miercuri, 30 noiembrie 2011

E timpul să reînfloreşti, Floare a colţilor de stâncă!

Te-au ars, de atâtea timpuri, vânturile înălţimilor, ţi-au smuls trecătorii din petale. Ţi-ai înfipt rădăcinile între colţi de stâncă şi, din roua rece a dimineţilor ţi-ai găsit, totdeauna, puterea de a te înviora, puterea de a te arăta înflorită şi neatinsă de nici o putere a ccuiva.
Florile-ţi albe şi diafane nu s-au lăsat coborâte pe câmpurile nisipoase, nici pe dealurile ce în fiecare toamna îşi aşează covor de frunze ruginii, s-au păstrat mereu a fi ale înălţimilor, şi, deopotrivă, ale Cerului.
Brazii înălţimilor n-au putut să îşi lase acele să te înţepe, căci până la tine nu au putut urca. Şi n-au putut nici caprele negre să te calce în picioare, căci fiind matca seminţei florilor colţilor de stâncă, stâncile s-au ridicat, s-au înălţat, în jurul tău, ocrotindu-te. Doar acvilele care puteau urca înspre înaltul cerului puteau să te privească şi să ajungă la tine, oricând, fiindu-ţi vestitoare.
In vremurile din urmă s-au cutremurat munţii. Au venit vremurile în care pâraiele s-au băltit, izvoarele au secat, văile s-au făcut a nu mai avea umbră. Au venit mulţi ce şi-au căutat leac vieţii lor, fiindcă un vraci mincinos le spusese că leac la toate este floarea colţilor de stâncă. N-au vrut să fii leac fiecărei boli ori fiecărui pătimitor, ci te-au vrut leac doar pentru ei, doar pentru boala lot. Şi, ca să fie siguri de asta, au început să-ţi rupă petalele, să-ţi calce plăpândele frunze şi acum erau pe punctul de a-ţi smulge rădăcinile.
Ca-n alte vremuri, vulturii au văzut, îngerul a venit iarăşi lângă tine. Te-a găsit pălind, ofilindu-te, în încăpăţânarea ta de a sta pe aceeaşi stâncă, ce azi e şubrezită de ultimul cutremur. Îţi ai ascunse petalele, care au mai ramas, printre crăpăturile care oricând, dacă vântul s-ar porni, ţi le-ar strivi pentru totdeauna.
A strigat îngerul la tine, te-a stropit cu apa învierii şi ai reuşit să îţi descleştezi plânsul neputinţei. Te-a strigat îngerul şi ai început să priveşti către Ceruri, să poţi spera că vei avea iarăşi petale albe şi diafane. Îngerul ţi-a şoptit locul în care te vei muta, în zbor de acvilă, dar cum stăteai cu frică să simţi adierea vântului ce ar putea mişca stâncile, n-ai auzit-o. Îngerul a chemat vulturii să te apere dinspre ceruri şi lupii dinspre păduri. Îşi zdreleşte degetele să îţi desfacă rădăcinile din crăpăturile stâncilor. Plânge când te vede cum îţi laşi petalele spre pământ şi te mângâie să nu le laşi să cadă!
Îngerul ce dat ţi-a fost să vină, ca să nu lase o floare Dumnezeiască, floare a colţilor de stâncă, îşi face cu râvnă munca, nu-şi poate pregeta munca, şi o face chiar şi când tu laşi toate petalele să atârne precum cortinele unei scene goale. Îngerul va avea linişte doar când tu vei reînflori. Ca să poţi reînflori, tu, floare a colţilor de stâncă, va fi să vrei să pleci în zbor de acvilă, spre locul prielnic reînfloririi tale. Va fi să simţi mângâierea aripilor acvilei şi ghearele-i ascuţite să le simţi ca pavăză.
Abia atunci îngerul va fi eliberat de datul ei Ceresc, de a fi şi om şi înger.
E frig afară, vânturile bat, pământul se tot cutremură...
E timpul să reînfloreşti, Floare a colţilor de stâncă! E timpul să fii leac. E timpul să ai leacuri pentru cei ce nu vor să te mai rupă!

Am uitat, îngere, sa îţi spun...

Înger drag... Iartă-mă că te-am lăsat să mă aştepţi. Am uitat să-ţi spun asta. Ne-am luat cu problemele mărunte şi tocmai ce era important n-am apucat să-ţi spun, văzându-le, pe toate celelalte, ca mult mai importante...
Când am trecut, fără să văd prea multe, mai înainte de miez de noapte, atunci când mi-ai făcut semn că vrei să îmi spui ceva, m-ai văzut că mergeam repede. Ştii şi tu că sunt ultimile zile ale acestei vechi lumi şi totul trebuie făcut repede. Lângă mine era un suflet copilăresc, dar care, după ce l-au bătut vânturile şi ploile de pe aici, a ales să nu mai stea cu mâna întinsă. I-a fost destul cât i s-a dat peste mână şi cât a trebuit să facă ceea ce alţii au vrut. Aseară când m-a luat de mână şi a spus: “Mergem?” m-am simţit ca un bunic, ce trebuia să facă o bucurie nepoţelului...
Am fost împreună să-l întâlnească pe Mai Marele Preot al Dumnezeului Cel Prea Înalt; i-am văzut lacrimile ce n-au putut fi stăvilite. L-am lăsat acolo să-şi spună ceea ce aveau de spus. Când a ieşit a plecat linişit pentru a deveni Om Nou! Înger drag, acel suflet acum e, cu totul, în Lumină, el e, pe de-a-ntregul, Lumină!
A trebuit să mai întârzii, înger drag, pentru că fierberea este foarte mare. Astăzi tremură lumile toate, iar lumea noastră e în prim-planul schimbărilor. Mulţi se întreabă de ce ar trebui să mai existăm, chiar problema decăderii cu totul şi a omorârii Pământului este subiect de discuţii. Sunt lupte grele, drag înger, pentru că printre noi sunt mulţi evadaţi din celulele întunericului. Ieri noapte sufletele nevinovate s-au răzvrătit şi au avut atâta furie în ei că ajunseseră să dorească să se rupă de Noi. Au lovit cu pietre, au aruncat săgeţi... unii au vrut să-şi ucidă propria făptură. E vreme de jale, înger drag, e vreme de pierzanie şi de înalţare.
Ni se reproşează, îngere, că suntem răi, că suntem dezbinaţi, că suntem înfumuraţi şi egoişti, că minţim şi ne minţim, că ne-am culcat pe urechea binelui material, uitând ce înseamnă binele, că numim rău tot ceea ce nouă nu ne convine, lăsând adevăratul rău să ne ţină în oarbă sclavie. Şi ni se mai spune că am uitat că am venit aici ca să ne ducem până la capăt misiunile, că am promis că nu ne vom coborî, că vom face tot ce e nevoie să îi salvăm pe cei care mai pot fi salvaţi, că vom ajuta să se facă necesara separare între cei care s-au disociat de lumină – cu fapta, cu gândul sau cu vorba – şi cei care doar Lumină vor.
Tu suferi atât de mult, înger drag... Ştiu că vrei să iei totul pe tine, dar cât crezi tu că mai poţi duce ceea ce au două suflete adunate? Eşti om, aici, acum, şi tu, şi te lovesc şi pe tine furtunile, şi simţi frigul vremurilor şi vremii...
Că s-a scurtat timpul, ştii bine, şi tu, îngere. Că o oră contează acum cât un an ştii şi tu, nu de ieri şi nici de azi. Că deja zile ne despart aici, de Ziua Marelui Prag, îmi este clar că ştii. Ştiu că pe pragul miezului de noapte tu ai vrut să-mi ceri să nu mai stau în cumpănă. Eu, înger drag, nu pot să spun oamenilor ceea ce ştiu pentru că nu ştiu să vorbesc prea blând. Îi iubesc la fel cum îi iubeşti şi tu, dar mie îmi e dat să fac separarea definitivă, să nu mai las nici o cale de întoarcere pentru cei care deja au rostit jurământul. Tu poţi să nu faci dureroasă alegerea şi separarea, căci blândeţea ţie îţi este dată. Eu, stau lângă tine şi desăvârşesc începuturile pe care tu le faci, sau cu sabia dau, de nu se poate fără sabie.
În fiecare clipă se întâmplă multe. Mulţi nu mai pot rezista, preferă să se retragă, pleacă. Şi-au ales calea pentru că ştiau ce îi aşteaptă. Sunt cei care încă au mai avut demnitatea de a se recunoaşte în neputinţa lor. Dar câţi sunt, înger drag, cei care nu au nici măcar puterea să se uite în oglindă, temându-se ce ceea ce sunt?
E lipsă mare de Preoţi, drag înger! S-au stricat rînduielile şi mulţi au uitat legământul. Ei s-au dat Legii oamenilor şi i-au trădat pe oameni. Preoţii cei noi sunt în mare încurcătură, nu s-au dumirit încă. Unii pot, dar nu vor! Alţii vor dar cred că nu pot!... Vor să facă ceea ce e de făcut, nu pot sau nu-s lăsaţi să facă ceea ce e de făcut. Tot ţie, înger drag, îţi revine datoria de a-i chema, de a-i aduna, de a le arăta că ei sunt în sine Calea pe care şi alţii vor trebui să o urmeze, dar trebuie să fie asemenea căii de care vorbesc!
Am uitat, înger drag, să îţi spun... Pentru mulţi Lumina va fi un vis de neîmplinit. Şi că trebuie să nu mai taci, înger drag, să spui vorbele ce le ai de spus! Să spui tu, căci tu ştii multe, şi poţi spune chiar mai multe decât aş spune eu! Vorbeşte-le oamenilor, înger drag! E aşa de aproape Ziua Marelui Prag! E vremea... Vorbeşte-ţi vorbele Luminii!

marți, 29 noiembrie 2011

De ce să plângă îngerul?

Noaptea mergem, vrem sau nu vrem, în ceruri. Cei care nu vor să ne lase aici să ne întâlnim, n-au cum ajunge acolo. Ne vedem acolo cu toate adevărurile vieţii noastre. Ne vedem în doi, ne vedem mai mulţi. Precum în Cer, aşa şi pe Pământ, precum pe Pământ aşa şi în Cer. Acolo unde nici un vânt nu suflă, nici un irealism nu ne impune o direcţie de sine voită, putem să privim chipul sufletului nemascat şi nefardat. Acolo nici haine nu ne acoperă, nici gânduri fără noimă nu ne cotropesc. Vin lângă noi cei din Ceruri, vin lângă noi cei de pe Pământ, vin cei care au fost, cei care sunt şi cei care vor fi. Şi pentru ei venirea acolo este grea şi istovitoare, aşa cum şi pentru noi este. Pentru cei care de aici urcă, e şi mai greu, pentru că au şi ei piedicile lor, pe care trebuie să le desfacă. Dar ei, iubindu-ne, nu se dau niciodată înapoi. Ei şi-au văzut şi şi-au înţeles dumnezeirea, ei sunt bucuroşi de pragul ce-l pot trece.
În ceruri, în locul de întâlnire, nu există nici un prag, nici pragul timpului, nici al distanţei. Putem şi noi privi trecuturile, putem privi viitorul, dar mai ales putem privi prezentul, fără nici o oprelişte. Acolo, în vis, ni se face sumara judecată pentru a fi reabilitaţi aici. Avem îngerii ca martori, dar şi ca avocaţi, iar cei care dau şi de veste, dau şi socoteală, suntem noi. De cele mai multe ori, pentru ceea ce facem noi, rău, îngerii îşi asumă responsabilităţi. O fac din iubire, o iubire pe care noi, cei ce suntem mai mult oameni, am uitat-o, am defăimat-o, i-am dat alte înţelesuri. Ei însă nu fac asta, nu ponegresc, niciodată, Harul Duhului Sfânt.
Când ajungem în acel loc, ne lăsăm gândurile acolo unde îşi au izvorul, doar faptele le luăm cu noi, ele sunt probele noastre în faţa Judecătorului. Judecătorul, chiar dacă ştie că ceea ce am lăsat ne este împotrivă, că ne erau de mărturie a ipocriziei, găsind, prin ele, banale scuze, nu ţine să ne arate că uneori suntem mincinoşi, jalnici sau mârşavi. Ne judecă pe noi, cei fără de făptură, şi ne trimite, judecaţi, înapoi, făpturii care suntem aici, acum.
Ne privim pe noi acolo, ne privim câte fapte bune şi câte fapte rele avem. Ne privim şi uneori de întrebăm de ce am fost orbi, de ce am fost surzi, de ce am fost muţi, de ce noi ne-am lăsat legaţi la ochi. Ne privim ce uşor ne-am lăsat batjocoriţi de propriile gânduri, atunci când am ţinut neapărat să fim noi cei care hotărâm, dincolo de ceea ce trebuie să fim, când ne-am îmbuibat cu ideea de liber alegători, fără să ştim că am ales să ne fim împotrivă. Ne privim acţiunile şi ne apar toate personajele care, altfel, ne-au fost la vedere sau nu ne-au fost la vedere. Aşa ştim ce ne-a rămas ca faptă reparatorie, aşa ştim ceea ce avem de făcut pentru îndreptarea drumului nostru şi, pe cât se poate, a ceea ce am stricat.
Când suntem judecaţi, filmul vieţii, trecut-prezent-viitor, ne este arătat. Ne ştim destinul, doar acolo, şi tot acolo ni se spune adevărul, ni se spune că e doar riscul nostru să schimbăm ceva, că schimbările nu sunt decât o amânare a realităţii spre viitorul de acum sau al celui ce urmează. În timpul judecăţii, îngerii stau lângă noi, ştiind la fel de bine, aşa cum doar atunci ştim şi noi, adevărurile noastre. Vinovăţiile noastre şi le asumă şi ei, din iubire, din iubirea lor neţărmurită, şi ei sunt cei care şi le asumă pe cele mai grele.
Noaptea e un sfetnic bun, spunem. Spunem asta pentru că, negândind, neavând cum să stăm noi, cu toată forţa noastră, asupra gândurilor, ele se limpezesc. Judecata aceasta, din noapte, este cea care ne eliberează de toate faptele care ne dau gânduri negative, îndreptate spre alţii, dar mai ales înspre noi. Ne putem întreba oricât şi oricum, ce, de ce şi cum ne-am putut schimba? Adevărul nu-l vom şti dacă nu ne acceptăm ca suflet în corp. Şi nu ştim deoarece când ne întoarcem, uităm totul, uităm ceea ce ni s-au arătat, uităm ce mijloace avem pentru a ne putea uşura drumul.
Cei care ştiu întotdeauna sunt îngerii de lângă noi. Ei întotdeauna ştiu ceea ce este cu noi, ceea ce simţim, ceea ce trăim. Ei ştiu şi ne spun ceea ce e mai bine pentru noi, fără să ne spună ce avem de făcut. Ei sunt cei care ne cheamă într-un loc, la un anumit moment, pentru că ei ştiu că acolo şi atunci, viaţa intră în destin. Ei nu ne obligă, dar spusele lor sunt ajutate să fie înţelese de noi. Ei suferă aici ceea ce de fapt noi ar trebui să suferim. Uneori ei mor pentru a ne lăsa pe noi în viaţă! Li se întâmplă lor asta pentru ca noi să ne dezmeticim, să ne eliberăm, să putem să ne ducem mai departe divina misiune! Ei ne arată ce nemerite avem, ce absurde fapte ne-au condus într-o răscruce.
Unii dintre noi au şansa de a nu uita. Ceea ce nu uităm ne aducem aminte în formă implicită sau explicită.
Cei care ţin minte în formă implicită sunt cei care ţin minte visul, visul având sensurile inversate. Cei ce plâng în vis sunt cei conştienţi de viaţa pe planul real, plânsul fiind forma umană prin care regretul întoarcerii într-un loc neplăcut este manifestat. Lor le este dat să trăiască bucuria. Cei ce vin aici bucuroşi, necazul şi supărarea reprezintă partea de viaţă ce o îndură în acea zi!
Unii ştiu cu adevărat o realitate. Ei sunt cei mai nefericiţi, căci toate trebuie să le accepte, să le îndure, să le facă, la toate trebuie să facă faţă!
Nu uităm pentru că pur şi simplu ni se dă obligaţia de a nu uita, Nu ni se permite “A nu uita” pentru că trebuie să acceptăm, chiar împotriva ideii gândului.
Ca oameni, uneori, suntem ţinta altor oameni, pe faţă sau pe la spate. Cameleonismul îi face pe mulţi să nu-şi arate adevărata faţă. Prin ceea ce fac sau gândesc, ei îl împiedică pe om să fie eliberat, să-şi înţeleagă menirea. Omul este lăsat pradă gândurilor ce iau locul simţirii şi al propriilor simţuri. Desprinderea este imposibilă, călătoria este grea sau imposibilă, iar somnul devine o mare neodihnă, căci are în el toată munca nereuşitei. Fără aceste eliberări omul se comportă aidoma muşchilor care zi de zi înmagazinează acidul lactic. Frica şi teama sunt echivalentele febrei musculare
Filmul vieţii rămâne neschimbat. Omul are dreptul să-şi aleagă o cale sau alta. Alegerea căii are şi repercusiunile de rigoare, ceea ce e bun se va duce în bine, ceea ce este rău se va duce în rău. Îngerii sunt cei care preiau răul. Îngerii sunt cei care plătesc prea mult pentru faptele noastre.
Îngerii pământeni trebuie oare să fie pedepsiţi pentru faptele noastre necugetate? E nevoie să moară îngerii? De ce să îşi ducă viaţa în genunchi cei care ne sunt îngeri? De ce să vrem să plângă îngerul care ne stă mereu aproape?
A strigat îngerul la tine, te-a stropit cu apa învierii şi ai reuşit să îţi descleştezi plânsul neputinţei. Te-a strigat îngerul şi ai început să priveşti către Ceruri, să poţi spera că vei avea iarăşi petale albe şi diafane. Îngerul ţi-a şoptit locul în care te vei muta, în zbor de acvilă, dar cum stăteai cu frică să simţi adierea vântului ce ar putea mişca stâncile, n-ai auzit-o. Îngerul a chemat vulturii să te apere dinspre ceruri şi lupii dinspre păduri. Îşi zdreleşte degetele să îţi desfacă rădăcinile din crăpăturile stâncilor. Plânge când te vede cum îţi laşi petalele spre pământ şi te mângâie să nu le laşi să cadă!...

luni, 28 noiembrie 2011

Să nu lăsăm Uriaşul fără picioare

Am văzut un uriaş căzând în genunchi.
L-am privit din depărtare şi nu-i vedeam decât cutele mari ale frunţii ce îi era aplecată până la pământ. Hainele îi erau sfâşiate şi pieptul îi era învineţit de la durerile respiraţiei. Era întuneric în jur şi el era una cu umbra lui.
Căutându-şi drumul şi-a lovit picioarele de bolovanii ce şi-i pusese, în ziua ce-i trecuse, în drum, ca să nu-l poată ajunge cei ce-i stăteau pe urme. Pe drumul ce mersese nu credea că se va mai întoarce, dar uitase ceva fără de care nu mai putea să meargă înainte!
A ajuns, pe drumul ce era obligat să se întoarcă, în răscruce, la ora înnoptării lumii şi n-a mai ştiut încotro să o apuce. Nu avea lumină, n-avea cine să-l îndrume, iar prin ceaţa de deasupra lui nu mai vedea nici plăpândele raze ale stelelor. În jurul lui au început să viermuiască tot felul de arătări ce-i trăgeau paşii pe drumul ce-l voiau ele. Ţipa după ajutor şi din întuneric îi tot spuneau mulţi, care mai de care, că vor veni să-l ajute, dar toţi se îndepărtau şi doar vorbele existau.
Frigul întunericului i-a învolburat rănile de pe picioarele de care arătările trăgeau. Picioarele lui aproape că s-au frânt când a înţeles că nu se întorcea degeaba. Nu-şi avea în jurul lui nici un înger şi rugăciunii lui i s-a răspuns, trimiţându-i-se un înger.
Îngerul a venit să stea lângă el, dar cum lumina lui doar pe Uriaş îl lumina, a înţeles că răscrucea era prea întunecată şi arătările erau prea multe. Uriaşul îşi ridica ochii, dar nu-i putea înălţa spre Ceruri. Ne-a strigat îngerul pe nume, ca să venim să vindecăm un uriaş îngenuncheat, un uriaş ce-a pornit pe drumul căinţei şi pocăinţei.
A tresărit şi el când a simţit că nu era uitat, că doar el uitase că forţa nu-i mai este de nici un folos. Dar n-a putut să-şi ridice decât trupul ca să poată primi îmbrăţisarea. Răscrucea în care stă e o mlaştină ce-l înghite în fiecare clipă. Ştie că doar în câteva nopţi se va afunda în cea din urmă şi fără de sfârşit noapte, în catacombele întunericului.
Uriaşul nu vrea să mai fie uriaş; el vrea om să fie, şi oamenilor vrea să se dăruiască.
Să-i dăm o nouă suflare şi răsuflare celui ce şi-a aruncat de pe spate mantia mândriei, de datoria noastră este!
Sceptrul să-l reîntregim şi să-i luminăm făptura! Cu sceptrul ridicat să dăm îngerului puterea de a curăţa răscrucea!
Să chemăm lupul care să pună pe fugă arătările ce stau mereu să-l muşte!
Să vindecăm pe uriaş suntem datori, căci el trebuie să înalţe altarul de închinare Luminii din Duh! Să fim unul ca să avem puterea sceptrului, e sortirea noastră prin veacurile ce vor veni!
Iar ţie, Cer, mă rog: Să dai Uriaşului puterea de a mai răbda în aşteptarea ultimului cântec ce Fiul unui Om i-l va cânta! Vom fi acolo toţi, în noaptea eliberării sale depline! În noaptea în care va putea să vadă răscrucea luminată, drumul liber şi va şti că lupul nu-l muşcă pe el, ci pe cei care-l vor pe el muşca. În noaptea în care visul somnului în care se va afunda, îi va fi legământ!
Ajută-l, Doamne! Ajută-ne, Prea Înalte!

De ce încă plângi, tu, femeie-înger?

Ne-am întâlnit în vremurile de demult... Era atunci când se arătau doar vârfurile munţilor şi clipocitul apelor ce ne ameninţau. Venisem, eu din foc şi tu din apă, ca să tragem hotarul dintre apă şi cer. Venisem să privim înălţimile, tu, şi adâncurile, eu. Locul nostru nu l-am găsit aici, căci alţii, cei răi, au venit într-o noapte şi au invadat adâncurile de unde mereu pândeau uscatul. Pentru că nu e-ram decât umbre de lumină, am putut să plecăm acolo de unde venisem. Promisesem că, odată cu Fii Lui, să revenim pe vârful Muntelui Sfânt şi să dăm mâna celor ce-şi căutau înălţarea.
Şi ne-am regăsit aşa cum am promis. Mi te-amintesc de când coborai în adâncuri ca să aduci florile colţilor de stâncă, albe ca şi tine, pe stâncile cele mai înalte şi pline de lumina soarelui de la primii zori şi până în clipa întunecării. Iţi aminteşti de câte ori eram acvilă în zbor şi-ţi arătam cele mai singuratice şi de neumblat locuri în care să duci florile îngerilor.
Când ai terminat de adus toate florile, ai adormit cu obrazul rezemat pe cea mai plăpândă dintre flori. Ai dormit trei zile şi trei nopti. Floarea ce-a plăpîndă te-a îmbrăcat cu petalele-i albe ca să te ferească de soarele arzător al zilei şi de vântul rece al nopţilor.
Te-ai trezit fiind şi tu floare, una cu floarea ce te-a ocrotit. Îmbrăţişarea v-a transformat pe amândouă în cele mai frumoase femei ce au trăit vreodată pe Pământ. Din înaltul cerului am văzut un lup ce se strecura spre voi, şi cum ştiam că nu puteţi să îl vedeţi, m-am aruncat în drumul lui, pe stâncile ce îl despărţeau de voi, şi am aprins focul în care am ars ultima fărâmă de nemurire. Flăcările l-au cuprins şi pe el şi am ars împreună. Cenuşa ne-aţi cuprins-o în palme şi în palmele voastre ne-am întrupat şi noi, ca sa fim, doi câte doi, cele dintâi două perechi ale înălţimilor pământurilor...
Deveniserăm oameni şi eram oameni de foc, de apă şi de aer. Ne-am coborât în peşterile oamenilor ca să îi ajutăm să ridicăm ochii oamenilor. Aveau nevoie de aer şi le-am dat aer, aveau nevoie de apă şi le-am dat apă... Dar era frig, foarte frig, şi a trebuit să ne aprindem în focuri pe vatră... Şi oamenii au început să meargă...
A fost prima dată când ne-am fost perechi...
N-am mai vorbit de mult timp, de mult timp nu ne-am mai întâlnit la poarta cerului...
Mi-ai vorbit tu prima dată şi mi-ai spus povestea. Mi-ai spus să nu o uit, ca să pot să ţi-o spun când ne vom întâlni din nou...
Te-am aşteptat la poartă ca să-ţi spun că nu am uitat nimic. Acum ştiu şi ce-am făcut, şi prin ce locuri am fost şi ne-am mai întâlnit. Acum ştiu şi de ce m-am rătăcit pe aici, venind înainte, să vă aştept. Acum ştiu că, de atunci, noi nu ne-am mai întâlnit. Ne-au fost hărăzite aceste din urmă zile ale lumii vechi. Trebuia să fim iarăşi la începutul noii lumi. Am fost sortiţi să fim la fel ca la început! Nu ne-am întâlnit pentru că nu era, până acum, vremea întâlnirii. Ne-am mai întâlnit, câte doi, câte trei. Am fost şi puternici, am fost şi slabi... Am fost şi buni, am fost şi răi. Mi-aţi arătat că trebuie să urc cele nouă trepte. Vă sunt vouă dator, şi datoria e sacră... Aş fi plecat în lumea mea, dar nu pot pleca fără voi...
Eu ştiu că tu eşti un suflet de înger. Aş vrea să pot să nu îţi spun adevărul, dar nu pot să te mint. Tu ştii de câte ori dau câte o fugă acasă, şi de câte ori mă întorc aici supărat. Tu ştii de câte ori mi-am cerut decăderea şi nu am fost lăsat să decad, de câte ori mi-am cerut căderea şi nu am fost lăsat să cad, de câte ori mi-am cerut moartea şi mi-a fost dată nemurirea. Tu ştii de câte ori am îngenuncheat la poarta cerului ca să-mi închidă drumul sortit şi am fost trimis pe drumul sorţii. Tu ştii, aşa cum ştiu şi eu, ceea ce trebuie să fac, fără să mă mai întreb de ce trebuie să fac...
Mi te-ai arătat îngere, pe când mă luptam să ies din mlaştina în care intrasem, fără să ştiu că nu trebuia să îmi treacă noroiul de glezne. Tu ştiai în ce sunt intrat, dar nu mi-ai zis nimic. Te-ai arătat când Lumina îmi era stindard de luptă, în lupta în care şi în somn ţineam sabia ridicată. M-ai lăsat să lupt singur, fără să-mi spui nimic, ca să pot să înving singur şi să ştiu de ce trebuie să înving. Doar mi-ai trimis un mesager, fără să îmi spui că mesagerul nu putea fi ignorat. Era datoria mea să fac, de el, ascultare.
Am învins întunericul, îngere, şi, abia când am putut să spun că e vremea să las sabia jos, mi-ai arătat că ştii ce am de făcut, mi-ai arătat că mi-ai iertat şi greşelile, slăbiciunile şi răutăţile. Nu m-ai întrebat dacă şi eu te-am iertat pentru că ştiai că aşa m-aş fi ruşinat de faptul că doar eu, arzând mereu, am fost cel nestăvilit şi neastâmpărat.
Vorbim acum, la poarta cerului, îngere! Ai venit şi tu ştiind că iarăşi am venit ca să-mi rog Tatăl să mă dezlege de ceea ce îmi este dat aici şi să plec. Ai venit şi tu doar ca să nu mă laşi să-mi fac păcatul de a nu asculta porunca Lui. Te văd plângând, îngere, şi ştiu că eu te fac să plângi şi mai mult. Ştiu că plângi rugându-te pentru neascultarea de care dăm dovadă noi, cei care ar trebui să îţi dăm ascultare. Plângi rugându-mă să mai am răbdarea aşteptării, să am puterea de a nu îmi mai căuta sabia, căci vremea luptei cu sabia a trecut. Ai venit, cu gândul la vedere, să îmi pui în faţă o cruntă realitate...
Eu ştiu că ştii, îngere, tot ceea ce ştiu şi eu. Ştii unde îmi e acasă şi, că întotdeauna, mi-am dorit să ajung acasă. Ştii cât îmi doresc şi aici să pot să pot să merg acasă, unde să trăiesc la fel ca acasă. Îmi ştii de câte ori ochii-mi sunt orbiţi de praful drumurilor ce le curăţ şi dimineaţa, şi la prânz, şi seara, şi noaptea, şi de fiecare dată trebuie să o iau de la capăt. Ştii că mă dor privirile, vorbele, paşii. Ştii şi de ce mă grăbesc! Şi mai ştii că moartea mi-o doresc când văd timpul trecând.
Le ştii pe toate, îngere! Ştii că nu pot trece pragul fără să-mi duc destinul până la capăt... Dar eu nu mai am decât puterea tăcerii. De ce nu spui tu tot ceea ce ştii?
Tu totuşi, în tăcere plângi, îngere! De ce plângi tu femeie-înger?

duminică, 27 noiembrie 2011

Te-au atins cuvinte otrăvite

Priveam într-o dimineaţă în oglindă şi, în loc de mine, te vedeam pe tine, îmbrăcată într-o aură de gânduri. Te ştiam şi îţi ştiam aura plină de frumuseţea strălucitoare, plină de tinereţe.
În acea dimineaţă îmi era greu să înţeleg unde erai. Te-am strigat pe nume şi mi-ai răspuns cu greu; nu îmi ştiai prea bine nici numele. Priveai în gol şi în gol îti lunecau toate gândurile iar ochii, prea departe fiind, îmi evitau privirea.
Credeam că fugisei pe cine-ştie unde şi-ţi aşteptam trezirea ca să te pot prinde în braţe şi să-ţi mângâi, ca totdeauna, acum şi cândva, trupul tău mlădios şi catifelat. Priveam, în aşteptarea ta, prin tunelul timpului, raza ce ştiam că eşti. Undeva, departe, străluceai în revenirea-ţi către mine. Tunelul se curbase acolo unde câţiva bieţi sclavi voiseră să-ţi fure strălucirea. Cele şapte umbre n-au reuşit atunci să se apropie de tine, însă nu au înţeles niciodată că încercarea era sortită să fie zadarnică.
N-au înţeles dar s-au înţeles între ei să-ţi păteze strălucirea, să te umbrească şi cei ce te-ar fi aşteptat pentru a-i lumina, să nu te mai recunoască. Te pândeau la ieşirea din tunel. Îţi văzuseră venirea dar nu se aşteptau ca cineva să-ţi iese în întâmpinare. Mai mult, nu înţelegeau de ce venea cu tine încă o rază, mică şi plăpândă...
Şi-au întors privirea către mine şi către îngerul ce stătea undeva pe aproape. Căutau înţelesuri şi răscrucii în care eu stăteam, şi aşa ai reuşit să treci de ieşirea tunelului şi să te apropii.
În zborul tău, încet, pentru că trebuia să priveşti şi să luminezi tot ceea ce întâlneai în trecerea ta, au început, iarăşi, să arunce cu bolovani de vorbe. Te oprisei să cauţi de unde veneau nişte plânsete, şi atunci au aruncat pe tine praful otrăvitor al cuvintelor. Au muncit fără odihnă şi au reuşit să te acopere cu tot praful ruginit al neadevărurilor. De atâta muncă au fost şi ei prinşi de cangea bolilor răutăţilor.
Te-au orbit pentru câtva timp şi ai început să nu mai poţi privi decât spre lateralele ce nu aveau cum să-ţi înlăcrimeze ochii, pentru că erau doar nişte simulacre de lumină. Te plângeai îngerului, dar nu reuşeai să-ţi duci drumul mai departe, ba chiar, otrăvită fiind de cuvintele nebuneşti, rostite sau nerostite, ai început să-ţi doreşti să rămâi în acel loc, un loc în care începuseră să te înconjoare îngerii decăzuţi. Începusei chiar să crezi în lumina lor plină de roşul trufiei, căci prinşi erau cu picioarele în Pământ.
Ai tresărit auzindu-mi strigarea şi ai reuşit să strigi după ajutor. Am simţit şi eu că mă impiedic, dar îngerul tău şi Cerurile m-au făcut să pot să alerg, să sar peste câţiva bolovani... Tu însă n-ai reuşit să-mi prinzi mâna ca să ieşi din norii de praf...
Mi-am amintit că mă priveam în oglindă. Mi-am privit şi eu ochii, ce erau plini de praf. M-am spălat pe ochi şi am reuşit să văd... M-am spălat cu lacrimile suferinţei şi m-am aşezat iarăşi în drum, să nu te rătăceşti. Aud îngerul tău ce-ţi strigă mereu menirea. Necuvintele înveninate încă se aud. Eu, El, Noi, aspirăm mereu praful din jurul tău... Credinţă fiindu-ne, te vei înălţa! Se apropie clipa ce aduce cât n-au adus trei vieţi...

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Se sting lumini...

A venit vremea să cadă pe câmpuri pustii cordoanele care iluminau o lume ce şi-a poleit robele, robele ce sunt purtate pentru a ascunde chipurile hâde, pentru a dosi gândurile şi intenţiile care pot altfel, să o lase văzută, să o dea de gol.
S-au furat, de milenii, averi, valori, idei, dar s-au furat şi gânduri, s-au furat şi suflete. Aşa au ajuns unii, plecaţi din pulberea mahalalelor insalubre moral, să se agaţe de oiştea carului, ca să nu li se lipească pe tălpi glodul lipicios. Apoi au încălecat pe caii albi, cai pe care i-au furat de pe câmpurile libertăţii, şi i-au alergat, în galop, mai tot timpul căutând să fie nevăzuţi, doar peste câmpuri, rar pe drumuri sau prin păduri, atât cât au putut bietele suflete nevinovate să facă faţă. Departe ajungând de locurile în care erau arătaţi cu vorba sau cu degetul pentru neputinţă, s-au adunat la sfaturi de taină, punând ochii pe suflete nevinovate, care aveau lumina pe care ei şi-o pierduseră fugind de adevărul ce-i definea, adevărul care erau. Cu lumina acestor naivi frumoşi şi diafani şi-au înfoliat coperţile cărţilor sufletelor lor şi au arătat lumii o mască angelică aşezată pe un chip ce păstra, dedesubt, neşterse, urme de ceea ce fuseseră. Dar ei acum erau iluminaţi şi lumea vedea lumina. Doar cei ce ştiau căutau în zadar să le vadă lumina!
Şi toţi aceştia s-au ajuns a se arăta tuturor ca fiind cei care, celolrlaţi, cei care locurilor în care se născuseră şi trăiau, se păstraseră, le poartă grija, culegând nectarul florilor cele multe ce împodobeau câmpurile rodnice. Cordoane mari, stau întinse între cei mulţi, ce-şi încălzesc sufletul în bucuria fiecărei zile şi acei care, fie zi sau fie noapte, îşi ascund sufletul în întunericul catacombelor, acolo unde, la prânzuri de taină, pun şi tot pun la cale, destinele celor mulţi, şi meşteşugesc idei şi vorbe mari, pentru a fi crezuţi ca doritori de bine pentru toţi...
Lumina care se apropie, şi ei o simt cât de albă este şi doar ei resimt teama că vor avea umbre mari, şi nu vor putea să-şi apere bietul corp de razele care îi va topi. Îi va topi căci cordoanele prin care se iluminau, se vor rupe şi întunericul în care stau îi va îngheţa, în ascunzătoarea întunecatelor catacombe... ILuminaţi fiind, vor rămâne fără lumină...

Tu, mamă a primului copil al luminii...

Te-ai născut iarna, purtând în tine viscolul fierbinte al primăverii. Ai adus cu tine timpurile dintâi, şi ţi-ai purtat prin viaţă căutarea timpurilor noi. În nevinovăţia căutărilor tale nici nu ştiai de unde se isca în jurul tău uraganul urii, ce devenea, mereu şi mereu, mai nemilostiv cu tine.
Au vrut să-ţi vadă paşii pe drumurile deznădejdii şi pierzaniei, sortindu-ţi doar neadevăruri. Te-au ascuns în umbra întunericului şi se tot fereau de lumina ce o simţeau în plânsul tău. De aceea ţi-au interzis zâmbetul, căci nu mai puteau să-ţi suporte strălucirea. Când ai încercat să arunci mantia pământie de pe tine, li s-a cutremurat pământul de sub picioare. Au înţeles că doar punându-ţi o lance în piept, te vor putea opri. Te-au înţepat înspre inimă, dar Lumina ţi-a apărat inima, şi nu a fost precum au vrut.
Când au crezut că e mai bine să te ţină în robie, ţi-au sfârtecat pântecele pentru că simţeau că în tine ai un grăunte de seminţie Divină. Lumina a fost cu tine, şi în tine, şi ai trecut un prag.
Ai trecut pragul, dar şi cei ce nu s-au împăcat vreodată cu menirea-ţi sfântă, au prins a se zvârcoli, arşi de ură. Încercai tu să-i vindeci cu iubirea-ţi nemăsurată, dar iubirea, pentru ei era nu precum uleiul pe arsură, ci precum apa. Şi de aceea au dat cu pumnul. Ţi-au înfipt cuţite în pântece, dar s-au topit de fiecare dată in lumina-ţi ce creştea, cu fiecare zi. Plecasei pe drumul ce nu se mai putea întoarce şi atunci au aruncat suliţe după tine. Au tras cu săgeţi şi au aruncat cu pietre. Te-a apărat lumina, dar au fost loviţi cei din jurul tău, ce s-au risipit de lângă tine precum puii de potârniche...
După tine şi spre tine au trimis şerpii cei veninoşi ce trebuiau să ucidă tot. Ţi-au tot ocolit drumurile şi tu simţeai cum picioarele ţi-s rănite de pietrele lungimii drumului. Luminii celor ce te aşteptau au tot încercat să pună bariere şi să te tot tragă înspre depărtarea ce ţi-o vroiau. Te-au depărtat, dar nu te-au îndepărtat.
Ţi-au legat gândurile de pragurile morilor de vânt şi speranţele de pragurile morţii... Ţi-au legat dorinţele de talpa casei şi picioarele cu parâme marinăreşti...
Ţi-au legat gândurile de pragurile morilor de vânt şi speranţele de pragurile morţii... Ţi-au legat dorinţele de talpa casei şi picioarele cu parâme marinăreşti...
Dar Lumina ta şi Lumina din tine te-au lăsat să priveşti spre depărtare. Ţi-au adus în vis puterea de a ajunge să te renaşti. Azi, când încep să se deschida marile porţi ale cerului, tu plămădeşti pasul cu care ai fost menită şi sortită înspre vremurile ce vin mai apoi... Lumina din tine, va fi întâiul copil al luminii...
Tu mergi cu paşii tăi, nu asculta urletele sirenelor din întuneric... Orbecăirea lor e cântecul de lebădă al vremurilor ce vor apune...
Şi totul va fi alb şi pur...

vineri, 25 noiembrie 2011

Iarna, piramida va aprinde focul...

Vine mai greu, mai greu decât altă dată, iarna, încercând să-şi aşeze mantia albă peste pământuri, sfinţindu-le. Este iarna cea din urmă a suferinţelor ce-or suferinzi şi tot cea din urmă a celor ce s-au aşezat pe podiumuri false. În această iarnă a gerurilor, zilelor însorite, viscolelor şi nămeţilor, podurile improvizate se vor rupe! Se vor rupe desăvârşind ceea ce a început iarna trecută, se vor încheia separările, marile separări, regăsirile, marile regăsiri, necesitatea milenară a omenirii, necesitatea de a se curăţa şi, curăţindu-se, a de desţeleni. Iarna aceasta îi va face să îngheţe cei ce au preferat întunericul, cu răcoarea de vară a lui. Iarna aceasta îi va face, pe cei ce nu au privirile înlăcrimate de lumină, să nu mai caute nicicum în adâncuri, ci spre înalturile cerurilor, spre lumina ce le poate da profunzime privirii...
Vine o iarnă în care focurile se vor reaprinde. Oamenii, cei ce vor fi trecut punţile suspinelor, vor căuta focul cel mare, focul de la care să-şi aprindă focul vieţii, focul nemuririi. Mai mult ca niciodată, în iarna aceasta focul cel mare se cere a fi, grabnic, reaprins.
Preoţii, cei ai luminii, se vor regăsi într-o noapte de la începutul iernii, o noapte albă, plină de lumina stelei care s-a mai aprins pe pragul de milenii, arătând şi atunci, semnul de început al unei vremi noi. Ei, neştiuţi de nimeni, privind cu ochii sufletului către ceruri, vor trasa însemnul cel sfânt, între cele patru direcţii, ce se vor fi sus, jos, stânga, dreapta, în faţă, în spate, în formă ştiută, pentru cei mergători, dar şi în formă ştiută de cei înălţători. Patru direcţii ce mereu se pot defini, fie pe orizontală, fie pe verticală.
Cei de aici, ce vor şti însemnul şi semnul, îşi vor ridica, încet, încet, fruntea. Semnul sfânt se va arăta maiestuos, şi spre acolo, Sus, de unde au primit Sceptrul Luminii. Cu Sceptrul de Lumină în mâini, vor roti piramida în care vârfuri sunt ei, preoţii, pentru a păstra nestins focul care se va aprinde. Din piramidă va ieşi scânteia focului cel mare, din scânteie se vor aprinde focuri...
Flag Counter