joi, 26 iulie 2012

Din lume doar, din depărtarea mea

Din timp, de departe, de mult, de demult, spre tine venit-am... Din nou este timpul, eu ştiu că e vremea, cât încă-i lumină, să ştim că ne-avem, ca-n vremea aceea, când fără de teamă, priveam răsărituri din vârf de-nălţimi, şi nu se-ntâmplase, alegerea tainei prin care, acum, se pierde esenţa luminii-n neanturi şi omul se crede stăpân absolut.
Sunt parte din lumea ce prinsă-n vâltoare, nimic nu mai vede, mai mult se orbeşte, spre umbre se-apleacă urechea ades. Sunt partea ce nimeni nu vrea să o vadă, ce-i pune parafe prin spate mereu. Vorbesc de departe, mai nimeni n-aude... Doar câte-o privire, mereu pre fugară, vrea chiar să-nţeleagă ce timpuri ce vin, fără a crede că întâmplarea e doar o urmare a faptelor vechi..
Din depărtare vin mai aproape spre căutarea ce ştiu că o ai. Mă vezi prin umbre ori prin tăcerea ce aşternută se vrea cumva despărţitoare şi împotriva unui firesc, ce-l ştii în tine şi-l simt în mine, ce nu se-nchină oricărui ghiont pe care unii, mânaţi de hulă, îl pun în sensul unei rostiri care de grijă să-ţi poarte ţie, şi mie frică să-mi fie-n veci, spre a nu ajunge niciodată unde avem de ajuns.
Caut acum, aşa cum căutător am fost şi cândva, şi altădată, neumbrite drumuri pe care să poată oricine să meargă fără teama de a-şi zdreli gândurile ori de a-şi risipi paşii. Drumuri pe care cei ce merg să poată să vadă tot timpul unde au de ajuns fără să uite de unde au plecat, fără să nege urcuşul sau să dea crezare tentaţiei de a se da de-a dura înapoi, pentru a şti ce nuanţe înşelătoare poate avea irepetabilitatea timpului.
Creste de val, cornişe mişcătoare de zăpezi ce-n urmă-ţi se topeau, sau de nisipuri mişcătoare ce-n urmă-ţi fugeau şi se pierdeau de tine, se pierdeau de urmele tale ori îţi pierdeau urmele, ţi s-au lăsat ca fundal şi fundament al drumului tău. De-ţi era nehotărârea în pornire, n-aveai unde te întoarce, fiindu-ţi drumul de întoarcere zăvorât în nicăieri. Veghetor al drumului şi călăuzitor ţi-a fost ochiul de cer prin care puteai să-mi întrezăreşti venirea şi prin care puteam să-ţi văd şovăirea când credeai că paşii se vor afunda ori lua la vale, înspre stânga ori spre dreapta. Nu pe mine mă ştiai, dar îmi ştiai privirea ce te veghea. Eu te cunoşteam pe tine, privirea însă ţi-o căutam, ştiind-o mereu spre drum aplecată, căutând locuri pe care să-ţi pui paşii de drum şi pe care să-ţi aşezi paşii de odihnă. Îţi ştiam îmbrăţişarea de pe când îţi deschideai braţele să cuprinzi raza de lumină ce te trezea din somn când când nu mai ştiai cum să-l alungi, nefiindu-ţi de folos ci rău făcător dorinţei tale de a ajunge la limanul de care sufletul nu se putea lipsi.
Plecaţi la drum de atâta timp suntem, că între timp ne-au încurcat, cei cărora le-a fost dat să ne întâlnească, până şi numele, căci nu mai ştiau decât povestea că, şi eu, şi tu, ne aveam origini pe sub dealurile pe care, dintotdeauna, chiar şi acum, noaptea coboară Dumnezeu şi dimineaţa, înainte de a se înzori Pământul, îşi poartă paşii desculţi prin rouă. Şi tocmai pentru că ştiua că ne-au încurcat şi se tot încurcau, neînţelegând cum tu puteai să spui continuarea poveştii pe care eu începusem să le-o spun, ne-au dat nume scurt, nume de neuitat, nume ştiut de când oamenilor li se vorbea din Ceruri şi tot din Ceruri li se trimiteua soli şi solii şi când oameni aleşi puteau pleca în Ceruri spre cunoaştere şi învăţătură.
E încă departe, se zice, vremea adevărului şi depărtări se par despărţitoare şi depărtătoare... Dar ceea ce se vede depărtare nu este decât statul meu în marginea orizontului celor ce spre tine privesc. Sunt undeva aproape, atât de aproape că, cei care m-au zărit, s-au temut ca de moartea pe care ei o plătesc spre a nu-i elibera de chinul propriei neînţelegeri şi ţi-au spus povestea lor, înlocuindu-şi numele cu al meu spre a se crede ei îngeri şi a crede ei în primul rând şi tu mai apoi, despre mine, că pot fi sabie şi ştreag de călău care a obosit ucigând prunci nevinovaţi.
Eram departe da, eram departe... Azi sunt aproape, da, azi sunt aproape. Doar că stau în aşteptare, aşa cum se vede din trecerea timpului tău, până când, desluşindu-i tu nemotivata lui trecere, decredibilizându-i pe cei care îţi şoptesc armoniile vechilor iluzii pierdante, la ceas de amiază, când stelele stau pitite după lumina soarelui, să redai eternitate poveştii prin care nemuritorii pot să ardă în foc spre a stinge focuri.
Mai devreme se poate, spre a se învăţa minte timpul care prea minte lumea că s-a înstăpânit peste viaţa de om şi că el le face şi pe toate, dacă vrea, le şi desface. Mai târziu poţi alege, de încă e teama ce-şi pune în joc obrazul pentru a nu-i dezamăgi pe mai marii înspăimântaţi de nereuşita dezbinărilor ce le vor tuturor poruncite.
De-ţi laşi privirea ochiului de cer, spre soarele care se pregăteşte să răsară poţi să vezi cum timpul lumii deznădăjduieşte. Şi tot încearcă să-ţi acopere înţelesurile cu umbra lui... Şi ai să te miri că se teme până şi de umbra lui...

miercuri, 25 iulie 2012

Zori de înseninări, apusuri de înnegurări

În fiecare zi, pe oriunde se poate arunca privirea ori trage cu urechea, cuvinte de laudă spre mari înălţimi se spun. Nici Cerurile nu au timp să le audă, nu au timp să le citească. Şi, de multe ori, îngerii stau în cumpănă, încotro să meargă, încotro să o apuce. De multe ori stau în răscruci ale unor drumuri ce cu câteva clipe înainte nici nu se ştiau că există. Până şi Arhanghelii stau uimiţi şi se întreabă despre câte le vor mai pune oamenii în spate. Degeaba ei dau veste oamenilor că nici case, nici bani, nici bogăţii, nici iubiţi, nici iubite, nici amanţi, nici amante, nici soţi, nici soţii, nici copii, nu pot aduce ei. Şi privesc spre oameni cu milă, arată spre adâncuri, doar-doar oamenii vor înţelege că deasupra lor este Cerul şi Lumina şi nu Adâncul şi Întunericul, şi spre Ceruri privesc spre a chema heruvimii întru ajutorul ce oamenilor le este de trebuinţă în marea lor nesăbuinţă.
Cei din vechime slujitori al Legământului se întreabă, neîncetat, de neştiinţa oamenilor, dar găsesc prea multa mândrie ce i-a făcut dătători de noi legi şi amestecători de cunoaştere şi necunoaştere, de învăţături şi fărădelegi împotriva firii şi menirii. Împotriviri de tot soiul, idoli, răstălmăciri şi încrengături de cuvinte ce ar trebuie cu smerenie şi simţire rostite, acum ei, cei care le-au dat rost izbăvitor şi vindecător, le aud spuse de guri de doritori şi nu simţitori, de ştiutori, dar de nimic cunoscători.
Vremuri de pe urmă vin, proorocite sunt însă în toate felurile. Cei mult vorbitori dau de ştire a încurajare sau a înfricoşare, nicidecum de cum cineva le-ar spune ci după cum ei ar vrea, vor şi îşi doresc să se întâmple. Sunt tot atâţia prooroci pe câte gânduri se nasc în cei care caută să găsească măcar o geană de speranţă că numele lor poate fi pomenit şi gândul ştiut, fără păsare de cei care pot să decadă sau să doarmă pe urechea binefacerilor ce le sunt sortite, oricâte neadevărate vorbe şi de rău făcătoare fapte au fost în stare să arate.
Şi tremură iubirea cea peste tot arătată, şi măsluită până într-atât încât dată este şi celor care, cu bună ştiinţă şi întunecată dorinţă s-au vândut celor care învinovăţire aduc Cerurilor. În vorbe are mare căutare, în fapte-i ac într-un car cu fân. Vrednici se fac mulţi să o spună, dar nicicum să o facă, iar de-nţeleasă-i întrebare se va face, vorbei multe încondeieri se fac, faptei înţeles lumesc doar i se dă, căci străinul şi săracul nu are trecere în faţa celor care bat în lung şi lat Pământul sau nu prididesc în a da din bogăţia lor celor care ridică altare în care Legea este înaintea Legământului şi pline de ciopliţi sfinţi şi neciopliţi închinători sunt. Cei care, prin îndârjirea lor de a se curăţa, de a se păstra curaţi, de a suferi pentru curajul de a nu se înhăita cu cei ce-s vieţii şi destinului răufăcători, rămân străini şi nicicum lăsaţi să spună ce au de spus, ca nu cumva drumul plătit şi lustruit de genunchii înfipţi dedesuptul icoanelor lăudate, să arate că e făcut de cei pe care peceţile sparte deja i-au însemna şi că mersul lor este îngreunat de strînsoarea Armaghedonului.
Dreptatea stă la masă cu mincinoşii iar adevărul cu criminalii care, pe petice de hârtie, sau pe unde apucă, îndrugă verzi şi uscate, ştiind că oglinda de-ar avea curaj să o privească, s-ar crăpa ruşinată de adevărul plin de duhorile minciunii, pe care îl pot ei avea ei în buricul degetelor şi înfrumuseţa cu amintirea spuselor celor frumos trăitori ori poveştilor făcute să fie văzute de cei care cred că şi basmele şi legendele sunt doar închipuiri ale minţii oamenilor, cei care cred, dar care lor nu-şi pot spune, niciodată, în ceea ce cred.
În fiecare clipă o rază de lumină este cerută să apară ca să încoroneze pe cei care luminii îi duc dorul, un înger este dat ca plată în vama meschinăriei şi prefacerii unei feţe de păcătos într-un mare grăitor de înţelesuri pentru toţi, scoase la iveală din tenebrele în care zac suflete ce s-au chircit de mult la umbra unui adăpost plin de întuneric. Şi împotriva celor care mai au curajul de a lupta pentru Adevăr şi pentru Dreptate, corul cuvântătorilor despre Lumină şi Iubire strigă de sparg norii care, văzând şi faţa de sub măşti, se adună neputând să creadă că, în ceasul de pe urmă, cei care ar trebui să-şi caute de leac, de spovedanie şi pocăinţă, aduc osanale unor poleite ceruri şi unor inversate adâncuri, spre a tăia scara celor ar avea tăria de a se încrede cu adevărat în mai departe, în nesfârşit, în mai tot cuprinzătorul de-a pururea.
Sunt vremuri care trec... nu-ncape îndoială. Şi trec şi cu fie-care zi care trece vremuri din urmă se arată. Este încă devreme s-ar crede, e prea târziu se spune, e timpul în care schimbări se pot face, de vorbele-n fapte se pot preschimba. Cei care arginţii îi pun la păstrare, spre Ceruri n-au drumuri, ci doar spre adânc. Iar cei care-n ziduri îşi cred nemurirea, sub ziduri căzute pierduţi se vor şti. Cei care-şi vând trupul spre faceri de case în care minciuna i-ntâmpină-n prag, îşi pierd nemurirea sub talpă de iad. Minciuna rostită spre mulţi, spre puţini, ca încă să poată ascunde trecute-ntâmplări, ori faptele care-s făcute de drept, de cei ce putere de-a fi cum au spus nu-şi găsesc, blestem fără moarte neamul întreg acum îl cuprinde. Zile puţine mai sunt. Îndreptare se poate la cei ce renunţă, căci ziua în care, ce au li se ia, deja se presimte.
Sunt timpuri grele, de luptă şi moarte. La unii, destinul, încă se poate întoarce, în matca firească. În timpul de mâine forţări vor fi multe. Mai marii credinţei se vor arăta cei care nu cred în nimic. Forţa-vor aceştia, pe cei cu credinţă, să lupte-mpotriva acelor ca ei. Pe cei care se vor arăta iubitori de Adevăr îi vor ponegri tocmai cei care vor fi salvaţi de ponegriţi, ca atunci când zorii vremurilor noi, zorii de înseninări, vor lua apusului de înnegurări, sfârşitului de vremuri vechi, vremurile de acum, ponegritorii să le fie alături, mânaţi în adevărata credinţă de singurătatea şi despărţirea de cei în care s-au tot încrezut, dar care i-au lăsat să bâjbâie în noaptea trecerii pe marginea abisurilor negre.
Este timpul, pentru cei care pot să uite de lumeştile lor gânduri, realităţi şi avuţii, să caute treceri prin urechi de ac şi îngenuncheri nu în faţa fluturătorilor de steaguri sau a mai marilor vremelnici, ori a puterii pumnului, a cuvântului înjositor în către alţii, ci a Dreptăţii şi a adevărului. Împreunări înălţătoare se pot face, întoarceri la vorbe spuse şi promise, fără de mândrie, spre izbăvire de păcate, şi astea se pot face. Iar zilele în care încă nevinovaţii mai suferă şi vor suferi mai mult, mai greu, se pot număra. Mult nu mai este, doar cei care vorbesc fără a avea habar, cred că e mult. Dar nici puţin nu este, doar cei care vorbesc fiind temători, cred că e puţin. Este atât cât trebuie ca cei aleşi să se arate aleşi, cei care încă nu se cred aleşi să treacă prin focurile care să-i convingă, iar cei care se tem că sunt aleşi să bată pragul suferinţelor pentru a nu se mai putea opune. Şi este timp pentru ca cei care trebuie să moară, să moară, cei care trebuie să decadă, să cadă cu totul în decăderea pe care singuri şi-au ales-o. Nu sunt ani... sunt doar zile... E timpul căutării căii...

duminică, 22 iulie 2012

Ceruri, îmbrăţişa-vei

-Care-i drumul de pe care vii? Te întreb eu, ştiindu-ţi întrebarea pe care ţi-o puneai, la ceas de taină şi căutare a unui drum, când putere-ţi găseai să nu te laşi pradă împăcării cu ceea ce alţii te-au vrut şi te vor de-a pururea şi pentru toteauna, cu ceea ce trăiai şi credeai că-ţi este dat să trăieşti pe totdeauna...
-Care-i drumul pe care ar fi trebuit să mergi? Îţi aud şi-n vis întrebarea care te-a măcinat de atâtea ori, când s-au prăbuşit podurile drumurilor şi a trebuit să te întorci în ţarcul din care ai evadat, sub paza unor lupi negri ce trebuiau să-ţi sfâşie paşii înainte de a se face...
-Care-i sensul drumul ce-l bat, plecând şi obosind înainte de a-l înfăptui mai mult decât a-l porni? De-atâtea ori răspunsurile despre viaţa de acum se opresc în această întrebare. Încă se opresc în această întrebare, chiar dacă ştii că false adevăruri te aduc sub semnul ei.
De mai de mult, de când numele ni-l dăduseră păsările Cerurilor senine şi susurul izvoarelor cristaline în care stelele îşi oglindeau bucuria de a privi drumuri fără ocolişuri şi urcuşuri odihnitoare, ştiam, ştiai, că va veni vremea în care se vor găsi risipitorii de viaţă, destin şi timp, cei care ceasuri de moarte vor trăi, doar pentru a şti că voia lor se face, temători că voia Celor fără de umbră se va împlini. Ce azi pare unora poveste, mie îmi este amintire. Şi-mi amintesc, dincolo de ceea ce a fost, tot ceea ce va fi. Din tot ceea ce alţii îi spun închipuire, alţii dorinţă iar alţii nesăbuinţă, cuvântul stă în vârful gândului şi, acum când nu poţi, deşi tu crezi că nu vrei, îl las pentru a fi pentru totdea-una, redându-i puterea legământului care nu lasă vieţii de azi liniştea de a fi trecut în amânare, nu mai lasă de la sine, avânduşi, înspre viitor, alte orizonturi.
Cu-n nume doar se mai poate merge spre vremuri noi, altfel nu-şi vrea timpul vechi nici sens nici urmare. Săbii de foc vor veni să taie ori rădăcina trecutului din care ai apărut, ori vârful ce urcător poate fi de nu se va strivi.
Răspuns sunt cu toate cuvintele şi faptele care se văd ori nu se văd, cu cele ce le ştii ori încă nu le ştii. Sunt adevărul care există şi pentru toate adevărurile sunt zicătorul care le va arăta fără crâcnire, oricui i-au fost ascunse, oricui a fost să fie altceva decât era de le ştia, oricui s-ar mai vrea necunoscător din teama de a se recunoaşte pe sine călcătorul propriilor vorbe.
Din inconştienţa curajului care ridică gândul la rang de vorbe şi vorbele la rang de cuvânt scris, răspunsurile îţi vor veni şi chiar dacă se vor coborî pe fundul mărilor corăbiile, ori se vor dărâma castelele de nisip, vei îmbrăţişa Cerul spre care drumul ni-i dat. Eu timpului nu-i sunt slujitor... Trecerea lui este doar o amăgire pentru frica pe care încă o porţi ca haină ce ţi-ai îmbrăcat-o, ca ascunzătoare în care lâncezeşti sperând că vremuri altfel pot amâna ceea ce ţi-ai vrut să-mi fii, asemenea timpurilor de la început, de care ai mai fugit, năpădită de haotice porniri, împinsă de hrăpăreţe cuvinte prin care ţi se promitea şi Cerul şi Pământul, fără să faci deosibiri, căci nicicând nu ţi-a fost promisă Lumina în care să le vezi.
Întrebări poţi găsi pentru oricare faptă, răspunsul va fremăta şi te vei zvârcoli până ce vei vrea să ştii, până ce vei cunoaşte cine îţi este frate şi cine îţi este mamă. Şi vei şti unde ţi-au fost ascunse rosturile şi cum au fost încurcate iţele pe care le-am descurcat, eu, de unul singur, sau cu tine împreună, fără a lăsa în urmă fire rupte sau noduri tăiate.
Drumurile sunt drumuri, cărările sunt cărări. La drumul mare ies totdeauna hoţii, cărările se pot opri în desişuri sau pe marginea prăpăstiilor. De pe drum spre glorii vii, hoţi fără scrupule s-au folosit de tânguirea ce le-a lăsat timp să fure ceea ce le lipsea. Doar că, prin timpuri şi vremuri, mi-ai lăsat spre a-ţi reda, crâmpeie care pot reface întregul şi elibera din ascunzătorile lor, chipul cel adevărat.
Sub acelaşi nume, sub acelaşi însemn, drumul cel nou, pe care cea care ai fost făcută să fii, îl neagă, cea care eşti îl caută. Gândurile mele te ştiu, vorbele mele te cunosc, cuvintele mele te vor reîntrupa din raze de soare şi susur de ape, din adieri de vânt şi din boabe de rouă, iar Cerurile te vor reînsufleţi în iarăşi întâia noastră zi şi întâia noastră noapte, în care tot ceea ce a trecut ţi-a fost va pieri, tot ceea ce trecut mi-a fost se va şti alăturat trecutului tău, tot ceea ce trecut ne-a fost se va redefini şi restul va fi doar urmare a ceea ce vom fi, aşa cum e dat, aşa cum nu se vrea, aşa cum se va rostui ca împlinire de viaţă, de rost, de legământ şi va fi poveste pentru cei care vor vrea să afle un adevăr din adevărurile lumii. Poveste despre cum reînvăţai să îmbrăţişezi Cerurile şi cum readuceai viaţa ta, viaţa mea şi adevărul vieţii în firescul vad al vremurilor viitoare.

sâmbătă, 21 iulie 2012

Tremurătoarele-mi înţelesuri

Se va fi-ntâmplat cândva, vor spune vremurile viitoare despre timpurile de acum, despre faptele necunoscutului pe care noi spunem acum, venind dinspre ieri, că îl trăim. Mâine, când vom desluşi o realitate, necunoscutul se va lăsa cuprins de propriul necuprins astfel că iluziile se vor iluziona cu propriul neînţeles. Doar când fapta îşi lasă urmarea a fi realitate incontestabilă, pasul nu mai are cum se împământenească altfel.
Am aşteptat spuneam cândva, pradă lăsându-mă trăirii zvârcolirii de om. De aş şti... spuneam! Şi ziua devenea absurd de nesfârşită, încercând să-şi caute prelungirea în noaptea de care voia să mă păgubească. De n-ai cunoaşte... îmi şopteau ochii încercând să mă convingă de a pleca de Aici, Acolo, în întâmpinarea adevărulului, a clipei în care şoaptele timidităţii se vor fi fost dătătoare de pravilă şi însemn.
De ce tu? De ce tocmai tu? De ce aşa? De ce tocmai aşa? De ce acum? De ce tocmai acum?... Întrebările lui ieri, întrebările de azi. Aceleaşi întrebări ce de atâtea ori mi s-au pus şi au rămas mereu fără răspunsuri date dar mereu lăsate semn de neam înainte mergători. Ceea ce nu se ştie încă nu vrea să se ştie. Mult mai departe de totdeauna, totdeauna spre etern, totdeauna spre continuu... paşii n-au fost nicicând întâmplători.
Sub sabie trebuia să-mi fie capul jos, dorit de cei ce nu-l tăiau pe cel plecat în faţa lor. Dinainte de a fi alungat cel prea de sine mândru în umbra tenebrelor, veghetorul adevărului şi dreptăţii era oricând gata spre a reda înţelesurilor vadul pe care să curgă şi nu să se îmbuibe în mlăştinire, să nu fie pus la remorca poftitorilor.
Sub sabie şi sub pedeapsă s-ar vrea şi acum să fiu ştiut pentru netăcerea-mi ce dă fiori doar la amintirea ştiutelor fapte. Se vrea şi se încearcă, pornirile se strivesc într-o necunoscută înfrânare. Dar urechile-mi aud vorbele izvorâte din neputinţa de a mă şti retezat... “Mai pleacă-ţi capul, că de nu tot ţi-l vor reteza”!...
Cât încă sabia e văzută ca tăietoare şi vărsătoare de sânge, mulţi vor spune asta, mulţi vor auzi asta. Şi o vor auzi de la cei care, cumva, cândva, se vor trezi ei, căutând să mai poată avea un strop de timp pentru a nu pleca din lume aşa cum trec frunzele îngropate de zăpadă. Atunci vor înţelege şi ei că acolo unde nu este cap, trupul foloseşte picioarele ca să-şi arate înălţimea.
Cel care pe sine se vede ca model şi pe sine se crede deasupra tuturor, înălţime doreşte a arăta că-i este propria statură, mai mult decât este modelul de om. Şi de-aceea mereu stă cu capul ridicat, din teama de a nu fi altcineva care să vadă alt orizont, alt răsărit sau alt apus. Şi nicicând nu va recunoaşte altceva, altfel, alcumva. În el şi din el sunt toate rosturile, înţelesurile şi adevărurile, dreptul de a nesocoti diferenţa şi deosebirea, dreptul de a lovi, despărţi, dezbina. E capul ce crede că nicicui, nici adevărului sau drepătăţii nu se poate pleca, pentru că nu există nici un alt adevăr, nici o altă dreptate care să nu fie aşa cum o vrea.
Dumnezeu există în fiecare dintre noi! Doar atât de se înţelege, oamenii ajung să-şi creadă statura ca cea mai înaltă, puterea cea mai mare, gândirea cea mai adevărată. Chiar dacă Dumnezeu există în fiecare, nimeni nu este Dumnezeu, nimeni nu poate să fie împlinitorul vrerii sale, fără voia sa.
Omul orice poate să facă, orice poate să gândească. Şi mai poate să vorbească şi fără să stea pe gânduri, să nu caute vorba care place, temător de cum este văzut, cum este înţeles, cum să se facă plăcut şi admirat. Adevăruri mari poate rosti fără să stea pe gânduri, dar teama că poate greşi nu şi-o ascunde, ba, mai mult o grăieşte. Poate că ajunge cu fruntea deasupra norilor şi privirea să-i cuprindă întregul Pământ, însă tot se întreabă de nu e cineva care cu privirea cuprinde şi norii sau chiar mai mult decât atât. Tocmai de aceea ştie că vorbele lui nu sunt sfaturi, ca ale celor ce-şi văd statura impunătoare ci sunt idei pe care cei ce-l ascultă le poate ignora, desconsidera, contrazice, dezvolta, sau însuşi. Ca să poată cuprinde Pământul, capul şi-l pleacă, ştiut fiindu-i că nu i-ar fi de nici un folos dacă stă să privească doar apusul sau răsăritul stelelor, prin întuneric...
De sabia omului nu mă tem. El o ridică, el o coboară. Sabia omului de-i ridicată, celui ce o ridică îi este dat să lovească şi în el şi de ea să piară, căci nici o sabie nu se opreşte din a tăia, făcută fiind să se nărăvească.
De m-ar face cineva să pier de sabia lui, ştiu că n-am să pier. Doar mor, însă nu pier. Chiar de capul ar fi să mi-l taie...
O sabie doar, o sabie altfel, caută privirile înainte de a şti cine le are şi unde se vrea cel ce le are. Iar când le găseşte privind înspre ceea ce pentru nimeni nu există, de cuviinţă găseşte că dacă spre alţii nu sunt îndreptate, doar spre Ceruri totdeauna, ori, de cele mai multe ori, spre Adâncuri, gârbovind şi scurtând văzul şi mersul ceului ce şi le ţine prea mândre şi prea neştiutoare a lungului nasului.
Nu-mi este teamă de sabia oamenilor, nici de secure, nici de topor. Nu-mi este teamă doar pentru că privesc fără ruşinare spre urma paşilor fiecăruia, fără a mă întreba de unde vine. De mă întreabă de vorbă, pot spune despre unde vrea să meargă, niciodată însă de cum merge, poate doar de cum trebuie să meargă
Iar de mai spun una-alta, mie, înainte de a spune altora, le spun. Căci primul sunt cel care trebuie să încerce, primul care să uite a-şi pune dorinţa mai presus de dor, primul care să nu vadă drumul ca ajuns la capăt şi nu doar ocolit, din necesitatea de a fi întărit spre a nu se prăbuşi niciodată. Şi primul care să nu se îndoiască de ceea ce este dat şi că aşa trebuie să fie, fiind dat, nu căutat...
Oamenii preferă securea, sabia, pumnul şi faptele prin care să pedepsească ei, uitând că Dumnezeu e în fiecare dintre ei, doar ei se lipsesc de el... Doar atunci când pedeapsa dată altora o simt ei îşi aduc aminte... Câteodată, de cele mai multe ori, nu mai pot fi nimic şi-şi vor ei înşişi capul căzut... E ultima dorinţă ce, atunci când crede de cuviinţă, Dumnezeu le-o împlineşte.
Stau şi privesc spre Cer şi spre Pământ... Un cap deja s-a rostogolit... Ochii-i s-au umplut de colb, dar îi recunosc privirea potrivnică, crezută, de sine, nicicând greşită...

vineri, 20 iulie 2012

Seară ultimă în lumea voastră [4]

- Înainte de a muri, oamenii realizează că totul a fost un vis şi că, de fapt, nimic nu a fost real. În viaţa lor, şi bucuriile şi tristeţile sunt împărţite, cam în aceeaşi măsură, în echilibru. Necazurile şi suferinţele au o intensitate mai mare, afectează mult mai mult şi mai profund, de aceea viaţa pare grea. Acesta-i motivul pentru care oamenii se satură de viaţă. Ei se tem de ei înşişi, fug de necazuri sau se îneacă în ele, îşi irosesc timpul şi uită de părţile frumoase ale acestui vis. Există iluzii care-i fac fericiţi, mai bine spus că imită fericirea, e adevărat. Dar ce fac ei, ce simt nu este sentimentul profund, este doar ca o încercare de a prinde în mâini o umbră, o himeră. Visul din somn nu se compară cu realitatea. Aşa cum dimineaţa se trezesc realizând că au visat, aşa şi după moarte îşi dau seama de realitatea adevărată. Şi cum viaţa li se pare grea, ca un coşmar, în clipa în care sufletele lor se trezesc trăiesc cu adevărat fericirea, bucuria că nimic nu a fost adevărat.
- Atunci de ce trăiesc oamenii pe Pământ ? Care este rolul acestei vieţi?
Din nou tăcere... Apăsător... Vocea-i devenise iarăşi grea, parcă foarte obosită. Vorbise rar, cu pauze lungi, din ce în ce mai lungi.
-Este un vis în care oamenii sunt aşa cum le este sufletul. Este dreptul lor de a visa. Căci Dumnezeu dă omului minte după sufletul său.
-De ce nu pot avea toţi un vis minunat?
-Ba da, însă trebuie să şi-o dorească cu adevărat. Totul depinde de ei. Însă oamenii intră într-o horă a ielelor şi uită că visul de a trăi are o menire a sa: redescoperirea propriei persoane. Dar oamenii nu reuşesc să parcurgă acest drum pentru că sunt prinşi de acest joc, de această vrajă şi uită mai tot timpul de ei. Tot ce se vede aici sunt imagini create de propriul lor suflet. Nimic nu-i real, este o realitate care se mărgineşte la percepţii care, de multe ori, de nimic real nu ţin cont.
-Pământul este tărâmul viselor? Aici se împletesc iluziile, aici încep… aici se termină?
-Dar eu... eu de ce sunt obligat să rămân? De ce nu iei seama de visele mele care nu mai există? De ce nu vrei să împlineşti legea? Spui că sunt conştient şi totuşi... Eu ce să fac? Cât să aştept, în zadar, o clipă care să nu vină?
-Ţi-ai ales drumul, ţi-ai ales calea. Poţi să faci ce vrei... Dar poţi să spui că ai ajuns la momentul spui că le-ai făcut pe toate câte ştii că le ai de făcut? Câte nerespectate, câte nefăcute poţi să duci înapoi, purtându-le, ca pe o cruce, în spate? Te uită în jurul tău? Ce-ai promis în Ceruri, ce-ai promis pe Pământ... Te simţi în stare să devii dintr-odată un om care nu-şi ţine cuvântul şi, în acelaşi timp un spirit care s-a cerut în misiune, înainte de vreme pentru a decade? Te uită şi numără... Vezi? 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7... ochii sunt spre tine ţiniţi, drumul spre tine merge, tu către ce ţinteşti ... Poţi să fii tu cel care le fură visul? Să fii cel care, din egoism, îi condamnă pe alţii la coşmar? Ce vrei să faci din Legământul vechi şi din ceea ce ai Jurat? Trădezi?
Tac... e singura mea şansă...
-Priveşte... dacă vrei numeşte tu... Şi mai priveşte... 1, 2, 3... Pentru ce, pentru cine vrei să îi laşi prădătorilor... Şi priveşte sus... Oare cât să aştepte?
-Pleacă de vrei, dar nu te poţi întoarce Acasă. Sau de vrei poţi să bântui cum bântuie atâţia... A fost ultima ta seară care este aşa cum au fost atâtea. Noaptea următoare este altfel... Pleacă, ai şansa ca să măsluieşti altfelul ce ţi-l ştiai când te-ai vrut, printre puţinii, să mergi înspre trecut ca să vii la pas în timpul prezent, viitorul celor de aici... Fii ceea ce ai vrut sau... vinde-te!
Lumânarea aproape că se stinge. Mă simt cuprins de melancolie când văd scânteia care încearcă să ţină piept întunericului. Abia acum înţeleg că viaţa este, într-adevăr, doar un vis, că tot ce se întâmplă este o iluzie: suferinţele, dezamăgirile, totul, chiar şi dragostea.
Zâmbesc ironic... „Nu iubesc, ci-mi place să cred asta? Nu sufăr, ci, pur şi simplu, nu accept deziluzia?”.
Cât timp a trecut? Se arată zorii... Nu, n-am adormit, mai repede m-au copleşit gandurile. Privirile-mi caută silueta ce o ştiam în faţa mea. Ciudat! Nu mai este acolo şi nici măcar nu am auzit când a plecat. Probabil n-a vrut să mă tulbure, să mă trezească din tăcere. Poate chiar nu-i aşa de rea, poate chiar nici nu-i aşa urâtă… Oamenii nu ştiu că este un înger... A stat atâta timp în faţa mea şi nici măcar nu i-am văzut chipul. Chiar îmi amintesc foarte vag de umbra ei şi tot ce-am discutat… abia îmi amintesc. Să fi fost un vis?
Lumânarea abia mai pâlpâie. O văd agitându-şi disperată flacăra din ce în ce mai mică. S-a oprit, s-a făcut mai mare, se stinge încet. Un fir subţire de fum se ridică împrăştiindu-se în dreptul ferestrei. Privesc uimit cum se topeşte chiar şi lumina în zorii care deja pot fi văzuţi de toţi. Curând avea să se lumineze.
Nu se mai vede fumul, iar ceara rămasă urmează să o curăţ şi să o arunc. Cine o să-şi mai amintească de ea? O altă lumânare îi va lua locul în sfeşnic şi va lumina o altă noapte, iar în zori va avea acelaşi sfârşit.
Da, într-adevăr! Am înţeles.
Flacăra lumânării a fost întrupată într-un ghem de ceară ce şi-a trăit iluziile o noapte, până când zorii au trezit-o.
Flacăra a fost şi ea un vis... un vis al luminii. Măine noapte pot aprinde o altă lumânare, un alt vis... Acum ştiu că nu este la fel ca al celei care s-a stins. Altora însă se poate să le pară că este la fel...

Seară ultimă în lumea voastră [3]

-Oamenii, ca tu să îi trezeşti, trebuie să trăiască un vis, oricare ori unul anume?
Mişcarea capului îmi încuviinţează ideea. Vocea-i grea, obosită, de la început, era acum, în ciuda cuvintelor rostite, asemenenea cu a unui bătrân înţelept, încărcat de ani şi obosit.
-Unii au un vis minunat. De ce îi trezeşti mai devreme?
-E un vis minunat, dar nu este visul lor. Ei trăiesc într-o iluzie. Fiecărui om îi este dat, sortit, un anume vis. Acel vis, de nu-şi caută altul, îi lasă pe drumul pe care s-au pornit. Şi atunci visează atât cât trebuie să viseze. Însă ei preferă să-şi facă un alt vis, aleg liber fuga din calea proprie. De fapt ei fură şi din visul altora. Furtul l-au învăţat oamenii de când sunt oameni şi se pedepseşte la fel. Furtul, furtul de destin, minciuna, trădarea şi crima nu au nimic de a face cu obiceiul de acasă. Oamenii, totodată, nu sunt conştienţi că visează. Sunt puţini conştienţi, într-o mică măsură şi ei, că visează şi-şi lasă visul să fie aşa cum este el să fie, bucurându-i mai mult decât adevărul.
-Dacă sunt atâţia inconştienţi... se cred nemuritori şi nu se tem de tine... Dar i-am văzut şi îi văd că se ascund în întuneric de frică de tine. Le este totuşi frică de venirea-ţi în căutarea lor. Spun că nu se tem, dar...
-Teama, încercarea de a se ascunde, le mai dă o iluzie. Ei cred că nu-i găsesc, cred că pot scăpa de mine. Cred că astfel pot trăi mai mult, atât cât îşi doresc. Unii, care cred că au găsit o cale prin care pot să nu îi văd, încearcă să se ascundă sub o altă haină, sub un chip un chip cioplit cu vorbe mari şi poleit cu o culoare ce se vrea luminoasă, îndemnând şi pe alţii pe calea unei altfel de treziri care nu are de-a face cu adevărul. Ei inventează adevăruri pe care să le folosească alţii care să mă atragă înspre ei. Chiar şi aşa, chiar dacă spre moarte îi atrag şi pe alţii, nici ei nu scapă, însă pentru ei este şi mai greu să tragă oblonul.
-Sunt conştienţi oamenii că vor muri... Atuci de ce se ascund?
-Oamenii trebuie să-şi trăiască tot visul, indiferent cum este, chiar şi dacă este un coşmar. Trebuie să trăiască atât cât le este dat, aşa cum le este dat. Nu trebuie să trăiască mai mult sau mai puţin. Nu ei trebuie să-şi aleagă clipa deşteptării. Eu nu îi ucid, eu vin când sufletele lor mă cheamă, pentru că se trezesc şi înţeleg că visul a luat sfârşit. Menirea mea este să le ascult che-marea. Trupurile se întorc în Pământul din care s-au ridicat. Sufletele trezite judecă visul trupurilor. În adâncul fiinţei umane îşi hotărăsc trupurile soarta iar sufletele nu totdeauna li se împotrivesc. Eu, ar fi bine să se ştie, ascult chemarea sufletelor şi nu cuvântul trupurilor.
-Deci nu pot alege... Oamenii ştiu că, oricât ar vrea să moară mai devreme, ori mai târziu, nu se poate? Totul se întâmplă doar când sufletul vrea sau când el se trezeşte şi cere să vii?
-Nu vor să ştie! Chiar şi atunci când omul îşi pune capăt zilelor, el îşi continuă visul de aici de pe Pământ. Spiritul lui, sufletul eliberat, umblă fără trup. Dacă îşi pierde sau alungă sufletul, rămâne, cât mai poate şi cum poate, să umble ca un trup bezmetic.
-Sufletul bântuie pe Pământ? Până când?
-Da, şi bântuie până când sufletul se trezeşte. Iar dacă trupul rămâne fără suflet, atât timp cât îi trebuie trupului să se batjocorească pe sine pentru faptele ce l-au făcut să se des-sufleţească.
-Aici, în această viaţă, am văzut oameni cu adevărat fericiţi, care, zic eu, merită să-şi continue visul. De ce ar vrea, cun poate, sufletul să se trezească?
-Într-o minge se poate ascunde o altă minge... Ce este iluzia într-o iluzie?
Trebuie să recunosc... m-a încuiat... Mai mult decât atât... Fericirea este doar o iluzie şi nu este trăită de suflet ci este o amăgire? Viaţa este un amestec de iluzii? Este un joc de oglinzi ce-şi pot schimba poziţiile?
-Dar am văzut oameni fericiţi...
-Oamenii îşi creează iluzia lor de fericire. O creează din amintiri sau din minciuni, dar ceea ce trăiesc ei nu este adevărata fericire.
A tăcut... Flacăra lumânării încă nu se hotărăşte să se ridice...
-Se poate să fi văzut un om fericit. Dar eşti sigur că trăia visul din plin?... Ai văzut un om al cărui suflet era aproape să se trezească. Dar sufletul, neliniştit şi agitat, avea nevoie de această iluzie, pentru a-şi continua visul.
E iarăşi linişte... Parcă o face intenţionat spre a-mi face nelămurirea-mi tot mai mare... Şi chiar cred că o face intenţionat. Mă priveşte în ochi şi-mi citeşte nelămurirea...
-Doar când mor sunt oamenii fericiţi?

joi, 19 iulie 2012

Seară ultimă în lumea voastră [2]

Lumânarea încă mai arde şi picăturile de ceară plâng durerea lumii... Uneori se leagănă, de parcă ar vrea să fugă, dar ceva o face să se întoarcă. Oare nu vrea să mă părăsească ori e ceva care o ţine? Sau e altceva, ceea ce eu nu pot să văd ori să simt, care o înfricoşează?
Caut peste tot, caut în umbre, caut în cutele umbrelor... Nimic nu simt, peste tot doar singurătate... Oare şi ea, flacăra lumânării este prinsă în joc?
-Intră! Uşa e deschisă...
Oare cui îi spun să intre... să fie...
Flacăra se ghemuieşte şi parcă lumina-i se înfige în pereţii de ceară. Văd lumânarea cum priveşte cu teamă spre uşa de intrare care se deschide cu un scârţâit pe care-l percep ca pe un urlet îndepărtat. Cu paşi grei se apropie o umbră neagră şi se opreşte în faţa mea. Singura-mi tovarăşă de noapte, lumânarea, pare că încearcă să-şi caute scăparea.
Caut cu privirea un chip... lumina palidă-mi dezvăluie doar o siluetă întunecată, un chip acoperit de o glugă lăsată pe faţă.
-În sfârşit, s-a hotărât să vii şi după mine... Mă bucur, şi ştii asta... şi ştii că te aşteptam...
Pare-se că vorbesc singur... Nici un răspuns, nici un gest... Doar umbra se mişca, mişcată de flacăra pâlpâindă.
-Sunt pregătit, ţi-am lăsat uşa deschisă... Lumânarea e aprinsă! La plecare, singura dorinţă îmi este... ştii, desigur.... să îmi plece sufletul călăuzit de lumina care plânge picături de ceară. Doar astea să fie lacrimi, căci nimeni altcineva nu vreau să fie trist... Şi ceara să acopere toate neadevărurile ce s-au spus despre mine şi să oprească de la vorbă pe toţi cei ce vor vrea a minţi despre viaţa mea...
Şi doar tăcere... O linişte care-mi topeşte vocea în întunericul ce ţine sub teroare pe toţi. Sunt împăcat cu mine, cu reuşitele şi nereuşitele vieţii. Mi-e vocea liniştită şi sigură.
Lumânarea arde tot pâlpâind, aruncând priviri temătoare. Spre mine şi spre silueta întunecată...
-Nu, nu te iau!
În sfârşit s-a spart liniştea ce nu îmi făcea deloc pe plac. Sunt prea sătul de tăcerea pereţilor cărora le-am vorbit de atâtea ori. Vocea grea, obosită, deloc înspăimântătoare, pentru mine, e o bucurie... Bucuria vorbei ce-mi este spusă...
-De ce? Doar nu ai venit pe la mine să stăm de poveşti? Le ştii oricum pe toate! Şi ştii că nu de ieri, de azi, te aştept. Ştii că poţi face acum, pentru mine, în felul în care îl ştiu şi îl ştii, un mare bine. Şi, un altfel de bine, aşa cum îl vor unii, pentru cei care îl vor...
-Chiar dacă aş fi venit să te iau, nu te-aş lua. Nu te-aş lua pentru că eşti pregătit. Şi pentru că eşti conştient de ceea ce ţi se întâmplă...
Încerc să înţeleg... Şi chiar nu înţeleg de ce se aşează în faţa mea, la masa de lemn ce-mi este bună la toate. O masă de brad, veche, pe care o ţin ca pe o zestre dată de vechii mei strămoşi, chiar dacă e de mine făcută, când îmi erau dragi îndeletniciri copilăreşti. Nu zice nimic, deşi vede că o privesc, o privesc şi încerc să-i zăresc chipul, trăsăturile feţei ascunsă sub glugă. Însă lumina lumânării este prea slabă şi abia de pot să desluşesc contururile. Hainele negre, parca prea negre mă fac să am sentimente şi trăiri contrarii.
-De ce veşmintele-ţi sunt aşa de negre?
-Negre?... nu, e doar negrul întunericului nopţii...
Întreb şi eu retoric, parcă dintr-odată sunt un necunoscător. Parcă îmi vine să întreb de ce când vine după cineva, ziua, nimeni nu vede venirea-i. Sau, dacă tot este Lumină, de ce oamenilor le este teamă... Dar la fel de bine îmi dau seama că aceste întrebări ar lăsa tăcerii teren... Oricum, e totuşi prea multă tăcere...
-De unde vii şi unde pleci? De când baţi acest drum către Pământ?
-De pretutindeni şi de nicăieri... Şi sunt tot pe drumuri de când omul a ales să trăiască în felul lui, dând înţeles propriu vieţii. Alegând asta a cerut să exist...
-Când vei înceta să mai exişti? Va înceta vreodată existenţa ta?
Iarăşi nu răspunde... Oftatul lung arată a oboseală... Ultimele cuvinte le-a rostit tot mai rar şi aproape şoptit.
-Unde îi duci pe oameni?
-Înapoi, înapoi, acolo de unde au venit.
-De ce înapoi?
-Aici, pe Pământ oamenii pleacă de acasă şi se întorc acasă. Rari sunt cei care pleacă şi nu se mai întorc. Aceia poară semnul Cerurilor; doar cei care poartă semnul Cerurilor nu au o casă pe Pământ. Sufletele pleacă de Acasă şi, pentru că nu vor să se întoarcă Acasă, trebuie să îi duc înapoi. Îi duc Acasă ca să li se poată elibera sufletul.
Înţeleg, dintr-odată mai mult decât am înţeles căutând răspunsuri...
-Pentru tine viaţa are un preţ mare?
-Un preţ enorm. Oamenii ţin mult la ea dar nu o preţuiesc deloc. Plâng după ea, cînd simt că se apropie de sfârşit, dar o dispreţuiesc, o batjocoresc înainte de a şti că sfârşitul dă semne! Viaţa e visul sufletului!
-Cum totuşi oamenii să înţeleagă această preţuire dacă tu eşti cel pe care îl cred că îi omoară?
-Ei asta cred, asta vor să creadă pentru că nu vor să se vadă pe ei ca proprii ucigaşi. Şi, pentru că n-ar şti cum să trimită sufletul acasă sau cum să nu-l înjosească, eu vin şi îi trezesc!
Atunci eu?... Mie de ce nu-mi acordă această şansă?
-Pe mine de ce nu vrei să mă trezeşti? Pe mine de ce mă pedepseşti?
-N-am să trezesc niciodată pe cei care nu au visat... Dar cum să trezesc pe cel care nu a adormit? Câţi oameni pot merge dormind?
-Sunt totuşi şi eu un om născut, un om născut ca toţi oamenii! Şi viaţa mea, adică visul meu, după cum spui tu, a început atunci...
-...şi încă nu s-a terminat...
-Ai spus că sunt pregătit, că sunt pregătit şi acesta este motiv că nu mă iei...
-Da! Şi nu-mi place să mă repet! Tu trăieşti şi încă nu te-ai apucat să visezi. Ţi-ai ales să vii ca să trăieşti şi nu să vii spre a adormi. Eşti aici pentru ai cerut să trăieşti înainte de vremuri, aici te las până îţi vine vremea cea adevărată a venirii. Poţi pleca atunci când singur vei putea să te întorci, eu te voi lua doar la împlinirea vremurilor tale adevărate.

miercuri, 18 iulie 2012

Redând înţelesului puteri

Te-ntrebi cine sunt? Oare de ce? Oare chiar ai nevoie de răspuns la această întrebare? Cât de mult ţi-ar fi de folos dacă ţi-ar fi dat să ştii răspunsul? Crezi oare că ţi-ai putea aminti viitorul dacă îmi ştii trecutul?
Până mai ieri era totul credibil. Mâine va fi totul posibil. Azi totul este incert. Azi, tot ceea ce s-a adunat ieri, se împarte. Acum totul se împarte la mult mai mult decât s-a crezut că se poate împărţi ceva. Acum până şi oamenii se împart. Împărţindu-se, întregi nu se mai pot fi nici măcar lor însuşi. S-au împărţit după timp trecut, după fapte făcute, după lucruri avute. Şi după chip şi asemănare, pe ceilalţi îi tot împart. Unii au drepturi, alţii au obligaţii, unii de toate, alţii nimic. Unii împart dreptatea, alţii caută să facă dreptate, iar unii suferă crunta nedreptate făcută de mereu alţii.
În zori de zi, drumul stă agăţat de lumină, aşezat pe întuneric. Drumul este muchie de timpuri, orizonturi şi universuri. Dinspre trecut se mai văd urme fumegânde, înspre viitor se poate deja să se vadă răsăritul stelelor. Mă suprapun muchiei spre a fi semn de hotar şi însemn în calendar. Îmi sunt prag spre împăcare cu un prezent fără sens, ce nu se lasă încă deturnat de la falsa-i pistă pe care a fost forţat să-mi ostenească destinul.
În zori de zi, privirile-ţi caută însemnele cerului care se lasă cuprins de dorinţa de a pătrunde dincolo de marginile universului ce-l defineşte muchia pe care înspre tine împinge capătul de drum, spre a-şi regăsi puterea de a înţelege rolul visului înzidit în soartă şi definit de destin. Marginile ferestrelor le simţi tremurând timide în aşteptarea emoţiilor pasului înnobilant de regăsire şi reîndumnezeire.
Pe muchia timpului, pe deasupra întunericului, încropind un fel de trecere altfel decât în sensul vremurilor, paşii de mers nu se caută căci îşi ştiu drumul şi sensul. Spre capăt de drum se merg singuri. La capăt de drum trăieşti aşteptare. La fel, cumva crezut, altfel simţit, tentaţie spre înţeles de mai devreme, consimţire de trăiri.
Te întrebi cum va fi? Oare de ce? Oare chiar ai nevoie de răspunsuri înainte de trăiri? Cât de mult ţi-ai mai lăsa clipa să devină împlinire? Eu nu mă mai întreb, oricâte aş şti. Îmi aştept clipa care deschide poarta cerului spre care drumul tău e acum în căutare.

marți, 17 iulie 2012

Seară ultimă în lumea voastră [1]

Cu capul sprijit pe mâini ascult paşii tăcuţi ai timpului. Întunericul s-a lăsat demult, pare-se că a trecut chiar şi de miezul nopţii. Am văzut stingându-se luminile, întunecându-se ferestrele. În liniştea întunericului am auzit oamenii care se încuiau în case, trăgând zăvoarele la uşi, lăsând singurătatea să se coboare asupra lor. Am văzut valuri de tristeţe şi nostalgie care coborau tot mai jos, până când am realizat că peste toţi, peste tot, tristeţea şi nostalgia era omniprezentă, nici de prin lumea nevie nu lipseşt. Foarfeca timpului a tăiat, cumva întâmplător, neştiut, punţi dintre oamneni şi cer, şi unii au plecat pe ultimul drum.
Pe fereastră mi-alunecă din când în când privirea... e pustie, doarme într-o linişte adâncă. Oamenii sunt închişi, s-au închis şi au stins luminile, ascunzându-şi existenţa cuprinşi de teama, de spaimă, de spaima teribilă care, şi astă seară, a coborât odată cu întunericul. Nimic nu tulbură tăcerea aceasta care mă lasă să mă îmbăt cu priviri pierdute în gol şi monologul gându-lui. Un calm profund şi o împăcare profundă simt că m-a cuprins şi mi-a cuprins sufletul. Ştiu că noaptea aceasta nu se va mai sfârşi, nici liniştea nu se va mai sparge vreodată... acum ascult pulsul timpului pe pragul ce, trecându-l, voi putea să ştiu şi pulsul vremurilor.
Timpul de încă acum, vremurile încă ale noastre... Omul trăieşte pentru ceva şi oricare ar fi el, are multe de făcut şi nicicând nu îşi găseşte timp pentru pregătirile de plecare din lumea aceasta. Niciodată nu este pregătit de plecare, mai degrabă îşi doreşte aici o viaţă veşnică, o viaţă fără de griji, îşi doreşte aici odihna... O odihnă pe care, aici, niciodată nu şi-o poate găsi. Nimeni nu s-a arătat că ar fi găsit-o... Nehotărît este omul... când este pus faşă în faţă cu plecarea, cu trecerea, oscilează. Nehotărârea este caracteristica omului, dintotdeauna, nehotărârea şi neputinţa de a fi stăpân pe propriile gânduri şi pe propriile dorinţe...
Întunericul, îmi dau seama, e greu... E timpul să aprind o lumânare...
Mă simt ca un rege prigonit care, ascuns de umbre învaţă să preţuiască şi să iubească lumina. Lumânarea picură ceara spre a-mi lumina privirea. Fiecare strop de ceară mă coboară tot mai mult în sufletul meu, mă călăuzeşte, pas cu pas, spre cele mai ascunse unghere. Trăiesc o stare inedită, o stare în care nu mai înţeleg nimic din ceea ce este în jurul meu... Credeam că oamenii nu sunt laşi, dar văd că au stins luminile şi s-au încuiat în întuneric de parcă se tem şi fug... de ce? De cine fug? De ce atâta fugă?
Fiecare dintre noi are un sfârşit. Oare de acest sfârşit fug oamenii? Fug de Moartea care colindă străzile după victimele ei? Se tem de clipa luminării şi propriei judecăţi atunci când lumina morţii le scoate în faţă toate faptele vieţii, toate gândurile în care au ucis?
Mie îmi e teamă să rostesc răspunsul, dar nu pot să mă mint. Da, oamenii de acest moment se tem, de teamă s-au supus întunericului. Când se lasă noaptea ei acceptă stăpânirea lui alungând ultimele licăriri de lumină, dovedindu-i ascultare, supunere, dar nu una conştientă, ci una hrănită cu spaimă şi groază. Nu se răzvrătesc, nu pun întrebări, nimic, nici o tresărire a personalităţii. Conştienţi de mersul lumii nu-şi fac reproşuri, nu se simt mulţumiţi, dar nici nu se revoltă. Se lasă coborâţi în absurd din teamă, dintr-o infinită şi inexplicabilă frică de sfârşit, de Moarte.
Trăim pe o tablă de şah. Şi joacă şah cei mai mari campioni care nu au parte, nici unul de victorie. Ajung mereu la remiză. Şi joacă şi tot joacă... alte piese jocul reîncepe... Aceiaşi jucători, marii campioni, Viaţa şi Moartea. Strategia jocului nici chiar ei, campionii, nu o ştiu de la început. Strategia are acelaşi nume, poate tocmai pentru a nu fi ştiută de dinainte şi se numeşte Destin. Strategia nu ţine cont de nimic, toate piesele de pe tabla de şah nu sunt decât marionete pe care le rostuieşte cu mare îndemânare. Şi jocul este perceptibil când la mutare este viaţa.
Moartea, tot în joacă, uneori din răzbunare, oricum, cu un scop bine ştiut, taie sforile, iar piesa căreia sforile îi sunt tăiate, omul în sine, pe Pământ, de probuşeşte rece şi gol. Pământul îi înghite trupul, apoi face alte păpuşi, piese noi pe tabla de şah, pioni cu şansa de a fi nebuni sau regi, le prinde în alte sfori, pe care le dă jocului de pe tablă, sorţii, în aşa fel încât jocul merge mai departe.
Lumânarea încă mai arde şi picăturile de ceară plâng durerea lumii... O privesc căutând un semn de întrebare... Eu, oare de care deget al destinului sunt prins? Şi cât mai am timp să joc pe scena vieţii?

luni, 16 iulie 2012

Răspunzător la întrebări

Dacă mă întreabă cineva cine sunt, trebuie să stau mult să mă gândesc. Şi mi-e mai uşor să spun “oricine”, şi mi-e mai uşor să spun că nu mai ştiu nici eu, că mi-am pierdut nu actele care îmi dădeau, pe aici, un fel de număr de control, numai bun de indexat în arhiva cu identităţi comune. Mai uşor spun că sunt un rătăcitor... aşa mă readuc aproape şi mă pot confunda cu sufletul meu care, de multe ori înzidit de gesturile prea aristocrate ale acestei lumi, refuză identificarea la post-controlul soldaţilor zeloşi pînă la refuz, care caută laude şi măriri, care ar fi în stare să pună sub pasul omului atât de mult exploziv ce chiar un munte ar dărâma, pentru a fi siguri că pot trage destinele pe drumurile lor, drumuri cu paşi mereu cadenţaţi.
Sunt un străin, un suflet rătăcit care ştia de unde vine, a-cum nici măcar asta nu mai ştie. Mai repede ştiu că merg spre tărâmul de care se tem aceia care spre acolo m-au împins. Ştiu, ştiu unde, ştiu când, dar prefer să spun că nu ştiu încotro mă duc. Am mers până acum aşa cum am mers... cât încă nu mă căutau patrulele de noapte şi cât informatorii nu se interesau de odihna zilelor, am mers uneori alergând, fără să obosesc... Dar când am văzut, la prima barieră, câtă învălmăşeală se cre-ase pentru că eu, necunoscut trecător, nu voiam să plătesc im-pozitul pe vise, a trebuit să urc versanţii abrupţi ai munţilor de ură, ca să pot să privesc, măcar pe furiş, razele Luminii. Abia acolo, pe crestele de pe care puteam să văd înainte şi să privesc înapoi, simţeam câte răni mi-au fost făcute chiar de cei care spuneau că sunt cei ce vin lângă mine spre a mă apăra, pentru ca rănile să mi se vindece... Iar unii chiar spuneau că vor să mi le vindece...
Au urcat destul, am şi coborât, ca să pot urca... M-au ostenit toate, dar cel mai tare m-au ostenit vorbele acelea care ţineau morţiş să-mi arate că nu sunt cel ce sunt ci sunt cel ce-mi spun ei că aş fi. M-a ostenit şi mai tare durerea pentru toţi aceşti clevetitori ce nu-şi vor putea privi în ochi nici copiii, nici nepoţii, nici strănepoţii, căci vor şti că faptele şi vorbele lor s-au întors la tot ce sunt, lumeşte, sânge din sângele lor. Şi, da, îmi doresc măcar o noapte în care să nu mai simt osteneala. Îmi doresc o noapte în care să urc spre Ceruri vegheat de raza de Lumină ce trece prin fereastra privirilor îngerilor, caldă şi lină, ca să uit de tresărirea inimii încercată de temeri.
Nu-mi trebuie un pat, ci doar pământul unei odăi mici, pe care să-mi pot simţi trupul neîmpietrit de veghea continuă a grijii pentru mîine, de plânsul copiilor uitaţi de oamenii ce îi au doar pe ai lor, acesta fiindu-le motiv pentru a nu se întreba de n-au cumva vinovăţie la moartea sufletelor părinţilor celor uitaţi.
Ştiu şi eu, n-am uitat, că oamenilor le era dat să se vegheze unii pe alţii, să trăiască sub semnul creator al celui ca unul singur, deşi de toţi văzuţi ca doi. Ştiu şi ştiu că nimeni nu mi-a putut schimba menirea, ci doar i-a pus piedici. Acum însă ştiu pe cei ce menirii îi pun piedici, că pentru a şti că este împiedicată, pe urmele mele stau cîteva legiuni înhăitate de câţiva nelegiuţi care se tem că neînsingurat aş avea nu doar curajul ci şi puterea să ridic în calea lor munţi cu crestele pierdute în înălţimea cerului şi ar trebui să facă întoarsă calea spre cei care i-au arvunit cu preţul sufletului meu, dar n-ar fi plătiţi ci pedepsiţi... Îmi doresc însă, cu toate câte ştiu, la ceas de taină să mă pot arăta în fapte, să pot să deapăn povestea pe care cine trebuie să o spună şi altora, ce nevoie au să ştie că nu trebuie să stea în genunchi, şi apoi să adorm ascultând povestea faptelor împreună, de demult sau chiar abia trecute, sau de a doua zi fapte împreună, ca eu să nu mai fiu învinovăţit de altceva decât de adevăr.
Nu mi-e greu să las să se ştie încotro merg. Mi-e dor de acea noapte care m-ar face să merg acolo, uitând de tot ceea ce a fost, pentru că, ştiindu-mi numele pe care să-l spun tuturor, nume ce mi-a fost de atâtea ori rostit, în graiuri şi spuse de peste tot, n-aş mai avea motiv să-mi aduc aminte căutarea de om ori rătăcirea ca suflet. O noapte care să-mi ia osteneala şi să o prefacă în puterea de a merge mai departe, sărăcit de singurătate, sărăcit de multele întrebări, îmbogăţit de dorinţa împlinirii desăvărşirii şi de aflarea adevărului ce, pe aici, prin ceea ce suntem, nu se lasă întru totul cunoscut...
Dar oare unde este seara în care uşa să mi se deschidă fără a mă auzi întrebat de nume şi de fapte care se vor judecate, pentru găsirea motivului de a mi se arăta pragul pe care să nu-l trec? Şi oare cine va fi cel care va deschide uşa fără a-şi arăta flacăra arsurii trimisă spre nicidecum arătosul meu trup, ostenit şi prăfuit pe hainele-i ponosite de atîtea furtuni?

duminică, 15 iulie 2012

Nicicând singurătăţii

De vieţi şi vieţi, de ani şi ani, mă ştiu şi Cerurile şi Pământurile că am fost mereu potrivnic singurătăţii. Am luptat cu oamenii şi am luptat cu umbrele ce îşi aruncau săgeţile sau tentaculele otrăvite asupra omului ca trup sau suflet. Am luptat chiar şi cu cei care s-au otrăvit cu înfumuarea singurătăţii, luând asupră-mi blamul aruncat ca mare încercare de a se scuza pentru greşelile viitoare. Şi-n de demultele vremuri, dar şi-n cele de acum timpuri s-a şi recunoscut că de a fost greu sau rău momentul, ceea ce a urmat a fost scăpat de cel mai adevărat rău. Iar ceea ce încă nu s-a văzut timp destul voi avea ca să privesc demonstraţia.
Când fugeau toţi, în toate părţile, înfricoşaţi de apele ce potopeau în cale totul, primii ce şi-au găsit sfârşitul, împotriva a ceea ce credeau, fugind de nu-şi vedeau urmele, au fost tocmai însinguraţii, căci neputând să aibă pe nimeni care să le spună că înainte nu este doar ceea ce văd în faţa ochilor, s-au aruncat direct în apele năvalnice. Şi-mi mai amintesc că, atunci când focurile pârjolitoare se coborâseră asupra oamenilor, acei ce singuri fiind, s-au arătat primii flăcărilor mistuitoare, au fost cuprinşi de flăcările curăţitoare ale relelor adunate şi, cu voie sau fără voie, bine chivernisite.
Acum, când s-au arătat toţi cei care caută să rupă realitatea datului omenesc, şi, cu miere pe buze, au început să vorbească, de parcă se simţeau în pielea celor care sunt ştiuţi ca plini de arginţi zornăitori, luminând cu poleielile pierzaniei gândul prea-măririi prin încrederea în sinele uitător a motivului însufleţirii, e tot mai grea lupta...
Precum în cer aşa şi pe Pământ, legat şi dat ce e în Ceruri, altfel nu este pe Pământ. E timpul de-a sta drept în faţa celor care judecă strâmb şi a răstălmăci răstămăcitele lor vorbe culese de prin bibliotecile întunecate de prea mult colbul necitirii. E timpul de a ne privi măcar visele în care nimeni nu se regăseşte singur, căci de înţelese nu sunt tărâmurile înalte, când omul se crede încrezător în unica-i părere, visul îi spune adevărul chiar fără a-i lăsa loc de întoarcere.
Se vrea singur omul sau doar fuge de oameni, îmbuibat de deşertăciunea chemării de a se arăta împotriva esenţei sale? Se vrea omul singur sau este împins pe calea aceasta de cei ce-l vor umil, la picioarele lor, ori se împinge singur fiind iubitor de laudele celor ce-i sugrumă dreptul de a se privi în oglindă? Îşi ştie omul puterea din singurătate înainte de a se şti în singurătate?
Îşi spune sau spune că niciodată nu este singur atunci când aici, pe Pământ ştie că nu îi mai este nici un om alături şi nesingurătatea şi-o găseşte acolo, sus, acolo unde toţi îşi au refugiu. Dar oare ştie omul că datul lui este ca acolo să ceară doar când ajunge să nu mai aibă pe nimeni fără de motiv sau cauză proprie? Că atunci când el se depărtează de ceea ce este Aici, ca ceea ce şi-a dorit Acolo să fie, nu de-a pururi este luat în grijă şi îi vin aproape tocmai cei care-l doresc singur? Căci nimic din ceea ce îl face să fie Om, fie bărbat, fie femeie, nu îl îndreptăţeşte a fi fugar de sine, nu îl îndreptăţeşte să se vrea şi să se ştie mai presus de spiritul ce a venit spre întruparea-i, căutându-şi vindecarea şi înălţarea.
Când lupte purtam pentru a alunga singurătatea, tocmai cu acei doritori de singurătate a omului dădeam lupte crâncene. Căci prielnice lor sunt gândurile oamenilor spre singurătate, potrivnice acelor care se arată când ajutorul de către om le este cerut. Şi, nelăsându-l singur, i se arată omului calea ce trebuie să o aibă pe drumul vieţii sale. Şi spre nemaidorinţa singurătăţii.
Când lanurile sunt întregi, sub vânturile timpului, grâul se apleacă, dar nu se frânge. Fir cu fir se ajută unul pe celălalt spre a nu se apleca şi îngropa în colb. Dar când un pai rămâne singur, pe o mirişte goală, o pală uşoară de vânt îl culcă şi îl rupe...
Dar omul... omul, în lumea în care toţi îşi doresc supuşi de mare cinste, e ceva mai mult decât acel pai de pe miriştea goală?
Fugind de sine, pe sine oare când se mai poate să se regăsească?
Singur fiind, orice ar fi omul, ceea ce caută nu găseşte, de cumva gândul ce-l mână spre singurătate nu îi este prins la remorca poftelor, la remorca ce-l duce şi coboară pe totdeauna. Şi chiar şi acela, în afară de a se duce în târg, tocmai pe sine vânzându-se sau dându-se, de sărăcie n-are scăpare, de mângâiere blândă niciodată n-are parte, sprijin sau ajutor când greutăţile îl apasă nu are de unde să primească, cu capul ridicat nu poate sta mereu, căci de nu i se găseşte ceva ce i-l apleacă, i se pune în spate acel ceva ce nu nimeni nu îl poate nega.
Şi fiind în singurătate, pentru a nu se arăta că s-a pornit pe un drum greşit, omul îşi adună altele, pe care ori le crede nevăzute, ori încercă să nu-i fie văzute, ori crede că nu sunt văzute. De la-nceputuri se vede că neavând cine să mai spună despre el şi despre faptele lui, omul se trimite ori spre mândrie, spre laudă întru deşertăciune, ori spre propria ponegrire. Şi ştiindu-l singur, aproape de el vin tocmai cei ce-i vânează neputinţa singurătăţii în corul de lăudători ce şi mai mult, tot mai mult spre aceeaşi cale-l mână. Crezându-i prieteni se duce şi se tot duce în marea bucurie a singurătăţii până când cei toţi de până atunci alături nu se mai zăresc, nu se mai ivesc, atunci când o vorbă bună sau un ajutor ar putea da lui, singuraticului îmbătat cândva de bucuria otrăvitoare a cuvintelor îndulcite doar la spus.
Tot ca durere a singurătăţii, de nu e acceptată fapta, cel care se crede fericit şi liniştit la umbra singurătăţii, vânat devine pentru cei ce ştiu cum şi când să-l facă să nu aibă cale de ieşire, pentru atunci sau pentru mai târziu. I se vrea doar calea de a se lăsa vânat, ori lehamite fiindu-i de sine calea pribegirii în sau din viaţă. Şi mai totdeauna se caută a se lăsa urme care să fie înţelese sau subînţelese, oricare ar fi fost realitatea. Din păcate chiar el, singuraticul deschide această poartă, căutând, şi motivând că nimic nu era gândit ca îndemn, ceea ce de fapt nu avea decât furând câteva clipe, de a se arăta ca fericire şi linişte în ochii tuturor. Căci cine poate spune totuşi adevărul cel adevărat când timpul revenirii în viaţă e dat să vină?
E însă curios că oricâte i s-ar întâmpla, omul, tocmai el, acela care stă şi rabdă, vrea să dea mereu vina pe alţii ce, crede el că-i schimbă echilibrul pe care şi l-a găsit cu renunţări şi abdicări de la toate; cum ar putea să vrea să accepte că prin simpla dorinţă s-a aruncat direct pe marginea drumului ce-l avea de mers?
E a toate cunoscător omul singur, dar tocmai de ce se lasă dus către singurătate nici măcar nu ştie. Dar ştie destul de bine să-şi aducă justificări, ştie destul de bine să nege până şi motivul pentru care a fost creeată perechea pe pământ. E prea mândru să piardă acea superioritate ce şi-o vrea faţă de chiar Dumnezeu. E mai simplu să devină erou. Chiar dacă devine un erou cu caracter de Lucifer!
Şi totuşi eu, l-aş întreba: Dar viaţa ştie pe unde-i trece?
De vieţi şi vieţi, de ani şi ani, mă ştiu şi Cerurile şi Pământurile că am fost mereu potrivnic şi voifi mereu potrivnic singurătăţii. Am luptat şi voi lupta cu oamenii şi am luptat şi voi lupta cu umbrele ce şi-au aruncatşivor vrea să arunce săgeţile sau tentaculele otrăvite asupra omului ca trup sau suflet. Am luptat şi voi lupta chiar şi cu cei care s-au otrăvit şi se vor otrăvi cu înfumurarea singurătăţii, luând asupră-mi blamul aruncat ca mare încercare de a se scuza pentru greşelile lor...

Cititori frecvenţi:

Google Followers: