marți, 18 decembrie 2012

Scrisoare la lumina lumânării [2]

Timpul trece! Eu nu-i simt trecerea, nici de ceasornicul ce bate ritmic nu ascult, dar se arată trecerea în lumânarea care, arzând, se face, prin picăturile de ceară ce cad, tot mai mică. Şi pentru mine, şi pentru tine, timpul trece, trece şi pentru cei ce spun că noi îmbătrânim...
Nu te întrista, nu te mira de ceea ce auzi că se spune, nu te mânia că auzi ceea ce se spune! Ţin unii atât de mult la oglinda în care se privesc... Le este oglinda de mai mare valoare decât plata pe care sunt în stare să o facă spre a-şi ridica un fel de statuie din vorbele celor ce-i laudă spre a fi la rândul lor lăudaţi. Şi, niciodată, să nu te miri de vei afla că sunt bine ştiutori ai propriilor treceri peste cumpene de ani dar, văzându-ţi neobosita căutare spre înalturi, se zbat să scornească, încăpăţânaţi, motive de a-ţi arăta că uşor eşti de învins, dacă voia li-i să fie ei învingători, că uşor eşti de supus, dacă vor să fie ei cei ce te supun, ori să te facă să joci cum ei cântă, dacă le va veni în gând să cânte şi să vadă de cumva cântecul lor este făcător de jucători pe sârmă ori de pas bătut pe loc. Să nu te miri că se arată mari ştiutori ai trecerilor tale peste cumpăna vremurilor în care stăteau cu ochii ţintiţi înspre neînsemnate detalii ale întâmplării de a fi ceea ce eşti şi acum.
N-a pierit niciodată întunericul fără ca lumina să-şi arate puterea de a da orizontului perspectivă şi adâncurilor umbra de care altfel, cei de-acolo, n-ar avea putinţa de a şti că doar înălţându-se pot înţelege cât de lung este drumul pe care alţii l-au tot mers şi tot atât de lung îl merg întorcându-se şi după ei, spre a-i duce acolo de unde se poate da valoare trăirilor altfel decât faptelor şi de unde faptele nu-s doar simple mişcări cu aceeaşi finalitate, ci, chiar şi atunci când mişcările sunt aceleaşi, finalul poate fi înălţare ori, de trăirile sunt lăsate să dormiteze, decădere. O lumânare e mai mult decât cea care dă lumina, căci ea lasă ceara acum să se picure spre a fi iarăşi mâine lumânare, şi a da iarăşi lumină. Lumânarea nu e vreascul, uscătura ce se arde şi-ntr-un maldăr de cenuşă se pierde pentru totdeauna, este altceva, ceva ce arde întunericul şi, totodată, dă măsură timpului.
Bucură-te, deci, nu te-ntrista, nu te mira de cele ce le spun unii cu jumătate de gură, alţii pe la colţuri, doar câte unii arătându-se, în fapte, vitejii de după războiul pe care mereu îl văd în oricare dintre clipele când nu stau la pândă să vâneze cocori când arşiţa soarelui îi adoarme ori când gerul năprasnic îi face să dea fuga în ascunzători umede şi întunecate, în care până şi văzul se strică de atâta pipăit, în care chiar şi pipăitul mai are esenţă doar după cum se simte moliciunea sau uscătura.
Când aud cum unii povestesc despre alţii, când le aud vorbele care le măsoară anii trecuţi, mă simt încălzit de o căldură ce este la fel doar când de acelaşi om se vorbeşte. Şi parcă o lumină se face în jurul tuturor cuvintelor. În lumina aceea eu văd alte cuvinte, care spun deodată două adevăruri şi care deschid larg porţile spre cunoaşterea celui care, despre altul vorbind, despre sine vorbeşte şi cuvintele rostite se aşează pe o pânză albă şi, punct cu punct, se colorează spre a devoala ceea ce de fapt rostitorul lor este, dincolo de chipul ce, de azi pe mâine, se schimbă, îmbătrânit de bătrâneţea dorită altuia, ceea ce este în gândul care mereu stă îndreptat, ca potrivnic, spre faptele altora.
Trece timpul! Unii spun că eu îmbătrânesc, unii spun că tu îmbătrâneşti, nu puţini sunt şi cei care spun că noi îmbătrânim. Ei spun, dar nu le trece prin cap cât de mult eu mi-aş dori să-mbătrânesc, sătul fiind de marile contradicţii ivite între cei ce mă cunosc şi cei ce nu mă cunosc. Ei spun, dar nu au habar că îmbătrânirea ce ţi-o tot doresc ţie se va lăsa mult şi bine aşteptată, că vor veni vremuri în care ei îşi vor întreba anii trecuţi despre cele de nefăcut făcute şi despre cele de făcut nefăcute, mânioşi pe faptul că toamna, în care deja ţie ţi-au făcut numărătoarea din urmă a rodului, era doar timpul în care sămânţa de rod bogat se pregătea pentru a se înrădăcina prin tine în eternitatea pe care doar cei împăcaţi cu Lumina Înalturilor o au ca însemn de destin.
Nu te mai mira, nu te mai întrista, bucură-te deci, şi te adună degrabă spre a face cele ce le ai de făcut, căci multe ţi-au rămas, şi cu cât mai devreme vom porni la drum, cu atât mai târziu va fi timpul în care ne vom lăsa amintirile să ne vorbească despre ceea ce acum unii spun că deja a trecut, timpul în care amintirile vor fi povestea pe care copiii, singurii care pot să nu se înşele, o vor lua-o ca pe o realitate pe care şi ei o pot trăi. Ţi-am cunoscut şi tinereţea trăirilor şi bucuria sufletului şi ştiu câte zile îţi întorc, vieţii tale, clipele pe care ţi le dăruieşti şi le dăruieşti, pline de zboruri şi vise spre totdeauna, spre mai departe, spre mai înalt, rostuitoare a adevărului veşnic.
Se trece, încet, încet, o altă lumânare, ca să-mi arate că timpul trece. Îi număr picăturile şi mă întreb de ce unii nu ştiu să îşi numere bătăile inimii, dar ştiu să privească spre trecutul din care ei fug de ei înşişi, ca şi cum ar fi murit înainte de a şti că vor muri, fără să fi înţeles că pasul pus în faţa pasului altuia nu ajută, ci împiedică, iar viitorul nu este doar un drum în continuarea celui din trecut, ci un altul, unul nou, în care punctul de plecare şi reper este prezentul şi mereu viitorul prezent, un tot în care fapta stă mână în mână cu cuvântul, iar cuvântul nu poate fi rod al gândului care nu îşi are şi simţire, ci al simţirii care se face înţeleasă şi prin gând.
Multe se vor întâmpla... O altă lumânare aprind, spre a-ţi putea spune că vei afla multe: ceea ce ştii, ceea ce nu ştii dar şi ceea ce se prea poate să nu vrei să ştii. Vorbe pe faţă şi fapte pe dos vor desţepeni bariera drumului ce-l ştii dar l-ai lăsat să aştepte ca să nu fie nicicui de mirare că ai ales să redevii tu, după multă muncă şi osteneală, spre a arăta altora că şi ei ar trebui să fie ei, iar ca răsplată ţi s-au întors vorbe nesăbuite şi fapte care se făceau cu osârdie spre a te opri tocmai sub malul din care curgeau, asemenea picăturilor de ceară din lumânare, pietre şi bolovani, şi chiar apele care adunau totul în calea lor, tulburate de furtunile ce se iveau prea des, din seninuri înşelătoare.
Îmbătrânind, unora nu le vine să creadă că oglinda din faţa lor le arată, fără măşti, farduri sau vorbe ticluite cu măsură cugetată, chipul ce şi-l poartă privirii celorlalţi şi lasă văzut oricând, oriunde, oricum. De-aceea îşi mai închipuie că pot să spună ceea ce vor să te facă să crezi şi în capcana acelor vorbe să cazi, spre a privi spre candela ce ei o aprind din când în când, ca spre un far călăuzitor. Iar dacă o vor lăsa-o stinsă, în aşteptare să stai, până-şi vor găsi timp de a veni spre tine şi a te duce, bâjbâind prin întuneric, acolo unde vor să-ţi fie locul. De-atâta închipuire nu pot să vadă lumina ta ce şi pe ei i-ar lumina, iar dacă cineva le mai spune câte ceva, suflu îngheţat caută să trimită înspre tine, spre a o stinge. De-atâta închipuire nu vor să accepte, nici în ruptul capului, că tu le vezi gândurile, că tu ştii ce ei vor ca tu să nu ştii...
La lumina lumânării văd multe, mult mai multe decât s-ar putea să se creadă ce se văd în lumina soarelui. Şi-ţi voi mai scrie cât va mai fi aprinsă. O voi stinge eu, când depărtarea de acum se va topi şi nevoie nu va mai fi să-ţi scriu, ştiindu-ţi pasul alături şi ştiindu-mă alături în mersul pe drumul luminat în alb, precum zăpada, curat, precum roua, şi urcător spre seninul crestelor semeţe, dar uşor la pas ca şi plutirea acvilei în înalturile cerului. Şi de-atunci despre toate vom vorbi şi le vom rândui, iar cei ce acum vorbesc se vor arăta ca privitori, păstrători ai neîmplinirii pe care şi-au făurit-o din trufie, din mândrie şi din uşurinţa cu care s-au vrut luminători fără lumină.

luni, 17 decembrie 2012

Scrisoare la lumina lumânării [1]

Dacă ceva mai rămăsese necunoscut, zi una după alta s-a arătat, spre ştiinţa şi cunoaşterea ta, spre înţelesul şi cunoaşterea mea. Poveste era altădată, acum un tot al existenţei se arată. Fără paşii noştri, fără nebunia altora, n-ar fi fost precum zăpada aşternută, ce poate fi văzută, ci doar ninsoare care se poate sau nu se poate să prefacă negrul pământului din bezna nopţii, în albul pur caree chiar şi umbrele din lumina lunii le arată la faţă.
S-a văzut de atâtea ori cât de greu suntem de urnit în a ne depărta unul de celălalt, că nimic nu ne poate rupe unul de celălalt, şi s-a văzut că orice adiere de vânt, chiar dacă nu la fel, pe amândoi, în acelaşi fel, ne mişcă.
Aidoma copacilor, s-a crezut că suntem uniţi prin coroane şi de aceea ştim la fel, vedem la fel, înţelegem la fel ceea ce cunoaştem într-un mod diferit, tu având rădăcinile tale, eu având rădăcinile mele. Şi aşa fiindu-le unora înţeles, vânturi s-au apucat să sufle, şi înspre mine să arunce picături de apă şi ace de gheaţă iar înspre tine nisip fierbinte ca, mai mult de a ne lua vederea, să ne şi întoarcă privirile în alte părţi, acolo unde se aşezaseră ei, suflătorii neobosiţi de frig din propriile trăiri ori de foc din vâlvătaiele aprinse în vreascuri şi uscături de aduceri aminte.
Foşnetul frunzelor l-au vrut ascultat, crezând, iarăşi, că frunză cu frunză şopteşte despre ceea ce vede în faţa ei şi aşa, fiecărei coroane îi este dată ştiinţa celor văzute de mine şi a celor văzute de tine. Ne-au tăiat frunzele ca şi cum ne-ar fi tăiar aripile, ne-au scuturat să vadă frunzele căzând, încrezători că, toamnă fiind, frunzele noastre mor, se scutură, şi le pot călca trecătorii ori cei care aşteaptau căderea oricărei frunze, cu picioarele curate ori pline de noroi. De-atâta aşteptare s-au apucat să ne caute tulpinele ascunse în frunzişul care este, până la pământ, coborâtor.
Şi-au crezut, şi cred, că stăm atât de aproape pentru că atunci când toţi stau adăpostiţi de vânt ori de ploi, tulpinile ni se-mpreună ori se-mbrăţişează spre a nu se rupe. În căutarea lor, ne-au rupt crengi, crezând că sunt lăstari, spre a ne dezgoli cât mai mult şi a putea pătrunde securea cât mai uşor la tulpini, de se vor gândi, ei sau alţii, să ni le taie... Încearcă şi acum, dar s-au cam săturat să nu înţeleagă de-i lăstăriş în jurul tulpinilor sau de-s crengile ce se apleacă până la pământ. Desişul lor, prea mare pentru ei, ori că văd crengi coborâtoare, ori lăstari urcători, îi lasă fără înţeles şi, de multe ori, fără pornirea de a mai căuta tulpinile.
Oricui nu vede, chiar şi celor ce văd, dar n-au ajuns să vadă totul, le era greu să creadă că suntem două tulpini unite prin rădăcină. E ceva ce nu se prea mai întâlneşte pentru că în lumea aceasta chiar şi copacii sunt egoişti şi dacă dintr-o rădăcină pleacă două tulpini, una pe alta vrea să se omoare, până ce una răzbeşte a urca mai sus şi a birui. Şi nici oamenii nu mai sunt ţiitori de aceleaşi rădăcini, în lumea a ceea ce se arată privirii şi se lasă atingerii, fraţi aşa cum se numesc, unii pe alţii încearcă să se lase în urmă, nicidecum să se ridice împreună.
Nici chiar nouă, după ce ne-am aflat unirea printr-o rădăcină, nu ne-a fost pe deplin înţeles şi încă acceptată această prea puţină coborâre a Cerurilor pe Pământ. Poate chiar această puţinătate să ne facă temători de înţeles şi căutători de alte drumuri ori cărări în lumea dezvelită de apă, de foc şi de pământul din care ne-am ridicat ca fiinţe şi ni s-a dat putinţa de a arăta că nu rădăcina din pământ trebuie să fie împreunătoare, ci împreunarea care arată şi dă înţeles rădăcinii unice pe care în Ceruri o avem?
Suntem copaci ce şi-au regăsit rădăcina când, după furtună, s-au privit a se şti câte crengi le sunt rupte şi cum se pot arăta soarelui. Şi-atunci s-au coborât sevele în tulpină, căutând să-şi afle izvorul din care vin spre a putea urca iarăşi în vârful ce scrutează zările, spre a-l urca sus şi tot mai sus. Suntem două tulpini ce prin rădăcină, unindu-se, pot fi, prin tine, de dimineaţă până înspre seară motiv de cutezanţă şi, prin mine, de seara până în următoarea dimineaţă, motiv de înălţare şi mers al drumului spre marile înălţimi, fără frica de geruri, de viscole, de furtuni sau de fulgerele ce pot arde, de nu-s dorite ca luminătoare de drum.
Acum înfurtunările altora, contra noastră, au dat, ţie spre ştiinţă, mie spre înţeles, întregul înalt din care eu cobor spre întregul ce nu se ridică singur, dar nimic nu-l poate mişca pe valuri şi-ntre care întreite legături sunt făcute, ca să facă un alt întreg care de oriunde ar fi privit, de jos sau de sus, din trecut ori viitor, de departe ori de aproape, la fel este văzut şi orice parte de netăgăduit, la fel.
În flacără pâlpâitoare de lumânare, picăturile de ceară iau forme cu înţeles. Se citesc şi pot să scriu ceea ce ele-mi arată. De-acum rămâne sensul lor ţie, spre înţelegere, nouă spre făptuire şi vremurilor care încep ca adevăr prin împreunarea trăirilor înrădăcinându-ne unul în celălalt.

miercuri, 12 decembrie 2012

Din nou, eu

În seara aceasta am să plec iarăşi spre Ceruri, să mă mai plimb, să mă plimb din nou prin Cerul meu. Merg ca de fiecare dată, nu e nevoie să ştiu ce voi găsi. De mult nu caut nimic şi poate de aceea uneori descopăr noi lumi. Am să merg în linişte. N-am să fac gălăgie, n-am să strig, n-am să plâng. Vreau doar să-mi iau gândurile la plimbare peste tot, să le las să se piardă şi apoi să le regăsesc. Undeva, în mijlocul lui aş vrea să mă opresc. Să urc într-un carusel, un carusel de vise.
O vreme, o vreme care abia s-a încheiat, aş fi putut să scriu continuu, fără oprire. Însă nu am făcut-o mereu, pentru că am lăsat sufletul meu să mai scrie şi fără cuvinte. L-am lăsat să scrie acolo, adânc pe el, direct pe el, fără intervenţia mea, fără traduceri. Acum când sufletul e prea plin, încerc să scriu. Acum, de fapt strig sau râd, plâng sau iubesc, mă revolt sau mă bucur... în cuvinte, prin cuvinte... Şi de-aceea simt că trebuie iarăşi să scriu. E calea ce mi-e liberă si nimeni, prin lege sau fapte, nu mi-o poate închide... Vocea poate fi sugrumata, faptele pot fi ascunse, libertatea in aceasta lume poate fi restrânsă. Dar, prin cuvintele ce le scriu ştiu ca voi vorbi si de va fi sa mor, sau sa fiu ascuns de restul lumii...
Îmi voi lăsa gândurile să plece unde vor, cât mai departe, să se scălde în alte ape, necunoscute ori cunoscute. Iar eu, acolo, deasupra lumii, eu am să deschid larg braţele şi am să ating infinitul. Acum simt cât de goale îmi sunt palmele, atunci n-or să mai fie... Am să strâng pumnul încet şi să şoptesc. Şi aşa voi face pentru că nu vreau să aud decât îngerii şi sufletul meu. Îl simt cum tresare... se cutremură... Închid palma şi o aşez pe piept. Sufletul tace...
În viaţă şi în iubire ar fi cu adevărat bine de ne-am baza în totalitate pe suflet, pe ceea ce, câteodată, şi nu întâmplător, numim inimă. Ea este cea care recunoaşte orice emoţie, orice culoare, orice trăire, doar ea recunoaşte o altă inimă. Înaintea noastră, inima ia propriile decizii. Noi, simţim propria împotrivire şi atunci ne ascultăm gândurile minţii, rodul raţiunii. Şi facem, mai tot timpul, ce ne spun ele...
Cum mai toate în care ne-am împotrivit nouă ajung să nu fie ceea ce ar fi fost altfel bine, ne regăsim întrebările Ce-ar fi de făcut cu mintea, cu raţiunea? Din trecute timpuri ne-a fost clar că ele sunt pline de minciună dacă sunt de capul lor. Chiar şi raţiunea, învinsă, când reuşeşte să se ruşineze, dă şi răspunsul: trebuie să coboare mai inainte în inimă, în suflet, să se oglindească şi să se limpezească şi apoi... totul va fi mai clar!
Spunem uneori că viaţa e un pod. Un pod pe care îl construim şi îl gândim, clipă de clipă, pentru a trece pe deasupra mării. Viaţa însă nu este podul, este chiar marea! Marea care, asemenea nebuniei, când e furioasă, când e blândă, când e rece, când e caldă, când e năvalnică şi dă cu tine de toate malurile când te mângâie şi te poartă mereu, mereu către alte şi alte locuri, şi oameni, şi întâmplări, şi mirări!
Sunt unii pentru care toate au o scuză şi un mijloc, pentru alţii, nu. Fiecare are o proprie sită de valori când ia o decizie. A mea a fost şi va rămâne omul în sine. Nu am să trec prin sita mea pe nimeni doar pentru triumful meu propriu, chiar dacă cel care va suferi mereu voi fi eu. Uneori dintr-un buchet de lacrimi poţi să aduni cele mai frumoase flori.
Aşa cum am crezut tot timpul trecut în aceasta viaţă, cred şi acum. Pentru viaţă trebuie mers până la capătul lumii şi înapoi. Trebuie urcaţi munţii şi coborâte văile. Trebuie drumul bătut cu talpa sufletului în lung şi în lat ca să poată fi apreciată şi fiecare să se aprecieze ca şi omul care este.
Dar teama însă, uneori, mai bine zis de multe ori, devine duşmanul cel mai puternic al omului. Teama îl face să se îndoiască de el însuşi, de cei de lângă ei şi chiar de fericire. Teama îl face să rupă relaţii frumoase şi să se îndepărteze de alţii. Oamenii se depărtează, din teamă, unii de alţii. Ea ţine, oricui paşii pe loc... şi oricine se simte ca şi cum am rămâne mereu la jumătatea drumului.
Ar trebui să se înţeleagă faptul că orice cauză merită, merită mai mult, merită a se lupta pentru ea, chiar dacă doar cel ce-şi ştie cauza crede în ea. Nu există cauze pierdute, numai oameni care nu mai cred în ele! Când se pierde credinţa că se poate reuşi, lupta este deja pierdută. Este ca şi când s-ar depune toate armele voinţei şi urmează predarea unor crezuri străine. Şi străine sunt crezurile gândului, egoiste şi fără de simţiri. Sunt crezuri ale obişnuinţei şi ale ambiţiilor, crezuri care, dacă aduc sau nu aduc omului biruinţa, genunchii stau totdeauna îndoiţi pe podele.
Simt că trebuie să scriu din nou. Şi simt că de-aş începe să scriu, nu m-aş mai opri din scris. Şi nu mă voi opri. Voi scrie mereu, mai mult decât până acum. Voi scrie despre lumi pe care nu le-am mai cunoscut şi pe care mă bucur că le-am găsit. Voi scrie si despre mine. Şi despre un altfel de mine. Şi tot ce voi scrie, va fi din credinţă şi iubire. Credinţa că iubirea există dincolo de tot şi toate şi uneori o găseşti şi o întâlneşti exact când, unde şi la cine te aştepţi cel mai puţin!
La urma urmelor chiar şi dragostea, este dragoste doar când se măsoară printr-o iubire... iar când se duce până la capătul capătului se numeşte... veşnicie... unica dragoste.
Dar, peste urma urmelor, când faptele sunt rodul credinţei, iubirea pune, definitiv şi fără dubii, un semn vieţii. Semnul pe care alţii îl vor regăsi ca însemn. Şi acesta s-a numit, se numeşte şi se va numi, totdeaunam, în vecii vecilor, de-a pururi, eternitate...

luni, 3 decembrie 2012

Moartea ocnaşului supravieţuitor

Când au fost puşi pe fugă de ciumă, păzitorii ocnei, au lăsat înăuntru pe toţi cei care erau acolo.Şi dintre cei de acolo, de jos, au murit toţi, în afară de unul. Şi de-acolo striga că trăieşte, să fie ajutat, să fie scos. Oamenii, auzind strigăte, au venit şi au vorbit cu el, iar el le-a spus că e de picioare legat şi nu poate de acolo să iasă. Şi-i coborau mâncare şi apă şi-i povesteau de cum e zi şi cum e noapte, şi cum e vreme bună sau vreme rea. Şi-i spuneau cum trăiesc oamenii, şi-i spuneau cum e lumea. El vorbea cu ei şi îi ruga să coboare unul dintre ei şi să-l dezlege, să urce şi el, să poată să se întoarcă în lume, să-şi muncească pământul, să-şi vadă copiii, să aibă grijă de ei, să fie om în lume, om în rândul lumii.
Din lipsă de curaj, ori făcând treburile lor, ori îngrijind de cei ce erau să moară dintr-ai lor, îi tot spuneau cuvinte de îmbărbătare şi-i spuneau că vor veni, hotărâţi sunt oamenii, să-l scoată, la data hotărâtă de ei. Şi continuau să vina să-i mai vorbească din când în când, spunându-i că se tem să nu-l obosească şi nu-l mai strigă aşa de mult. Îi coborau mâncare, apă, dar nu-l întreba nimeni de cele ce-i mai sunt de trebuinţă sau de nevoie, socotind ei ceea ce i-ar trebui. El nu cerea nimic, pentru tot ce-i dădeau le mulţumea. Îi povesteau despre trăirile lor, umblările lor, vorbele lor despre el. Dar nimeni nu se încu-meta să coboare şi nu din neputinţă lumească, ci pentru că se aşteptau unii pe alţii, că erau cu frică de boala care mai secera încă vieţi de copii şi oameni mari, printre ei. Şi nu se coborau, uitând parcă de el, ca cel care de boală, fără ajutor şi înlănţuit, scăpase.
El le răspundea când îl strigau, îi asculta, şi-i tot ruga să vină lanţurile să taie. Ei îi spuneau să mai reziste că ei vor veni, că acum toţi pregătiţi sunt să facă cele trebuitoare de sărbători, dar că nu-l vor uita.
Într-o dimineaţă au venit, l-au strigat şi nu le-a mai răspuns cu vorba, doar cu gemete. Atunci s-au vorbit ei că nu e creştineşte să îl lase să moară fără lumânare, ca măcar cineva cu o lumânare să coboare. Şi chiar de nu veniseră sărbătorile, a coborât unul şi l-a găsit înfrigurat, plin de rănile date de ferecătura lanţurilor şi de încercarea lui de a se elibera, răni din care sângele se scurgea. A urcat şi a povestit.
Au venit atunci în grabă cu cele ce trebuiau, l-au deslănţuit şi l-au ridicat la lumină. Ochii însă nu-i mai putea deschide să vadă, că lumina îl ardea, aerul mult şi curat îl făcea să respire puţin. De mers n-avea cum să meargă, nici nu putea pune piciorul pe pământ de durerea ce o avea în răni şi de curgerea sângelui ce se pornea. L-au dus în casă de om şi i-au adus de toate, stăteau cu rândul de-l păzeau.
El însă se stingea, nemaiavând puterea de a şti că e liber, nu mai ştia nici glasul omului şoptit. Dar la glas de copil lacrimile îi şiroiau şi dar aşa oamenii ştiau că încă e printre ei, e cu ei. Şi a mai trăit trei zile şi trei nopţi şi a murit.
După ce a murit, oamenii l-au plâns îngropându-l şi apoi au plâns ştiindu-şi păcatul. Despre el vorbeau satele toate, plânsul pe ei îi ucidea, bolnavi de inimă rea. Căci ei nu fuseseră în stare să-l scape de lanţuri pe cel ce scăpase de moarte. I s-a auzit po-veste, dar ei se ruşinau să o spună. Nici copiilor lui nu i-au spus-o, iar când ei au venit să vadă mormântul, ploaie plângătoare peste sat a căzut.
Şi sute de ani au trecut de-atunci, dar în satul acela oamenii încă mor de întristare mare. Având grijă de lumeştile treburi, cu frici lumeşti în sân, au purtat mereu în ei blestemul morţii din neputinţa sufletelor lor a celui ce Dumnezeu îi dăduse zile, trecându-l peste boala ce omorâse pe atâţia.

duminică, 2 decembrie 2012

De nerodire să înveţi să fugi

De nu mi-ai fi vorbit, eu tot ştiam. De ţi-aş fi spus, mai ieri, despre pământul pe care stăteai că se va clătina, nu mi-ai fi dat crezare. Te-ai mutat pe alt pământ, pe care credeai că poţi zidi casă de piatră, dar pământul acela nu-i bun, este stricat sub coajă, şi mlaştină e dacă sapi ca la un lat de palmă adâncime. Toate astea să ţi le spun îmi venea, când vorbe de crezută izbăvire tu rosteai, fără să-ţi laşi timp de a simţi aerul rece şi proaspăt al dimineţii. Nu teamă să îţi spun aveam, ci am cugetat o clipă, şi nu m-am bucurat să ştiu că, de-ţi voi spune eu, tu nu vei înţelege. Se putea doar să-ţi răstigneşti faptele să nu se întâmple, pentru o zi, două, dar o puteai şi mai tare lua de la capat. Credeai oare că fără să ştii unde e rana, ştiind doar durerea, învelindu-te toată, rana singură paote săşi aline durerea şi se poate vindeca? Abia acum, definitiv şi ultima dată, înveţi să nu-ţi mai cauţi drum altul decât pe cel care, chiar dacă vei simţi că mersul e greu şi dureros, în durerea cea mare să cureţi rana, ca atunci când merge spre vindecare să ştii că vindecată va fi când durerea nu va mai fi deloc.
Se zvonesc multe, cândva ştiai asta, şi aşa ţi s-a zvonit şi acum, că pomul care are roade, toamna târziu, pe lângă el, este mult şi bun roditor, şi roadele lui nu se strică nici dacă gerul le încearcă. Era zvonul pe care l-a dat unul dintre mulţii necunoscători ai rostului pe Pământ. Şi-ai să mai auzi de multe ori zvonurile astea, căci cei necunoscători caută să fie ei cunoscuţi, prin vorbe care încearcă să se prindă. Tocmai de-aceea sunt multe, e ştiut că multe se pierd şi nu prind rădăcini, dar au prins gustul încercărilor, crezând că încercarea moarte nu are. Acum poate deja înţelegi de ce chiar şi pământul nu e aşa de milostiv şi nu lasă orice sământă să încolţească. De s-ar înrădăcina floarea de piatră pe câmpii, pământul s-ar împietri şi n-ar mai fi bun pentru rodirea celor omului de trebuinţă, iar dacă pirul ar împânzi stâncile, munţii s-ar sparge în nisipuri duse de vânt în cele multe îndepărtate zări.
Se aude laudă despre unii pomi şi cei care-i laudă, spun că buni sunt şi sunt şi buni de leac la orice ar fi. Şi spun că şi loc de odihnă şi linişte totdeauna se găseşte, dar de vei îndrăzni să întrebi ce uită să întrebe toţi cei care ascultă lauda, despre cum, şi când, şi cât, acela care laudă-i aduce, s-a odihnit sau de roade a avut parte, vei şti că lauda e făcută ca cel ce ascultă să se încumete să caute şi să încerce. De va fi nereuşită, nevăzut se face cel ce-a lăudat, dar de cumva se va adeveri, repede se va repezi să culeagă numai pentru el rodul şi roadele.
În stele să citeşti n-am să te învăţ, că n-am nici eu atâta învăţătură, nici n-am învăţat să cred măcar că ele ştiu paşii omului din fiecare zi. Nici prin ceruri să colinzi ca să nu te pripeşti, nu ţi-aş spune să te duci, fiindcă nici nu ştiu cum cineva asta ar putea fi învăţat. Nevoie ai să ştii tu când e bine sau când nu e bine să te laşi pe mâna gândului ori să te laşi pe pornirea sufletului. Să înveţi când sufletul şi gândul merg mână în mână sau când gândul se întovărăşeşte cu îndemnul de a crede că a fost furtună nu după semnele ştiute dintotdeauna, ci după ce vezi casa în care ţi-ai găsit adăpost că se şubrezeşte sau nu mai are acoperiş şi zidurile încep să se umfle. Ştiam din prima zi, a înscrisului dintru început, că te vei duce să pui piciorul în apa aburindă şi că-ţi va prinde piciorul în gheţă. Din Ceruri, de demult ştiu, şi-am văzut că şi aici, gheaţa de sub apă ridică un altfel de ceaţă, ca cel neştiutor să fie ispitit, să intre în apa despre care crede că-l va-ncălzi, şi de-acolo să nu poată decât cu greu, de îşi găseşte puterea, să mai iasă.
Încă nu s-au sfârşit încercările tale. Până ce drumurile vei face tu să ni se întâlnească, timp de uitare de tine ai să treci mai întâi, şi lucrare fără plată, iar ca răsplată, vorbe nepotrivite ţi se vor da. Să nu îţi fie clipa aceea de mânie, căci dinadins se va face vorba, ea de mult timp este ştiută că va fi, dar până la urmă rost are, ca de nerodire să înveţi să fugi. Pământul care se-ntrece cu vântul în fugă, oricât ar munci omul şi oricât l-ar aranja, el tot fuge de sub picioare când cu adierea vântului se întâlneşte.
Şi drum vei avea de făcut şi pe vreme bună ai să pleci, dar când semnele nopţii se vor arăta, drumul se va-ngreuna, şi se va face greu, lunecând într-o parte sau în alta, sau tu ajungând la marginea lui, frică-ţi va fi de căderea dincolo de margine. Aşa va fi ca să fie vremea când o să primeşti învăţătura de a mai crede că lunecând orice drum poţi să-l faci, că acolo unde vrei să ajungi, ajungi. Mult e dat omului să creadă că ce vrea face, şi făcându-le, crede că orice poate face, şi timp de cugetare nu-şi mai lasă. Când ajunge să-şi fure din timpul vieţii, i se dă întâmplarea ce-l opreşte şi-l pune pe gânduri, spre învăţătură.
După toate astea trecute, înspre seară pe drum spre mine vei porni şi aproape-n miez de noapte vei ajunge. Sub lumină de candelă nestinsă, vom povesti prin vorbe, şi trăiri, şi fapte, despre începutul ce de cândva, de când încă omul mai privea zorii zilei ca pe un dar, nouă ne era ştiut.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

În forme de lumini, să vezi...

O temere mai ai şi doar ea te mai împiedică să ai ceea ce trebuie să ai, să trăieşti ceea ce trebuie să trăieşti, să fii ceea ce trebuie să fii. Cauţi un drum acum spre mai înalt, pentru a putea să urci spre înălţimi ca să vezi mai bine, că să înţelegi mai bine, ca să ştii mai bine ceea ce cunoşti. Picătură cu picătură se adună şi adunate sunt deja în pârâu, dar încă nu vezi că el curge, şi se tot adună, şi se va face curând râu şi mai mult decât râu. Tu crezi că nici măcar nu se va opri ci că se va creşte şi nimc nu-i va mai sta în cale. Doar că aşa cum apei ce curge i se spune că poate fi oprită de mal făcut de om, sau de pământul, care mişcându-se pleacă spre vale, aşa şi ţie temerea îţi spune despre ceea ce ştii că îţi stă în cale şi, ca să te convingi pe tine că nu-şi are nici temei, nici adevăr, cauţi să trăieşti totul, să vezi totul, să auzi totul, să simţi totul, cauţi, în sensul acestei lumi, ceea ce deja ştii că există în sensul întreg al lumilor.
Din acelaşi loc, pe acelaşi drum, am venit amândoi. Înţelesurile care-s la fel, care n-au decât diferenţe de timp între ele, abia acum le-am putut eu înţelege, dar şi mie, ca să fie înţelese, mi-au trebuit multe vorbe să facă drum dus şi întors între noi. Acel timp care ne mai desparte este tocmai timpul dintre înţelesuri. În zi de început mi-au pus piciorul în prag, ieşind în calea mea dintre toate înţelesurile pe care le am din alte fapte şi din alte trăiri. Şi-atât de hotărâte s-au arătat, că eu m-am simţit un mare nehotărât în faţa lor. Chiar dacă se arătaseră de atâtea ori în marginea orizontului privirilor, chiar dacă faptelor împreună le-a dat contur şi formă, n-aş fi spus că-mi pot băga mâna în foc pentru puterea-i de a nu o lua la goană în faţa argumentelor. Nicidecum nu mă făcea ceva să cred că îmi va arăta şi mai mult decât atât, că va da înţeles diferenţei care, între noi, nu se arată.
Singuri ţi se-agaţă paşii de temerea ta şi te face să te aşezi, răbdătoare, în genunchi, în faţa unei realităţi care îţi mărgineşte idealurile şi te împinge pe drum plin de fundături şi desfundat, înspre ghioluri cu apă murdărită de atâtea alte amăgitoare căutări. În forme de lumini, să vezi adevărul ţi se dă, şi atunci mi-este şi mie dat să ştiu că temerea-ţi face pas în urmă, voind să se ascundă spre a nu fi alungată. Atunci se simt iarăşi vorbele libere şi bat drum ştiut, dinspre tine înspre mine, ca să se poată întregi, şi întorcându-se înspre aşteptările tale, creionează pasul cel mare ce va strivi o realitate care acum se mândreşte cu ea însăşi, se încrede în ea, şi se crede de neînvins.
Triadelor care suntem, triada ni-i destin şi ea încă ne aşteaptă pe noi. Eu am venit, tu ai venit, noi încă nu am venit. Acesta este un alt răspuns ce mi s-a arătat pe vârful primei raze de soare. Se tot auzea rostită întrebarea şi răspuns nu-i ştiam. Când iarăşi temerea ta se va cutremura, prima rază de lună ce ţi se va oglindi în privire, îţi va arăta, în forme de lumini, să vezi mai mult decât răspunsul... tu ai să vezi continuarea. Puţin altfel, e adevărat, faţă de cele ce acum le-ai vrea susţine, dar vei fi tu cea care vei împrumuta argumentele lui ca să se împlinească totul, chiar dacă eu gând de-mpotrivire aş putea să am.
Ceea ce este acum realitate, îţi mai trecea, din când în când, prin gând, că este un amestec de aşteptare şi trădare îmbrobodită de liniştea calculată până la forma pasului şi lungimea cuvântului. Şi chiar că poate stă mână în mână cu temerea ta, te mai gândeai, dar firea-ţi căutătoare, lăsându-se ştiută, era împinsă şi câteodată chiar urnită, spre a bate drumuri pe câmpuri pustii sau prin pădurile munţilor prăpăstioşi. Dar învăţând să zbori pe deasupra a tot ceea ce se credea că poate să te ţină mai mult plecată, s-a văzut că faci de două ori mai repede, pe amândouă, decât făceai una dintre ele, cândva. Aşa a ajuns trădarea să numească, întru răzbunare, cunoaşterea, duşman şi înălţarea în Lumină, coborâre în întuneric. Atunci simţeam şi eu vinovăţia care şi asupra mea se arunca, la un loc, însă de-a valma, cu a ta.
Flag Counter