miercuri, 31 octombrie 2012

Vina de a fi nevinovat

E mare, tot mai mare, stricarea oamenilor şi tot mai mare e prăpastia care unii vor să o facă între cei care mai au puterea de a nu se uita urât la alţii, cei care mai găsesc timp de a spune o vorbă care să aline o durere sau cei care nu îi cred pe ceilalţi vinovaţi doar pentru faptul că îşi duc traiul alături de ei.
Alături, unul de celălalt, stau cei care nici puterea de a privi omul în ochi nu îl au. Se ştiu pe sine şi în oricine pe sine se găseşte, şi vorbele, şi faptele, şi gândurile sale, în celălalt le găsesc. Se numesc, ei pe sine, cei niciodată cu păcat şi piatra o aruncă pe la spate. Niciodată nu judecă pe faţă, niciodată, când alţii s-ar putea uita la ei, nu se arată cuvântători a ceea ce spun, în taină, celor care abia aşteaptă ca alţii să grăiască asemenea lor. Că ştiindu-se, teamă le-ar fi să nu li se spună, cumva, cândva, ce fapte ei făcut-au şi vrut-au neştiute ori uitate.
Degrabă şi cu râvnă, se caută vinovaţi pentru nesocotinţa dorinţei cuiva, înspre altcineva, de a face acela fapte care îi sunt pe plac. E îndeajuns motivul de a şti că el, oricine-ar fi acela, nesocoteşte dorinţa celui certat cu propriul suflet, ca să fie împins în jocul vorbelor nerostite ale lumii. Faptele cele bune, oricât de bune ar fi fost, sunt de prisos, nu se mai ştiu, de ruşine se ştie deja făcut el, doritorul, dinainte de a-l face cineva de ruşine. Şi pentru că se poate să fie făcut de ruşine el, prin faptele celuilalt, pedeapsă prin alţii i se caută. Să fie durere, să fie suferinţă, să fie batjocură şi să fie dispreţ... asta vrea şi asta caută să aibă auzit, văzut şi făcut, nesupusului.
Mai de preţ şi mai cunoscător a ajuns oul găinii, înainte de a-l face găina ou. Se ştie că poate fi găină şi dă de veste cocoşului ce va face găina. Aşa se rostuieşte acum viaţa unora care au luat o piatră în gură şi, fără să o arate, spun că diamant de preţ îşi ţin sub limbă şi de-atunci cuvintele lor au preţul dat de diamantul care, cândva, de va fi şlefuit, va fi de mulţi dorit. Dar până va ajunge să aibă sclipiri în lumină, ţinut va fi să nu voiască hoţii să-l caute pe undeva de preţ...
Între întinare şi închinare, puţini mai ştiu cum se poate trăi omeneşte. Cei care altora se închină, uşor duc pe alţii-n tină, de lor nu li se închină. Cei ce-şi au un drum în tină, nu lui Dumnezeu se-nchină.
Se-adună-n ciorchine cei care îşi slăvesc desfrânarea şi-şi spun că e neştiută, cea din fapte sau cea încă doar din gânduri, spre a da de ştire celor ce-şi ştiu ziua trăită cu fapte care dau sensuri vieţii, că e vremea de a fi ascultători, de a nu ieşi din modelul ce le e dat de ei să le fie. Să fie azi ziditori de palate şi mâine, de-i nevoie, căci se vor găsi poate unii să nu le placă palatul ce se poate construi, să dărâme chiar şi planul care, cu migală a fost ticluit pentru ei, spre a avea trai în pace şi bucurie. E mare vinovăţia de a trăi nevinovat de faptele pe care ei, făptaşii cu nesaţ, le văd ca deja făcute deşi nici ei nu pot băga mâna în foc pentru vedenia lor. Dar tocmai în asta e ascunsă vinovăţia, că nu pot să arate cu degetul ceva prin care ea, cea pe care şi-o ştiu lor, să ajungă ştiută, ca fiind a nevinovaţilor.
Dar nu e timp de îndoială ori de aşteptare. Cei care se încăpăţânează a trăi uitând de reguli pe care alţii, cu toată puterea ţin să fie singurele bune, chiar dacă ei, clipă de clipă, nici nu-şi amintesc de ele, trebuie să se ştie cu totul şi cu totul vinovaţi. Cel ce gândeşte despre libertate, în afara tematicii impuse de cei ce-şi arogă dreptul de a împovăra limitele cu duhori de maluri, este deja bănuit că va putea comite o crimă. Cel care se doreşte a fi liber deja a comis crima, cel care-şi permite să nu stea în limitele rău mirositoare, cel care îşi permite să trăiască liber, este un autor de crimă cu premeditare. Iar cel care, pe lângă asta, arată tuturor că, în libertate, de orice se poate suferi, în afară de depersonalizare şi nepăcătuire, este autor de genocid. Nu e timpul de se îndoi cineva de regulile lumii. Oricine, acum, ştie mai bine ceea ce este bine, ceea ce bun pentru alţii este. Doar spusa acelui oricine, care ştie ce este bine, de nu se face, este legea care face nevinovaţii, fără circumstanţe, vinovaţi. Iar pedeapsa nu se lasă mult aşteptată; totdeauna este maximă, spre a fi exemplu celor care nu iau în seamă porunca.
Şi peste tot, şi oriunde, într-un gând sau în vorbele a măcar doi, judecăţile se fac, fără să treacă timpul. Vinovaţii însă lipsesc la propria judecată. Ei au dreptul să sufere, nu au dreptul de a vorbi. Ca să nu spună că li se ia acest drept, judecata e în lipsă. Doar pedeapsa se aplică vinovaţilor, şi nici pe aceasta ei n-o ştiu. Ei doar o văd, o simt, o trăiesc.
De-ntrebat nu se mai întreabă nimeni, de mirat nu se mai miră nimeni. Nu mai are cine, nu mai e nimeni să vrea să privească fără să fie cel ce învinovăţeşte ori să fie învinovăţit. Merge totul de-a valma, marii vinovaţi se spală, peste noapte, de mari păcate şi-şi pun haine albe, de călăuze pe drumuri drepte. Dar cagula neagră o ţin pe post de glugă de ploaie, ascunsă de gulerul bine strâns pe gât, ca nimeni să nu vadă semnele şi în-semnele care i-au învrednicit să se facă judecători după propria măsură. Şi cine să se mai întrebe, când atâta răzleţire e în lume, de n-are cum să se mai ştie, n-are cum să mai fie vinovatul văzut, oricât de mare şi semeţ ar fi, de puzderia firelor de iarbă după care îşi fac mendrele judecătorii. Şi asta fiindcă nimeni nu se gândeşte să-şi ridice capul din pământ spre a privi în faţă. Nimeni n-are curajul să privească pe cel învinovăţit în ochi... nevinovăţia lui le-ar fi fatală, amintindu-şi adevăratele lui vinovăţii. Cu privirea căutând fire de iarbă uscate printre pietre, e mai uşor să se facă din minciună un mare Dumnezeu.
E timp de mare stricare, şi va veni şi cel de măreţie a stricăciunii, care deja se vede... Se va cere celor fără vină să se judece singuri, după modelul celui care îi cere să facă asta. Şi de nu o va face bine, va fi şi mai vinovat, fiidncă trebuia să ştie cum să se judece... Şi vor trebui, cei ce nu vor să poarte o vină în plus, să facă faptele pe care le-au făcut cei ce-i obligă să se judece, până ce vor pieri toţi vinovaţii de nevinovăţie. Dacă poţi, Doamne, fereşte-ne, de o aşa lume!

miercuri, 24 octombrie 2012

Acasă, unde-i dat de Dumnezeu

Dumnezeu, când a creat lumile, a mărginit infinitul, pentru ca, cei care se vor întreba cât de mare e infinitul să nu-şi piardă toată viaţa în căutări şi să ajungă să nu găsească vreodată răspunsul. Iar pe oameni i-a lăsat să vadă atât cât le era dată lor putere de a cuprinde. Din fiecare lume a ales pe unii, cărora le-a lăsat puterea de a cunoaşte cât vor ei să cunoască. Nu le-a pus nici o barieră, însă le-a lăsat un Univers, Universul lor, cu toate cele ce cuprinde Universul lumilor. Şi nu i-a ascuns oamenilor, iar oamenii i-au numit înţelepţi, ştiindu-le harul ce-l aveau de a găsi oricărei probleme o soluţie.
Ştia şi el, cel ce a primit, ce har i s-a dat. Nu ştia, însă, că doar marginile Universului îi erau mărginire, dar şi de ele, de era nevoie, putea să treacă, ca să poată opri lumea să nu se răstoarne şi toate să iasă din fire. Oamenii, ştiind că nu i se pot ascunde cu nimic, că nu-l pot scoate din liniştea pe care o dăruia şi altora, şi nu-i stăteau aproape. Astfel ajunsese să trăiască retras, ascuns de ochii celorlalţi oameni şi nimeni nu ştia de fapt cât este el de cuprinzător întru toate.
În fiecare zi, îşi avea şi obiceiuri ce şi le ştia dintotdeauna şi nu-şi amintea ca cineva să-l fi învăţat. În fiecare dimineaţă privea spre depărtări fără să spună nimic... Doar privea şi îşi unea respiraţia cu a întregului Univers. Şi inima şi-o simţea pulsând într-o unitate deplină cu a stelelor ce le ştia totdeauna de veghe. Apoi îşi avea de făcut toate cele ce erau de făcut, neuitând să scrie, pentru oameni, zi de zi, ceea ce simţea că ei trebuie să afle. De multe ori oamenii veneau la el să-l întrebe cum de poate el şti ce-i cu ei? N-avea cum să le răspundă, pentru că nu căuta el să afle, dar afla fără să vrea. Şi de-aceea mulţi îl vedeau cu teamă, deşi îl admirau. Văzându-le teama el, atoate-ştiutorul cum ei îi ziceau, se întreba de ce li-i teamă şi, de multe ori se gândea că şi-ar dori măcar o zi să fie ca ei, spre a-i înţelege.
S-a trezit într-o dimineaţă, dar nu o simţea la fel ca alte dimineţi. Nici liniştea şi nici înţelepciunea nu se treziseră. Se simţea ciudat, altfel, dar nu vroia să creadă că e ceva important. Nu-i era la îndemână toată pornirea ce-o avea, aşa că ştiindu-şi faptele de zi cu zi, şi-a trimis privirea în zarea îndepărtată ca să dea bineţe primelor raze de soare. Ochii însă îi fugeau în stânga şi în dreapta, respiraţia îi era învălmăşită şi ofta, iar inima o mai lua şi la goană uneori. Iar mintea simţea că e bombardată de tot felul de gânduri de tot felul: de bucurie, de tristeţe, de mânie, de părere de rău, nepotrivite cu lumina ce ochii o vedeau şi cu liniştea din juru-i. Simţea că mintea, încărcată de atâtea gânduri, sufocă sufletul, iar trupul a început să-i tremure. Până şi respiraţia şi inima, se grăbeau să ajungă din urmă miile de gânduri, ce erau fără şir şi fără rost, care alergau fără să aibă motiv.
Undeva, la marginea Universului, un soare începuse să pâlpâie furios, iar altundeva, mai aproape, câteva stele au explodat uimite, transformându-se în praf şi pulbere.
Era furios, neînţelegând ce se întâmplă, de ce nu-şi găsea liniştea ce-i dădea putere pentru întreaga zi. Şi-a adunat privirile din depărtare şi le-a aruncat înspre aproape, unde nu i se arăta mai nimic pe plac. Era parcă altundeva, toate le vedea altfel.
Simtea fruntea înfierbântată şi zvâcnituri în ochi şi între ochi. Spre a pleca mai degrabă de acasă, şi-a spălat fruntea cu apă rece. Apoi a ieşit fără să se întrebe încotro să meargă să poată să-i fie la fel ca în alte dimineţi. Pe drumurile aşezării unde-şi trăia viaţa, ştiut dar nu cunoscut, vedea oamenii care treceau indiferenţi unul pe lângă altul, ori, pe alţii îi vedea certându-se cu ură. Îi ştia altfel, respectându-se, dându-şi bineţe, întrebându-se unii pe alţii de mersul treburilor şi vieţii, dar în acea dimineaţă nu-i mai recunoştea. Dintotdeauna îi ştia pe lângă el trecând fără să-l întrebe ceva, dar el era împăcat cu asta, fiindcă ei, nişte oameni simpli, ştiindu-i spusele şi făcutele, n-aveau ce să-l mai întrebe.
Simţea un fel de îngrijorare dar şi un soi de bucurie răutăcioasă... „Aşa le trebuie, altceva nu-şi găsesc de făcut!“... Gândul n-a avut timp să-l surprindă că un altul i-a luat locul. Brusc i-a simţit pe toţi duşmanii lui, oameni cu care nimic nu avea în comun şi altceva n-ar fi putut face decât să plece departe, cât mai departe de ei, decât să îi lase cu toate ale lor, aşa cum vroiau să le aibă...
În Universul ce-i era dat în grijă, stelele, una după alta se strângeau în ele, pâlpâind spre a se stinge, iar altele chiar se stingeau şi în jurul lor totul se distrugea... Chiar Universul se micşora.
Fără să mai stea pe gânduri, negăsindu-şi locul, liniştea şi înţelepciunea, luându-şi miile de gânduri ce se certau în mintea lui fără încetare, a întors spatele lumii, plecând spre crestele munţilor, acolo unde ştia că doar păsările văzduhului se avântă, acolo unde vântul spală ochii neîndeajuns văzători şi razele soarelui, cele dintâi văzute acolo sunt simţite, să uite de tot de simţea a fi împotrivă-i.
Ajunsese la poalele munţilor şi vedea cărările închise şi crestele ridicate mult spre Cer. Gândul îi spunea că nici munţii nu-l mai recunosc, nici lor nu le pasă de el. Miile de gânduri se înmulţeau cu altele şi altele le luau locul şi ajunsese să nu mai simtă nimc în jur. Sufletul era în mare chin. Se simţea tot mai trist şi nefericit şi dintr-o uriaşă nemulţumire ce era tot ce rămăsese din ceea ce făcuse se năştea o mare dorinţă de a distruge tot cei era în cale, tot ceea ce vedea, tot ceea ce ştia că există. Avântându-se pe cărările înălţimilor, dorinţa îi era din ce în ce mai mare. În cale însă nu-i stăteau decât munţii pe care nu-i putea distruge, chiar dacă dintr-o singură clipire putea distruge o întreagă Planetă. Munţii pe care urca ştia că erau munţii pe care coboară, spre a fi mai aproape de oameni, chiar Dumnezeu, când îşi arată simţită prezenţa chiar printre oameni.
Se micşorase Universul din ce în ce mai tare. Şi pe lângă micşorarea pe care, oricâte gânduri îi brăzdau mintea, o simţea şi el, toate stelele şi toate planetele nu-şi mai aveau drumurile ştiute, aproape că se ciocneau, erau în derivă. Doar în centrul Universului, pe planeta pe care şi el trăia, era încă linişte şi încă Soarele mai păzea viaţa de întunericul ce, hrăpăreţ, abia aştepta ca Soarele să o ia razna şi să pună stăpânire pe oameni.
Simţea doar, dar nu ştia că Universul se prăbuşeşte în sine. Simţirea nu-i mai era de folos, mintea nu se mai îndeletnicea cu tălmăcirea simţurilor, doar gândurile, hăbăuce, îi dictau să facă paşii spre a ajunge sus, ca de acolo să încerce să distrugă tot...
Universul însă, Universul ce îi era dat lui în grijă, ştia motivul pentru care Lumina era tot mai puţină şi întunericul urca până spre Ceruri, planetele se aruncau în gol şi dispăreau în nori de praf, stelele îngheţau, pierzând menirea de a fi repere... Dar cum Universul ştia şi că nu îi este timpul de a se pierde în infinitul din care fusese creat, a trimis, coborâtor de pe crestele munţilor, pe cărările ce urcau spre creste, mesager al speranţei pentru a-l îndrepta pe cel ce-l avea în grijă, spre a-i reda simţirea cea dintotdeauna, cea care era de mii de ori mai mare decât a oamenilor care-şi aveau conştiinţa agăţată de grija zilei de mâine. Trebuia să-l convingă să se întoarcă la conştiinţa lui, cea mereu căutătoare înspre azi.
-Întoarce-te, întoarce-te acasă! Un gând care era alfel decât toate celelalte i-a apărut şi o clipă liniştea părea a-i reveni. Era liniştea ce şi-o ştia şi de acel gând voia să rămână agăţat pentru a o regăsi în întregime. O simţea ca ultima lui şansă, dar celelalte gânduri îi arătau că este înconjurat de cei mai mari vrăjmaş ai lui, munţii, pe care, de-i va distruge, va arăta cât este de puternic. Erau gândurile ce-i ţineau inima în strânsoare, tăcută şi plină de durere. Altele, pline de veninul singurătăţii veneau să le întărească:
-Tu ai unde să te întorci? Acasă pentru tine nu există!, îi strigau gândurile. Tu nu eşti acasă nicăieri... Eşti al nimănui... Eşti un rătăcit... Nimeni şi nimic nu te leagă de lumea asta nebună, strigau gândurile în singurătatea unei minţi obosite şi tot mai întunecate, iar tâmpla stângă îi zvâcnea într-un ritm năucitor şi-i fura liniştea pe care şi-o avea dintotdeauna.
-Întoarce-te, munţii nu te pot ajuta. Nici de vei rămâne pe crestele lor, nici de-i vei dărâma! Întoarce-te de unde ai plecat! îi spunea acel gând de care se agăţa şi care la rândul lui se aducea pe sine tot mai în faţă şi simţea pulsându-i tâmpla dreaptă şi i se desceţoşau vederile.
-Niciodată nu te-ai întors din drum, spre ţintă ai mers totdeauna şi totdeauna ai atins-o! un alt gând, al amintirii venise să-i spună, alăturându-se celor care-i spuneau să distrugă tot, pentru a-şi arăta puterea...
-Întoarce-te acasă! venise să spună un alt gând, strecurat din amintire. Şi l-a simţit ca un mugure de lumină ce-i amintea pridvorul casei din care, în fiecare seară, petrecea soarele până dincolo de orizont, a ferestrei de deasupra mesei la care se scrisese de atâtea ori pe sine pentru oameni, prin care soarele îi trimitea soli de viaţă, grădina plină de culori şi miresme în care îşi plimba zi de zi visele ce aşa îşi păstrau frăgezimea de petală.
Se simţise pe o balanţă până atunci... când într-o parte, când în alta. Acum balanţa o simţea în cruce, din patru părţi trăgeau gândurile de ea. Şi se simţea ca unul alergând bezmetic neştiind ce să aleagă: să meargă înainte spre a distruge, să se întoarcă ştiind că acasă îşi avea liniştea, să meargă înainte spre a-şi găsi liniştea aşa cum o găsise totdeauna, pe creste, sau să se întoarcă şi să-şi ducă războiul cu el şi cu cei din jurul lui? Încotro, era un cuvânt ce-l rostea ca întrebare, des, ca niciodată de des, el cel are altora le spunea încotro îşi duc viaţa, prin faptele lor...
Vocea gândurilor ce-l chemau spre linişte, spre cunoscuta-i înţelepciune şi spre trăirea vieţii se apropiau tot mai mult de sufletul ce trăia chinurile zbaterilor, dându-i clipe de alinare. Trebuia să se împace cu el însuşi şi să accepte ceea ce era de acceptat. Întoarcerea din drum nu era motiv de linişte, ci dimpotrivă, dar se piardă într-o luptă de de disturgere a munţilor ce-i dădeau, în pântecele lor de piatră ţinându-l, puterea de a fi ceea ce era, ar fi fost tot una cu a se distruge pe sine. Şi-ar fi distrus chiar propria măsură, căci puţini erau cei care puteau urca pe creste şi întoarce teferi. Fără împăcare nu ar fi fost acceptarea pe deplin şi fără acceptare nici împăcarea nu era cu totul adevărată.
Spre a se dumiri, simţea, ca niciodată, că trebuie să stea o clipă locului. Nu avea pentru sine răspunsuri aşa cum avea totdeauna pentru alţii... Gândurile se transformaseră parcă în voci care ori îi şopteau, ori îi vorbeau calm, liniştit, ori poruncitor, sau, altele, ţipau de-a dreptul. Nu mai ştia care dintre ele avea dreptate. Se întreba de nu cumva şi cele care îi poruncesc, ţipă, nu au dreptate, nemaiavând răbdare să-i aştepte nehotărârea. A privit în stânga, în dreapta, dar nu a văzut de unde veneau vocile... asa ca s-a aşezat obosit pe o piatră, prinzându-şi capul în mâini.
Privind spre crestele munţilor, pierdut în amintirea paşilor care-l duceau totdeauna spre cele mai înalte culmi, ţipetele, încet, încet, se alungau spre nicăieri, tăceau, chiar dispăreau. Când nu s-au mai auzit deloc, a văzut că razele soarelui tre-ceau peste creştetul munţilor şi-i încălzeau fruntea. Abia atunci şi-a dat seama că doar câţiva zeci de paşi îl despărţea de vârfurile semeţe. S-a ridicat şi, fără să stea pe gânduri, cu paşi de voinic, s-a avântat pe poteca pieptişă. Şi dintr-odată s-a văzut luminat şi curat. Se împăcase deja pe sine... Căci nu plecase să distrugă munţii ci să-şi găsească liniştea. Gândurile îi schimbaseră tinţa, ele îl făceau să vrea să vadă munţii distruşi, ele îl făceau să vrea să se arate că era puternic şi că nimic nu-i stă în cale ori împotrivă.
În jurul său era lumină... dar nici ţipenie de om... Putea să rămână să aibă pentru el toată lumina. Dar pentru ce i-ar fi fost bună de era doar pentru el? Putea să vină de oricâte ori vroia şi să se întoarcă, să o ducă şi spre ceilalţi, cei care pe el îl vedeau, în noaptea vieţii, cum vedeau ziua lumina soarelui. Era timpul să accepte ceea ce era şi să se întoarcă Acasă, unde-i dat de Dumnezeu, să trăiască aproape de oameni şi, de vor vrea oamenii, împreună cu ei. Privind orizontul în care îşi construise casa, în care oricând putea construi o altă casă, a pornit, la început şovăielnic, apoi tot mai încredinţat că acum face ceea ce trebuie să făcă, fiindu-i dată lui viaţa aşa cum este ea. Ştia că în curând nu va mai fi singur... Fiecare pas îi era tot mai bine aşezat pe cale, gândurile, cele care-l alungaseră de acasă, se răzleţiseră printre silabele tot mai luminoase si mai calde pe care le auzea, în taina tâmplei drepte, zâmbindu-i cald: A-ca-să... A-ca-să! A-ca-să!
Cobora iute şi, simţindu-se puternic, şi-a ridicat privirea şi auzul spre ceea ce-i era primprejur... şi, încet, încet s-a lăsat cucerit şi uimit de cântecul păsărilor şi de frumuseţea câmpurilor, a munţilor ce acum se lăsau uşor în culcuşul zării! Pentru prima data se bucura că nu îşi atinsese o ţintă, ţinta gândurilor, dar atinsese ţinta pornirii dintâi... că se întorcea din drum doar pentru că ascultase de zvâcnetul tâmplelor, scornit, ca semn dumnezeiesc, de acele gânduri, potrivnice!
Universul s-a întoars în rosturile şi marginile sale fireşti, mărginite doar pentru cei care îl mărginesc, începând să respire iarăşi liniştit. Planetele s-au aşezat şi ele pe acolo unde le era locul, iar timpul, prinzând-şi coada-n gură, s-a întors pentru a dărui, lui şi lumii, o aceeaşi dimineaţă pe care s-o înceapă firesc, în locul celei pe care o pierduse, mutând-o într-un vis pe care nu avea de ce să şi-l amintească.
S-a trezit iarăşi, cu vechiul obicei... Era tot el, acelaşi, înţelept, dar mai înţelept cu o înţelegere. Şi în treaba lui de la început de zi a mulţumit Cerurilor pentru darul ce i l-au dat, nepreţuit, de a sluji cu bucurie unei lumi în care oriunde, pretutindeni, se putea simţi Acasă. Acum ştia tot Universul la locul lui, în fireasca-i forfotă dată să fie aşa... Soarele îi poposea pe piept strălucindu-l dinăuntru cu lumină neîncepută!
Ştia acum tot ce mai era de ştiut. Ştia că poate trăi ca orice om fără a renunţa la ceea ce este. Ştia că singurătatea i-a fost dată ca să înţeleagă rostul nesingurătăţii. Ştia, întru totul, ceea ce va urma...

marți, 23 octombrie 2012

Menirea-ţi de stea

Am un obicei vechi, unul mai vechi decât îmi amintesc eu că mi l-aş fi făcut. Până mai spre miez de noapte, spre cer îmi arunc privirea, căutând o stea printre stele. Şi o tot caut, căutând-o printre toate cele mici şi toate cele mari. De mai dintotdeauna nu m-am uitat la cele mari şi strălucitoare, parcă nici nu erau acolo. Nici pe cele sclipitoare nu stăteam să le înţeleg, ştiam că ceea ce mi-ar spune e ceva ce tuturor le-ar spune. Şi mă feream de stelele atrăgătoare, ştiam că pot hoinări, în gând şi în fapt, la infinit, urmându-le. Căutam, totdeauna o stea, o stea care ştiam că e mai frumoasă decât toate stelele cerului. Mereu am vrut atunci să o găsesc. Negăsind-o, în fiecare seară porneam, ca şi acum, în căutarea ei.
Aş fi vrut să nu spun niciodată cuvintele cele mari, cuvintele pe care vorba-mi încă refuză a le spune, rezemată poate, mai sigur proptită de pragurile peste care, călătorind sau hoinărind prin lumea vieţii de acum, a trebuit să trec. Nici nu m-am întrebat până a-cum dacă le-aş mai putea rosti, mă ştiam rostitor de cuvinte în care lăsam gândul să doarmă dus... Aş fi vrut... sigur aş fi vrut... şi asta doar pentru a-mi arăta mie că pot, că încă mai pot. Sau să văd dacă pot eu ceea ce alţii spun că se poate, continuu, totdeauna... De-acum spune-vor ei ce vor vrea să spună, face-voi eu ceea ce simt să fac. Vrerea să le fie vrere, de vrere-şi vor, eu îmi rămân mie, cu cuvintele mele, simple, mici, complicate, mari... Vor fi aşa cum se vor vrea să fie...
Nici să le arunc nu pot, nici să le ascund, nu pot. Nici în van să le rostesc nu am cum. Din căutările rostului, din căutările mele printre stelele pe care le vedeam totdeauna stând în aşteptarea celor ce trebuiau să le caute şi să le ia în grija lor, spre a nu mai tremura în frigul înălţimilor, şi a nu se mai gândi să cadă în ascunzătorile apelor, crezând că nu e nimeni ce poate avea privirea şi căutarea înspre ele. Nu fac din nevrerea, ori neputinţa, de a le şlefui, rostogolindu-le de zeci de ori în scocul minţii, o virtute, doar le las toată încrederea mea că, ştiind că nu le ţin deloc ferecate în temniţele gândurilor, înşirându-se, singure se vor face să vorbească despre firescul lumii, şi al meu, cel ce acum sunt al acestei lumi.
O clipă din viaţa asta mi-ai fost aproape şi atunci am spus ceea ce nu mă credeam să spun. Dinspre totdeauna venind, regăsirea ne-a fost dată fugară. De unde să fi ştiut eu, de unde să fi ştiut tu că voi veni eu din preumblarea mea, dinspre un lumesc nicăieri, spre un alt lumesc oriunde, care mă va face să uit că trece timpul, ori că vei veni tu, din noianul de treburi zilnice, care te face să ai paşii împovăraţi de o aşteptare pe care nu o iei în seamă, ştiind tu, în felul tău, neştiutoarea, că pasul îţi va fi egal, ca măsură, cu pasul ce eu nu pot să dau înapoi spre a nu-l face, nu-l pot opri şi nici nu-i pot da poruncă să nu se vrea făcut?
Unii spun că suntem asemenea, alţii caută să vadă cum şi cât de mult ne deosebim. Unii vor să înţeleagă ce vom fi, dincolo de ceea ce pot şti că suntem, alţii vor să priceapă încotro ne ducem drumul dar mai ales încotro drumul ne duce pe noi. Le este privirea îndreptată spre amândoi, uitând, cumva şi neputând, să ne privească în timpul trăirilor care nu sunt aşa cum îşi închipuie ei că sunt, şi, tocmai de aceea, încearcă să afle cum sunt. Ne caută punţi şubrezite pentru a ne îndrepta spre ele paşii, sau privesc îndelung podurile peste prăpăstii adânci spre a se convinge, gândind că sunt asemenea podurilor drumurilor lor, că ele se sprijină pe picioare ce pot să se rupă, fără să privească spre înalturile care le susţin spre a nu le simţi balansându-se în furtunile ce se vor stârni când paşii vor avea aceeaşi urmă a sensului.
Niciodată nu am fost cel care să iau totul de-a gata. Văzând şi auzind căutările celor care vor să aibă totul de-a gata, îmi vine să îi întreb dacă au văzut vreodată o stea adevătată căzând la picioarele lor, din înalturile luminate prăbuşindu-se, atunci când dorinţa lor de a o ascunde privirilor altora a fost mai mare decât dorinţa de a trăi ei în consens cu propriul suflet. Şi i-aş mai întreba de ce îmi tot caută mereu direcţii pe care să plec spre a mă tot întoarce, mai mult decât lor îşi caută lor aşternut moale şi curat spre a dormi nopţile odihnei în pace?...
Eşti rostul, eşti adevărul, aşa cum dat este să priveşti înseninarea ce-o aduci spre a dezgheţa izvorul vremurilor de împlinire ce aşteaptă ca razele-ţi să-l privească în ochi, spre a se curge limpede, în vadul pe care acum doar razele tale îl văd, aşteptând ruperea îndiguirii. Acum ştiu sensul şi motivul pentru care căutam dintotdeauna, prin cer. Acum ştiu de ce caut prin Ceruri. Nu aveam atunci teamă, acum ştiu, fără teamă, că te vei coborî, lăsând în urmă depărtarea, înainte de a se însera, spre a spre a rupe zăgazul ce îmi striveşte privirile şi-mi opreşte curgerea. Pe vadul pe care acum îl vezi sec, voi putea curge spre totdeauna, însă nu spre nicăieri. Razele tale se vor ridica înspre Ceruri, şi aşa tot vor şti ele, şi oricine va şti, noul drum al vieţii.

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Timpul, timpurile...

Aşa cum au modul de a gândi oamenii, azi, nimic nu e clar: nici direcţie, nici sens, nici motiv. Viaţa pe Pământ se duce sub auspiciile Cerului şi gerului. Unora li s-a dat un drum căruia nu i s-au putut opune: la ceea ce încă nu au avut puterea să renunţe, le-a fost adus, prin întâmplări şi coincidenţe, pentru cei care încă nu se gândeau că Dumnezeu, ca realitate. Şi chiar de au fugit cândva, acum nu mai au unde. Li s-a dat, pentru că aşa trebuia să fie, un singur drum.
Nebunie! Asta vor spune mulţi. Norocul meu e că cei mai mulţi din cei care s-ar putea să spună asta, acum, vor afla când nu vor avea ce să mai spună. Dar în această nebunie, durere şi înfricoşătoare disperare, de doar câteva zile, se vor face cunoscute atâtea persoane ce sunt ziditori de temple. Vor fi atâţia câţi vor trebui să fie. După acele zile va veni veni vremea rescrierii destinelor, în concepţia celor ce cred că destinul noi ni-l facem. Am uitat poate doar terminologia prin care noi nu este definit pentru acum. Dar aşa cum nu realizăm că spunem „în viaţa asta...” deşi contrazicem ideea transcenderii dintr-o viaţă-n altă viaţă, aşa suntem atât de siguri în materialitatea concepţiilor noastre.
Se va spune, după aceste zile, că e o nebunie fără margini... Perceptual, în varianta azi-ului, aşa e. Recunosc şi eu, nu mă ascund. Dar eu nu tremur de frică, refugiindu-mă în aici, în acum. Mi-este dat ce trebuie să mi se dea, mi-este luat ce trebuie să mi se ia. Eu nu mai sunt omul modern, nici măcar tehnicistul ce-am fost nu mai sunt, căci am trecut prin serii de furci caudine, după ce m-am întors din drum să caut şi să adaug stratul de încărcătură metafizică necesar explicării mecanismelor superioare care guvernează rodul activităţii umane, înainte de toate chiar prin mine, prin cobaiul ce-mi eram.
N-am cum, nu pot, nu e necesar să mă refugiez. N-am unde să mă refugiez, n-am unde să mă întorc. Noaptea în care vor îngheţa toate, înaintea zilei cele mari, va lăsa deschis drumul adevărului. Am fost suspendat pe puntea suspinelor, dar atunci voi pune piciorul pe mal. În acea zi se va şti ce trebuie să vina. Ceea ce azi îmi este frică să spun, va spune cine trebuie să spună. În acea zi se va şti cine trebuie să vină. Spusele vor defini. Spusele sunt adevărul ce se va materializa în începutul toamnei rodului bogat.
Sunt vremuri în care multe se întâmplă aşa cum se întâmplă, doar pentru a nu se arăta celor ce stau la pândă. Nu este vorba de psihoza victimei. Nu doar de mine este vorba. Toată această lume e un roi. Acest roi s-a ierarhizat şi s-a divizat după criteriul tupeului, mai mult decât cel al utilităţii, divinul criteriu ce a rânduit lumea. În acest roi Irod este mai peste tot. Mereu cel de lângă este văzut ca cel ce-ţi poate lua locul chiar şi acolo unde nu ţi-l poate lua. Adevărul când este spus este văzut ca o mare împotrivire, nicidecum ca o constatare menită a da înţelesuri vieţii. Tiparele sunt criterii imbatabile. Odată intrat în tipar trebuie să joci jocurile tiparului, care are o singură condiţie: laşi sufletul la intrare. Aşa e uşor să ajungi mincinos, imoral, hapsân, avar, ucigaş... Cei ce nu rezistă jocului trec la măsuri împotriva lor, cel mai adesea îmbălsămarea cu alcool. Iraţionalitatea câştigată îi scoate din tipar dar nu-şi recâştigă niciodată ceea ce au pierdut, sufletul. Puţini sunt cei ce reuşesc să iasă din tipar şi să facă pasul spre regăsirea sufletului, prin credinţă, nu însă obligatoriu prin biserică. Vor trece peste prag şi vor încerca de atâtea ori urechile acului. Vor lăsa la o parte tot ceea ce au acumulat în viaţă în tipar, ultima fiind avuţia. Mulţi vor, puţini reuşesc, cei mai mulţi îşi epuizează resursele şi îşi aduc lângă ei finalul: sinuciderea, chiar dacă ea se manifestă prin accident, îmbolnăvire gravă... Acei puţini ce renunţă la ataşamente, dorinţe nemotivate, mândrie, prejudecăţi, după o perioadă în care le este dat să experimenteze treceri prin stări ce nu le concepeau posibil a se întâmpla lor, se repoziţionează pe o stabilitate asemenea cu cea avută dar cu alte repere. Ei sunt unii din cei care spun, în primă instanţă, că şi-au rescris destinul.
Cei rămaşi în tipar îşi continuă viaţa robotind haotic. Ceea ce fac ei o numesc muncă necesară existenţei cât mai prospere, o numesc, de multe ori, carieră. Prosperitatea lor nu se opreşte la necesitate, ci se vrea altceva. Nici nu realizează când pragul necesităţii ce ei o văd este deja opulenţă. Ca să ajungă în acel punct fac destule compromisuri. Au ceva dar vor mai mult, dincolo de posibilităţi. Pentru a avea renunţă şi la ultimul drept divin, al morţii, drept pe care îl cedează contra unei sume de bani necesară realizării acelor proiecte ce i-ar propulsa într-o lume a elitelor materialiste. Reuşita le este garantată de tot felul de sloganuri, bine gândite de ierarhia superioară dar, de fapt, cei mai mulţi nu reuşesc, neavând cum să reuşeacă o idee de împrumut, sfârşind sub securea nemiloaselor boli fără cauze externe (cancer, diabet, boli endocrine, ale ficatului şi ale intestinelor, boli circulatorii, boli ale creierului), nu înainte de a plăti cu vârf şi îndesat ceea ce li s-a dat, însă fără a duce la final maiestuosul proiect. Imoralitatea lor îmbracă toate formele posibile, de la „cuceriri” senzaţionale, ca număr sau ca însemnătate, pe plan sexual, până la distrugerea psihică a unor alte persoane, persoană fără vină în relaţionarea cu ei şi până la înşelătorie, cămătarie sau trafic de persoane.
O categorie aparte sunt acele persoane care se încadrează în aşa-numiţii, popular, spirit liber, când încearcă să se armonizeze cu tiparele societăţii. Aceste spirite se manifestă distinct încă din copilarie şi e uşor să se observe că, pe lângă grupurile de copii apare câte unul pe margine, care timid încearcă să intre în mijlocul grupului, dar, şi de ajunge, simpla mişcare a grupului îl aduce tot pe margine. La această vârsta ei sunt excluşi printr-un mod inconştient. De fapt, în viaţa de zi cu zi, aceşti copii au ceva diferit de ceilalţi: unii au o creativitate, sau îndemânare, sau inteligenţă, imposibilă vârstei, visători, talentaţi, intuitivi, maturi în gândire, visători, dar toţi sunt greu de supus fără măsuri coercitive. Chiar şi atunci când se supun o fac pentru momentul respectiv, recidivând în nesupunere. Sunt consideraţi ciudaţi iar ei realizează că sunt nişte neînţeleşi. Naivitatea vârstei îi fac să cedeze de prea multe ori mult prea mult în relaţia cu ceilalţi, din dorinţa firească, de a evita singurătatea. Cei cărora li se cedează profită de această dorinţă, instaurând un mod de control şantajist, asupra lor.
Spiritului liber căruia i s-a impus cedarea libertăţii, prin teroarea de ordin fizic, psihic, ori alteori subtil poate avea manifestări din cele mai diferite, pozitive sau negative, spectaculoase, extreme.
Omul-spirit liber, neconstrâns, se manifestă, în evoluţie prin accentuarea calităţilor native, croindu-şi drumul, pe care, şi-l defineşte pas cu pas, singur, prin excluderea continuă a viselor fără consistenţă, vise la care însă nu renunţă ca şi cărări paralele drumului, în limbaj social, pasiuni. Oricum drumul ales este o împletire a pasiunii şi a opţiunii, a ceea ce este raţiune cu ceea ce este imbold.
Cel constrâns, oprimat, ori merge pe o cale a detaşării, a acumulării la cote maxime, selective, a ceea ce este bun (ajutat fiind, în selecţie, de forţe, repere şi modele pe care le are ca har), ori rămâne prizonierul viselor nerealizabile, forţând orice notă pentru a le împlini. Cum însă în visul lor cuprind ceea ce cred ei că trebuie să cuprindă, pot face absurde presiuni asupra altor spirite, ca şi ei, libere, favorizând, nemeritat tocmai pe acei care le sunt opresori. Folosesc din plin creativitatea tipică a spiritului liber dar, de acestă dată, o parte este consumată pe această luptă, dezvoltând negativităţi care, în afara faptului că se răsfrâng asupra celorlalţi, se răsfrâng, mai devreme sau mai târziu asupra lor. Posesivitatea le accentuează spiritul de dominare, dominarea la rândul ei accentuează posesivitatea. La fel de bine se deschide poarta frustrărilor (încă din momentul excluderii de către ceilalţi copii) fapt ce-i poate determina să încerce supunerea unui grup din ce în ce mai mare. Totodată planul emoţional-sentimental le este afectat de confuzii, ajungându-se la gelozii pătimaşe, ucigaşe chiar. În plan social sunt neintegrabili, graţie nesupunerii, dar, în acest caz exacerbată, extremă. Pot deveni uşor impunători de tipare, tocmai ei, cei care nu le acceptă şi nu se pot încadra în ele. Amplificarea acestor comportamente este mult mărită dacă victimele acceptă, pas cu pas, faptele lor.
Din fericire viaţa îi pune, la un moment dat, în faţa alegerii, dur, şi renunţă la o parte din aceste principialităţi extreme, dar, până atunci, multe fapte şi-au produs efectul, efect ireparabil.
Pentru ei tiparele altora, cele pe care nu le acceptă, nu există, ei nu pot fi prinşi în nici un tipar, dar, aşa cum e menţionat mai sus, la nivel micro sau macro, determină tipare, creează tipare în care chiar îi forţează pe alţii să se încadreze.
Drama cea mai mare o trăiesc cei care, liberi fiind, încearcă să se înscrie în tipare. Încearcă să intre într-o lume cu principii materialiste, având un bagaj de principii care se suprapun cu celelalte doar pe segmente, căci sunt încărcate de trăiri pe planul care lipseşte celorlalţi: planul sufletului. Să nu fie văzută moartea ca pe ceva foarte grav, ci ca o necesitate chiar evolutivă, este o blasfemie în concepţia celorlalţi; să fie văzut individul ca unicat fără încrengături de neam, diferenţiindu-se tocmai prin individualitate şi nu prin grad de instruire şcolar, este un non-sens; să se considere că elementul de legătură între oameni este iubirea iar în cuplu să primeze dragostea, prietenia, respectul, consideraţia non-materială devine un atac frontal la adresa valorilor impuse de tipar... Încercând a se lăsa inclus în aceasta mulţime, nu poate fi mai mut decât o mulţime rezultantă a intersecţiei cu cea din care vine. Ori mulţimea tiparului este una exclusivistă, care totdeauna va rejecta ceea ce nu are toate caracteristicile comune. Diferenţierea, pe oricare dintre planuri induce declasarea, împingerea către margine, desconsiderarea, categorisirea ca paria, nebun. Nimic nou faţă de anii copilăriei, doar că motivaţiile sunt diferite. Dar, tot ca şi atunci, persoanele în sine sunt excluse, ideile care convin însă „tiparului” sunt preluate fără nici un fel de jenă şi de cele mai multe ori ştergându-se urma provenienţei acestora (celebru, ca şi caz, este de amintit Nikola Tesla căruia i refuzat dreptul de părinte al radioului timp de aproape 100 de ani). Este, de asemenea foarte binevenită munca „în folosul comunităţii” tiparului, nerecompensată, până la epuizarea celui ce o face, apoi debarasarea de acesta.
Ridicarea în rang social a unui spirit liber este imposibilă dacă stă atârnat pe cele două maluri, dacă se vrea recunoscut de ambele tabere. Rămâne totuşi oricând un mare pericol pentru „tipar” pentru că polarizează, penetrează şi induce idei contrare tiparului, contribuind la revolta împotriva stagnării şi restrângerii libertăţilor individuale şi colective, pentru promovarea unei societăţi non-dictatoriale, a acelei dictaturi disimulate, dictatura a celor mulţi, dar fără personalitate, prin conducători cu aceleaşi principii.
Aceste spirite libere reprezintă categoria cu spiritualitate incontestabilă, fără excese, constantă şi definitorie permanent, în comparaţie cu cei care sunt sclavii tiparului, ce devin spirituali de faţadă, în momentul în care se confruntă cu probleme pe orice plan; îşi induc sugestii spirituale culese sau preluate fără discernământ devenind habotnici, fanatici, sperând într-o minune, asemeni primirii de foloase materiale. Totul durează până la rezolvarea problemelor, după care se reîntorc la vechile năravuri, la vechile principii, la vechile obiceiuri. Din această categorie se ridică, precum ciupercile după ploaie, o sumedenie de spiritualişti ce denaturează ideea de spiritualitate, creând un terci indigerabil, dar, bazat pe dorinţele maselor, prinde mult mai bine, mai ales că este recompensabil, aşa cum place categoriei căreia i se adreseză, prin mijloace materiale, prin bani aproape totdeauna, şi nu prin fapte proprii. Un exemplu ar fi moda mai nouă în care un călugăr este plătit pentru a ţine post în locul cuiva, ca şi cum Divinităţii i se prezintă un raport statistic, numeric şi nu unul al personalizat, al cazurilor. Acest exemplu este suficient pentru a stabili şi locul actual al multor bisericilor în interiorul tiparului, renunţând la multe dintre valorile spirituale ce le-au dat motiv spre a exista. Biserica este mai nou o elită care luptă împotriva adevăraţilor oameni de spirit dar duce şi o luptă cu cei care încearcă să acceadă la acest segment de putere, a spiritualiştilor. Lupta este dusă pe două planuri. Biserica nu mai este decât o instituţie cu reguli stricte. Ajutor din partea ei e greu, de multe ori, să se spună dacă mai există pe plan spiritual, dar pe plan social, este prea evident, acesta este ca şi inexistent.
O anumită categorie de spirite libere evadează din contextul social şi, chiar dacă ajung în interiorul bisericii, ca şi călugări, de obicei sunt cei care se retrag în sihăstrie sau duc o viaţă asemenea sihaştrilor.
Alegerea drumului pentru aceste spirite este într-o oarecare măsură opţiune personală la vârste mici cu precădere, dar, în general este vorba de un „prizonierat al propriului destin” libertatea de acţiune fiind limitată, o mică diferenţiere fiind între bărbaţi şi femei. Poate că singura libertate ce este permisă în limite mai mari este cea de a întârzia evenimentele, însă plata pentru aceasta este mult prea mare, fiind de preferat evitarea folosirii exagerate a „liberului arbitru”, a acelei posibilităţi care face ca judecata să ia loc încrederii în propria persoană.
Poate sunt prea filosofice gândurile acestea, sub ploaia de fapte şi evenimente care ar trebui să mă facă să fiu mai axat pe materialism decât pe spiritualitate sau filozofie. Nu exclud această direcţie, însă nu pot decât, cel mult, să caut un compromis, pentru că n-am cum, structural, să-mi schimb structura internă psihică şi mentală, sufletească. Stiu la fel de bine că un minim compromis îl voi face, dar la fel de bine ştiu că totul se va încadra şi în această stare de fapt: ceea ce sunt acum. O nişă, o portiţă pe care nu am văzut-o, nu reuşesc să o văd, abia când îmi va fi scoasă în cale prin, aşa cum am spus în alt context, cineva, ceva, trimis către mine, am s-o văd într-un întreg absolut al ei. Aici l-am numit ziditor de temple, pornind de la ideea că orice construcţie umană, în acord cu ceea ce este divinitatea, este un templu.
Faptele nu se mai încadrează în nici o normalitate. Orice dezastru în care mor oameni nevinovaţi este doar o ştire de presă, însă nu una de primă importanţă, ci una aruncată în completare, nicicum luată în seamă. Cei care vor construirea unei lumi întipărite, conducătorii acestei lumii „întipărite” au trecut la vânătoarea de suflete dar cu precădere a spiritelor libere, a marilor spirite libere. Din cei evoluaţi, dar prizonieri tiparelor, oameni până mai ieri, chiar şi azi, buni, de necrezut a se dovedi posibil criminali, au coborât în catacombe, vânzându-se pentru bani şi putere, s-a format armata de vânătoare, comnandourile ce vor să stinge opaiţurile de la ferestrele luminate. Alţii, cu feţe mai blânde, aleargă să întoarcă din drum pe cei care nu îşi încetinesc paşii spre mai sus, iar alţii pun capcane „pe la colţ de stradă”. Deşi, aparent, fiecare îşi duce viaţa cum poate, în realitate este o luptă de guerilă urbană în cel mai bun sens al cuvântului, peste tot, în orice clipă.
Cea mai infestată, în afara lumii politice, este lumea presei video şi apoi a presei scrise. Aici se filtrează informaţia ce poate să ajungă la robotitori, aici se minte. Chiar şi dacă transpare câte un adevăr acesta este repede modelat după necesitate. Cu greu se poate şti adevărul despre acest an. Elementele ştiinţifice chiar sunt ascunse sub plapuma lui „să nu panicăm populaţia” deşi doar 2% din populaţie ar înţelege cu adevărat explicaţiile ştiinţifice. Cât despre efecte nimeni nu încearcă explicaţii principiale, toată lumea copiază ce se spune pe aiurea, nicicum ce spune vreun român cu scaun la cap, se minimalizează cu totul sau se exagerează totul. Chiar şi conceptul de salt dimensional nu este deloc explicat, pentru că puţini îl înţeleg. 3D, 4D, 5D e pe buzele tuturor dar marea confuzie determinată de D (dimension) ce nu are legătura cu fizica, vorbind despre cea clasică, face pe mulţi să se întrebe ce mai e asta? Fizic 3D (x,y,z) înseamnă spaţiul static, 4D (x,y,z,t) spaţiul dinamic, iar 5D trece în domeniul cuantic, unde se adaugă o altă dimensiune caracteristică, de exemplu m. Conştiinţa însă nu e statică, e dinamică, totdeauna dinamică, are dinamicitate spaţială virtual dar şi dinamicitate de alt tip. Şi atunci cum să se înţeleagă, cum să se perceapă fenomenul? Pot oare toţi vorbitorii despre asta să dezbată problema, au toată cunoaşterea care să le dea startul într-o cursă fără lungime prestabilită, au curajul de a se lansa într-un univers pe care închipuirea nu-l poate defini? Chiar este cineva naiv să se creadă că cineva care nu are cunoştinţe, solide, de fizică, biologie, psihologie etc. să abordeze acea temă? Chanelling-ul este suficient să se explice super-realiştilor o idee atât de complexă? Eu unul mă îndoiesc şi nu mă îndoiesc de îndoiala mea...
Mai mult, lumea spirituală calcă strâmb. Sunt multe subiecte care se pun în discuţie pe baza a ceea ce se cunoaşte din închipuire, din poveşti inventate şi răstălmăcite. Urmele civilizaţiilor vechi sunt explorate cu buldozerele mândriei, nedesluşite idei sunt folosite pentru a da importanţă ideii. Se citeşte în stele de o armată de şcoliţi care mai de care mai plini de inspiraţie. Unii încearcă să dea explicaţii comportamentului uman după “energia zilei conform calendarului maya", ori calendarul respectiv este atât de controversat prin înţelesurile date de atâţia şi atâţia cercetători, încât a discuta ceva atât de amănunţit nu este chiar foarte sigur.
Subiectele româneşti şi ele suferă de aceeaşi boală. Este o moda în a vorbi despre daci, este o modă căutarea, ori chiar inventarea dovezilor despre daci, chiar şi în domenii care sunt, pentru vremurile lor, faşse, de parcă ar fi o civilizaţie de mult apusă, pierdută în negura vremurilor. Toată lumea caută secrete dar câţi se luptă în primul rând pentru a dovedi secretul limbii? Sarmizecetusa este asaltată de tot felul de „iniţiaţi” însă cine ştie totul, sau măcar jumătate din tot, despre religia iniţiatică a acestor meleaguri? Vrem adevărul să-l dovedim cu adevăruri inventate de dragul unui renume de durată infimă, de dragul popularităţii sau de dragului unui salariu plătit celor care pun preţ, fiindu-le lor de folos, pe subiecte incendiare?
Lupta cu întunericul, în vremea de azi, a rămas pe locul „n”, unii spiritualişti, chiar şi biserica, negând la un momentat existenţa „soldaţilor întunericului” prin celebra idee „cine nu crede în aşa ceva nu poate fi atacat” ori prin exagerarea principiului, înspre unanim, a toate cuprinzător, de karmă.
Anii din urmă au dus la apogeu activităţile oculte ale întunericului, dar şi şarlatanilor, încurajaţi mereu de atitudinea, intenţionat dualistă, a celor ce asta îşi doresc să apară publicului, sau în public. Reacţia taberei celelate? Public, prin latura dominată de spiritualişti, nulă! Cei care cu adevărat luptă pentru eliberarea din chingile subtilului sunt neluaţi în seamă, eventual ironizaţi, minimalizază lupta, arătaţi cu degetul ca şi călători prin alte lumi, fictive. Ba mai mult, în faţă sunt scoşi, sunt aduşi, de-ai lor, mascaţi şi fardaţi, care vorbesc mult şi nu spun nimic.
Căderile şi decăderile, nicidecum, cu nici un argument, ex-plicabile, vor sta mereu alături de oameni. Mulţi dintre cei bogaţi se vor prăbuşi copleşiti de neliniştea pierderilor datorate capriciior cosmice. Mulţi vor sufla în lampa afacerilor lor. Agricultura, ca afacere nu va mai exista, iar forma actuală de proprietate va dispare, trecându-se la proprietatea şi munca în comun, un comun însă desprins din tiparul “tiparului”. Doar cele ce se numesc sistemul de sănătate şi sistemul de învăţământ, pe alte reguli şi forme, pe alte baze, vor continua să existe. Dreptatea nu va mai fi, un timp, făcută de oameni...
Sinuciderile neadaptabililor se ţin lanţ. Dar se va întâmpla să se sinucidă cei care, având de toate, nu vor mai putea să le aibă, după epuizarea rezervelor, care vor deveni scumpe, foarte scumpe, motiv pentru care vor avea loc numeroase conflicte şi, mai apoi, revolte.
Au început să iasă la rampă falşii prooroci, care încercă să ridice în slăvi dreptul divin al celor avuţi pentru a-i salva de furia mulţumilor. Oamenii se vor diviza, rupându-se încrengăturile de neam, atât de specifice tiparului. Spusele lui Iisus, prin întrebarea „cine-i mama mea şi cine-s fraţii mei?” atunci se va adeveri cel mai bine căci puţine „familii” nu vor avea sciziuni definitive.
Se nasc şi se vor naşte copii ai luminii. Aceşti copii vor avea reprogramat ADN-ul şi vor fi aceia care vor duce viaţa în forma humanoidă mai departe. Vor trăi, iarăşi, va şi cândva, cei 120 de ani, indiferent care va fi mărimea de măsurare a timpului, care va fi măsura duratei, când timpul actual nu va mai avea importanţa de azi. Reprogramarea ADN-ului, modificarea a ceva ce este la fel de neînţeles pentru foarte mulţi, ca şi dimensiunile, s-a făcut deja acum în această perioadă. Tot ceea ce se întâmplă acum cu oamenii face parte din planul divin în care fiecare dintre noi este inclus.
S-ar vrea poate să spun mai multe despre mine. Unii doar din curiozitate. Alţii ca să mă prindă cu ceva şi să poată face un atac direct. S-ar vrea să fiu, cu amănunte cât mai suculente, ca om, personaj principal, în poveşti din care să se poată extrage probe pentru un probatoriu al vinovăţiilor indirecte... 
Fiind trăitor în această lume, nici pe mine nu mă vor ocoli cele care vor veni. Marea diferenţă este cum va fi să înţeleg eu această cădere pe toate planurile. Eu spun că-mi va fi uşor să nu fac parte din disperaţi, pentru că am experimentat, fără voie, multe din „lipsurile” care ne vor veni şi ne vor stăpâni. Nu le iau ca lipsuri, pentru că ştiu că fără ele se poate trăi, existenţa nu este pusă în pericol. Ceea ce ni se va lua, Dumnezeu ne va da! (un plural necesar!). Ceea ce azi nu s-ar concepe inexistenţa a ceva pentru viaţa, atunci va fi posibil căci gândirea altfel va fi. Cei ce azi au un copil mic ar spune că ceea ce va veni va fi un chin! Nu, nu va fi deloc, copiii aceea vor creşte frumoşi şi sănătoşi pentru că ei vor avea alte necesităţi, alte condiţii de îndeplinit. Cei ce vor fi copii luminii vor avea acele mame pe care „Dumnezeu le-a luat în braţe”! Ei se vor naşte direct „sus”, nu vor mai începe prin a lupta pentru a doborî bariere şi a cuceri baricade.
Se va percepe oare, ca moarte, nemoartea, trecerea în acele diferite dimensiuni, pe care acum oamenii nu le percep în nici un fel, judecând cu noţiunile spaţiului real? Se va întâmpla invizibilitatea unora pentru alţii? Eu spun Da, la un moment dat unii vor pieri din orizontul vizual al mulţimii, fără însă a se putea spune că au murit. Nu va fi moarte în sensul actual, totdeauna. Se vor petrece chiar minuni. Toate într-un vârtej ameţitor, o ştire va urma imediat alteia... Primii vor fi invizibili cei care sunt pregătiţi să sară „mai sus”, cei care acceptă că pot “sări”, apoi şi cei mai puţini săritori, dar totuşi săritori, nu vor mai fi văzuţi de cei rămaşi în acest „acum”, „aici”. Puţini vor merge foarte sus, ceva mai mulţi sus. Pentru cei ce vor urca, schimbările se vor simţi. Tehnologiile lor se va baza pe actualele cuceriri ştiinţifice transpuse în alte concretităţi materiale, specifice nivelelor lor. Vechile principii fizice se vor reajusta la noile condiţii şi particularităţi. Viteza luminii va fi o viteză depăşită, cu înţeles dictat doar de existenţa ca atare a luminii. Detaliile sunt prea consistente ca să poată fi sintetizată în câteva idei...

vineri, 19 octombrie 2012

Valoare ca povară

Oriunde, oricând, peste tot este la fel. Oriunde s-ar întoarce privirea se văd: păduri şi copaci falnici, haite şi trofee, turme bine strunite şi pur-sânge. Oare să fi reuşit oamenii să fie altfel? Animalele merg în viaţă pe mâna unei raţiuni instinctuale, greu s-ar putea identifica ceva cu gândirea raţională. Oamenii au ceva în plus, ceva ce se numeşte gândire şi raţiune, cele două caracteristici, folosite, putând defini, într-un alt fel, superior, omul. Separat luându-le, ele formează o entitate bazată pe o energie de tip informaţional, informaţii provenite din planul orizontal. Faţă de animal, omul are capacitatea de a le prelucra la nivel superior. Dar oare, această entitate s-a putut lipsi, întru totul şi pentru totdeauna, de năravuri?
Şi oamenii, ca şi animalele, se regăsesc în turme sau singuratice. Singuratice sunt valorile, turma adună la un loc mediocritatea...
Cei care stau la un loc au instituit reguli. Majoritari fiind, au impus regulile astfel că singurătatea valorii este ceva anormal. Pentru ei nesingurătatea este o distincţie de personalitate, fiind evaluată prin numărul de indivizi ce sar într-un picior la o idee puerilă, forma de manifestare şi aplauzele spontane însoţite de râsete şi chiuituri, ingredientele ce iau faţa, eventual schimbă faţa şi mintea, de comportamentul prin care se renunţă, încet-încet, la tot, de la decenţă până la intimitate. Aşa definesc ei nesingurătatea.
Majoritarii văd valoarea doar din rândurile lor, definită fiind de criterii ce se pot etala: ori banii, pentru cei mai mulţi, ori diplomele ce au nume cât mai pompose. Este valoare şi cel care iese la rampă, o rampă a majorităţii, şi face furori, este valoare cel care este mai bine reprezentat acolo unde ori se vede, ori se aude şi tot valoare este cel care este văzut peste tot, în cât mai multe distracţii cu senzaţii de bine şi distracţii la botul calului, în afişe sau fotografii, în dedicaţii răsunătoare arătate tuturor. Valoare reprezintă omul citit, cel ce ştie, cel ce cunoaşte, cu obligatoria condiţie de a face o bibliografie de trimiteri la autori şi cărţi, altfel este văzut ca o nulitate, deşi spusele-i sunt la fel ca ale acelora sau chiar revoluţionare. Valorile lor sunt doar cele care sunt în rândurile lor.
Cel ce e văzut în anormalitate, având coeficientul de nesingurătate nul, valoarea niciodată recunoscută la timpul prezent, nu-şi are temeri de singurătatea dictată de aceste criterii. Adevărata valoare nu-şi caută slăvirea şi recunoaşterea, ea îşi crează eternitatea şi, după ce o creează, conştient fiind de ea, nu mai caută lumini strălucitoare şi covoare roşii. Nu este, nu are cum să fie „fan”, dar apreciază şi recunoaşte valoarea altcuiva, nu fuge de la manifestaţie la manifestaţie, de la întrunire la întrunire, de la un „party” la alt „party”. Nici nu se apucă să îşi promoveze rezultatele cu surle şi trâmbiţe ci, mai degrabă, cu simplitate şi modestie, şi doar atunci când majoritarii i-o cer. Şi i-o cer atunci când sunt încolţiţi de dezastrul provocat, în rândurile ei, de valorile ei.
Totdeauna, şi nu există exemplu contrar, înspre valoare, mediocritatea, în haită, se repede să muşte. Muşcă de peste tot, muşcă de unde poate, muşcă aşa cum poate. Şi loveşte în tot, fără a cruţa măcar un amănunt. Este dramatică suferinţa valorii care a avut curajul, din rândurile lor, sau trecătoare prin rândurile mediocrităţii, să se ridice la rangul ce-l are hărăzit. Nu ea, valoarea, îi neglijează, ci tocmai ei, mediocrii, îi întorc spatele, o lasă singură tocmai atunci când ea se aştepta mai puţin. E ultima zvâcnire a mediocrităţii, pe faţă, de a bara calea valorii. E şi ultimul şoc direct pe care valoarea îl trăieşte în relaţionarea cu mediocritatea, cu membrii ei.
Ca pentru orice om, şi oamenilor de valoare le este greu, se simt şi sunt încolţiţi, forţaţi, hăituiţi, criticaţi. Mediocritatea sare la bătaie “unul pentru altul” doar din ideea de a apăra, chiar dacă nu are ce apăra. Cel mai ades, mediocritatea sare la gâtul valorilor, căci doar valorile au curajul şi argumentele să le arate în faţă adevărul. Că epigonii nu se pot împăca niciodată cu ideea că nu ei au drepturile de autor asupra originalului, îi face să fie turbaţi în reacţii. Preferă să demoleze zgârâie-nori decât să vadă cât de neînsemnată este cocioaba lor. Dar valorilor, oricât de greu le-ar fi, chiar şi în ultimul moment, au puterea de a se arăta tuturor ca o stea strălucitoare, văzută de toţi. Ceilalţi se văd între ei, se aplaudă între ei, sunt mereu împreună. Dar în urma lor nu rămâne lumina, ci praful şi pulberea. Şi rămâne terfelirea, în fel şi chip, a valorii. Dar nu-i poate fi anulată eternitatea!
* * * * * * *
Am deschis o Cutie a Pandorei, am ieşit în faţă cu o idee pentru care îmi voi primi toate “laudele”, îmi voi atrage destule epitete, începând, bineînţeles cu “rău”. Se vor arunca iarăşi hienele să mă sfâşie. În spatele meu iarăşi vor bate tobe şi vor suna trâmbiţe. Catalogat ca lipsit de modestie ştiu că am să fiu, de lângă mine ştiu că vor mai pleca unii, ştiu că prin spate se vor forţa notele pentru însingurarea mea.
În artă, în literatură, în spiritualitate, în ştiinţă, este la fel. Câţi pictori, muzicieni, pictori, actori, regizori, poeţi, scriitori, ce au lăsat valori perene în urma lor, au fost înconjuraţi de turme? Câţi dintre cei care au revoluţiont ştiinţa nu au purtat eticheta de nebuni, de aerieni? Câţi mari duhovnici şi filozofi autentici nu au luat calea sihăstriei pentru că erau marginalizaţi până la refuzul existenţial de către mediocritatea ce prefera să se complacă în plăcerile lumeşti şi carnale?
Valorile atrag lângă ele valori şi nu sunt, şi nu se erijează în făcători sau deschizători de drumuri. Valorile sunt catalizatoare pentru alte valori. Când mai şi merg umăr lângă umăr, e mare fierbere în mediocritate... Eu, din lumea pe care o ştiu mai bine, a ştiinţei îmi permit să dau un exemplu: Pierre şi Marie Curie. Prin ei şi prin alţii ca ei, Dumnezeu a arătat ceva oamenilor, şi arată ceva oamenilor: că valorile nu sunt dominate de ego şi egoism iar oamenii trebuie să-şi lase ego-ul şi egoismul de turmă.
Când valorile stau cu braţele deschise către toţi cei care cer sprijin sau ajutor în anumite situaţii, este motiv de laudă din partea mediocrităţii când aceasta cere. Când nu este nevoie sau când le-au fost celorlalţi îndeplinite cerinţele, valorile sunt catalogate ca “de o mare prostie”. Nu mai este bună valoarea, nu mai este de o nobleţe fără seamă, ci este urâtă, este ponegrită, este blamată...
* * * * * * *
Aş putea să mă apăr, să apăr cele spuse, exemplificând. Există destule exemple în viaţa reală, cu atât mai multe în mai noua şi primejdioasa viaţă virtuală. Aici toţi vorbesc de prietenie, de socializare, dar de fapt mult prea mulţi au îngroşat rândurile aplaudacilor. Şi dacă este să pun degetul pe rană, recunosc, public, faptul că înspre ei mi-ndrept gândurile şi de la ei aştept şi represaliile, aceia care mă vor citi, căci greu le este multora să ducă o citire până la capăt. De fapt ei ştiu, aceia care scriu, că şi ceea ce scriu ei, tot superficial şi la început este citit, dar se mulţumesc să aibă aprecieri şi eventual cuvinte de laudă, chiar dacă între subiectul lor şi al cuvintelor de laudă este o diferenţă ca de la Cer la Pământ. Lumea aceasta vrea să fie lăudată şi în lumea aceasta toţi îşi etalează fapte cu aură de mari realizări apreciate... Dar de eternitate oare nu se mai ştie? Efemerul este atât de important?
* * * * * * *
Spre cei de valoare ce se mulţumesc cu această lume de aplaudaci îmi îndrept mereu gândul... De ce au nevoie de această lume a doua? Chiar nu realizează că mărgăritarul, ce sunt şi ei, se ofileşte în mirosul pătrunzător al turmei? N-ar fi mai frumoasă o lume în care mărgăritarul să tot înflorească şi suavul lui miros să fie dominant?
* * * * * * *
Şi spre cei din mulţimea adunată în turmă, care se cred valori, mă îndrept cu gândul. Acum, în cumpănă de vremuri şi timp de alegeri pentru totdeauna. E libertatea omului mare valoare şi sufletul lui singura comoară. Oricâte ştiţi, oricâte aţi citit şi citaţi, oricât vă citaţi între voi, lăsaţi-vă treziţi de bruma de conştiinţă ce mai este prezentă în voi. Loviţi mereu în dreptul celor ce încă nu au pretenţii de valori dar care caută să se ştie pe drumul lor, alături de cine vor voi. Le baraţi calea de urcare ori de apropiere spre valori autentice, numin valorile după bunul vostru plac şi debusolând oamenii, amestecându-le credinţele cu găselniţele voastre.
Autentic nou nu aduceţi nimic. Nou este doar amestecul de informaţii pe care aţi încercat să le aveţi, dar şi pe acelea le-aţi răstălmăcit după interes. Valoarea v-o daţi prin preţuri şi pe cele ce le arătaţi spre dovadă de reuşită, materiale, nicicum pe planul pe care vă bateţi cu pumnul în piept că sunteţi valori. Valorile nu-şi calculează timpul în bani. Şi nici cunoaşterea ce o dau altora!
Despre toate acestea am mai scris: Copacii şi pădurea

luni, 15 octombrie 2012

Scrisoare înspre final [II]

Un sfârşit se tot apropie. Unii spun că ar fi într-un fel, alţii într-un alt fel. Şi dintre cei unii, şi dintre cei alţii, ştiutori, sau neştiutori, înţelegători sau neînţelegători, s-au găsit mânuitori de cuvinte ce s-au pus să dea învăţături şi de gândit celor care caută doar un fel de adevăr, caută să se ştie aşa cum vor să crea-dă că sunt ştiuţi, celor caută continuu şi continuu, uitând că de multe ori au spus că au găsit ceea ce au căutat. Şi eu ştiu că vine un sfârşit, şi un început, care şi el vine îi va urma, că nu vor mai fi toate aşa cum sunt, că schimbări vor fi. Ştiu că va fi mai rău şi va fi şi mai bine. Ştiu aşa cum mulţi ştiu, ceea ce însă mie-mi este cunoscut es-te că nimeni nu va cunoaşte acel hotar, acea clipă. Se vor face toa-te să fie, dar nimeni nu ştie cum se va arăta totul.
Cândva, parcă mult mai de mult, parcă într-un trecut pe care firescul l-a făcut acum uitat, venind din necunoscutul plin de înţelesuri, te-am găsit sprijinindu-ţi gândul viitorului pe credinţă şi pe credinţa speranţei în înfăptuiri într-un rost, ştiind făptuirile de până atunci fără de rost, pe speranţa rodirii, ştiind că rodului stau împotrivă cei care ar fi trebuit să-ţi vrea văzute roadele. Venisem trecând şi-mi ştiai drum trecând. Nimic n-ar fi putut să dea motivul opririi trecerii, dar motivul s-a ivit printr-o deodată ivită putere de a fi margine de pod rupt, singurul drum care te lăsa să treci peste abisul ce-l ştiai zămislit în gând opritor de adevăruri. Nici dinaintele vestiri nu îmi erau înţelegeri ale popasului ce s-a întâmplat, făcându-se timp din viitor.
Rar mi s-a întâmplat să trăiesc, atât de aproape, schimbări pe care poveştile doar le aveau în cuprinsuri. Acum pot vorbi, altfel şi cu multe detalii, de schimbările într-un fel şi schimbările într-un alt fel. Privind dintr-o parte erau schimbări din rău în bine şi schimbări din bine în rău. Privind din cealaltă parte erau schimbări din bine în rău şi schimbări din rău în bine. Acum, când îţi scriu, în timpul de dinaintea timpurilor în care nu ne vom mai şti nici măcar de existenţă, tu nu mai ai repere ca să numeşti nici binele, bine, nici răul, rău. Toate reperele ţi le-ai lăsat pe seama altora, pierzând fireasca proprie privire asupra vieţii, iar ceea ce trăieşti este pedeapsa pentru împotrivire la împotrivitorii tăi.
Idei cu sens şi idei fără sens au făcut ca adevărurile să se muleze pe calapoade. Aceleaşi calapoade erau, ştiute de tine din timpurile în care îţi înţelegeai piedicile. Când n-ai ţinut cont de ele ţi s-au arătat nelimitările pe care calapoadele încercau să ţi le arate şi pe care ţi se croiau învelitori. Cât privirea ţi-era înspre înalturi îndreptată, trăite ţi-au fost clipe în care chiar tu înţelegeai cum ţi se vrea îndreptată înspre cenuşiul întunericului locului de sub tine. Atunci vorbeai ca nu-i timp de adormire, că nu-i timp de somn, că nu există pentru nimeni motiv de tras cu urechea la cuvinte mieroase şi şters lacrimi de şopârlă.
S-a făcut rodul rod şi are însemnul motivării şi motivului de rod. Are însemn de neşters, de netăgăduit tocmai pentru că se găsiseră vorbe de tăgadă care să pună umbre luminii. Doar aşa se mai putea să-ţi fure iarăşi pasul drumului şi să te facă slujnică la porţile trecutului, dându-ţi înţeles de netemeinicie a vieţii de altceva, altfel, altcumva ţie îţi doreşti. Azi, prin cuvântul meu, îţi arăt de nu e chiar aşa, de nu cumva ţi-au fost omorâte dorinţele de altfel şi altcumva. Iar dacă vei să îţi răspunzi, vezi de nu cumva gând rău este pus şi către altceva. Căci de este pus, rodul cu care te-ai învrednicit va pleca şi el din lumea ta şi doar eu voi mai şti de el. Pentru că nu-şi are menire să se piardă în lumi întunecate.
Tăcerii îi dai formă de lumească trăire, de fierbere la focul aprins pentru a nu lăsa gândului putinţa de a se înţelege cu trăiri de om cu rost. De prin depărtare săgeţi se tot aruncă spre a-ţi agăţa de ele simţirile şi, agându-se, să-ţi împuţineze trăirile. Sunt săgeţi făcute penru a lovi dacă nu le dai de la tine ceea ce se vrea dat, iar de dai, cu ceea ce dai, se întorc acolo de unde au plecat, în locul ce şi-l au, arătat ca fiind găsit, drept dovadă de adevăr, pentru a-ţi orbi mintea şi a-ţi întuneca rostirea. Orbind, te-ai prins în jocul neruşinat de a mă privi învins, întins în noroaie chiar şi atunci când amuţeşti, văzându-mă în faţa ta, privindu-te în ochi, nu ridicând privirea ci, mai degrabă coborând-o spre orizontul pe care tu ţi-l consideri înalt, întrebătoare despre cum încă îmi este uşor să privesc, cu aceeaşi luare aminte, înspre toate, să vad şi răsăritul şi apusul, şi chiar stelele unde cad, atunci când cad . Şi tocmai de aceea îţi doreşti să nu fiu în faţa ta: Mai sus de orizontul tău nu poţi accepta că există, altfel decât ţi s-a spus, un alt orizont.
Iar, din nou, iarăşi, încă o dată... se repetă o poveste pe care acum nu vrei să o identifici cu nimic din ceea ce înseamnă trecut pentru tine, cel ce nu pentru mine şi nici pentru altcineva nu a fost. Doar tu priveşti de-a lungul dru-murilor şi nu te uiţi nici că vin din spate către în faţă. Şi nu vezi nici că se-mpreună drumuri şi se despart drumuri, când îţi ţinteşti un gând spre mine şi rostogoleşti, doar către mine, munţii ce-ai vrea să-mi acopere cuvintele care nu se feresc de nedorinţa ta de a le auzi aşa cum sunt. Azi, e mult prea târziu să cauţi cărarea ce te lasă pierdută de zdrobitorul teasc al lumii în care poţi vieţui fără să poţi spune că trăieşti... Peste apa repede ce nu s-a oprit la marginea drumului pe care trebuia să mergi, apă ce merge înainte pe drumul meu spre a decolbui paşii, pod, acum, îţi spui că trebuia să faci, pentru că de neoprit a fost în a-l rupe şi a-ţi îndrepta paşii înspre a cunoaşte lumea în care fireasca menirea avea rost de împlinire.
Nu-i timpul, ştii prea bine, de a sta să te întrebi dacă nu cumva cumpăna fântânilor este o punte între adâncul fântânilor şi înălţimea văzduhurilor. Doar apa din fântâni o ridică o cumpănă şi-i arată folosul şi rostul. Este apa care n-a stat să aştepte ca cineva să îi arate lumina zilei, ea singură a căutat drumul de a privi spre lumină spre a ieşi la lumină. Iar când ciutura fântânii s-a coborât la ea, îmbrăţişând-o, nu a ţinut-o în frigul adâncului ci s-a lăsat ridicată spre a fi văzută şi a-şi face rostul şi menirea. Apa fântânilor prădate de hoţi ori cele care şi-au oprit ciutura în adâncuri, din care nimeni nu scoate apa, neavând cu ce, moare şi nu e nicicui de folosinţă. Şi nimeni nu vine pregătit spre a scoate apa, oricâtă sete ar avea. Doar bătrânii mai vin la fântânile cu ape stătute, să se mai scalde în apa lor. Cei care ştiu rostul lumii şi al apelor nu vin pentru scăldătoare ci pentru a le reda viaţa... Cei ce vin să se scalde vin pentru a fura şi ultima fărâmă de suflet a apelor.
Adevărul nu are nici feţe, nici faţete. Adevărul este doar unul singur. După clipa sfârşitului care se tot apropie, adevărul va fi văzut faţă în faţă. Ţi-e frică de singurătatea care-i va cuprinde pe toţi ... dar de vei ajunge în lumea ta singură, vei înţelege când ai făcut pasul înapoi, pierzându-ţi dumnezeirea, căutând să faci pace cu omul care ţi se arăta făcător de fapte dumnezeieşti, deşi n-avea cum să fie aşa, căci împotriva lui Dumnezeu era când cerea pentru sine şi pe tine te cerea pentru sine, oricât tu ai fi vrut să-ţi fii ţie şi alături de cine tu îţi voiai alăturarea.
Cuvintele acestea trebuiau să le las scrise. Este cuvânt ce va dăinui peste vieţi. Din lumea mea am să ştiu când le vei reciti. Şi paşii ce-i vei face, spre dezrobire, am să-i văd. Şi un înger ce îi întrupat acum, şi-i lângă tine, va spune, înaintea oricui, adevărul pe care nu ai avut puterea să-l mai cauţi. Cuvintele acestea vor sta să fie străjere adevărului, pentru a nu-l putea nimeni face rătăcit, pentru ca, dacă cineva se va însoţi de gândul de a face un altfel de adevăr, prin vorbele altcuiva, ori prin cântecul vreunui menestrel rătăcitor pe drumurile oamenilor, să fie spus şi să fie ştiut. Acum scrise, cuvintele acestea nicicum nu se pot schimba, nici chiar ele nu o pot face, cumva...

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Scrisoare înspre final [I]

Se grăbesc vremurile de acum să plece. Timpul nici nu-şi mai înţelege rostul de a sta de veghe vieţii oamenilor. Aşteaptă clipa în care va putea să-i lase pe unii din mână pentru ca aceştia să-şi urce scara pe care ştie şi el ce greu şi ce migălos şi-au lucrat-o, trăire cu trăire, faptă cu faptă, gând cu gând. Îi vor rămâne destui în împărăţia sa şi va trebui să aibă destulă grijă de ei. Vor avea timp să-şi reia lecţiile pe care nu le-au învăţat sau pe care au crezut că sunt neînsemnate. Vor avea timp de nopţi de nesomn şi de aduceri aminte a adevărurilor pe care, din multa orbire a neîncrederii în ei, din nebuneasca laudă de sine, le-au prefăcut în minciuni şi le-au aruncat altora în spate. E timpul deci să-ţi scriu, înainte de a nu mă mai putea avea vreme de asta, înainte de a se întâmpla să trec hotarul acestei lumi care se ţine să aibă un stăpân ca-re nu are grijă de nimic altceva decât de propria-i trecere.
Ieri a fost timpul ce ne-a fost dat să ne fie împreună. Deloc scurt, unii zic lung, alţii chiar îl numesc o viaţă. Un final de viaţă, îi zic eu, fără să fiu cumva privitor cu rău. A fost ceea ce i-a fost dat să fie dintr-un şirag plin de toate. Acum a fost vremea de final dar şi vremea de alegeri. Eram pietre tari şi mari ce puteau fiecare să fie cap de pod. Dar nu amandouă odată. Prin alegere doar se putea să fie una de folosinţă şi una de aruncat iar în apa care să o şlefuiască. Doar ciocnite una de alta puteau să se aleagă singure...
Orologiile se grăbesc. Vine acum vremea să plecăm fiecare în lumea lui. Regretele de om ţi-au venit mai înainte şi le-ai făcut cuvinte de promisiune. Ele vor fi farul ce te vor calăuzi în venirea de altă dată, spre mine spre a le împlini. Şi atunci vom fi tot aşa: Eu voi fi eu, tu vei fi tu! Spuse de acum vor fi alegere de atunci. Dar legea ce atunci va fi, nu-ţi va da drept de a fi doar parte, vei fi întreg. O întreagă viaţă, o altfel de viaţă, de la început la sfârşit.
Nimic nu se poate schimba. Ai ales lovitura pe la spate. De aceea acum vom pleca nu în aceeaşi lume, ci în două lumi. Una a mea, una a ta. Una ştiută, una neştiută. Fiecare pe drumul ales de fapte. Iar în acel timp mult, fapte au fost atâtea câte trebuiau să fie spre a nu lăsa loc de tăgadă ori de şovăire, spre a nu mai fi de trebuinţă nici o altă faptă, spre răscumpărarea altora... Nimic nu se mai poate schimba, şi nici înapoi nu se poate da. Doar aşa se mai poate acum, după legea Cerurilor.
Evidenţele înşeală... e spusa ce stă pe buzele celor care nicicum nu au avut şi nici nu au încredere în ei. Cum să poţi să vrei să găseşti în mărăcini flori de tei? Spini ţi-a fost dat să găseşti pe câmpul pe care ţi l-au arătat cei cărora le-ai dat putere asupra vieţii tale. Nici măcar n-ai mai avut puterea să recunoşti că ai fost înşelată, nu doar în aşteptări. Dar n-ai putut ascunde decăderea şi te ascunzi de oamenii care avuseseră încredere în tine.
Libertatea alegerii mi-a rămas mie. Şi am ales plecarea înaintea ta. Oricum plecam în două lumi diferite. Voi pleca înainte ca să-ţi rămână timp fără dubii, timp să vezi în formă, fapte şi efecte, răsplata. Să fii pe deplin convinsă că frica e una cu tine, că pietrele azvârlite în mine lovesc şi acum în tine. Şi pe lângă tine se vor zvârcoli acei care ţi-au pus pietrele în mână. Doar aşa, înainte de plecare, vei şti ce însemnătate, pentru totdeauna, au faptele timpului ce l-ai redenumit, imediat ce ai crezut că ţi se cuvine să-ţi calci cuvintele în picioarele ce se duceau să se afunde în mlaştinile pierzaniei.
Acum îţi mai sunt încă pe aproape. Acum mai am acest timp în care se aud noaptea cum vin încet, încet, unii dintre cei plecaţi, înapoi. Tu dormi de teama viselor în care te duci şi te întorci spre porţi ce nu ţi se deschid. Pentru porţile ce le-au deschis alţii pentru tine sau chiar tu împreună cu alţii, porţi pe care ai intrat plătind vamă în rate săptămânale, smulgând din suflet bucăţi ce le aruncai în plăcerea de a privi zbaterea mlaştinei, va urma să plăteşti vama cea mare. O vamă o vei plăti-o fără să te încumeţi să ridici privirea. Şi tu, şi toţi cei ce vor veni în urma ta. Şi a mea, evident, doar că, atunci când vei înţelege legile Cerurilor, vei înţelege rostul meu în tot amalgamul vieţii tale. Eu plec! Îmi permit sa cer, din Cer, dreptul de a arunca o ultimă privire înspre acele ultime zile ale tale. Atunci îţi voi arăta ultimul semn... Acela prin care te voi chema la mine în vremurile revenirii! Semnul ce-l vei căuta din prima clipă a revenirii... Semnul ce nu te va lăsa de nimeni aproape. E doar urmarea alegerii pe care te-ai gândit că poţi cere să fie uitată...
Puţine mai sunt zilele, la fel de puţine precum mai sunt şi nopţile, şi se pot număra fără să se uite numărătoare. Puţine sunt clipele în care ultima zvâcnire să mai risipească negura. E dusă pe sub umbra norilor şi aşezată în valuri care prea târziu vor fi înţelese, atunci când răsăritul soarelui nici la amiază nu va fi decât o părere. Atunci ochii de n-or putea să vadă, se va spune că e noaptea fără de sfârşit. Atunci îţi va fi clipa de plecare spre lumea în care orbecăirea este o realitate. Nu-ţi mai fi frică de vise. Stai trează şi întreabă-i, pe cei ce vin, cum e pe acolo. E bine să ştii dinainte. Eu voi fi plecat, pe mine nu vei putea să mă întrebi.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: