, vei înţelege de ce n-ai să simţi bucuria, aşa cum poate ţi-ai spus că va fi, ci te vei lăsa copleşită de tristeţea ireversibilului ce l-ai lăsat să-ţi scape printre degete.
Mi-s paşii înceţi, ţi-am mai spus. Pentru mine ar fi mai uşor să nu mi-i târâi. Mi-a fost întotdeauna mai uşor să aleg graba, pentru a face cât mai multe din cele ce le aveam de împlinit. Acum, parcă împotriva a ceea ce am fost, pentru a lăsa timp ca toate câte mai sunt de împlinit să se implinească, trebuie să fac aceşti paşi mici. Oricine vrea să ştie, ştie. Dar mai ales tu ştii, ştii foarte bine de ce-mi sunt paşii îmbătrâniţi. Şi-au pus şi ei o mască pentru ca cei care îi văd să nu descopere că au complotat, împotriva mea, pentru a-ţi da nu doar a doua şansă, ci chiar şi pe a treia! Ţie, doar ţie... Spun asta de parcă mă simt dator să-ţi dau această şansă. Şi ştiu că poate e greu să iroseşti timpul, dar când vei afla ce valoare au şansele ratate, oare vei putea să te ierţi?
Nu te mai întreba de ce se înserează aşa de repede... Întreabă-te mai bine de ce zorii trec mai repede şi, când tu te trezeşti, pe Cer, Soarele se ridică mai sus decât obişnuia să o facă şi înlănţuieşte gândurile unora. Sau, altora, le arde privirile. Nu te întreba de ce e aşa mare grabă în trecerea timpului. Paşii mei nu ţin cont de graba lui. Ei ţin cont numai de ceea ce şi-au propus, ţin cont de tot ce mai am de lăsat să fie împlinit, chiar fac mare tărăboi când vreau să-i grăbesc. Mi-arată drumului timpului, frânt, scurtat, prins în chingile mândriei şi nesăbuinţei sale şi a celor ce cred că pot să-l drămuiască, spre a se putea lăfăi satisfăcuţi că au croit un alt destin altora. Mi-arată tocmai ei, paşii, drumul timpului, ca să-mi distragă atenţia sau să mai uit de ei şi să mă las uimit de marea prostie a croitorilor de destin fals... Să-i privesc ca pe nişte croitori care fac tipare, croiesc materiale, dar, îmbătaţi de ideea că hainele lor vor fi purtate de toată lumea, uită să le mai şi coase. Şi, aşa, ajung la bătrâneţe să poarte zdrenţele hainelor pe care le-au croit pentru alţii...
Abia aşa îmi dau seama că ei, paşii, ştiu destul de bine, uneori mai bine decât mine, de ce dau atâtea rânduri de şanse, de ce s-au mascat... Ei vor să ne dea marea şansă, pe care puţini o au, să privim, împreună, croitorii beţi, cum pun singuri, sau ajutaţi, zdrenţele pe ei şi se arată tuturor, cum se lasă ei singuri să fie priviţi dispreţuitor, de cei cărora le-au furat măsura. Şi tot ei, paşii, ţie îţi sunt aliaţi. Îţi sunt aliaţi, lăsându-ţi timp să dezbraci hainele pe care, cândva, când nu ştiai ce hram poartă o haină lăudată, să o dai jos. Şi încă ceva te ajută ei să înţelegi, altfel decât ţi-ar spune oricine: să înţelegi de ce hainele mele sunt ponosite...
Priveşte... Priveşte... Acolo este orizontul vieţii... Nu-ţi fie teamă! Dar nu-ţi irosi şansele. Priveşte-mi paşii... Ai timp cât ei sunt pe drum. Dacă însă vor ajunge acolo unde se vor confunda cu orizontul oamenilor, ireversibilitatea va deveni lege. Data viitoare, şansele de acum vor fi datorie de care nu te poţi scapa o viaţă întreagă... Încă e timp, încă nu-i târziu!

joi, 12 iulie 2012

Dincolo, prin poveste

Din timpurile zilelor ce nu-şi aveau sfârşit, s-au lăsat până azi să fie cunoscute întâmplări pe care oamenii le-au păstrat fără să ştie de ce o fac. Şi fiecare om le-a învăţat la vremea când putea vorbi uşor cu Dumnezeu şi mai deloc, sau mai greu, cu oamenii. Poveşti au fost şi poveşti au rămas. Poveşti le-au numit cei care au încercat să înţeleagă viaţa prin trăiri, nu doar prin fapte şi le-au legat de vise. Şi aşa au rămas ştiute, poate tocmai pentru ca omul să ştie că toate au înţelesuri şi să nu se teamă de clipa în care va da piept cu marea neînţelegere ce se va lăsa înţeleasă.
S-a rostogolit roata timpului şi s-au strivit sub ea întâmplările. S-au golit de mult-puţinul pământean şi au rămas doar adevărurile pe care oamenii, temători de a minţi, au dat pe faţă ceea ce nu puteau să ignore, ceea ce, gândurile nu puteau plăsmui, ceea ce nu învăţaseră pentru că nu aveau timp să înveţe, fiind prea ocupaţi a-şi face rostul acelor ultime clipe în care nu erau loviţi de rostul lumii în care păşeau şovăitori.
Priveşte-mi paşii, aşa cum îi vezi trecându-mă spre poarta pe care am să o trec şi pe care, ca niciodată, în urma mea am s-o închid. Acum pun literă lângă literă şi dau cuvântului puterea de a avea ce spune. De prin trecuturi adunate, uitând de frică, privind cu uimire spre cei ce-mi caută urmele spre a-mi cere ori tăcerea, ori schimbarea sensurilor poveştilor pe care, de-ar fi să le mai scriu o dată, n-ar avea nici un cuvânt altfel. Priveşte-mi paşii, sunt normali... Normali se fac, zi de zi, mai mulţi, să plece...
Încet, cu paşi molcomi, privind în ochi razele soarelui ce mi-au dat timpul ce era necesar să pot să spun ceeaa ce aveam de spus, înspre răsărit merg, singur, aşa cum o fac, de multe ori. Povestea doar, povestea ce încă nu are sfîrşitul întâmplat, mă strigă să mă întorc. Nu se vrea nici inventată, nici rescrisă, nici repovestită. Povestea se vrea trăită şi întâmplată, ca nimeni să nu poată să o conteste. Se ştie că va fi război câştigat, chiar dacă multe lupte s-au crezut pierdute.
Trec încet, încet, eu spre poveste. Şi priveşte... Păşind ţi-o rostesc. În fiecare pas este povestea unei zile. În fiecare zi este povestea unui an. Povestea, ce un an trebuie să se ros-tească, e o viaţă... Este mai mult decât alegere a ta, fiincă nu mai poate să se măsoare în treceri de timp pământean. Alegerea ta... Alegere ce poate să nu mai vrea nimic să ştie ori să ştie totul, fiind pe totdeauna...
Dincolo de poartă voi purta tot haina ponosită în care acum, stau vieţile ce mi-au umplut buzunarele cu amănuntele şi argumentele ce ţipă să nu uit de ele. Amănuntele îmi adună amintirile iar argumentele adună cuvintele ce se în-ghesuie să se repete, să se duplice, pentru a face ca înţelesul să fie pentru toţi acelaşi, pentru doar unii cu sens nebănuit de cei ce urii pentru adevăr i-au ridicat templele pe care, cu umărul, cu mâinile, cu privirile, cu gândurile şi cu trăirile mele, le-am încrustat în buchiseala poveştilor despre primele zile de mâine şi despre rânduilile ce oricât de schingiuite au fost, au refuzat să se sinucidă. Vor ieşi din zidurile închi-sorilor şi vor arăta cât de mârşave au fost legile promulgate pe vârf de cuţit de făcătorii de dreptate spusă pentru alţii şi gândită pentru ei.
Mă prefac, încet, încet, paşi într-o poveste. Încep să o scriu eu, tu doar ascultă-mi paşii ce nu se târăsc. Încep să o retrăiesc eu, tu doar priveşte-mi paşii ce nu lasă loc de şovă-ire. Când anul mersului se va împlini, paşii, opriţi de respiraţia tăiată spre a auzi şoapta alegerii tale, vor trece pragul dincolo sau vor poposi pe tărâmul lui totdeauna. Se vor face uitaţi în poveste sau vor da de veste. Înţelesul tu-l vei da de ştire ori povestea va rămâne să o scrii, cu toate amânuntele ce vor fi adevărate. Cuvintele vor fi ale mele, căci trebuie să-mi asum şi responsabilitatea a ceea ce va rămâne şi după plecarea mea. De dincolo, prin poveste, voi veghea să nu le preschimbe cineva în neadevăr, în ireal sau în minciună. Ascultă foşnetul calendarelor şi numără-mi paşii... Şi citeşte adevărul de care nimeni nu poate să se îndoiască!

miercuri, 11 iulie 2012

Ca altădată, ca niciodată, poate, chiar...

Ca altădată poate, ca niciodată chiar... Sens şi non-sens... Răspunsuri ce-şi caută întrebări, răspunsuri ce caută pe cei care ar trebui să le aibă, răspunsuri ce caută pe cei care ar trebui să pună întrebările. Răspunsuri ce stau să pândească privirea căutătoare a cuiva ce, uitând pentru o clipă de pornirea spre pierzanie, mai îndrăzneşte să nu se închine cuvintelor fabricate pe bandă rulantă, turnate cu găleata în cap, de cei falşi în chiar forma lor primară de a trăi.
Ca altădată, da... ca altădată. Puţini mai vor să-şi amintească demultele vremuri în care se prăbuşeau imperiile celor care nici nu ştiau că oamenii stau într-o continuă veghe spre a nu fi striviţi sub tălpile lor. Atunci când cutremurele cele mari ei nici nu le simţeau, oamenii au învăţat năravul lor de a se mândri. Dar atunci pietrele din scările stăpânitorilor erau dealuri pentru ei şi, de teamă, se ascundeau ca furnicile prin crăpăturile Pământului. Atunci când învăţau a se nărăvi, asemenea celor mari, s-a născut în ei dorinţa de a ajunge acolo unde cei mari doar întinzând mâna ajungeau. Dar n-au învăţat că tocmai această uşurinţă a celor mari de a lua şi ceea ce nu este al lor i-a lăsat fără mâini. Şi fără mâini n-au mai putut să trăiască. Doar copii lor, nu la fel de mari ca ei, au mai putut să rămână în viaţă... Însă tot ceea ce aveau de la părinţi nu le era de folos... Cetăţile vechi au rămas cu porţile închise, căci ei nu aveau puterea să le deschidă. Şi pentru că şi ele erau condamnate la inutilitate, cu mic, cu mare, s-au pus să le dărâme şi să-şi facă alte cetăţi pe măsura lor, dar căutau să le înalţe până la înălţimea celor vechi.
Din prea multa dorinţă de a-şi ridica măreţia acolo unde ştiau că ajunseseră părinţii lor, nu s-au mai învrednicit să-şi aducă aminte de pedeapsa primită şi au început să aibă aceleaşi apucături. Şi tot atât de mult, pe măsura apucăturii dar şi pe măsura dorinţei, au început să pună mâna. Oamenii, mai puţin temători, mai puţin mici, uitaseră şi ei păţania de moarte a celor ce fuseseră mari şi stăpânitori. Şi se uitau spre cei din jurul lor făcându-şi planuri...
S-au pierdut şi copiii celor mari... Oamenii, nu mari la stat, s-au ajuns stăpânitorii Pământului. Şi s-au temut cât au mai ţinut minte pierirea celor mari, apoi fără teamă, s-au vrut ajunşi mari şi tot mai mari. Pe munţi au urcat, dar au urcat şi acolo unde să nu se urce le era poruncă. Aşa cum copii celor mari s-au zidit în cetăţile cele înălţate mai mult decât aveau nevoie, oamenii s-au lăsat omorâţi pentru a avea renume şi a se mândri în faţa altora. Şi-au vrum mare stat şi-au ales mic sfat. Şi s-au ajuns cei mari la sfat să facă legi pentru toţi, punând în lanţuri pe cei mari la sfat. I-au ars, i-au izgonit, le-au şters numele de peste tot, şi, dacă nu au putut să-i facă dispăruţi cu totul, au pus mână peste mână, mână de la mână şi i-au zidit sub podele pe care să calce, voit sau nevoit, oricine.
Ca altădată, pentru cei ce n-au uitat, chiar şi pentru cei care şi-au amintit, ca niciodătă pentru cei care nici nu le trece prin minte că nu sunt singurii, că nu sunt unici, că repetă faptele celor care şi-au pierdut măreţia mărimii, mâini apucătoare, pe deasupra şi pe dedesupturi, caută a agonisi şi agoniseala altora. Ba chiar, nefiindu-le îndeajuns, spre cei care stau şi le privesc neputincioşi drumul spre pierzanie, arată că ar fi cei care le strică rostul. Unii, cu vorbe mieroase, alţii cu praf de puşcă, vor să-i pună pe jar şi pe fugă pe cei care-şi înalţă sfatul mai presus de statul ce, nearătos fiind, îi face a nu fi încă priviţi în măreţia lor adevărată.
E ceaţă spun cei care când mai încearcă să se ridice deasupra altora, cei care încearcă să privească lumea de sus, cad şi se strivesc. E ceaţă spun şi cei care gonesc spre nicăieri, pentru a ajunge primii. E cald spun cei care uită să îşi amintească de cei care stau în arşiţă. E cald spun cei care stau la mese îmbelşugate spre a putea să arate celor asemenea lor, câte au adunat. Cald şi ceaţă, nevedere şi dorinţă de tot, de mai mult, de orice, i-a cuprins pe cei ce au uitarea ca motiv de nevinovăţie, pe cei care au mândria ca motiv de ultimă încercare de cale razna şi portrivnocă pentru cei datori lor însăşi cu propria pierzanie.
E lumina care va fi sabie. O sabie ce nu mai lasă cale de întoarcere, de ispită sau de decădere. Dar asta o spun doar cei care nu se aruncă în faţa altora spre a fi văzuţi, cei care azi sunt consideraţi nedemni şi neavuţi, cei care sunt izgoniţi şi vorbiţi ca pierduţi pentru societate, cei care nu-şi privesc vor statul mai presus decât îşi simt statul. Ei, cei care mâine, pe oricine, va lăsa să stea împrejur... Azi însă mai toţi, fug de cei care păşesc prin ceaţă spre undeva, spre totdeauna, ca altădată...

Cititori frecvenţi:

Google Followers: