miercuri, 31 octombrie 2012

Vina de a fi nevinovat

E mare, tot mai mare, stricarea oamenilor şi tot mai mare e prăpastia care unii vor să o facă între cei care mai au puterea de a nu se uita urât la alţii, cei care mai găsesc timp de a spune o vorbă care să aline o durere sau cei care nu îi cred pe ceilalţi vinovaţi doar pentru faptul că îşi duc traiul alături de ei.
Alături, unul de celălalt, stau cei care nici puterea de a privi omul în ochi nu îl au. Se ştiu pe sine şi în oricine pe sine se găseşte, şi vorbele, şi faptele, şi gândurile sale, în celălalt le găsesc. Se numesc, ei pe sine, cei niciodată cu păcat şi piatra o aruncă pe la spate. Niciodată nu judecă pe faţă, niciodată, când alţii s-ar putea uita la ei, nu se arată cuvântători a ceea ce spun, în taină, celor care abia aşteaptă ca alţii să grăiască asemenea lor. Că ştiindu-se, teamă le-ar fi să nu li se spună, cumva, cândva, ce fapte ei făcut-au şi vrut-au neştiute ori uitate.
Degrabă şi cu râvnă, se caută vinovaţi pentru nesocotinţa dorinţei cuiva, înspre altcineva, de a face acela fapte care îi sunt pe plac. E îndeajuns motivul de a şti că el, oricine-ar fi acela, nesocoteşte dorinţa celui certat cu propriul suflet, ca să fie împins în jocul vorbelor nerostite ale lumii. Faptele cele bune, oricât de bune ar fi fost, sunt de prisos, nu se mai ştiu, de ruşine se ştie deja făcut el, doritorul, dinainte de a-l face cineva de ruşine. Şi pentru că se poate să fie făcut de ruşine el, prin faptele celuilalt, pedeapsă prin alţii i se caută. Să fie durere, să fie suferinţă, să fie batjocură şi să fie dispreţ... asta vrea şi asta caută să aibă auzit, văzut şi făcut, nesupusului.
Mai de preţ şi mai cunoscător a ajuns oul găinii, înainte de a-l face găina ou. Se ştie că poate fi găină şi dă de veste cocoşului ce va face găina. Aşa se rostuieşte acum viaţa unora care au luat o piatră în gură şi, fără să o arate, spun că diamant de preţ îşi ţin sub limbă şi de-atunci cuvintele lor au preţul dat de diamantul care, cândva, de va fi şlefuit, va fi de mulţi dorit. Dar până va ajunge să aibă sclipiri în lumină, ţinut va fi să nu voiască hoţii să-l caute pe undeva de preţ...
Între întinare şi închinare, puţini mai ştiu cum se poate trăi omeneşte. Cei care altora se închină, uşor duc pe alţii-n tină, de lor nu li se închină. Cei ce-şi au un drum în tină, nu lui Dumnezeu se-nchină.
Se-adună-n ciorchine cei care îşi slăvesc desfrânarea şi-şi spun că e neştiută, cea din fapte sau cea încă doar din gânduri, spre a da de ştire celor ce-şi ştiu ziua trăită cu fapte care dau sensuri vieţii, că e vremea de a fi ascultători, de a nu ieşi din modelul ce le e dat de ei să le fie. Să fie azi ziditori de palate şi mâine, de-i nevoie, căci se vor găsi poate unii să nu le placă palatul ce se poate construi, să dărâme chiar şi planul care, cu migală a fost ticluit pentru ei, spre a avea trai în pace şi bucurie. E mare vinovăţia de a trăi nevinovat de faptele pe care ei, făptaşii cu nesaţ, le văd ca deja făcute deşi nici ei nu pot băga mâna în foc pentru vedenia lor. Dar tocmai în asta e ascunsă vinovăţia, că nu pot să arate cu degetul ceva prin care ea, cea pe care şi-o ştiu lor, să ajungă ştiută, ca fiind a nevinovaţilor.
Dar nu e timp de îndoială ori de aşteptare. Cei care se încăpăţânează a trăi uitând de reguli pe care alţii, cu toată puterea ţin să fie singurele bune, chiar dacă ei, clipă de clipă, nici nu-şi amintesc de ele, trebuie să se ştie cu totul şi cu totul vinovaţi. Cel ce gândeşte despre libertate, în afara tematicii impuse de cei ce-şi arogă dreptul de a împovăra limitele cu duhori de maluri, este deja bănuit că va putea comite o crimă. Cel care se doreşte a fi liber deja a comis crima, cel care-şi permite să nu stea în limitele rău mirositoare, cel care îşi permite să trăiască liber, este un autor de crimă cu premeditare. Iar cel care, pe lângă asta, arată tuturor că, în libertate, de orice se poate suferi, în afară de depersonalizare şi nepăcătuire, este autor de genocid. Nu e timpul de se îndoi cineva de regulile lumii. Oricine, acum, ştie mai bine ceea ce este bine, ceea ce bun pentru alţii este. Doar spusa acelui oricine, care ştie ce este bine, de nu se face, este legea care face nevinovaţii, fără circumstanţe, vinovaţi. Iar pedeapsa nu se lasă mult aşteptată; totdeauna este maximă, spre a fi exemplu celor care nu iau în seamă porunca.
Şi peste tot, şi oriunde, într-un gând sau în vorbele a măcar doi, judecăţile se fac, fără să treacă timpul. Vinovaţii însă lipsesc la propria judecată. Ei au dreptul să sufere, nu au dreptul de a vorbi. Ca să nu spună că li se ia acest drept, judecata e în lipsă. Doar pedeapsa se aplică vinovaţilor, şi nici pe aceasta ei n-o ştiu. Ei doar o văd, o simt, o trăiesc.
De-ntrebat nu se mai întreabă nimeni, de mirat nu se mai miră nimeni. Nu mai are cine, nu mai e nimeni să vrea să privească fără să fie cel ce învinovăţeşte ori să fie învinovăţit. Merge totul de-a valma, marii vinovaţi se spală, peste noapte, de mari păcate şi-şi pun haine albe, de călăuze pe drumuri drepte. Dar cagula neagră o ţin pe post de glugă de ploaie, ascunsă de gulerul bine strâns pe gât, ca nimeni să nu vadă semnele şi în-semnele care i-au învrednicit să se facă judecători după propria măsură. Şi cine să se mai întrebe, când atâta răzleţire e în lume, de n-are cum să se mai ştie, n-are cum să mai fie vinovatul văzut, oricât de mare şi semeţ ar fi, de puzderia firelor de iarbă după care îşi fac mendrele judecătorii. Şi asta fiindcă nimeni nu se gândeşte să-şi ridice capul din pământ spre a privi în faţă. Nimeni n-are curajul să privească pe cel învinovăţit în ochi... nevinovăţia lui le-ar fi fatală, amintindu-şi adevăratele lui vinovăţii. Cu privirea căutând fire de iarbă uscate printre pietre, e mai uşor să se facă din minciună un mare Dumnezeu.
E timp de mare stricare, şi va veni şi cel de măreţie a stricăciunii, care deja se vede... Se va cere celor fără vină să se judece singuri, după modelul celui care îi cere să facă asta. Şi de nu o va face bine, va fi şi mai vinovat, fiidncă trebuia să ştie cum să se judece... Şi vor trebui, cei ce nu vor să poarte o vină în plus, să facă faptele pe care le-au făcut cei ce-i obligă să se judece, până ce vor pieri toţi vinovaţii de nevinovăţie. Dacă poţi, Doamne, fereşte-ne, de o aşa lume!

marți, 30 octombrie 2012

Semnele ce ar trebui văzute

Grea apăsare, şi mai puternică, încep să simtă cei care până acum priveau cu linişte înspre orizontul pe care îl ştiau totdeauna, pentru ei, senin. Gândul zilei de mâine, uitat, şi l-au înlocuit cu gândul zilei de ieri şi face să se simtă ca un cuţit ce are vârful îndreptat mereu doar împotrivă-le. Şi e tot mai mare şi apăsătoare...
Împotrivirea este peste tot, nimeni nu poate să spună de ce, nimeni nu ştie de ce. Se împotrivesc părinţii vieţii copiilor, se împotrivesc şi copii părinţilor. Îşi bagă nasul fraţii în viaţa celor mai slabi, dându-le ordine de facere a vieţii precum vor ei. Unii au mare bucurie că alţii suferă, acei alţii nu mai găsesc drumul de a uita, măcar în somn de suferinţă. Oamenii sunt împotriva oamenilor...
Peste tot au apărut prooroci şi apostoli. Se ridică din glodurile vieţii capete care se încoronează cu pene de păun şi dau de ştire ceea ce chiar pe ei i-ar surprinde, de nu s-ar fi lăsat pradă mândriei. S-a făcut fiecare pe sine ceea ce spune că este, nici măcar nu au fost de alţii făcuţi, nici gând că ar fi născuţi. Şi cei mai mulţi s-au făcut pentru a-şi ascunde aceleaşi vechi năravuri sub însemnul ascensiunii dorite.
E grea apăsarea pe toţi cei care se înveselesc de bruma de îmbuibare ce îi face să cadă pradă dorinţei de a fi cât mai mult, şi mai repede, cunoscuţi şi lăudaţi. Cuţite vechi, uitate din vremuri ce s-au vrut uitate, acum sunt tăietoare şi despart viaţa între a fi şi a nu fi. Cei care s-au căţărat mai mult, fără de sens îşi duc la capăt ceea ce de-ar fi alesc cândva alt drum n-ar fi fost să facă niciodată.
Vremurile din urmă în care mulţi nu vor reuşi să nu decadă, puţini vor reuşi să se desprindă din decădere, deşi pentru mulţi încă se mai poate.
Au început oameni să se omoare pe stradă. Se ucide şi cu motiv, se ucide şi fără motiv. Orice se poate explica, explicaţiile se pot găsi, dar adevărului mulţi îi închid ochii. Apărătorii devin atacatori, atacatorii nu se încumetă să fie apărători. Se ucide în fapt şi se ucide, mult, în gând. Sunt ucişi copii care nu s-au născut, sunt ucişi copii care sunt doriţi să vină şi nu sunt lăsaţi să vină!
Focurile ard case mai mari sau ard case mai mici. Se aprind fără motive şi fără cauze, pentru că trebuie să ardă şi să dea semne că prea mult s-a adunat gunoiul gândurilor acolo, prea mult, peste cât se poate. Dar adevărul este altfel văzut, între răzbunare şi neglijenţă.
Şi a fost vara, o vară care, se va fi cândva înţeleasă a fi fost una care a marcat, pregnant, viaţa multora. Pentru unii ca fiind clipe ultime în care au avut ochii deschişi înspre alţi oameni, alţii ca timp în care s-au putut dori eliberaţi dintr-odată. Dar moartea a fost şi va fi prezentă peste tot. Apele au băltit sub căldura usturătoare, furtunile încep să se vor coboare pentru a spăla hoitirea sângelui ce a început să izbucnească în plină zi, sub cerul liber. Frigul de noapte va urma arşiţei şi arşiţa frigului va fi la fel de necruţătoare. Multe păduri se vor aprinde şi vor fi ajutate de furtuni să ardă cât să rămână doar ţepii rămăşiţelor. Şi oamenii vor continua nu să se iubească, ci să se urască, nu să se unească, ci să se dezbine, nu să se ajute să trăiască, ci să se omoare.
Mulţi dintre cei fără putinţă nu şi-au mai vrut găsi motivul de existenţă altfel decât într-o lume în care doar ei şi cei pe care şi-i imaginează ca fiind acolo. Se vor spune multe şi se vor pune multe etichete, dar faptele vechi ce n-au îndreptare, îi vor face să ştie că bătaia de joc aruncată asupra altora este întoarsă spre ei de viaţa ca un tot. Au râs ei cândva de alţii dar acum a venit momentul să râdă de ei toţi.
Şi se văd drumurile că se umplu de morţi. Şi se aud armele cum aruncă gloanţele spre oameni. Şi se văd cuţitele sclipind. Şi se mai văd şi mâinile strânse în pumn sau ca şi ghearele ce vor să prindă şi să strângă. Prin toate acestea se vor face omoruri, prin toate acestea oamenii se vor deosebi de neoameni. Cei mai puternici vor omorî, ca să-şi găsească motiv de a fi omorîţi şi ei.
Grea apăsare încep să simtă cei care până acum priveau cu linişte înspre orizontul pe care îl ştiau totdeauna, pentru ei, senin. De atâta apăsare, pe stradă vor fi văzuţi oameni căzând seceraţi de neputinţa capului de a mai putea sta acolo unde-şi are locul, de neputinţa sângelui de a mai accepta să stea, sau de a mai curge, într-un trup ce nu-l merită, ce l-a pătat cu atâta dezinteres.
Cine vrea să vadă, vede... Cine vrea să nu se piardă, mai are timp... Cinve vrea să decadă, o poate face în orice clipă...
Dar a fi cu adevărat om se mai poate?

vineri, 26 octombrie 2012

Înainte de plecare, vestitor [3]

Veneau pe faţă la el, de oricâte ori se poticneau în mersul vieţii, veneau să-i lecuiască de boli, de năravuri, dar mai veneau şi cei care n-o duceau rău, dar îşi căutau drum şi casă în Ceruri. Când, pe obiceiul lor, îi aduceau laude, la lauda lor nu îşi apleca urechea, ştiind că e vorbă meşteşugită, pe de-a-ntregul mincinoasă. Şi le spunea în faţă, aşa cum alţii nu ar fi făcut-o. N-o făceau oamenii... nu din teamă, nu din ruşine, ci din plăcerea de a-şi auzi, despre sine, cuvinte frumoase. Şi-i învăţa pe oameni cum să se poarte, iar pe cei de aprope cum să arate oamenilor drumul spre Lumina pe care nu ochii o văd, doar sufletul o simte şi timpul vieţii fără de suferinţă se prelungeşte.
Din ce era, avea înţeles şi înţelegere pentru toate. Întru făptuire om fiind, pe drumurile ce le făcuse de nimeni ştiut, adunase la un loc şi învăţăturile oamenilor. Doar fiindcă oamenilor li se spusese că unii sunt buni, alţii răi, că unii sunt sus, alţii jos, că unii ştiu iar alţii nu ştiu, despre cele de la oameni învăţate nu a spus, şi nici unde s-au păstrat. Şi toate erau parte din Legea pe care venit era să o împlinească, de fiind nevoie chiar cu sabia cea care scoţând la iveală adevărul, oamenilor le lua calea de a se mai şti împreună, la un loc. De adunarea la un loc a celor asemenea se ştia de mult, dar când peste adevărul Legii venise legea oamenilor care-i obliga să stea împreună chiar dacă nu erau la nimic asemenea, cum să facă altfel? Când ajunseseră oamenii să trăiască, pe cât puteau, în desfrâul plăcerilor vieţii, căci li se spunea că doar una au, cum să nu le fie frică de pedeapsa pietrelor, a biciului sau a sabiei tăietoare de trup, cum să fie netemători? Uitaseră oamenii pilda vie a Proorocului pe care fiarele fioroase nu l-au atacat, nefiindu-i frică de ele, ştiindu-se mai presus de carnea pe care puteau să o sfâşie, iar ele nu s-au atins de născutul trup îndumnezeit încă o dată prin credinţă? Căci cu adevărat cred doar cei care ştiu, crezând, ajung să cunoască. Iar oamenii credeau în frică, ştiau frica, chiar şi de libertate se ascundeau să vorbească.
Şi-atunci, ca şi acum, minciuna schimba faţa şi viaţa oamenilor mai repede decât se bate din palme. Era plin de cei care se vindeau, omeneşte sau neomeneşte, pe lumină sau pe întuneric, pentru a-şi potoli foamea de avuţii, avuţii care, oricâte ar fi fost, mai mult s-ar fi dorit. Şi pe-atunci se ştiau reguli pe care fariseii le spuneau că sunt date de la Dumnezeu, dar erau poleieli ale miezului plin de întuneric. Ban la ban trage se spunea atunci, acum, ca să nu mai fie pe înţeles răul se spune că este Legea Atracţiei. Pentru ca cel ce este fără habar să nu îşi dea seama, vechii spuse Cine se aseamănă se adună i se zice acum Legea Rezonanţei. Din amândouă oamenii nu iau, nu luau, doar ce e bun, iau, luau, ceea ce le convine. Ca şi acum, şi atunci, se îmbălsămau vorbele pentru ca duhoarea adâncurilor întunecate să nu fie simţită. Sau se mânjeau cele bune să creadă toţi că nu-s deloc bune înţelesurile profunde. Chiar şi spusele Sale, abia rostite, erau de unii luate şi schimbate spre a fi bune pentru ei şi Lui împotrivă.
I-au spus Învăţător şi i-au spus şi în alte feluri. I-au spus Messia. Învăţător era prin ceea ce făcea, dar era mai mult decât atât. Nu era Messia, Messia nefiind al timpurilor de atunci. Dar El, oricum i s-ar fi spus, răspundea, căci la numele ce i-l dădeau oamenii nu stătea să cugete şi să facă faptele. Dar ştia că puţini din cei ce-I spuneau vorbe frumoase îl iubesc. Ştia că mulţi mai degrabă credeau că le poate face rău, după obiceiurile lumii, şi nu-şi arătau adevărata faţă. Şi ştia şi care din cei alături stăteau, cei ce singuri către el au venit, îl va vinde spre împlinirea dorinţei de avuţie. Ceea ce era cu adevărat nu spunea oamenilor, căci era născut şi nu făcut să fie ceea ce era.
Calea oamenilor era data, omenirea avea drumul ei. Dar nemulţumiţi de toate şi de orice, oamenii o luaseră pe alte cărări şi se afundaseră în întunericul cel mai negru. Dacă a spus oamenilor să nu se laude, când a trebuit să spună despre El, fiindcă l-au întrebat El ce este, şi le-a zis „Eu sunt Calea, Adevărul, Viaţa“, doar cei care n-aveau să se teamă de adevăr, i-au luat înţelesul din cuvinte. Oamenii însă, temându-se de Adevăr, auzind ceea ce spusese El că este, i-au aruncat lauda spre numele Său, şi aruncându-i lauda, i-au aruncat ceea ce ei aveau ca şi căpătâi: minciuna. Căci n-avea cum să vadă ei în el altceva, văzându-L om ca ei şi considerând că tot om este şi în trăiri, gânduri şi fapte.
Cei mai aprigi, şi cei dintâi la a pune paie pe focul orgoliilor, erau cei care unul pe altul se făceau îndrumători şi mijlocitori între oameni şi Ceruri. Adevărul de-l ştiau îl ascunseră, dar cei mai mulţi făceau din toate pornirile lor adevăruri pe care le sfinţeau tot ei şi le cereau, celor ce-i numeau ei necunoscători şi neştiutori, să facă aşa precum le spun ei. Din lemn, dar mai ales din piatră, făcuseră locurile în care spuneau ei să vină oamenii şi să facă închinăciune şi să aducă legiutele date către Ceruri. Era în legea veche pomenit datul, şi spus oamenilor să-l facă pentru ca prin binele ce le este lor să facă şi altora bine. Dar aceşti făcuţi mijlocitori pentru ei ţineau totul şi alţii trăiau boala şi sărăcia fără să vină cineva să vadă de le poate bine, măcar o clipă, aduce.
Scrise sunt multe din cele atunci întâmplate, dar multe nu s-au ştiut când s-a scris despre El şi despre ele. Şi-au mai fost altele care, cu scop şi ţintă clară s-au pus să fie ascunse, de nimeni de s-ar putea ştiute. Apă la moară s-a dat celor înverşunaţi în a pune vorbe şi fapte în spatele Său, spre a putea duce înspre oriunde, înspre nicăieri, la vremea când circul se ştia că va fi hrană pentru un suflet alungat şi înlocuit cu o stihie primenită în vorbe de duh, răstălmăcitoare de adevăr, încurcătoare de rost şi fugară de lege. Şi-aşa au rămas, chiar de atunci de aproape, doar puţine îndreptări ale lumii, dar multe încovoieli ale legii, rotunjite să nu se vadă strâmbătura.
Venise să arate oamenilor că nu le stă totul în putere. Fariseii şi alţi zişi îndumnezeiţi prin vrerea lor, prin făcute cu gândul şi cu vorba, din cuvinte ce li se dăduseră, a fi ştiute, nu din Ceruri ci din adâncurile înrobitoare, făceau şi desfăceau vieţi şi destine, sporeau ori dărâmau averi, sporeau ori distrugeau puteri, făceau ridicare în slăvi ori defăimare prin chiar cel ce trebuia ridicat ori defăimat. Iar oamenii, dorindu-şi destin fără griji, averi cât mai mari, puteri fără margini şi nume bun şi renume, chiar se încredeau în aceştia şi credeau că ei, prin ei, pot face orice. Venise El, care de toate putea să facă, să le arate oamenilor, şi oamenii să înţeleagă, tocmai acel adevăr, de la Primul Mare Preot coborât, apoi de la cel Mesager ce oricând putea urca spre a asculta spusa Cerurilor, că Cerurile, că Dumnezeu, lucrează prin oameni pentru oameni. Venise să arate minciuna ce li se da continuu ca hrană amăgitoare, că omul poate orice dacă vrea, chiar şi să se opună Cerurilor, ori că exista doar aleşi prin care oamenii pot fi ajutaţi.
Şi fariseii şi saducheii, ştiau că va veni, ştiau ce îi aşteaptă şi căutau scăpare fără să le spună şi altora că ei îşi caută scăpare. Erau fariseii plin de zel, arătând, făţarnici, mare credinţă, spre a se şti în Ceruri şi a şti oamenii că ei se roagă şi sârg marepun în rugăciune. Şi arătau postul că-l ţin, şi la toţi le spuneau că de făceau ca ei, Dumnezeu le va dărui loc de linişte în Ceruri. Când goniţi au fost, înainte de a se arăta El celui ce îl ştia cine este şi de la El aştepta să-i aibă mâna pe creştet pusă, s-au vrut a-şi spune altă viţă de neam. Atunci nu le-a curmat drumul, ştiind că spre el ducând gândul pierzaniei, pe ei şi pe cei ce-i vor urma, îi vor pierde faptele lor. De El se temeau saducheii, ştiind că prin El, viaţa de după moarte şi viaţa fără moarte nu vor putea ascunde, aşa cum de veacuri o făceau.
Vin acum şi vă zic despre timpurile acelea. Multe le veţi putea afla căci scrise sunt, unele poate că nu le-a mai scris nimeni, nefiind atunci oamenilor de trebuinţă, unele, cum zis-am şi acum, cum zis-am de multe ori, oamenii le-au scos să nu fie ştiute de alţi oameni, să fie de interes lor, să nu se ştie, să aibă ei mai mult decât aveţi voi. Dar eu vă zic să cercetaţi nu o scrisă, nu o spusă, ci două şi după ce două veţi cerceta, căutaţi alte două. Şi niciodată să nu credeţi că este de ajuns. Nu căutaţi doar cuvinte frumoase, nu căutaţi lapte şi miere, ci căutaţi cuvântul adevărat, spus fără cruţarea minciunii, fără laude şi împodobituri care vă iau ochii. Fariseii şi-au schimbat doar numele şi faţa, dar au rămas să se împotrivească Legii şi au stricat şi mai mult rânduiala. Nu învăţaţi de la cărturarii ce vă fac citire din cărţi, învăţaţi de la cei care cuvintele şi simţirile lor vi le spun. Căci mai mult greşeşte cel care citeşte şi nu ţine minte decât acela care poate lega rânduri şi cuvinte spre a spune ceea ce are de spus.
Pentru că vremurile sunt la fel, stricarea lumii şi mai mare, vin să vă zic, cuvânt de luare aminte la tot ceea ce veţi fi atraşi să faceţi, crezând voi că aşa e dat să faceţi. Că s-au găsit mulţi să adune cuvintele ca şi cum ar avea un rost, dar ele rostul lumii şi rostul vostru îl strică. Vă tot aruncă în faţă libertatea, dar de fapt vă condamnă pe totdeauna la o sclavie pe care nu puteţi nici să vă gândiţi ce înseamnă, nicicum să o ştiţi. Ceea ce primiţi, ceea ce vă luaţi pe nedrept, va trebui să daţi înapoi. Şi dacă luând rostul altora îl stricaţi, şi dacă stricaţi rostul lumii, rostul Pământului ori rostul Cerurilor, nici nu vă puteţi să înţelegeţi de ce voi luaţi o picătură şi vi se cere înapoi un munte. Căci picătură doar voi credeţi că este, dar acea picătură se ia de la fiecare şi de la voi se va lua spre a o da înapoi fiecăruia!

miercuri, 24 octombrie 2012

Acasă, unde-i dat de Dumnezeu

Dumnezeu, când a creat lumile, a mărginit infinitul, pentru ca, cei care se vor întreba cât de mare e infinitul să nu-şi piardă toată viaţa în căutări şi să ajungă să nu găsească vreodată răspunsul. Iar pe oameni i-a lăsat să vadă atât cât le era dată lor putere de a cuprinde. Din fiecare lume a ales pe unii, cărora le-a lăsat puterea de a cunoaşte cât vor ei să cunoască. Nu le-a pus nici o barieră, însă le-a lăsat un Univers, Universul lor, cu toate cele ce cuprinde Universul lumilor. Şi nu i-a ascuns oamenilor, iar oamenii i-au numit înţelepţi, ştiindu-le harul ce-l aveau de a găsi oricărei probleme o soluţie.
Ştia şi el, cel ce a primit, ce har i s-a dat. Nu ştia, însă, că doar marginile Universului îi erau mărginire, dar şi de ele, de era nevoie, putea să treacă, ca să poată opri lumea să nu se răstoarne şi toate să iasă din fire. Oamenii, ştiind că nu i se pot ascunde cu nimic, că nu-l pot scoate din liniştea pe care o dăruia şi altora, şi nu-i stăteau aproape. Astfel ajunsese să trăiască retras, ascuns de ochii celorlalţi oameni şi nimeni nu ştia de fapt cât este el de cuprinzător întru toate.
În fiecare zi, îşi avea şi obiceiuri ce şi le ştia dintotdeauna şi nu-şi amintea ca cineva să-l fi învăţat. În fiecare dimineaţă privea spre depărtări fără să spună nimic... Doar privea şi îşi unea respiraţia cu a întregului Univers. Şi inima şi-o simţea pulsând într-o unitate deplină cu a stelelor ce le ştia totdeauna de veghe. Apoi îşi avea de făcut toate cele ce erau de făcut, neuitând să scrie, pentru oameni, zi de zi, ceea ce simţea că ei trebuie să afle. De multe ori oamenii veneau la el să-l întrebe cum de poate el şti ce-i cu ei? N-avea cum să le răspundă, pentru că nu căuta el să afle, dar afla fără să vrea. Şi de-aceea mulţi îl vedeau cu teamă, deşi îl admirau. Văzându-le teama el, atoate-ştiutorul cum ei îi ziceau, se întreba de ce li-i teamă şi, de multe ori se gândea că şi-ar dori măcar o zi să fie ca ei, spre a-i înţelege.
S-a trezit într-o dimineaţă, dar nu o simţea la fel ca alte dimineţi. Nici liniştea şi nici înţelepciunea nu se treziseră. Se simţea ciudat, altfel, dar nu vroia să creadă că e ceva important. Nu-i era la îndemână toată pornirea ce-o avea, aşa că ştiindu-şi faptele de zi cu zi, şi-a trimis privirea în zarea îndepărtată ca să dea bineţe primelor raze de soare. Ochii însă îi fugeau în stânga şi în dreapta, respiraţia îi era învălmăşită şi ofta, iar inima o mai lua şi la goană uneori. Iar mintea simţea că e bombardată de tot felul de gânduri de tot felul: de bucurie, de tristeţe, de mânie, de părere de rău, nepotrivite cu lumina ce ochii o vedeau şi cu liniştea din juru-i. Simţea că mintea, încărcată de atâtea gânduri, sufocă sufletul, iar trupul a început să-i tremure. Până şi respiraţia şi inima, se grăbeau să ajungă din urmă miile de gânduri, ce erau fără şir şi fără rost, care alergau fără să aibă motiv.
Undeva, la marginea Universului, un soare începuse să pâlpâie furios, iar altundeva, mai aproape, câteva stele au explodat uimite, transformându-se în praf şi pulbere.
Era furios, neînţelegând ce se întâmplă, de ce nu-şi găsea liniştea ce-i dădea putere pentru întreaga zi. Şi-a adunat privirile din depărtare şi le-a aruncat înspre aproape, unde nu i se arăta mai nimic pe plac. Era parcă altundeva, toate le vedea altfel.
Simtea fruntea înfierbântată şi zvâcnituri în ochi şi între ochi. Spre a pleca mai degrabă de acasă, şi-a spălat fruntea cu apă rece. Apoi a ieşit fără să se întrebe încotro să meargă să poată să-i fie la fel ca în alte dimineţi. Pe drumurile aşezării unde-şi trăia viaţa, ştiut dar nu cunoscut, vedea oamenii care treceau indiferenţi unul pe lângă altul, ori, pe alţii îi vedea certându-se cu ură. Îi ştia altfel, respectându-se, dându-şi bineţe, întrebându-se unii pe alţii de mersul treburilor şi vieţii, dar în acea dimineaţă nu-i mai recunoştea. Dintotdeauna îi ştia pe lângă el trecând fără să-l întrebe ceva, dar el era împăcat cu asta, fiindcă ei, nişte oameni simpli, ştiindu-i spusele şi făcutele, n-aveau ce să-l mai întrebe.
Simţea un fel de îngrijorare dar şi un soi de bucurie răutăcioasă... „Aşa le trebuie, altceva nu-şi găsesc de făcut!“... Gândul n-a avut timp să-l surprindă că un altul i-a luat locul. Brusc i-a simţit pe toţi duşmanii lui, oameni cu care nimic nu avea în comun şi altceva n-ar fi putut face decât să plece departe, cât mai departe de ei, decât să îi lase cu toate ale lor, aşa cum vroiau să le aibă...
În Universul ce-i era dat în grijă, stelele, una după alta se strângeau în ele, pâlpâind spre a se stinge, iar altele chiar se stingeau şi în jurul lor totul se distrugea... Chiar Universul se micşora.
Fără să mai stea pe gânduri, negăsindu-şi locul, liniştea şi înţelepciunea, luându-şi miile de gânduri ce se certau în mintea lui fără încetare, a întors spatele lumii, plecând spre crestele munţilor, acolo unde ştia că doar păsările văzduhului se avântă, acolo unde vântul spală ochii neîndeajuns văzători şi razele soarelui, cele dintâi văzute acolo sunt simţite, să uite de tot de simţea a fi împotrivă-i.
Ajunsese la poalele munţilor şi vedea cărările închise şi crestele ridicate mult spre Cer. Gândul îi spunea că nici munţii nu-l mai recunosc, nici lor nu le pasă de el. Miile de gânduri se înmulţeau cu altele şi altele le luau locul şi ajunsese să nu mai simtă nimc în jur. Sufletul era în mare chin. Se simţea tot mai trist şi nefericit şi dintr-o uriaşă nemulţumire ce era tot ce rămăsese din ceea ce făcuse se năştea o mare dorinţă de a distruge tot cei era în cale, tot ceea ce vedea, tot ceea ce ştia că există. Avântându-se pe cărările înălţimilor, dorinţa îi era din ce în ce mai mare. În cale însă nu-i stăteau decât munţii pe care nu-i putea distruge, chiar dacă dintr-o singură clipire putea distruge o întreagă Planetă. Munţii pe care urca ştia că erau munţii pe care coboară, spre a fi mai aproape de oameni, chiar Dumnezeu, când îşi arată simţită prezenţa chiar printre oameni.
Se micşorase Universul din ce în ce mai tare. Şi pe lângă micşorarea pe care, oricâte gânduri îi brăzdau mintea, o simţea şi el, toate stelele şi toate planetele nu-şi mai aveau drumurile ştiute, aproape că se ciocneau, erau în derivă. Doar în centrul Universului, pe planeta pe care şi el trăia, era încă linişte şi încă Soarele mai păzea viaţa de întunericul ce, hrăpăreţ, abia aştepta ca Soarele să o ia razna şi să pună stăpânire pe oameni.
Simţea doar, dar nu ştia că Universul se prăbuşeşte în sine. Simţirea nu-i mai era de folos, mintea nu se mai îndeletnicea cu tălmăcirea simţurilor, doar gândurile, hăbăuce, îi dictau să facă paşii spre a ajunge sus, ca de acolo să încerce să distrugă tot...
Universul însă, Universul ce îi era dat lui în grijă, ştia motivul pentru care Lumina era tot mai puţină şi întunericul urca până spre Ceruri, planetele se aruncau în gol şi dispăreau în nori de praf, stelele îngheţau, pierzând menirea de a fi repere... Dar cum Universul ştia şi că nu îi este timpul de a se pierde în infinitul din care fusese creat, a trimis, coborâtor de pe crestele munţilor, pe cărările ce urcau spre creste, mesager al speranţei pentru a-l îndrepta pe cel ce-l avea în grijă, spre a-i reda simţirea cea dintotdeauna, cea care era de mii de ori mai mare decât a oamenilor care-şi aveau conştiinţa agăţată de grija zilei de mâine. Trebuia să-l convingă să se întoarcă la conştiinţa lui, cea mereu căutătoare înspre azi.
-Întoarce-te, întoarce-te acasă! Un gând care era alfel decât toate celelalte i-a apărut şi o clipă liniştea părea a-i reveni. Era liniştea ce şi-o ştia şi de acel gând voia să rămână agăţat pentru a o regăsi în întregime. O simţea ca ultima lui şansă, dar celelalte gânduri îi arătau că este înconjurat de cei mai mari vrăjmaş ai lui, munţii, pe care, de-i va distruge, va arăta cât este de puternic. Erau gândurile ce-i ţineau inima în strânsoare, tăcută şi plină de durere. Altele, pline de veninul singurătăţii veneau să le întărească:
-Tu ai unde să te întorci? Acasă pentru tine nu există!, îi strigau gândurile. Tu nu eşti acasă nicăieri... Eşti al nimănui... Eşti un rătăcit... Nimeni şi nimic nu te leagă de lumea asta nebună, strigau gândurile în singurătatea unei minţi obosite şi tot mai întunecate, iar tâmpla stângă îi zvâcnea într-un ritm năucitor şi-i fura liniştea pe care şi-o avea dintotdeauna.
-Întoarce-te, munţii nu te pot ajuta. Nici de vei rămâne pe crestele lor, nici de-i vei dărâma! Întoarce-te de unde ai plecat! îi spunea acel gând de care se agăţa şi care la rândul lui se aducea pe sine tot mai în faţă şi simţea pulsându-i tâmpla dreaptă şi i se desceţoşau vederile.
-Niciodată nu te-ai întors din drum, spre ţintă ai mers totdeauna şi totdeauna ai atins-o! un alt gând, al amintirii venise să-i spună, alăturându-se celor care-i spuneau să distrugă tot, pentru a-şi arăta puterea...
-Întoarce-te acasă! venise să spună un alt gând, strecurat din amintire. Şi l-a simţit ca un mugure de lumină ce-i amintea pridvorul casei din care, în fiecare seară, petrecea soarele până dincolo de orizont, a ferestrei de deasupra mesei la care se scrisese de atâtea ori pe sine pentru oameni, prin care soarele îi trimitea soli de viaţă, grădina plină de culori şi miresme în care îşi plimba zi de zi visele ce aşa îşi păstrau frăgezimea de petală.
Se simţise pe o balanţă până atunci... când într-o parte, când în alta. Acum balanţa o simţea în cruce, din patru părţi trăgeau gândurile de ea. Şi se simţea ca unul alergând bezmetic neştiind ce să aleagă: să meargă înainte spre a distruge, să se întoarcă ştiind că acasă îşi avea liniştea, să meargă înainte spre a-şi găsi liniştea aşa cum o găsise totdeauna, pe creste, sau să se întoarcă şi să-şi ducă războiul cu el şi cu cei din jurul lui? Încotro, era un cuvânt ce-l rostea ca întrebare, des, ca niciodată de des, el cel are altora le spunea încotro îşi duc viaţa, prin faptele lor...
Vocea gândurilor ce-l chemau spre linişte, spre cunoscuta-i înţelepciune şi spre trăirea vieţii se apropiau tot mai mult de sufletul ce trăia chinurile zbaterilor, dându-i clipe de alinare. Trebuia să se împace cu el însuşi şi să accepte ceea ce era de acceptat. Întoarcerea din drum nu era motiv de linişte, ci dimpotrivă, dar se piardă într-o luptă de de disturgere a munţilor ce-i dădeau, în pântecele lor de piatră ţinându-l, puterea de a fi ceea ce era, ar fi fost tot una cu a se distruge pe sine. Şi-ar fi distrus chiar propria măsură, căci puţini erau cei care puteau urca pe creste şi întoarce teferi. Fără împăcare nu ar fi fost acceptarea pe deplin şi fără acceptare nici împăcarea nu era cu totul adevărată.
Spre a se dumiri, simţea, ca niciodată, că trebuie să stea o clipă locului. Nu avea pentru sine răspunsuri aşa cum avea totdeauna pentru alţii... Gândurile se transformaseră parcă în voci care ori îi şopteau, ori îi vorbeau calm, liniştit, ori poruncitor, sau, altele, ţipau de-a dreptul. Nu mai ştia care dintre ele avea dreptate. Se întreba de nu cumva şi cele care îi poruncesc, ţipă, nu au dreptate, nemaiavând răbdare să-i aştepte nehotărârea. A privit în stânga, în dreapta, dar nu a văzut de unde veneau vocile... asa ca s-a aşezat obosit pe o piatră, prinzându-şi capul în mâini.
Privind spre crestele munţilor, pierdut în amintirea paşilor care-l duceau totdeauna spre cele mai înalte culmi, ţipetele, încet, încet, se alungau spre nicăieri, tăceau, chiar dispăreau. Când nu s-au mai auzit deloc, a văzut că razele soarelui tre-ceau peste creştetul munţilor şi-i încălzeau fruntea. Abia atunci şi-a dat seama că doar câţiva zeci de paşi îl despărţea de vârfurile semeţe. S-a ridicat şi, fără să stea pe gânduri, cu paşi de voinic, s-a avântat pe poteca pieptişă. Şi dintr-odată s-a văzut luminat şi curat. Se împăcase deja pe sine... Căci nu plecase să distrugă munţii ci să-şi găsească liniştea. Gândurile îi schimbaseră tinţa, ele îl făceau să vrea să vadă munţii distruşi, ele îl făceau să vrea să se arate că era puternic şi că nimic nu-i stă în cale ori împotrivă.
În jurul său era lumină... dar nici ţipenie de om... Putea să rămână să aibă pentru el toată lumina. Dar pentru ce i-ar fi fost bună de era doar pentru el? Putea să vină de oricâte ori vroia şi să se întoarcă, să o ducă şi spre ceilalţi, cei care pe el îl vedeau, în noaptea vieţii, cum vedeau ziua lumina soarelui. Era timpul să accepte ceea ce era şi să se întoarcă Acasă, unde-i dat de Dumnezeu, să trăiască aproape de oameni şi, de vor vrea oamenii, împreună cu ei. Privind orizontul în care îşi construise casa, în care oricând putea construi o altă casă, a pornit, la început şovăielnic, apoi tot mai încredinţat că acum face ceea ce trebuie să făcă, fiindu-i dată lui viaţa aşa cum este ea. Ştia că în curând nu va mai fi singur... Fiecare pas îi era tot mai bine aşezat pe cale, gândurile, cele care-l alungaseră de acasă, se răzleţiseră printre silabele tot mai luminoase si mai calde pe care le auzea, în taina tâmplei drepte, zâmbindu-i cald: A-ca-să... A-ca-să! A-ca-să!
Cobora iute şi, simţindu-se puternic, şi-a ridicat privirea şi auzul spre ceea ce-i era primprejur... şi, încet, încet s-a lăsat cucerit şi uimit de cântecul păsărilor şi de frumuseţea câmpurilor, a munţilor ce acum se lăsau uşor în culcuşul zării! Pentru prima data se bucura că nu îşi atinsese o ţintă, ţinta gândurilor, dar atinsese ţinta pornirii dintâi... că se întorcea din drum doar pentru că ascultase de zvâcnetul tâmplelor, scornit, ca semn dumnezeiesc, de acele gânduri, potrivnice!
Universul s-a întoars în rosturile şi marginile sale fireşti, mărginite doar pentru cei care îl mărginesc, începând să respire iarăşi liniştit. Planetele s-au aşezat şi ele pe acolo unde le era locul, iar timpul, prinzând-şi coada-n gură, s-a întors pentru a dărui, lui şi lumii, o aceeaşi dimineaţă pe care s-o înceapă firesc, în locul celei pe care o pierduse, mutând-o într-un vis pe care nu avea de ce să şi-l amintească.
S-a trezit iarăşi, cu vechiul obicei... Era tot el, acelaşi, înţelept, dar mai înţelept cu o înţelegere. Şi în treaba lui de la început de zi a mulţumit Cerurilor pentru darul ce i l-au dat, nepreţuit, de a sluji cu bucurie unei lumi în care oriunde, pretutindeni, se putea simţi Acasă. Acum ştia tot Universul la locul lui, în fireasca-i forfotă dată să fie aşa... Soarele îi poposea pe piept strălucindu-l dinăuntru cu lumină neîncepută!
Ştia acum tot ce mai era de ştiut. Ştia că poate trăi ca orice om fără a renunţa la ceea ce este. Ştia că singurătatea i-a fost dată ca să înţeleagă rostul nesingurătăţii. Ştia, întru totul, ceea ce va urma...

marți, 23 octombrie 2012

Menirea-ţi de stea

Am un obicei vechi, unul mai vechi decât îmi amintesc eu că mi l-aş fi făcut. Până mai spre miez de noapte, spre cer îmi arunc privirea, căutând o stea printre stele. Şi o tot caut, căutând-o printre toate cele mici şi toate cele mari. De mai dintotdeauna nu m-am uitat la cele mari şi strălucitoare, parcă nici nu erau acolo. Nici pe cele sclipitoare nu stăteam să le înţeleg, ştiam că ceea ce mi-ar spune e ceva ce tuturor le-ar spune. Şi mă feream de stelele atrăgătoare, ştiam că pot hoinări, în gând şi în fapt, la infinit, urmându-le. Căutam, totdeauna o stea, o stea care ştiam că e mai frumoasă decât toate stelele cerului. Mereu am vrut atunci să o găsesc. Negăsind-o, în fiecare seară porneam, ca şi acum, în căutarea ei.
Aş fi vrut să nu spun niciodată cuvintele cele mari, cuvintele pe care vorba-mi încă refuză a le spune, rezemată poate, mai sigur proptită de pragurile peste care, călătorind sau hoinărind prin lumea vieţii de acum, a trebuit să trec. Nici nu m-am întrebat până a-cum dacă le-aş mai putea rosti, mă ştiam rostitor de cuvinte în care lăsam gândul să doarmă dus... Aş fi vrut... sigur aş fi vrut... şi asta doar pentru a-mi arăta mie că pot, că încă mai pot. Sau să văd dacă pot eu ceea ce alţii spun că se poate, continuu, totdeauna... De-acum spune-vor ei ce vor vrea să spună, face-voi eu ceea ce simt să fac. Vrerea să le fie vrere, de vrere-şi vor, eu îmi rămân mie, cu cuvintele mele, simple, mici, complicate, mari... Vor fi aşa cum se vor vrea să fie...
Nici să le arunc nu pot, nici să le ascund, nu pot. Nici în van să le rostesc nu am cum. Din căutările rostului, din căutările mele printre stelele pe care le vedeam totdeauna stând în aşteptarea celor ce trebuiau să le caute şi să le ia în grija lor, spre a nu mai tremura în frigul înălţimilor, şi a nu se mai gândi să cadă în ascunzătorile apelor, crezând că nu e nimeni ce poate avea privirea şi căutarea înspre ele. Nu fac din nevrerea, ori neputinţa, de a le şlefui, rostogolindu-le de zeci de ori în scocul minţii, o virtute, doar le las toată încrederea mea că, ştiind că nu le ţin deloc ferecate în temniţele gândurilor, înşirându-se, singure se vor face să vorbească despre firescul lumii, şi al meu, cel ce acum sunt al acestei lumi.
O clipă din viaţa asta mi-ai fost aproape şi atunci am spus ceea ce nu mă credeam să spun. Dinspre totdeauna venind, regăsirea ne-a fost dată fugară. De unde să fi ştiut eu, de unde să fi ştiut tu că voi veni eu din preumblarea mea, dinspre un lumesc nicăieri, spre un alt lumesc oriunde, care mă va face să uit că trece timpul, ori că vei veni tu, din noianul de treburi zilnice, care te face să ai paşii împovăraţi de o aşteptare pe care nu o iei în seamă, ştiind tu, în felul tău, neştiutoarea, că pasul îţi va fi egal, ca măsură, cu pasul ce eu nu pot să dau înapoi spre a nu-l face, nu-l pot opri şi nici nu-i pot da poruncă să nu se vrea făcut?
Unii spun că suntem asemenea, alţii caută să vadă cum şi cât de mult ne deosebim. Unii vor să înţeleagă ce vom fi, dincolo de ceea ce pot şti că suntem, alţii vor să priceapă încotro ne ducem drumul dar mai ales încotro drumul ne duce pe noi. Le este privirea îndreptată spre amândoi, uitând, cumva şi neputând, să ne privească în timpul trăirilor care nu sunt aşa cum îşi închipuie ei că sunt, şi, tocmai de aceea, încearcă să afle cum sunt. Ne caută punţi şubrezite pentru a ne îndrepta spre ele paşii, sau privesc îndelung podurile peste prăpăstii adânci spre a se convinge, gândind că sunt asemenea podurilor drumurilor lor, că ele se sprijină pe picioare ce pot să se rupă, fără să privească spre înalturile care le susţin spre a nu le simţi balansându-se în furtunile ce se vor stârni când paşii vor avea aceeaşi urmă a sensului.
Niciodată nu am fost cel care să iau totul de-a gata. Văzând şi auzind căutările celor care vor să aibă totul de-a gata, îmi vine să îi întreb dacă au văzut vreodată o stea adevătată căzând la picioarele lor, din înalturile luminate prăbuşindu-se, atunci când dorinţa lor de a o ascunde privirilor altora a fost mai mare decât dorinţa de a trăi ei în consens cu propriul suflet. Şi i-aş mai întreba de ce îmi tot caută mereu direcţii pe care să plec spre a mă tot întoarce, mai mult decât lor îşi caută lor aşternut moale şi curat spre a dormi nopţile odihnei în pace?...
Eşti rostul, eşti adevărul, aşa cum dat este să priveşti înseninarea ce-o aduci spre a dezgheţa izvorul vremurilor de împlinire ce aşteaptă ca razele-ţi să-l privească în ochi, spre a se curge limpede, în vadul pe care acum doar razele tale îl văd, aşteptând ruperea îndiguirii. Acum ştiu sensul şi motivul pentru care căutam dintotdeauna, prin cer. Acum ştiu de ce caut prin Ceruri. Nu aveam atunci teamă, acum ştiu, fără teamă, că te vei coborî, lăsând în urmă depărtarea, înainte de a se însera, spre a spre a rupe zăgazul ce îmi striveşte privirile şi-mi opreşte curgerea. Pe vadul pe care acum îl vezi sec, voi putea curge spre totdeauna, însă nu spre nicăieri. Razele tale se vor ridica înspre Ceruri, şi aşa tot vor şti ele, şi oricine va şti, noul drum al vieţii.

luni, 22 octombrie 2012

La vremuri noi şi oameni noi [4]

Noul Om nu va căuta undeva departe, înspre Ceruri, după Dumnezeu. Noul Om va fi pământesc, dar prin „pământesc” nu se va mai înţelege materialist, el va fi un realist şi va iubi acest Pământ… Această planetă ar trebui şi acum să fie iubită, ea ar trebui să fie motiv de bucurie, pentru că este un dar. Acum omul a stabilit ca religia să fie prezentă în obiecte, statui de piatră moartă. Noul Om îşi va găsi religia oriunde în natură ca de exemplu în copacii vii dansând în vânt. El îşi va găsi religia oriunde: undeva pe mare, sau urcând munţii neatinşi de picior de om. El va găsi şi îşi va face rugăciunea lui cu zăpada, cu luna, cu stelele, va fi în dialog cu existenţa, aşa cum este ea, nu aşa cum o vrea el. Nu va mai trăi cu idei abstracte, ci cu realităţi. Angajamentul lui va fi cu natura şi prin acest angajament el va ajunge să cunoască şi supra-natura. Şi aşa va înţelege că Dumnezeu există aici pe acest pământ, chiar şi în corpul lui, concept pe care acum îl are luat aşa cum i s-a servit, dar niciodată nu l-a înţeles în măreţia lui deplină.
Va mai fi o perioadă în care vechiul va rezista noului, va lupta cu noul, va încerca să distrugă noul. Dar nu poate reuşi. Timpul, spiritul timpului nu va fi în favoarea a ceea ce este vechi – vechiul trebuie să moară.
Pentru că va exista această coabitare - care deja este reală - Noul Om va trebui să găsească noi forme de comunitate, de apropiere, de scop comun şi împărtăşit, de intimitate, fiindcă vechea societate va mai persista, la fel cum vor exista şi Oamenii Vechi. Omul Vechi va da tot felul de lupte cu noua societate, aşa cum acum societatea de tip vechi dă o luptă cu Omul Nou, iar această luptă s-a întâmplat întotdeauna. Vechiul are atât de multe interese vădite şi pentru a le apăra nu poate să se ducă uşor. Abia când va fi imposibil să mai rămână în existenţă ea se va dilua de tot şi va dispare cu totul. Dar înainte de dispariţia vechii societăţi, a vechii mentalităţi, Noul Om va trebui să creeze ceea ce are nevoie.
Poate că pentru cei rigizi şi riguroşi de până acum pare o anomalie. Dar Noul Om va fi o persoană spontană, impredictibilă, o persoană care va risca pentru a percepe şi a găsi noul, nu se va mai agăţa doar de ceea ce este cunoscut, el va avea totdeauna disponibilitatea şi spre ceea ce este necunoscut. Va uita ceea ce înseamnă sacrificiul, acest principiu care este idealism pur. Ideile, idealurile, ideologiile, motivele pentru care acum se sacrifică omul se vor topi în realismul prezentului. Trăindu-l, Omul Nou nici nu va mai avea ideea sacrificiului. /
Prin noua sa mentalitate, vorbăria fără sens, bazată pe preconcepţii, idei false şi învăţături, mai simplu spunând pe minciuni fabricate va dispare. Pentru Omul Nou, a spune este, va fi, echivalentul lui a face, pentru că, în contradicţie cu percepţiile, dar şi perceptele, Omului Vechi, neducând spre concepte filozofice, vechea, tuturor cunoscuta, spusă ca fiind începutul începuturilor, La început a fost Cuvântul, nu-şi va asuma cheltuiala din propria viaţă de a zidi construcţii pe care să le păzească. Chiar acum, când Omul Vechi şi Omul Nou există în fiecare, lupta din fiecare este mai puternică decât o luptă fizică „la baionetă”. În lupta din fiecare, poate învinge Omul Nou sau Omul Vechi. Decăderea unora, cea care va duce şi la dispariţia fizică, este o victorie a Omului Vechi, cel care se bazează pe tot felul de şiretlicuri, pe înţelesurile lumii materialiste, pentru a-şi asigura superioritatea şi controlul.
Coexistenţa Vechiului şi Noului Om, în lume, este posibilă un timp. Dar nu este deloc posibilă când lumea se reduce la individ. Fiecare decădere, victoria celui Vechi din el, îl duce mai aproape de moarte, fiecare revoluţionară schimbare, victoria celui Nou, îl va apropia de veşnicii. Acesta este înţelesul vechiului concept de cădere în păcat, coborârea sub ceea ce reprezintă omul ca exponent al Divinităţii. Căci dintotdeauna s-a ştiut unde trebuie să ajungă omul, acum este doar vremea în care va fi necesară intervenţia Cerului. Şi va exista această intervenţie pentru că Omul s-a depărtat de conştiinţă, trecând pe latura gândului.Gândul este aparent în consonanţă cu simţurile şi simţirile. Mecanismele declanşate de gând sunt, de multe ori chiar potrivnice vieţii, sănătăţii omului, gândul bazându-se pe cunoştinţele acumulate prin învăţare, fiind un cumul de informaţii provenite de la alţii. Omul Vechi, de foarte multe ori, aruncă în curtea simţirilor, numindu-le trăiri, rezultatul gândurilor. Chiar sinuciaşul se sinucide gândind... gândul îl face pe om sinucigaş.
Esenţa schimbării vine din necesitatea umanităţii. Viesparul lumii, la nivel de gând, a creat un spaţiu, invizibil, dar de toţi resimţit, în care orice se numeşte rău, şi este împotriva omului, se poate manifesta. Pe Pământ este multă ştiinţă şi mulţi oameni au acumulat-o. Doar că au acumulat-o de-a valma, conştiinţa rămânând la stadiul primitivului al meu. S-a ajuns până acolo încât s-a preluat chiar din ştiinţă, doar secvenţe, segmente, după bunul plac, spre satisfacerea ego-ului. Orice boală este tratată de medic, medicul, din orgoliu nu are puterea de a spune că-l depăşeşte. Şi atunci încearcă, otrăvindu-l pe om, prin tratamente dar şi obligându-l să intre în morişca de gânduri. Aşa-zisa boală se agravează deşi vindecarea e la un pas de om. Dar omul, cu principiile vechiului, nu-şi vrea îngenun-cheată inteligenţa, zice el, de cel care este şi nu se vede. Omul Nou nu va avea boli, bolile rămânând amintirii de Om Vechi, acelora care vor avea puterea să nu se mai lase seduşi de partea negativă a ştiinţei. Ştiinţa are două feţe, omul trebuia să nu folosească decât ceea ce îi era de folos.
Dar, pentru schimbare, oricine trebuie să-şi reamintească de faptul că nici o singură persoană nu o poate mântui pe alta, este de-a dreptul imposibil. Doar o nouă conştientizare poate mântui omul din sclavia lui. Doar având pe Aleluia ca mantră, va putea face saltul cuantic.
Intervenţia divină, intervenţia Cerurilor, va exista, se va petrece fără să ştie omul, tocmai datorită strigătelor, disperate, de ajutor, ale fiecărui suflet. Omul Vechi l-a desconsiderat. Omul Nou nu-l va mai angrena în mărunţişuri desuete, nu-l va mai folosi pe post de paravan pentru neputinţele sale. Cei ce se vor pierde pe drumul transformării sunt tocmai aceia care azi flutură steagul sufletului spre a arăta celor naivi că ei îl au... Unii dintre ei doar ştiu cuvântul şi atât!
Iar noua conştientizare poate veni şi deveni realitate doar prin fiecare om care vrea să trăiască şi nu doar să vieţuiască!

duminică, 21 octombrie 2012

La vremuri noi şi oameni noi [3]

Multe din cele actuale se vor pierde, se vor anula. Omul nou nu va mai fi un supus al timpului trecut, fiindcă trecutul şi acum este mort, este de neschimbat. Beţia ideilor că trecutul poate fi schimbat a cuprins ca o febră mulţimea care se zbate în principiile Omului Vechi, creându-i o falsă putere. Este doar beţia cu apă rece, o autosugestie care îl face pe om dependent de alţi oameni (cei care, zice-se, îi ajută) sau de anumite acţiuni. Omul Nou va fi un rebel, căci nefiind supus trecutului va fi nesupus morţii. El se va lăsa supus doar de prezent. Aceasta este esenţa rebeliunii împotriva trecutului. Iar a fi rebel va fi una dintre caracteristicile cele mai proeminente ale Omului Nou. Pentru că rebel fiind, va căuta să creeze noul. Altfel spus omul nou va fi continuu creativ.
Pentru a se arăta existenţial, căci acel dintotdeauna „Eu sunt“ trebuie onorat, fiind esenţa a vieţii, Noul Om va crea, obligatoriu, o altă societate, o societate nouă.
Schimbarea conştientizării va schimba ideile într-unele noi şi aşa societatea va deveni una nouă. Actuala societate, a Omului Vechi este una a vieţii duble; noua societate va fi a celor care trăiesc unitar. Ceea ce va fi înlăuntrul lor va fi şi pe dinafară. Omul Nou va fi autentic, nu va fi mincinos.
Autenticitatea, în sensul adevărului, va fi ceea ce azi se numeşte religie, pentru Omul Nou. Existenţa autenticităţii face ca nevrozele să dispară. Omul actual, Vechi, este nevrotic pentru că este într-un constant conflict între ceea ce vrea să facă şi ceea ce face, mereu fiindu-i impus altceva. Omului actual i-a fost reprimată autenticitatea, păcatul minciunii fiindu-i permanent în preajmă. I s-a impus să aibă un caracter fals. Şi falsitatea a creat boala, căci doar o persoană întreagă este sănătoasă. O persoană sănătoasă are interiorul şi exteriorul la fel, sunt parte a întregului ce este.
Aventura, într-un sens al vieţii (în nici un caz a nu se merge la ideea aventurii amoroase) nu este caracteristica Omului Vechi. Preocuparea lui este siguranţa, această preocupare fiind generatoarea stagnării, căci urmărind o idee statică, trăirea vieţii va fi ţinută pe loc. Omul Nou va avea, din plin, spirit de aventură. Preocuparea deplasându-se de la siguranţă, Omul Nou nu va mai fi static, iar această deplasare va schimba preocuparea în căutarea. Nu va mai fi preocupat de asigurarea siguranţei, securităţii ci de căutarea acesteia şi explorarea posibilităţilor. În această direcţie în mod sigur nu va avea răspunsuri clare la fiecare întrebare, dar în mod la fel de sigur va accepta orice provocae spre a explora, pentru a merge cât mai departe, atât cât îl duce viaţa.
Căutarea îl va face să încerce să ajungă la stele. Dar, cu toată această căutare, el va rămâne deschis, deaorece căutarea o va începe nu pornind de la o credinţă, de la o concluzie deja trasă, ci pornind cu o întrebare. Actualul om începe având deja o credinţă, dar uns astfel de început nu este decât o joacă a unui joc cu el însuşi. Căci dacă deja crede ceva ce mai poate explora? În tot ceea ce va face Noul Om va fi capabil şi va avea curajul să spună: „Nu ştiu, dar vreau să învăţ, sunt interesat să cunosc. Sunt gata să merg, pentru asta, oriunde, în orice aventură, în orice căutare.”
Prin toate aceste noi vederi ale vieţii, Noul om va fi capabil şi oricând gata să rişte, să rişte chiar, cum se spune acum, tot. Omul Vechi vorbeşte mereu de risc, dar riscul nu îi este ţelul, riscul este doar anatema pentru că ţelul îi este siguranţa, securitatea, cea cu care el începe să moară. Lumea afacerilor este plină de exemple, pentru că cei din ea mint şi se mint cel mai mult. Pentru Omul Nou, aventura şi riscul vor fi motivaţii ale vieţii, prin care viaţa va creşte către către plenitudini tot mai înalte, înspre piscuri neatinse.
Noul Om nu va mai avea preocupări, nici pe latura produselor muncii, pentru contrafacere, mascare sau simulacru. El va fi sincer, autentic, adevărat, fiindcă doar prin adevăr există eliberare. Toate minciunile crează cătuşe. Cine spune o singură minciună va trebui să spună altele o mie şi una pentru a o apăra pe prima, va trebui să spună minciuni până i se va face rău, până îşi va face rău.
Prin noua conştientizare, Omul Nou nu va mai accepta vorbăria fără sens, se poate spune că va urî acest fel de lucru cu pasiune. Această ură pentru falsitate va fi o marcă pregnantă a Noului Om. Aceasta va fi o faţetă prin care Noul Om se va opune sistemelor structurate, inflexibile şi infailibile, fiindcă viaţa este o frumoasă curgere. Nu este structurată, este libertate, nu este o închisoare, este un templu.
Prin noua mentalitate, prin noua conştiinţă, Omul Nou va permite nenumărate posibilităţi, îşi va dori structuri lichide. În acest fel, Omul Nou va fi cu adevărat uman, va respecta toate fiinţele umane. Va avea un respect mare, dus până la religiozitate.
Nici o autoritate externă nu-l va ajuta pe Noul Om şi el nu se va încrede decât în propria experienţă. Motivul va fi faptul că la baza încrederii va sta cunoaşterea şi nu ştiinţa despre sau luarea la cunoştinţă despre.
Conştinţa Omului Nou îl va face să nu mai creadă decât dacă el cunoaşte. Încrezându-se în propriile posibilităţi, în potenţialul propriu, respectându-se pe el însuşi, şi excluzând încrederea în autorităţi, fizice sau juridice, externe – ceea ce înseamnă lipsă de respect pentru el însuşi – îşi va dezvolta propriul sistem de referinţe, în armonie cu viaţa şi cu tot ceea ce îi este în apropiere. Din acestea va rezulta plăcerea Omului de a fi alături de natura elementară: de apă, de soare, de zăpadă, de flori, de animale, de păsări.

La vremuri noi şi oameni noi [2]

Mintea Vechiului Om este preocupată cu ceea ce nu este şi de aceea cotrobăie prin toate cotloanele, bune sau rele. Omul Nou, complet armonizat cu Divinitatea, va fi preocupat cu ceea ce este, căci tot ceea ce este formează realitatea.
„Bogăţia“ intelectuală a Vechiului Om este evaluată prin erudiţie. Cu cât este mai împănat cu idei filozofice, religioase sau altele, multe dintre ele chiar non-sensuri, dacă are în minte o bibliotecă de cărţi citite din care poate cita, cu atât primeşte mai multă consideraţie de la ceilalţi. Aceştia, tot Oameni Vechi, apreciază o minte searbăda, care nu are nimic original, care nu conţine nici o concluzie proprie, fără a se întreba de ce sunt importante ideile oamenilor care au avut concluzii proprii. Noul Om va trăi viaţa fără concluzii apriori, concluzii care distornează realitatea. Azi, dar şi ieri, există, şi au existat, modelele Omului Nou, valorile, mereu în bătăia săgeţilor adunăturii de Oameni Vechi, mediocritatea.
Omul Nou o va rupe definitiv cu trecutul, căci trecutul îl poate înnebuni. Acum el, cât încă e Omul Vechi, ori ce încă păstrează din el, crede în război, şi îi război crezând crede, altfel, dar încă o dată, în moarte. Omul Nou crezând în iubire va crede în pace, prin pace va crede doar în viaţă. Totul îi va fi Omului Nou de folos pentru a fi creativ, altfel decât Omul Vechi ce este distructiv.
Findu-i dată eliberarea de frică, Omul Nou va fi foarte inteligent. Nu se va mai coborî la ambiţiile pe care le are Omul Vechi de a face politică, pentru că Omul Nou va avea în gând tot Pământul, tot Universul. Cu asemenea gânduri, stupiditatea ambiţiilor politice va dispare! Omul care se va naşte din ruinele Omului Vechi nu va trăi prejudecăţi ci responsabilităţi, responsabilităţile zilei de azi, spontane. Acum, prin toate, Omul Vechi este un sclav. Va deveni Omul Nou când libertatea va trăi în miezul fiinţei sale, căci Omul Nou va fi un om Liber!
Cum trebuie să fie omul în activitatea profesională, în muncă acum? Un om serios, un robot dependent de muncă, munca fiindu-i datorie şi sacrificiu. Fără bucuria muncii şi astfel fără bucuria vieţii. Când Lumea nouă va fiinţa, Omul Nou nu va mai fi prigonit chiar şi acolo pentru faptul că este şi va fi jucăuş, în căutare. El nu se va sacrifica, având angajament faţă de viaţă, pentru a se bucura de toate darurile lui Dumnezeu.
Dintotdeauna, privind istoria ştiută, omul a crezut că se bucură trăind sub povara muncii şi a ceea ce se făcea, prin împovărare. Şi s-a cerut muncă şi iar muncă: pentru ţară, pentru familie, pentru copii, pentru părinţi. Şi s-a muncit şi se munceşte continuu. Cererea de continuă muncă a cresut mereu şi acum nimeni nu are timp pentru a se bucura, nici nu gândeşte ce înseamnă bucuria. Noul Om nu va fi unul care nu va munci. Va munci, dar nu-i va fi munca un drog de care să fie dependendent. El va munci pentru a avea ceea ce-i este necesitate, însă nu va mai munci permanent pentru mai mult, pentru că nefiind interesat să acumuleze nu va mai gândi către mărimea contului din bănci sau a a datoriei la bănci, pentru că nu va mai avea de ce să se împrumute.
Nici un Om Nou nu va mai avea mania banilor, banii nu-l vor mai conduce, aşa cum a trăit şi trăieşte cel care este, acum, pe de-a-ntregul Om Vechi. Şi acum el crede că are în posesie lucrurile pe care le-a achiziţionat, şi crede că este conştient a gândi aşa. De fapt toate lucrurile, obiectele în sine, îl posedă pe el. Nu viaţa este importantă pentru el, ci durata de utilizare a obiectelor, nu sănătatea lui ci starea de funcţionare a obiectelor deţinute. Cel ce va şti să utilizeze obiectele, tehnologia, banii, rămânând stăpân fără a deveni slugă, victimă, instrument al obiectelor, va fi Omul Nou. Şi tocmai această schimbare reprezintă parte importantă din saltul măreţ al omului.
În vremurile cele noi, Omul Nou va avea ca lege de căpătâi respectarea libertăţii. Omul de acum, Omul Vechi, mereu o încalcă, mereu se amestecă în treburile altora, încercând să controleze, să manipuleze, să dicteze, ori să critice, să judece, să condamne sau să recompenseze, să pedepsească...
Conştientizarea aceasta are de pe acum rădăcini. Dar şi dintre cei care conştientizează acum, ei înşişi Oameni Vechi, ca toţi ceilalţi încercă întotdeauna să găsească moduri şi mijloace de a manipula pe ceilalţi, de a domina pe ceilalţi. Noua conştientizare va aduce adevărata libertate, căci va lăsa pe oricine cu viaţa lui, cu trăirile lui şi cu înţelegerile lui. Acum gândirea are alte forme: dacă cineva este considerat dăunător pentru ceilalţi, el este blocat; dacă cineva este considerat un pericol pentru ceilalţi, el este blocat. Acum se merge pe o libertate limitată prin blocare, nu se pune problema de a lăsa limita să fie dată de interferenţa libertăţii celui considerat într-un fel, cu libertatea altcuiva.
Lumea Veche, dominată de Omul Vechi este o lume care a rămas fără individualităţi. Această lume urăşte individualitatea. Militează în orice fel pentru anularea individualităţii, fiind mereu împingătoare spre atitudinea de turmă de oi, turmă care are în existenţă rutina structurală. Individualitatea nu place, pentru că nu poate fi controlată. Oricare ar fi grupul, până şi în familii a pătruns ideea turmei. Omul Nou va fi el ca individ, alături de ceilalţi, fără necesitatea organizării ierarhice. Ierarhiei îi va lua locul reprezentativitatea momentului.
Omul Nou va fi o persoană vie. Va fi gata oricând să răspundă situaţiilor provocatoare şi aceste situaţii vor fi mereu schimbătoare. Nu va mai putea să fie rigid, fix, când atitudinile şi referinţele vieţii nu vor mai fi fixe. Viaţa fiind asemenea unui râu care curge nu va putea nimeni să reziste, încăpăţându-se, mult timp, împotriva curgerii. Cel care se încăpăţânează pierde contactul cu propria viaţă, se înmormântează de viu într-un mormânt pe care se încăpăţânează să şi-l facă.
Omul Nou, responsabil de viaţă, nu poate fi încăpăţânat, nu va fi rigid, nu va afirma siguranţa absolută. Va trebui să trăiască clipă de clipă, fără a decide dinainte, fără a da înapoi de la ceea ce e curgere firească. Va fi în continuă mişcare cu viaţa, cu provocările ei, cu schimbările ei, părăsind ideea consecvenţei impuse. Va rămâne consecvent armoniei permanente cu viaţa, cu ceea ce este el însuşi. Nu va sta fixat pe o idee şi nu va împrumuta ideile programatoare ale altora, sacrificându-şi propria viaţă.
În sensul actual s-ar spune că noua conştientizare nu va fi moralistă sau nu va fi puritană, dar modul actual rigid al moralei şi puritanismului nu poate să definească acea nouă moralitate. Dar va fi un fel diferit de moralitate, una care răsare din proprie simţire a vieţii, din propria sensibilitate, din propriile experienţe, nu o moralitate învăţată de la alţii, împrumutată. Omul nou va fi mai pur, mai moral decât cel actual. Aici omul de acum ar trebui să nu confunde pornirile de gen “fie ce o fi” cu viitoarea moralitate. E o capcană prea periculoasă.

La vremuri noi şi oameni noi [1]

Trăim timpuri care se mişcă şi se mişcă uimitor de repede. Sunt timpuri vii, mai vii ca niciodată, schimbările a tot şi toate sunt extrem de rapide că uneori nici nu se mai ştie cum au fost multe cu câteva clipe înainte.
Vremurile noi sunt, în frânturi, pe bucăţi, realităţi. Omul nou este deja, tot pe bucăţi, o realitate. Vremurile noi ca şi oamenii noi nu sunt rodul unei intervenţii majore a Cerurilor cu tot ceea ce există acolo. Cei care intervin nu se lasă văzuţi. Nu e nouă afirmaţia că „Dumnezeu lucrează prin oameni“. Dacă Dumnezeu a vrut să schimbe lumea nu a luat pe oameni de pe această lume ducându-i într-un loc unde să le schimbe câte ceva. Nu, dar a intervenit într-un alt mod: a schimbat, încet, încet, câte ceva, la cei care aveau puterea să se accepte ca fiind altfel, fără să se întrebe de ce sunt altfel, fără să le pară rău că sunt altfel.
Noul Om, este o idee frumoasă, spusă şi repetată fără noimă! Mulţi o spun, puţini se întreabă de unde să vină acest Om Nou, cum va fi să apară acest Om Nou? Mai mult decât sigur este faptul că el este, în realitate, făptura Omului Vechi cu alte idei. Făptura Omului Vechi nu are motiv să fie altfel, fiind dată Pământului de la facerea lumii. Vremurile noi vor fi înfăptuite de Noul Om din vremurile vechi. Lumea nouă va fi doar a oamenilor noi. Pentru a trăi în Lumea nouă, Vechiul Om nu are decât o şansă: să se transforme în Noul Om. Altă şansă nu are, altfel trebuie să dispară.
Schimbarea este o încercare a Cerurilor asemenea cu ceea ce omul ştie: pentru ca rodul următoarelor culturi să fie curat, câmpurile trebuie să fie curăţite şi pregătite, fiind spre folos să cadă în pământ doar seminţele dorite, să nu rămână nici o sămânţă din cele vechi. La fel şi cu Omul Nou: Omul Vechi poate să mai existe doar dacă Omul Nou este împiedicat să apară. Dacă Omul Nou va ajunge să nu mai fie doar în fragmente ci într-un întreg uşor de definit, Omul Vechi va pieri, şi trebuie să piară!
Vremurile noi, ca şi Omul Nou trebuie să apară căci de apariţia lor este legată supravieţuirea Pâmântului, în toate sensurile, ca planetă, dar şi ca viaţă, căci, cel puţin în lumea din jurul soarelui, Pământ este numele ce defineşte viaţa. Problema este de viaţă şi de moarte! Ce
Ce este acum Omul Vechi? Acum el este distructivitatea în sine, căci a ajuns la limite. Cu toate avantajele realului, avansului tehnic de necontestat, principiile Omului Vechi nu mai lasă posibilă viaţa ci doar moartea este văzută ca perspectivă. Acumularea excesivă ce stă în mentalului vechi este chiar ideea ce duce la sinucidere. Omul Vechi chiar asta face: se pregăteşte de o sinucidere la nivel global.
Omul Vechi acumulează orice. De bani cred că nu trebuie să mai aducă nimeni vorba, ei sunt primii pe listă. Dar Omul Vechi nu se sfieşte să acumuleze chiar şi bombe care, dacă toate explodează duce la moartea totală a Pământului. Scopul Omului Vechi este de a comite chiar o sinucidere colectivă. Scop sau dorinţă? Mai înainte de orice este o dorinţă inconştientă, dictată de frica apariţiei Omului Nou: decât să lase Omului Nou posibilitatea de a deveni realitate, preferă să distrugă tot, chiar şi pe el însuşi.
Mâine se naşte din azi. Dacă există grija pentru acest azi, înseamnă de fapt grija pentru mâine. Doar lipsit fiind pentru ziua de azi, omul nu va fi îngrijorat pentru mâine. Omul prea îngrijorat pentru ziua de mâine nu poate trăi ziua de azi, ratează această ocazie, pentru totdeauna. Ratând pe azi, va rata pe mâine, pentru că azi va fi, mîine, azi, întotdeauna azi. Acesta este modul sinucigaş al Omului Vechi de a trăi viaţa. Cel care nu se gândeşte la ziua de mâine este desconsiderat. Din acest motiv Vechiul Om ratează trăirile în mod permanent şi astfel este mereu trist, mizerabil de trist. Prin această tristeţe el este împotriva sa şi a lumii şi pentru orice condamnă lumea, ea este vinovată pentru propria mizerie. Lumea ar putea fi frumoasă, ca şi viaţa. Viaţa este în sine frumuseţe, binecuvântare şi fericire. Ceea ce nu lasă pe om să vadă asta este greşeala din gândirea Vechiului Om, care ori este îndreptată spre trecut, ori înspre viitor, nicicând spre prezent. Iar dacă s-a mai orientat, cât de cât, spre prezent a gândit „trăieşte clipa“ în sensul desfrânării şi al plăcerii pentru sine!
Între mentalităţile Vechiului Noului Om va fi o mare luptă. Omul Vechi priveşte cu evlavie dar şi cu teamă Cerurile, preocupat fiind mai mult de viaţa de după moarte decât de viaţa de dinainte de moarte. Omul Nou va fi preocupat de ceea ce există, adică de viaţa de dinainte de moarte, fără grija celeilalte căci ea va urma ca firesc. Omul Nou nu va mai privi cu evlavie spre Ceruri.
Preocuparea Omului Vechi de a se teme de Dumnezeu este pregnantă. Omul Nou nu va mai avea această preocupare, nici măcar ideea de Dumnezeu nu va fi o preocupare, el va trăi şi va iubi lumea şi aceasta va fi trăirea întru existenţa lui Dumnezeu. Din speculativ, Omul Vechi, dacă va putea să facă necesarul salt cuantic, un salt măreţ, va deveni existenţial. De aceea ar trebui protejat noul, fiindcă noul poartă tot viitorul în el.
Vechiul Om trăieşte cu teamă şi din teamă, până şi Dumnezeul nu este altceva decât o creaţie din teamă. Templele, moscheile, bisericile, în modul în care sunt construite şi decorate arată această teamă. El tremură, înfricoşat. Omul Nou va trăi din dragoste şi nu din teamă, doarece teama deserveşte moartea, dragostea deserveşte viaţa. Cine vrea să vadă adevărul, îl vede şi acum: cel ce trăieşti din teamă, nu cunoaşte niciodată ce este viaţa, merge direct să cunoască doar moartea. Cel care trăieşte din frică creează tot felul de situaţii în care ea trebuie să simtă tot mai multă frică. Frica îi crează situaţii, întocmai precum dragostea îi poate crea situaţii, dacă iubeşte va găsi multe situaţii de a-l face iubitor, dacă este speriat va găsi multe situaţii de a-l face speriat.

Cititori frecvenţi: