miercuri, 25 iulie 2012

Zori de înseninări, apusuri de înnegurări

În fiecare zi, pe oriunde se poate arunca privirea ori trage cu urechea, cuvinte de laudă spre mari înălţimi se spun. Nici Cerurile nu au timp să le audă, nu au timp să le citească. Şi, de multe ori, îngerii stau în cumpănă, încotro să meargă, încotro să o apuce. De multe ori stau în răscruci ale unor drumuri ce cu câteva clipe înainte nici nu se ştiau că există. Până şi Arhanghelii stau uimiţi şi se întreabă despre câte le vor mai pune oamenii în spate. Degeaba ei dau veste oamenilor că nici case, nici bani, nici bogăţii, nici iubiţi, nici iubite, nici amanţi, nici amante, nici soţi, nici soţii, nici copii, nu pot aduce ei. Şi privesc spre oameni cu milă, arată spre adâncuri, doar-doar oamenii vor înţelege că deasupra lor este Cerul şi Lumina şi nu Adâncul şi Întunericul, şi spre Ceruri privesc spre a chema heruvimii întru ajutorul ce oamenilor le este de trebuinţă în marea lor nesăbuinţă.
Cei din vechime slujitori al Legământului se întreabă, neîncetat, de neştiinţa oamenilor, dar găsesc prea multa mândrie ce i-a făcut dătători de noi legi şi amestecători de cunoaştere şi necunoaştere, de învăţături şi fărădelegi împotriva firii şi menirii. Împotriviri de tot soiul, idoli, răstălmăciri şi încrengături de cuvinte ce ar trebuie cu smerenie şi simţire rostite, acum ei, cei care le-au dat rost izbăvitor şi vindecător, le aud spuse de guri de doritori şi nu simţitori, de ştiutori, dar de nimic cunoscători.
Vremuri de pe urmă vin, proorocite sunt însă în toate felurile. Cei mult vorbitori dau de ştire a încurajare sau a înfricoşare, nicidecum de cum cineva le-ar spune ci după cum ei ar vrea, vor şi îşi doresc să se întâmple. Sunt tot atâţia prooroci pe câte gânduri se nasc în cei care caută să găsească măcar o geană de speranţă că numele lor poate fi pomenit şi gândul ştiut, fără păsare de cei care pot să decadă sau să doarmă pe urechea binefacerilor ce le sunt sortite, oricâte neadevărate vorbe şi de rău făcătoare fapte au fost în stare să arate.
Şi tremură iubirea cea peste tot arătată, şi măsluită până într-atât încât dată este şi celor care, cu bună ştiinţă şi întunecată dorinţă s-au vândut celor care învinovăţire aduc Cerurilor. În vorbe are mare căutare, în fapte-i ac într-un car cu fân. Vrednici se fac mulţi să o spună, dar nicicum să o facă, iar de-nţeleasă-i întrebare se va face, vorbei multe încondeieri se fac, faptei înţeles lumesc doar i se dă, căci străinul şi săracul nu are trecere în faţa celor care bat în lung şi lat Pământul sau nu prididesc în a da din bogăţia lor celor care ridică altare în care Legea este înaintea Legământului şi pline de ciopliţi sfinţi şi neciopliţi închinători sunt. Cei care, prin îndârjirea lor de a se curăţa, de a se păstra curaţi, de a suferi pentru curajul de a nu se înhăita cu cei ce-s vieţii şi destinului răufăcători, rămân străini şi nicicum lăsaţi să spună ce au de spus, ca nu cumva drumul plătit şi lustruit de genunchii înfipţi dedesuptul icoanelor lăudate, să arate că e făcut de cei pe care peceţile sparte deja i-au însemna şi că mersul lor este îngreunat de strînsoarea Armaghedonului.
Dreptatea stă la masă cu mincinoşii iar adevărul cu criminalii care, pe petice de hârtie, sau pe unde apucă, îndrugă verzi şi uscate, ştiind că oglinda de-ar avea curaj să o privească, s-ar crăpa ruşinată de adevărul plin de duhorile minciunii, pe care îl pot ei avea ei în buricul degetelor şi înfrumuseţa cu amintirea spuselor celor frumos trăitori ori poveştilor făcute să fie văzute de cei care cred că şi basmele şi legendele sunt doar închipuiri ale minţii oamenilor, cei care cred, dar care lor nu-şi pot spune, niciodată, în ceea ce cred.
În fiecare clipă o rază de lumină este cerută să apară ca să încoroneze pe cei care luminii îi duc dorul, un înger este dat ca plată în vama meschinăriei şi prefacerii unei feţe de păcătos într-un mare grăitor de înţelesuri pentru toţi, scoase la iveală din tenebrele în care zac suflete ce s-au chircit de mult la umbra unui adăpost plin de întuneric. Şi împotriva celor care mai au curajul de a lupta pentru Adevăr şi pentru Dreptate, corul cuvântătorilor despre Lumină şi Iubire strigă de sparg norii care, văzând şi faţa de sub măşti, se adună neputând să creadă că, în ceasul de pe urmă, cei care ar trebui să-şi caute de leac, de spovedanie şi pocăinţă, aduc osanale unor poleite ceruri şi unor inversate adâncuri, spre a tăia scara celor ar avea tăria de a se încrede cu adevărat în mai departe, în nesfârşit, în mai tot cuprinzătorul de-a pururea.
Sunt vremuri care trec... nu-ncape îndoială. Şi trec şi cu fie-care zi care trece vremuri din urmă se arată. Este încă devreme s-ar crede, e prea târziu se spune, e timpul în care schimbări se pot face, de vorbele-n fapte se pot preschimba. Cei care arginţii îi pun la păstrare, spre Ceruri n-au drumuri, ci doar spre adânc. Iar cei care-n ziduri îşi cred nemurirea, sub ziduri căzute pierduţi se vor şti. Cei care-şi vând trupul spre faceri de case în care minciuna i-ntâmpină-n prag, îşi pierd nemurirea sub talpă de iad. Minciuna rostită spre mulţi, spre puţini, ca încă să poată ascunde trecute-ntâmplări, ori faptele care-s făcute de drept, de cei ce putere de-a fi cum au spus nu-şi găsesc, blestem fără moarte neamul întreg acum îl cuprinde. Zile puţine mai sunt. Îndreptare se poate la cei ce renunţă, căci ziua în care, ce au li se ia, deja se presimte.
Sunt timpuri grele, de luptă şi moarte. La unii, destinul, încă se poate întoarce, în matca firească. În timpul de mâine forţări vor fi multe. Mai marii credinţei se vor arăta cei care nu cred în nimic. Forţa-vor aceştia, pe cei cu credinţă, să lupte-mpotriva acelor ca ei. Pe cei care se vor arăta iubitori de Adevăr îi vor ponegri tocmai cei care vor fi salvaţi de ponegriţi, ca atunci când zorii vremurilor noi, zorii de înseninări, vor lua apusului de înnegurări, sfârşitului de vremuri vechi, vremurile de acum, ponegritorii să le fie alături, mânaţi în adevărata credinţă de singurătatea şi despărţirea de cei în care s-au tot încrezut, dar care i-au lăsat să bâjbâie în noaptea trecerii pe marginea abisurilor negre.
Este timpul, pentru cei care pot să uite de lumeştile lor gânduri, realităţi şi avuţii, să caute treceri prin urechi de ac şi îngenuncheri nu în faţa fluturătorilor de steaguri sau a mai marilor vremelnici, ori a puterii pumnului, a cuvântului înjositor în către alţii, ci a Dreptăţii şi a adevărului. Împreunări înălţătoare se pot face, întoarceri la vorbe spuse şi promise, fără de mândrie, spre izbăvire de păcate, şi astea se pot face. Iar zilele în care încă nevinovaţii mai suferă şi vor suferi mai mult, mai greu, se pot număra. Mult nu mai este, doar cei care vorbesc fără a avea habar, cred că e mult. Dar nici puţin nu este, doar cei care vorbesc fiind temători, cred că e puţin. Este atât cât trebuie ca cei aleşi să se arate aleşi, cei care încă nu se cred aleşi să treacă prin focurile care să-i convingă, iar cei care se tem că sunt aleşi să bată pragul suferinţelor pentru a nu se mai putea opune. Şi este timp pentru ca cei care trebuie să moară, să moară, cei care trebuie să decadă, să cadă cu totul în decăderea pe care singuri şi-au ales-o. Nu sunt ani... sunt doar zile... E timpul căutării căii...

vineri, 20 iulie 2012

Seară ultimă în lumea voastră [4]

- Înainte de a muri, oamenii realizează că totul a fost un vis şi că, de fapt, nimic nu a fost real. În viaţa lor, şi bucuriile şi tristeţile sunt împărţite, cam în aceeaşi măsură, în echilibru. Necazurile şi suferinţele au o intensitate mai mare, afectează mult mai mult şi mai profund, de aceea viaţa pare grea. Acesta-i motivul pentru care oamenii se satură de viaţă. Ei se tem de ei înşişi, fug de necazuri sau se îneacă în ele, îşi irosesc timpul şi uită de părţile frumoase ale acestui vis. Există iluzii care-i fac fericiţi, mai bine spus că imită fericirea, e adevărat. Dar ce fac ei, ce simt nu este sentimentul profund, este doar ca o încercare de a prinde în mâini o umbră, o himeră. Visul din somn nu se compară cu realitatea. Aşa cum dimineaţa se trezesc realizând că au visat, aşa şi după moarte îşi dau seama de realitatea adevărată. Şi cum viaţa li se pare grea, ca un coşmar, în clipa în care sufletele lor se trezesc trăiesc cu adevărat fericirea, bucuria că nimic nu a fost adevărat.
- Atunci de ce trăiesc oamenii pe Pământ ? Care este rolul acestei vieţi?
Din nou tăcere... Apăsător... Vocea-i devenise iarăşi grea, parcă foarte obosită. Vorbise rar, cu pauze lungi, din ce în ce mai lungi.
-Este un vis în care oamenii sunt aşa cum le este sufletul. Este dreptul lor de a visa. Căci Dumnezeu dă omului minte după sufletul său.
-De ce nu pot avea toţi un vis minunat?
-Ba da, însă trebuie să şi-o dorească cu adevărat. Totul depinde de ei. Însă oamenii intră într-o horă a ielelor şi uită că visul de a trăi are o menire a sa: redescoperirea propriei persoane. Dar oamenii nu reuşesc să parcurgă acest drum pentru că sunt prinşi de acest joc, de această vrajă şi uită mai tot timpul de ei. Tot ce se vede aici sunt imagini create de propriul lor suflet. Nimic nu-i real, este o realitate care se mărgineşte la percepţii care, de multe ori, de nimic real nu ţin cont.
-Pământul este tărâmul viselor? Aici se împletesc iluziile, aici încep… aici se termină?
-Dar eu... eu de ce sunt obligat să rămân? De ce nu iei seama de visele mele care nu mai există? De ce nu vrei să împlineşti legea? Spui că sunt conştient şi totuşi... Eu ce să fac? Cât să aştept, în zadar, o clipă care să nu vină?
-Ţi-ai ales drumul, ţi-ai ales calea. Poţi să faci ce vrei... Dar poţi să spui că ai ajuns la momentul spui că le-ai făcut pe toate câte ştii că le ai de făcut? Câte nerespectate, câte nefăcute poţi să duci înapoi, purtându-le, ca pe o cruce, în spate? Te uită în jurul tău? Ce-ai promis în Ceruri, ce-ai promis pe Pământ... Te simţi în stare să devii dintr-odată un om care nu-şi ţine cuvântul şi, în acelaşi timp un spirit care s-a cerut în misiune, înainte de vreme pentru a decade? Te uită şi numără... Vezi? 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7... ochii sunt spre tine ţiniţi, drumul spre tine merge, tu către ce ţinteşti ... Poţi să fii tu cel care le fură visul? Să fii cel care, din egoism, îi condamnă pe alţii la coşmar? Ce vrei să faci din Legământul vechi şi din ceea ce ai Jurat? Trădezi?
Tac... e singura mea şansă...
-Priveşte... dacă vrei numeşte tu... Şi mai priveşte... 1, 2, 3... Pentru ce, pentru cine vrei să îi laşi prădătorilor... Şi priveşte sus... Oare cât să aştepte?
-Pleacă de vrei, dar nu te poţi întoarce Acasă. Sau de vrei poţi să bântui cum bântuie atâţia... A fost ultima ta seară care este aşa cum au fost atâtea. Noaptea următoare este altfel... Pleacă, ai şansa ca să măsluieşti altfelul ce ţi-l ştiai când te-ai vrut, printre puţinii, să mergi înspre trecut ca să vii la pas în timpul prezent, viitorul celor de aici... Fii ceea ce ai vrut sau... vinde-te!
Lumânarea aproape că se stinge. Mă simt cuprins de melancolie când văd scânteia care încearcă să ţină piept întunericului. Abia acum înţeleg că viaţa este, într-adevăr, doar un vis, că tot ce se întâmplă este o iluzie: suferinţele, dezamăgirile, totul, chiar şi dragostea.
Zâmbesc ironic... „Nu iubesc, ci-mi place să cred asta? Nu sufăr, ci, pur şi simplu, nu accept deziluzia?”.
Cât timp a trecut? Se arată zorii... Nu, n-am adormit, mai repede m-au copleşit gandurile. Privirile-mi caută silueta ce o ştiam în faţa mea. Ciudat! Nu mai este acolo şi nici măcar nu am auzit când a plecat. Probabil n-a vrut să mă tulbure, să mă trezească din tăcere. Poate chiar nu-i aşa de rea, poate chiar nici nu-i aşa urâtă… Oamenii nu ştiu că este un înger... A stat atâta timp în faţa mea şi nici măcar nu i-am văzut chipul. Chiar îmi amintesc foarte vag de umbra ei şi tot ce-am discutat… abia îmi amintesc. Să fi fost un vis?
Lumânarea abia mai pâlpâie. O văd agitându-şi disperată flacăra din ce în ce mai mică. S-a oprit, s-a făcut mai mare, se stinge încet. Un fir subţire de fum se ridică împrăştiindu-se în dreptul ferestrei. Privesc uimit cum se topeşte chiar şi lumina în zorii care deja pot fi văzuţi de toţi. Curând avea să se lumineze.
Nu se mai vede fumul, iar ceara rămasă urmează să o curăţ şi să o arunc. Cine o să-şi mai amintească de ea? O altă lumânare îi va lua locul în sfeşnic şi va lumina o altă noapte, iar în zori va avea acelaşi sfârşit.
Da, într-adevăr! Am înţeles.
Flacăra lumânării a fost întrupată într-un ghem de ceară ce şi-a trăit iluziile o noapte, până când zorii au trezit-o.
Flacăra a fost şi ea un vis... un vis al luminii. Măine noapte pot aprinde o altă lumânare, un alt vis... Acum ştiu că nu este la fel ca al celei care s-a stins. Altora însă se poate să le pară că este la fel...

Seară ultimă în lumea voastră [3]

-Oamenii, ca tu să îi trezeşti, trebuie să trăiască un vis, oricare ori unul anume?
Mişcarea capului îmi încuviinţează ideea. Vocea-i grea, obosită, de la început, era acum, în ciuda cuvintelor rostite, asemenenea cu a unui bătrân înţelept, încărcat de ani şi obosit.
-Unii au un vis minunat. De ce îi trezeşti mai devreme?
-E un vis minunat, dar nu este visul lor. Ei trăiesc într-o iluzie. Fiecărui om îi este dat, sortit, un anume vis. Acel vis, de nu-şi caută altul, îi lasă pe drumul pe care s-au pornit. Şi atunci visează atât cât trebuie să viseze. Însă ei preferă să-şi facă un alt vis, aleg liber fuga din calea proprie. De fapt ei fură şi din visul altora. Furtul l-au învăţat oamenii de când sunt oameni şi se pedepseşte la fel. Furtul, furtul de destin, minciuna, trădarea şi crima nu au nimic de a face cu obiceiul de acasă. Oamenii, totodată, nu sunt conştienţi că visează. Sunt puţini conştienţi, într-o mică măsură şi ei, că visează şi-şi lasă visul să fie aşa cum este el să fie, bucurându-i mai mult decât adevărul.
-Dacă sunt atâţia inconştienţi... se cred nemuritori şi nu se tem de tine... Dar i-am văzut şi îi văd că se ascund în întuneric de frică de tine. Le este totuşi frică de venirea-ţi în căutarea lor. Spun că nu se tem, dar...
-Teama, încercarea de a se ascunde, le mai dă o iluzie. Ei cred că nu-i găsesc, cred că pot scăpa de mine. Cred că astfel pot trăi mai mult, atât cât îşi doresc. Unii, care cred că au găsit o cale prin care pot să nu îi văd, încearcă să se ascundă sub o altă haină, sub un chip un chip cioplit cu vorbe mari şi poleit cu o culoare ce se vrea luminoasă, îndemnând şi pe alţii pe calea unei altfel de treziri care nu are de-a face cu adevărul. Ei inventează adevăruri pe care să le folosească alţii care să mă atragă înspre ei. Chiar şi aşa, chiar dacă spre moarte îi atrag şi pe alţii, nici ei nu scapă, însă pentru ei este şi mai greu să tragă oblonul.
-Sunt conştienţi oamenii că vor muri... Atuci de ce se ascund?
-Oamenii trebuie să-şi trăiască tot visul, indiferent cum este, chiar şi dacă este un coşmar. Trebuie să trăiască atât cât le este dat, aşa cum le este dat. Nu trebuie să trăiască mai mult sau mai puţin. Nu ei trebuie să-şi aleagă clipa deşteptării. Eu nu îi ucid, eu vin când sufletele lor mă cheamă, pentru că se trezesc şi înţeleg că visul a luat sfârşit. Menirea mea este să le ascult che-marea. Trupurile se întorc în Pământul din care s-au ridicat. Sufletele trezite judecă visul trupurilor. În adâncul fiinţei umane îşi hotărăsc trupurile soarta iar sufletele nu totdeauna li se împotrivesc. Eu, ar fi bine să se ştie, ascult chemarea sufletelor şi nu cuvântul trupurilor.
-Deci nu pot alege... Oamenii ştiu că, oricât ar vrea să moară mai devreme, ori mai târziu, nu se poate? Totul se întâmplă doar când sufletul vrea sau când el se trezeşte şi cere să vii?
-Nu vor să ştie! Chiar şi atunci când omul îşi pune capăt zilelor, el îşi continuă visul de aici de pe Pământ. Spiritul lui, sufletul eliberat, umblă fără trup. Dacă îşi pierde sau alungă sufletul, rămâne, cât mai poate şi cum poate, să umble ca un trup bezmetic.
-Sufletul bântuie pe Pământ? Până când?
-Da, şi bântuie până când sufletul se trezeşte. Iar dacă trupul rămâne fără suflet, atât timp cât îi trebuie trupului să se batjocorească pe sine pentru faptele ce l-au făcut să se des-sufleţească.
-Aici, în această viaţă, am văzut oameni cu adevărat fericiţi, care, zic eu, merită să-şi continue visul. De ce ar vrea, cun poate, sufletul să se trezească?
-Într-o minge se poate ascunde o altă minge... Ce este iluzia într-o iluzie?
Trebuie să recunosc... m-a încuiat... Mai mult decât atât... Fericirea este doar o iluzie şi nu este trăită de suflet ci este o amăgire? Viaţa este un amestec de iluzii? Este un joc de oglinzi ce-şi pot schimba poziţiile?
-Dar am văzut oameni fericiţi...
-Oamenii îşi creează iluzia lor de fericire. O creează din amintiri sau din minciuni, dar ceea ce trăiesc ei nu este adevărata fericire.
A tăcut... Flacăra lumânării încă nu se hotărăşte să se ridice...
-Se poate să fi văzut un om fericit. Dar eşti sigur că trăia visul din plin?... Ai văzut un om al cărui suflet era aproape să se trezească. Dar sufletul, neliniştit şi agitat, avea nevoie de această iluzie, pentru a-şi continua visul.
E iarăşi linişte... Parcă o face intenţionat spre a-mi face nelămurirea-mi tot mai mare... Şi chiar cred că o face intenţionat. Mă priveşte în ochi şi-mi citeşte nelămurirea...
-Doar când mor sunt oamenii fericiţi?

joi, 19 iulie 2012

Seară ultimă în lumea voastră [2]

Lumânarea încă mai arde şi picăturile de ceară plâng durerea lumii... Uneori se leagănă, de parcă ar vrea să fugă, dar ceva o face să se întoarcă. Oare nu vrea să mă părăsească ori e ceva care o ţine? Sau e altceva, ceea ce eu nu pot să văd ori să simt, care o înfricoşează?
Caut peste tot, caut în umbre, caut în cutele umbrelor... Nimic nu simt, peste tot doar singurătate... Oare şi ea, flacăra lumânării este prinsă în joc?
-Intră! Uşa e deschisă...
Oare cui îi spun să intre... să fie...
Flacăra se ghemuieşte şi parcă lumina-i se înfige în pereţii de ceară. Văd lumânarea cum priveşte cu teamă spre uşa de intrare care se deschide cu un scârţâit pe care-l percep ca pe un urlet îndepărtat. Cu paşi grei se apropie o umbră neagră şi se opreşte în faţa mea. Singura-mi tovarăşă de noapte, lumânarea, pare că încearcă să-şi caute scăparea.
Caut cu privirea un chip... lumina palidă-mi dezvăluie doar o siluetă întunecată, un chip acoperit de o glugă lăsată pe faţă.
-În sfârşit, s-a hotărât să vii şi după mine... Mă bucur, şi ştii asta... şi ştii că te aşteptam...
Pare-se că vorbesc singur... Nici un răspuns, nici un gest... Doar umbra se mişca, mişcată de flacăra pâlpâindă.
-Sunt pregătit, ţi-am lăsat uşa deschisă... Lumânarea e aprinsă! La plecare, singura dorinţă îmi este... ştii, desigur.... să îmi plece sufletul călăuzit de lumina care plânge picături de ceară. Doar astea să fie lacrimi, căci nimeni altcineva nu vreau să fie trist... Şi ceara să acopere toate neadevărurile ce s-au spus despre mine şi să oprească de la vorbă pe toţi cei ce vor vrea a minţi despre viaţa mea...
Şi doar tăcere... O linişte care-mi topeşte vocea în întunericul ce ţine sub teroare pe toţi. Sunt împăcat cu mine, cu reuşitele şi nereuşitele vieţii. Mi-e vocea liniştită şi sigură.
Lumânarea arde tot pâlpâind, aruncând priviri temătoare. Spre mine şi spre silueta întunecată...
-Nu, nu te iau!
În sfârşit s-a spart liniştea ce nu îmi făcea deloc pe plac. Sunt prea sătul de tăcerea pereţilor cărora le-am vorbit de atâtea ori. Vocea grea, obosită, deloc înspăimântătoare, pentru mine, e o bucurie... Bucuria vorbei ce-mi este spusă...
-De ce? Doar nu ai venit pe la mine să stăm de poveşti? Le ştii oricum pe toate! Şi ştii că nu de ieri, de azi, te aştept. Ştii că poţi face acum, pentru mine, în felul în care îl ştiu şi îl ştii, un mare bine. Şi, un altfel de bine, aşa cum îl vor unii, pentru cei care îl vor...
-Chiar dacă aş fi venit să te iau, nu te-aş lua. Nu te-aş lua pentru că eşti pregătit. Şi pentru că eşti conştient de ceea ce ţi se întâmplă...
Încerc să înţeleg... Şi chiar nu înţeleg de ce se aşează în faţa mea, la masa de lemn ce-mi este bună la toate. O masă de brad, veche, pe care o ţin ca pe o zestre dată de vechii mei strămoşi, chiar dacă e de mine făcută, când îmi erau dragi îndeletniciri copilăreşti. Nu zice nimic, deşi vede că o privesc, o privesc şi încerc să-i zăresc chipul, trăsăturile feţei ascunsă sub glugă. Însă lumina lumânării este prea slabă şi abia de pot să desluşesc contururile. Hainele negre, parca prea negre mă fac să am sentimente şi trăiri contrarii.
-De ce veşmintele-ţi sunt aşa de negre?
-Negre?... nu, e doar negrul întunericului nopţii...
Întreb şi eu retoric, parcă dintr-odată sunt un necunoscător. Parcă îmi vine să întreb de ce când vine după cineva, ziua, nimeni nu vede venirea-i. Sau, dacă tot este Lumină, de ce oamenilor le este teamă... Dar la fel de bine îmi dau seama că aceste întrebări ar lăsa tăcerii teren... Oricum, e totuşi prea multă tăcere...
-De unde vii şi unde pleci? De când baţi acest drum către Pământ?
-De pretutindeni şi de nicăieri... Şi sunt tot pe drumuri de când omul a ales să trăiască în felul lui, dând înţeles propriu vieţii. Alegând asta a cerut să exist...
-Când vei înceta să mai exişti? Va înceta vreodată existenţa ta?
Iarăşi nu răspunde... Oftatul lung arată a oboseală... Ultimele cuvinte le-a rostit tot mai rar şi aproape şoptit.
-Unde îi duci pe oameni?
-Înapoi, înapoi, acolo de unde au venit.
-De ce înapoi?
-Aici, pe Pământ oamenii pleacă de acasă şi se întorc acasă. Rari sunt cei care pleacă şi nu se mai întorc. Aceia poară semnul Cerurilor; doar cei care poartă semnul Cerurilor nu au o casă pe Pământ. Sufletele pleacă de Acasă şi, pentru că nu vor să se întoarcă Acasă, trebuie să îi duc înapoi. Îi duc Acasă ca să li se poată elibera sufletul.
Înţeleg, dintr-odată mai mult decât am înţeles căutând răspunsuri...
-Pentru tine viaţa are un preţ mare?
-Un preţ enorm. Oamenii ţin mult la ea dar nu o preţuiesc deloc. Plâng după ea, cînd simt că se apropie de sfârşit, dar o dispreţuiesc, o batjocoresc înainte de a şti că sfârşitul dă semne! Viaţa e visul sufletului!
-Cum totuşi oamenii să înţeleagă această preţuire dacă tu eşti cel pe care îl cred că îi omoară?
-Ei asta cred, asta vor să creadă pentru că nu vor să se vadă pe ei ca proprii ucigaşi. Şi, pentru că n-ar şti cum să trimită sufletul acasă sau cum să nu-l înjosească, eu vin şi îi trezesc!
Atunci eu?... Mie de ce nu-mi acordă această şansă?
-Pe mine de ce nu vrei să mă trezeşti? Pe mine de ce mă pedepseşti?
-N-am să trezesc niciodată pe cei care nu au visat... Dar cum să trezesc pe cel care nu a adormit? Câţi oameni pot merge dormind?
-Sunt totuşi şi eu un om născut, un om născut ca toţi oamenii! Şi viaţa mea, adică visul meu, după cum spui tu, a început atunci...
-...şi încă nu s-a terminat...
-Ai spus că sunt pregătit, că sunt pregătit şi acesta este motiv că nu mă iei...
-Da! Şi nu-mi place să mă repet! Tu trăieşti şi încă nu te-ai apucat să visezi. Ţi-ai ales să vii ca să trăieşti şi nu să vii spre a adormi. Eşti aici pentru ai cerut să trăieşti înainte de vremuri, aici te las până îţi vine vremea cea adevărată a venirii. Poţi pleca atunci când singur vei putea să te întorci, eu te voi lua doar la împlinirea vremurilor tale adevărate.

marți, 17 iulie 2012

Seară ultimă în lumea voastră [1]

Cu capul sprijit pe mâini ascult paşii tăcuţi ai timpului. Întunericul s-a lăsat demult, pare-se că a trecut chiar şi de miezul nopţii. Am văzut stingându-se luminile, întunecându-se ferestrele. În liniştea întunericului am auzit oamenii care se încuiau în case, trăgând zăvoarele la uşi, lăsând singurătatea să se coboare asupra lor. Am văzut valuri de tristeţe şi nostalgie care coborau tot mai jos, până când am realizat că peste toţi, peste tot, tristeţea şi nostalgia era omniprezentă, nici de prin lumea nevie nu lipseşt. Foarfeca timpului a tăiat, cumva întâmplător, neştiut, punţi dintre oamneni şi cer, şi unii au plecat pe ultimul drum.
Pe fereastră mi-alunecă din când în când privirea... e pustie, doarme într-o linişte adâncă. Oamenii sunt închişi, s-au închis şi au stins luminile, ascunzându-şi existenţa cuprinşi de teama, de spaimă, de spaima teribilă care, şi astă seară, a coborât odată cu întunericul. Nimic nu tulbură tăcerea aceasta care mă lasă să mă îmbăt cu priviri pierdute în gol şi monologul gându-lui. Un calm profund şi o împăcare profundă simt că m-a cuprins şi mi-a cuprins sufletul. Ştiu că noaptea aceasta nu se va mai sfârşi, nici liniştea nu se va mai sparge vreodată... acum ascult pulsul timpului pe pragul ce, trecându-l, voi putea să ştiu şi pulsul vremurilor.
Timpul de încă acum, vremurile încă ale noastre... Omul trăieşte pentru ceva şi oricare ar fi el, are multe de făcut şi nicicând nu îşi găseşte timp pentru pregătirile de plecare din lumea aceasta. Niciodată nu este pregătit de plecare, mai degrabă îşi doreşte aici o viaţă veşnică, o viaţă fără de griji, îşi doreşte aici odihna... O odihnă pe care, aici, niciodată nu şi-o poate găsi. Nimeni nu s-a arătat că ar fi găsit-o... Nehotărît este omul... când este pus faşă în faţă cu plecarea, cu trecerea, oscilează. Nehotărârea este caracteristica omului, dintotdeauna, nehotărârea şi neputinţa de a fi stăpân pe propriile gânduri şi pe propriile dorinţe...
Întunericul, îmi dau seama, e greu... E timpul să aprind o lumânare...
Mă simt ca un rege prigonit care, ascuns de umbre învaţă să preţuiască şi să iubească lumina. Lumânarea picură ceara spre a-mi lumina privirea. Fiecare strop de ceară mă coboară tot mai mult în sufletul meu, mă călăuzeşte, pas cu pas, spre cele mai ascunse unghere. Trăiesc o stare inedită, o stare în care nu mai înţeleg nimic din ceea ce este în jurul meu... Credeam că oamenii nu sunt laşi, dar văd că au stins luminile şi s-au încuiat în întuneric de parcă se tem şi fug... de ce? De cine fug? De ce atâta fugă?
Fiecare dintre noi are un sfârşit. Oare de acest sfârşit fug oamenii? Fug de Moartea care colindă străzile după victimele ei? Se tem de clipa luminării şi propriei judecăţi atunci când lumina morţii le scoate în faţă toate faptele vieţii, toate gândurile în care au ucis?
Mie îmi e teamă să rostesc răspunsul, dar nu pot să mă mint. Da, oamenii de acest moment se tem, de teamă s-au supus întunericului. Când se lasă noaptea ei acceptă stăpânirea lui alungând ultimele licăriri de lumină, dovedindu-i ascultare, supunere, dar nu una conştientă, ci una hrănită cu spaimă şi groază. Nu se răzvrătesc, nu pun întrebări, nimic, nici o tresărire a personalităţii. Conştienţi de mersul lumii nu-şi fac reproşuri, nu se simt mulţumiţi, dar nici nu se revoltă. Se lasă coborâţi în absurd din teamă, dintr-o infinită şi inexplicabilă frică de sfârşit, de Moarte.
Trăim pe o tablă de şah. Şi joacă şah cei mai mari campioni care nu au parte, nici unul de victorie. Ajung mereu la remiză. Şi joacă şi tot joacă... alte piese jocul reîncepe... Aceiaşi jucători, marii campioni, Viaţa şi Moartea. Strategia jocului nici chiar ei, campionii, nu o ştiu de la început. Strategia are acelaşi nume, poate tocmai pentru a nu fi ştiută de dinainte şi se numeşte Destin. Strategia nu ţine cont de nimic, toate piesele de pe tabla de şah nu sunt decât marionete pe care le rostuieşte cu mare îndemânare. Şi jocul este perceptibil când la mutare este viaţa.
Moartea, tot în joacă, uneori din răzbunare, oricum, cu un scop bine ştiut, taie sforile, iar piesa căreia sforile îi sunt tăiate, omul în sine, pe Pământ, de probuşeşte rece şi gol. Pământul îi înghite trupul, apoi face alte păpuşi, piese noi pe tabla de şah, pioni cu şansa de a fi nebuni sau regi, le prinde în alte sfori, pe care le dă jocului de pe tablă, sorţii, în aşa fel încât jocul merge mai departe.
Lumânarea încă mai arde şi picăturile de ceară plâng durerea lumii... O privesc căutând un semn de întrebare... Eu, oare de care deget al destinului sunt prins? Şi cât mai am timp să joc pe scena vieţii?

luni, 16 iulie 2012

Răspunzător la întrebări

Dacă mă întreabă cineva cine sunt, trebuie să stau mult să mă gândesc. Şi mi-e mai uşor să spun “oricine”, şi mi-e mai uşor să spun că nu mai ştiu nici eu, că mi-am pierdut nu actele care îmi dădeau, pe aici, un fel de număr de control, numai bun de indexat în arhiva cu identităţi comune. Mai uşor spun că sunt un rătăcitor... aşa mă readuc aproape şi mă pot confunda cu sufletul meu care, de multe ori înzidit de gesturile prea aristocrate ale acestei lumi, refuză identificarea la post-controlul soldaţilor zeloşi pînă la refuz, care caută laude şi măriri, care ar fi în stare să pună sub pasul omului atât de mult exploziv ce chiar un munte ar dărâma, pentru a fi siguri că pot trage destinele pe drumurile lor, drumuri cu paşi mereu cadenţaţi.
Sunt un străin, un suflet rătăcit care ştia de unde vine, a-cum nici măcar asta nu mai ştie. Mai repede ştiu că merg spre tărâmul de care se tem aceia care spre acolo m-au împins. Ştiu, ştiu unde, ştiu când, dar prefer să spun că nu ştiu încotro mă duc. Am mers până acum aşa cum am mers... cât încă nu mă căutau patrulele de noapte şi cât informatorii nu se interesau de odihna zilelor, am mers uneori alergând, fără să obosesc... Dar când am văzut, la prima barieră, câtă învălmăşeală se cre-ase pentru că eu, necunoscut trecător, nu voiam să plătesc im-pozitul pe vise, a trebuit să urc versanţii abrupţi ai munţilor de ură, ca să pot să privesc, măcar pe furiş, razele Luminii. Abia acolo, pe crestele de pe care puteam să văd înainte şi să privesc înapoi, simţeam câte răni mi-au fost făcute chiar de cei care spuneau că sunt cei ce vin lângă mine spre a mă apăra, pentru ca rănile să mi se vindece... Iar unii chiar spuneau că vor să mi le vindece...
Au urcat destul, am şi coborât, ca să pot urca... M-au ostenit toate, dar cel mai tare m-au ostenit vorbele acelea care ţineau morţiş să-mi arate că nu sunt cel ce sunt ci sunt cel ce-mi spun ei că aş fi. M-a ostenit şi mai tare durerea pentru toţi aceşti clevetitori ce nu-şi vor putea privi în ochi nici copiii, nici nepoţii, nici strănepoţii, căci vor şti că faptele şi vorbele lor s-au întors la tot ce sunt, lumeşte, sânge din sângele lor. Şi, da, îmi doresc măcar o noapte în care să nu mai simt osteneala. Îmi doresc o noapte în care să urc spre Ceruri vegheat de raza de Lumină ce trece prin fereastra privirilor îngerilor, caldă şi lină, ca să uit de tresărirea inimii încercată de temeri.
Nu-mi trebuie un pat, ci doar pământul unei odăi mici, pe care să-mi pot simţi trupul neîmpietrit de veghea continuă a grijii pentru mîine, de plânsul copiilor uitaţi de oamenii ce îi au doar pe ai lor, acesta fiindu-le motiv pentru a nu se întreba de n-au cumva vinovăţie la moartea sufletelor părinţilor celor uitaţi.
Ştiu şi eu, n-am uitat, că oamenilor le era dat să se vegheze unii pe alţii, să trăiască sub semnul creator al celui ca unul singur, deşi de toţi văzuţi ca doi. Ştiu şi ştiu că nimeni nu mi-a putut schimba menirea, ci doar i-a pus piedici. Acum însă ştiu pe cei ce menirii îi pun piedici, că pentru a şti că este împiedicată, pe urmele mele stau cîteva legiuni înhăitate de câţiva nelegiuţi care se tem că neînsingurat aş avea nu doar curajul ci şi puterea să ridic în calea lor munţi cu crestele pierdute în înălţimea cerului şi ar trebui să facă întoarsă calea spre cei care i-au arvunit cu preţul sufletului meu, dar n-ar fi plătiţi ci pedepsiţi... Îmi doresc însă, cu toate câte ştiu, la ceas de taină să mă pot arăta în fapte, să pot să deapăn povestea pe care cine trebuie să o spună şi altora, ce nevoie au să ştie că nu trebuie să stea în genunchi, şi apoi să adorm ascultând povestea faptelor împreună, de demult sau chiar abia trecute, sau de a doua zi fapte împreună, ca eu să nu mai fiu învinovăţit de altceva decât de adevăr.
Nu mi-e greu să las să se ştie încotro merg. Mi-e dor de acea noapte care m-ar face să merg acolo, uitând de tot ceea ce a fost, pentru că, ştiindu-mi numele pe care să-l spun tuturor, nume ce mi-a fost de atâtea ori rostit, în graiuri şi spuse de peste tot, n-aş mai avea motiv să-mi aduc aminte căutarea de om ori rătăcirea ca suflet. O noapte care să-mi ia osteneala şi să o prefacă în puterea de a merge mai departe, sărăcit de singurătate, sărăcit de multele întrebări, îmbogăţit de dorinţa împlinirii desăvărşirii şi de aflarea adevărului ce, pe aici, prin ceea ce suntem, nu se lasă întru totul cunoscut...
Dar oare unde este seara în care uşa să mi se deschidă fără a mă auzi întrebat de nume şi de fapte care se vor judecate, pentru găsirea motivului de a mi se arăta pragul pe care să nu-l trec? Şi oare cine va fi cel care va deschide uşa fără a-şi arăta flacăra arsurii trimisă spre nicidecum arătosul meu trup, ostenit şi prăfuit pe hainele-i ponosite de atîtea furtuni?

luni, 9 iulie 2012

Plăţile faptelor

Timpul dă rost cuvintelor caree dau contur, întreg, suferinţelor fără motiv. Se lasă timpul să se treacă, ce crede liniştea ca fiind adevăr, dar vremea stă pe loc. Aici se pare a fi timp ce trece, cel care sus este doar o clipire. De-ar fi să fie imediat, aşa cum însă mai târziu se întâmplă, s-ar crede, dar se lasă timp de reparaţie sau timp cu rost de învăţare pentru cei care trebuie să înveţe ceva.
De câte ori mi-ai cerut să caut, acolo, acasă, răspunsuri vieţii!... Acum, când am simţit că te va cuprinde o flacără mistuitoare, am privit uimit spre calendar, calendaruul de care am văzut atârnând zilele care au trecut... Mi-am amintit că îmi tot cereai nişte răspunsuri pe care nu am avut timp să ţi le mai dau, căci îţi furase cineva timpul viitorului... Şi, cum azi am văzut că nu mai este timp mult până când flăcările vor îngreuna nopţile şi vor prelungi arşiţa zilelor, am trecut în grabă poarta de zi a cerurilor... Acolo, aproape de poartă încă fiind, mulţi cunoscuţi dar şi mulţi necunoscuţi, m-au întrebat: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...
Se tot aude, pe aici, pe unde azi încă mai vieţuiesc şi cei care îşi târăsc umbra pe deasupra umbrelor celor care-şi duc viaţa înspre destin, că blestemul vine dinspre oameni înspre oameni. Şi se zbat să facă să se creadă că au dreptate, că tot răul e urmarea răului trimis de alţii, uneori recunosc şi că e răul care se întoarece la ei, răul făcut de ei altora. Dar mereu, pentru a-şi justifica răutatea lor, pentru ca să nu fie ei referinţă ci să fie comparaţi şi alţii cu ei, spun că totul este întâmplat datorită altora. Niciodată nu vor admite, niciodată nu vor lăsa pe nevinovaţi să ştie şi să creadă că faptele sunt mai blestemătoare decât oamenii. Faptele se ştiu pe sine ce rău pot face acelora înspre care sunt trimise şi singure, fără a fi cunoscute uneori, fără a se feri de propriul adevăr, lasă vorbă, lasă semn, lasă urmă, Cerurilor, pentru a se găsi drumul spre făptuitori, ori-unde s-ar muta, oricum s-ar vrea ascunde sau schimba. O urmă pe care nici timpul nu-i schimbă calea cea mai scurtă, nici moartea nu o face uitată, o urmă ce singură vine ca dovadă, de aşa e să fie, la orice judecată. Chiar şi când plata se face cât încă pe aici se mai poate, ea rămâne pentru a se şti că faptele au fost făcute. Şi doar o urmă albă, strălucitoare, o poate şterge. Urma faptei care ar face ca ceea ce s-a făcut rău să se prefacă în bine! Nu oamenii sunt cei care fac blestemul să fie pecete... Urmele faptelor şi spiritul celor care, suflet fiind, au fost chinuiţi, cu fapte văzute ori nevăzute, de cei care şi-au închipuit că orice drept este al lor.
Între destin şi soartă unii dau fuga şi se închină prostiei omeneşti. Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...
Trecusem de poartă şi priveam în timpul viitor... Încercam să văd, dintr-odată, cât mai multe... Două torţe, o umbră şi două mogâldeţe. Umbra era umbră şi în afară de faptul că doar ca umbră şi ca faţadă mai trăise, nu i se punea nimic în cârcă. Se trecuse ca să nu se spună că a murit. Fuse-se păpuşă de lemn, păpuşată, ce jucase jocul celei ce o vându-se în vâltoarea tinereţii. Vedeam cum se întindea spre nicăieri spre a se ascunde ruşinată de ceea ce fusese...
N-aveau de ce să mai stea în privirile mele mogâldeţele... Aveau pe ele însemnul decăderii. Ceea ce le era pregătit doar ele vor avea să ştie, când poarta alungării pentru câteva reveniri prin alte părţi, se va închide. Poate ele, atunci când vor purta în spate droburile de sare ce vor trebui să le aşeze ca temelie casei ce nu o vor putea avea nouă vieţi, vor şti de ce temelia se va scurge pe văi înainte de a se reuşi să ridice măcar un stâlp, de ce pământul sub ei se va tot mişca. Poate atunci, ştiind vor povesti şi vor spune tuturor despre ceea ce au făcut, despre ceea ce s-a ştiut, despre ceea ce au avut şi cum au avut de plătit şi răscumpărat.
Dincolo de priviri, dincolo de înţelesuri, răsuna mereu întrebarea: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...
Torţele... torţele erau ceea ce trebuia să aflu. Torţele erau cele care purtau adevărul ce trebuia să-l aflu, adevărul pe care să ţi-l spun, adevărul care va fi faptă şi adevăr şi suferinţă şi pedeapsă. Şi, pe lângă toate acestea, ce le purtam în mine, ce le căutam răspuns, răsuna acea întrebare pusă, de cei care nu în-tâia dată mă vedeau intrând pe mica poartă a zilei: Cum de s-a lăsat iarăşi pe mâna lor?...
Multe cer oamenii înspre Cer când sufletul le este pus pe jar. Simţind dogoarea jarului, gândul nu le poate fugi nici spre ape, nici spre pământ, nici spre uragane sau furtuni. Omul, cu simţurile lui de om, cu toate cele ce îl ţin departe de fapta pământeană, de fapta pe care ceilalţi o aşteaptă, îşi îndreaptă gândul şi speranţa către foc. Focul, ar zice oamenii este cel care nu iartă, cel care ucide, cel care aduce răul. E tocmai ceea ce spun fricoşii spre a-i înspăimânta pe cei ce doar Cerului adevărul şi dreptatea o cer. S-au temut şi se tem de adevăr şi s-au temut şi se tem de dreptatea Cerurilor şi tocmai de aceea strigă în gura mare şi în faţă, căutătorilor dreptăţii, păcatul de a cere dreptatea.
Să ardă focul... cer şi oamenii, fără să ştie chiar totul, deşi înţelesul îl cunosc. Doar focul poate să topească gheaţa, doar focul poate curăţa orice mizerie, doar focul poate să dea semnul faptei potrivnice adevărului, doar focul poate purifica. Şi doar focul se poate aprinde din Ceruri pe nevăzute, pe neştiute. Doar focul poate porni dinspre înăuntru spre în afară. Şi doar semnele focului rămân pe totdeuna. Şi, tot el, focul, se poate muta oriunde trebuie să lase semne pentru vremuri ce vor veni spre aducere aminte a vremurilor care au fost... Torţele aprinse vor fi coborâte, chiar acum coboară pe Pământ...
Focul l-ai cunoscut. Ba, înainte de a-l cunoaşte, văzusei semn pus de foc acolo unde totdeauna va fi văzut. Focul încă ştii cât de tare poate să facă noaptea lungă şi ziua arzătoare, orice ai încerca să faci, oriunde ai încerca să te ascunzi, oricum ai vrea să fie părerea altfel. Dacă semnele de dinainte le ştiai, mă întrebam, când, aflând motivul, voiam să trec pragul întoarcerii, Cum de te-ai lăsat iarăşi pe mâna lor? De ce ai ţinut atât de mult să ştii, de mine spus adevărul ce pot să-l aflu eu? Ştiai că povestea se repetă?
Te-a ars focul şi urma şi-a lăsat-o pe tine. Te-a ars atât cât te-a ars pentru a înţelege mersul adevărat al lumii. Te-a ars şi pentru a curăţa ceea ce ţi-ai adunat pe tine, ceea ce s-a pus pe tine, ceea ce purtai cu tine, ceea ce de la tine spre alţii trecea şi din tine făceau o umbră ce se agăţa de sporul şi de chipul lor spre a pierde şi pentru a nu mai fi văzuţi cum erau, ci cum se voiau, fugind de propria lor realitate. A ars tot, aşa ai putut să nu mai porţi semnul groazei şi să nu se mai agaţe ca scaiul de tine toate nimicurile şi nimicniciile lumii. Aveai oricum pe-ale tale, destule, la care trebuia să renunţi pentru totdeauna, mai devreme de clipa care va urma... Ardea focul şi-i simţeai arsura şi trebuia să înţelegi că acela este şi pragul şi hotarul trecutului. Trebuia să pleci din lumea în care îţi îngropai ruşinea în zâmbet fals şi căutai să te arăţi îmbogăţită de risipirea în care trăisei. Trebuia, acum, privind de pe prag, am înţeles că nu reuşisei să treci.
De ce tu?... De ce el?... De ce eu?... Auzisem întrebările chiar şi când eram departe, mi le-ai spus şi mi le-ai pus şi tu. Că nu dădeam atunci răspunsurile nu însemna că nu le-aş fi putut da, credeam însă că mă pot înşela. Credeam că învăţasei tot. Credeam că nu te vor mai copleşi cuvintele otrăvite şi, cu toate adevărurile ştiute deja, nu te vei mai lăsa pe mâna lor. De aceea eu, te aceea tu. Tocmai pentru că trebuia să se mai întâmple odată. Dar nu la fel, ci mult mai rău. Fără datoria mea ci, curat, doar fapta ta, faptă pe care să trebuiască să o îndrepţi. Şi tot de aceea va arde focul celei de-a doua torţe. Dacă durerea ta nu o să ţi-o iei în seamă, vei ţine seama de vinovăţia ce o vei simţi pentru durerea şi arsura ce se va face spre a-ţi arăta că trebuie să vezi ce păţeşte cel care deschide poarta urii împotriva iubirii, a minciunii contra adevărului.
Cândva a ars un foc. Unul pe măsura începutului. Ardeau umerii, acum va arde tot spatele. Nu se va stinge decât când are motiv să se stingă. Eu, da, eu spun asta, pentru că eu n-am chemat focul şi aşa poţi înţelege blestemul faptelor. Eu, pentru că eu pot să cred în ultima reînsufleţire, îndreptare şi întoarcere a faptelor, spre mântuire şi îndumnezeire, oricât de greu şi de mare ar spune oamenii că a fost pasul ce l-am făcut, împins, pe jar. Tu pentru că ai dreptul de a te arăta ceea ce eşti şi pentru că trebuie să vadă şi să înţeleagă şi alţii că nu doar cel ce ucide este vinovat ci, la fel de vinovat, este şi cel care tăinuieşte şi cel care este complice, şi cel care împinge spre omor pe cel care omoară.
Toate se vor întâmpla, mai puternic, mai greu, mai mare, cu toate celelalte la un loc, nu, aşa cum mogâldeţele te-au făcut să crezi, ci pentru că nu ai înţeles că vorba lor înşelătoare te chemau în barca lor pentru a se feri de fulgerul ce simţeau că le ţinţeşte ochii. Fulgerul însă, va fi văzut, între ochi îi va lovi. Tu doar grăbeşte-te să stingi focurile. Eu am în grijă fulgerul care nu trebuie să lovească şi în vatra nevinovată pe care se va aprinde al doilea foc. Oricum este acolo pericol de explozie. Se mai poate, chiar aşa mai târziu... Şi totuşi mai bine decât niciodată!
E cald, e cald aici... Acolo, sus, se pregăteşte focul de dinaintea nopţii tuturor...

duminică, 8 iulie 2012

Deloc întâmplător...

Înainte de a crede, ştiu. Înainte de a şti, cunosc. Înainte de a cunoaşte, înţeleg. E scara pe care las cuvintele să se aşternă şi să fie văzute. Celor ce le sunt date să le vadă, le vor cunoaşte. Cunoscute fiind, când vor fi necesare ideile, se vor fi lăsate a fi ştiute. Cu adevărat atunci vor fi înţelese şi, când faptele le vor ancora de realităţi, de trăiri, de concretitudini, se va regăsi fiecare în credinţă. Credinţa nu-i nici a mea, nici a celor ce vor deveni credincioşi. Este credinţa celor ce au fost trăind, dar, mai presus de toate, este credinţa celor ce vor fi, mai târziu, trăind. Şi, cei ce vor fi, doar ei, vor da valoare celor ce azi se statuează.
Într-un timp în care se suprapun straturile de înţelegere, fără a se mai atinge, războiul începe să-şi arate consemnul schimbării esenţelor şi planurilor. Se ţin mari, şi îşi arată valoarea, cei care nu pot înţelege lumea în care nu există cei de jos şi cei de sus. Pentru cei se sus, cei de jos sunt aruncaţi în lupte ce câştig nu aduc nici celor care luptă, nici celor care vor lupta şi nici celor pentru care se duce lupta. E o luptă surdă şi tot mai mult surzesc. Apoi va urma o luptă oarbă, şi tot mai mulţi vor orbi. Acesta-i ţelul care a fost căutat, pregătit şi dorit de când s-a rupt omul de Cer, căutând să-şi facă ceruri dosite în palatele ce ţineau în ziduri, prizoniere, spiritele luptătorilor fără motive ştiute, truditorii fiecărei zile.
Într-un nerecunoscut timp al celor mai neînţelese schimbări, cei din stânga privesc cu ură spre cei din dreapta şi cei din dreapta spre cei din stânga aruncă ura cu aceeaşi măsură. La mijloc, în cleştele celor din stânga şi al celor din dreapta, stau şi cei care încearcă să înţeleagă şi să molcomească privirile, la un loc, încă amestecaţi cu cei care strigă, spre stânga şi spre dreapta că încă-i prea puţin, că mai mult e necesar, că este timpul să se schimbe totul aşa cum vor ei să se schimbe. Stânga e deja în stânga, dreapta e deja în dreapta. E locul căderilor şi decăderilor, al celor care alt loc decât al râmânerii nu-şi pot găsi, ce pentru care scările nu se vor coborî, pentru că nimeni nu s-ar urca... E întunericul deja pe acolo... se orbecăie... E şi zarvă pe măsura orbecăielii...
Sus şi jos, atât mai rămâne... Aşa se vor împărţi cei ce acum sunt de neîmpărţit, cei care acum sunt văzuţi sau nevăzuţi, cei ce se vor a conduce dar şi cei care nu pot fi niciodată conduşi. Şi, printre ei, cei care vor să conducă, dar spun că nu vor niciodată să fie conduşi, cei care pun focul lângă pădure şi vor aerul plin de ceaţă sau de fum. Cei care se văd, cei care vor să conducă, au aura de stea, dată ce cei care se îmbulzesc să se facă văzuţi. Nici nu îşi văd chipul, nici conturul, căci forma le trezeşte, din adormire, diformitatea care ia locul a ceea ce a fost creat, purtând semnul Creaţiei. Ei doar cred că se îngraşă...Şi toţi se îmbulzesc, încercând să-şi aibă locul din faţă, dintâiul, spre mai uşori primi paşi pe scări.
Printre toţi cei care vor să se vadă stau, într-un calm al trecerii ultimilor ore, cei care pot să se lase văzuţi, fiecare, aproape de cei asemnea, împreună, căutători de împăcare şi de înălţare. Necunoscuţi cândva, neştiuţi acum, întâmplător întâlniţi între ei, sunt torţe unii şi veghetorii alţii. Nechemând ci doar spunând, spre cei alergători la vederea stângii sau a dreptei, spre cei, după modă, închinători, spre a sta, clipe de odihnă, şi a se privi în lumină şi nu în oglindă. Ei sunt cei care sunt auziţi spunând, clar, ca de toţi să se înţeleagă: mai este timp, pentru toţi cei care vor să mai aibă timp, e grabă mare doar pentru toţi cei care nu îşi mai lasă timp!

joi, 5 iulie 2012

Punct. Gheaţa s-a spart!

Nu era foc, era gheaţă. Nu se mai vedea lumina, era un mare întuneric. Nu se înţelegea nimic, era doar un zgomot ce făcea să se cutremure orizontul. Chiar şi curajul era ţinut în ascunzătoarea îndrăgită de noaptea nesfârşitei stagnări. Nu se mai simţea căldura, era doar frig ce se agăţa de lacrimi sau de stelele ce vegheau somnul.
Din dedesubturile ţinute în mare taină, aburii absurdului au pus stăpânire pe rostul ce-şi mergea mersul spre a se împlini. Îşi dăduse mâna cu destinul spre a uşura viitorul de toate greşelile trecutului, spre înalţărea uşoară, necesară şi dorită în timpurile plecării de dinaintea venirii de acum. Şi când s-a redefinit prin legământul pe adevăr, ca însemn pe totdeauna, taina ascunzătorii s-a lăsat de orice ruşine, de orice teamă, de oricare dintre sensurile şi normalităţii existenţei. S-a lăsat de toate şi a pornit ultima posibilă înfruntare spre câştig şi furt de suflete. Eu, dar nu numai eu, eram vânat pe care punea preţ mare, mai mare decât chiar cunoscutul l-ar fi putut pune.
Şi a fost frig şi drumurile se lăsaseră încurcate de tiparul labirintului fără ieşiri, care le îngrădise spre a nu se umbla pe acolo pe unde privirile fugare puteau să desprindă gheaţa de pe clanţa porţii. Se lăsase o linişte ce se vroia pacea atârnată în ştreag spre a se statua, aşa cum se ştia bună îngheţului şi îngheţării. Şi dedesubt, sub ştreag, săbii, ace şi cuţite fuseseră înfipte, cu vârful în sus ca, de-ar fi să fie ştreangul tăiat, să nu aibă sorţi de izbândă să mai poată lupta pentru a se şti adevărată.
Minunile ţin doar atât cât zilele pot trece hotarele nopţilor iar adevărul nu poate fi ţinut prea mult de întuneric ascuns, întunericul se topeşte în lumina adevărului. Şi nici capcanele, puse pe întuneric, nu totdeauna prind ceva în ele, căci nici vânatul nu merge pe drumul pe care mai tot timpul este întuneric, nici orb nu este, nici fără simţiri. Frigul ce voia să-mi cuprindă simţirile şi simţurile s-a arătat cât era de hapsân, când a încercat să îmi fure cuvintele, să îmi îngusteze cuprinsul vorbelor. Aşa mi-am dat seama că în gânduri chiar reuşise să îşi înfigă, într-un fel, ghearele. Aşa mi-am dat seama că nu pot să nu țin, de această împotrivire, cont!
A venit timpul ca azi să se desprindă de toate piedicile lui ieri şi să ducă mai departe doar ceea ce era dat să fie pentru totdeauna spre înainte, spre mai departe. Ceea ce a fost rupt nu se lasă pierdut, căci ştiut este că nu s-a rupt. Ceea ce a fost legat a rupt legătura căci ştiut este că nu singur s-a legat. Se va rupe pragul legăturii şi se vor lumina drumurile care s-au despovărat de noroaiele ce le cotropiseră şi podurile puse de-a latul spre a le duce spre rătăcire în pustiul câmpurilor nesfârşite, prin pustiul fără de mărginire.
Punct. Punctul a spart gheaţa şi a lăsat să curgă tot îngheţul care a ţinut morţiş să omoare apa sfinţită, dosită prin întunericul cămării toţi aceşti ani, în care s-a vorbit mult şi s-au făcut puţine, în care s-au tocit ferestrele de priviri în gol şi şi-au arătat chipul ctitorii de altare în care icoanele aveau două feţe.
Punct. S-a scurs toate lacrimile neputinţei celor ce nu puteau privi lumina ochilor sau zâmbetul copiilor care n-au putut fi orbiţi şi n-au putut fi omorâţi. Ceea ce a rămas se topeşte, cade şi decade, clipă de clipă.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: