Eu, privindu-mă prin mine

E ceaţă, foarte multă ceaţă în jurul, împrejurul meu şi încerc să văd cu ochii mei ceea ce este dincolo de valul ce-mi lasă tot mai mic orizontul... Cam atât pot să spun, oricui şi poate, lumii atât i-ar trebui să ştie despre mine, cel ce trăieşte viaţa în forma în care oricine o trăieşte. Văd lumea, dar şi eu priivesc lumea, aud lumea, dar şi eu ascult vorbele lumii. Doar că acest val de ceaţă îmi face vederea mai sfredelitoare şi auzul altfel, ca să pot, precum orbul şi precum surdul, să nu mă ştiu altfel decât sunt al realităţii.

Şi mă întreb de multe ori, sunt ultimile zile ale unei vieţi sau sunt ultimile zile ale acestei vieţi. Sunt zile de sfârşit sau sunt zile de început? E valul acesta de ceaţa atât de grea, val coborâtor sau este valul ce adună ceaţa ce de ani buni mi-a stat în calea drumurilor pe acest pământ? Când scriam despre timpul plecării mi-aminteam sau prevedeam ceea ce cândva era prins în coarda lui va fi iar acum pot spune că va urma?

Ce poţi să spui totuşi, despre un om, chiar şi despre tine însuţi, unei lumi în care oamenii joacă rolul de semeni, în care auzi cum zboară vorbele precum răpăitul ploii aprige de vară, pline de citate adunate de pe ude se poate găsi că vorbesc despre omenirea ce a existat şi acum a rămas în amintirea slovei scrise şi a poveştilor care încep cu „a fost odată“? Ce poţi să spui şi să audă cineva, când mai toţi stau încordaţi în căutarea lor de a găsi ceva, făcut de alţii, cu care ei să impresioneze pe alţii, în lupta lor contra neînsingurării şi contra încrederii, contra adevărurilor vieţii şi contra trăirilor fireşti, contra iubirii şi compasiunii, toate fiind doar motiv de vorbe, nu de fapte, dar pentru apărarea cărora se nasc cele mai mari controverse şi se trece, într-o clipă, de la îmbrăţişări la palme şi pumni? Ce poţi să spui unei lumi în care, tot mai multi cumpără spiritualitatea ca pe o haină la modă, ca să poată, ori să arate că o are, ori să fie mai atrăgători când fac tururi pe trotuarele vieţii?

Cine mai ia în seamă ceva, chiar şi ceea ce este spre binele său, când tot ce îi cade sub privire este văzut prin sita plăcutului, nu a înţelesului, a tiparului de bunătate, chiar dacă e mincinoasă şi nu a adevărului, chiar dacă e dur, prin cerinţa de răspunsuri la propriile dorinţe şi ambiţii, nu a cerinţei de răspunsuri la propriile probleme? Cine să ia ceva în seamă azi, când atâţia s-au lăsat prostiţi sau seduşi de vorbele guralivilor ce îi îndeamnă la necredinţă, fluturându-le aşa-zise credinţe, uitând să le arate primul reper al credinţei, semenul, cel de lângă el, când curajului i se spune nebunie şi laşitatea este vândută într-un nou ambalaj, şi cu nume schimbat în acceptare, trădarea este numită evoluţie a spiritului iar dezbinarea pusă sub iubirea de sine? Când mai toate cele pe care le ştie omul ca fiind rele sunt combătute, se vorbeşte de lupta împotriva lor, dar în realitate se aduc tot mai în faţă sub altă formă şi mai distrugătoare?

Eu sunt cel ce sunt şi acesta eu sunt! Chiar acesta care, scriind cele ce abia au fost citite, ştiu că unii deja s-au mâniat, alţii m-au şi etichetat, mulţi s-au simţit ei judecaţi deşi eu pe nimeni nu am judecat, dar am pus o oglindă şi văzându-se în ea, starea lor s-a schimbat brusc. Unii mi-ar spune că am aer de superioritate, alţii mă consideră un om inferior, sau unul care, frustrat fiind, se plânge. Sunt şi unii care îşi regăsesc gândurile lor în cuvintele mele, care înţeleg marea diferenţă în a judeca pe om sau a judeca faptele ce pot fi ale oricui, oricând. Nu mi se pare deloc rău că există toţi, drept are fiecare la a avea o părere.

Acesta sunt, şi acum sunt ceea ce sunt, după ce am mers pe drumul acestei vieţi. Mergând drumul am ajuns în câte un punct definitoriu. Am mers tot drumul cu credinţă... Aşa a fost să fiu, să cred şi să găsesc o cale prin care să demonstrez că în ceea ce cred şi există. Nu sunt cel care cred pentru că există. Şi când spun credinţă, nu mă refer singular sau cu precădere la ceea ce mulţi văd în credinţă: credinţa în ceva suprem, în Dumnezeu. Cel ce doar aşa vede credinţa, nu poate să stea drept şi să adune argumentele în jurul lui, acela se va propti în argumente mai mult de la alţii luate. Şi aceluia îi este frică de Dumnezeu şi acela apelează la Dumnezeu doar când îi e rău sau când îşi vrea binele sau chiar propriul interes.

Cine să audă un strigăt de om, azi? Acela ce crede doar în Dumnezeu, nu va auzi pentru că el aşteaptă să audă spusele Sale sau spuse din Ceruri. Aşteaptă ca să-i fie răsplătită credinţa. Şi, de cumva i se spune că nu are credinţă, ar fi în stare să dea foc lumii, uitând că nu se răzbună cel care crede în ceea ce este bine şi bun. Crede-s-a oare că cel care vrea ca totul să-i fie ştiut ca să creadă, crede? Iar eu spun, şi poate de aceea fug toţi de a auzi, că acum se crede doar ceea ce se simte, doar ceea ce se trăieşte. Şi de aceea toate ies pe dos, şi de aceea omul nu mai este creator. Aşa mergându-i faptele şi gândurile, omul nu mai crede nici în el. Tocmai pentru că n-are pe ce să se bazeze, nu-l crede deloc pe cel care îi spune ce simte, sau care-i sunt motivele simţite ce-l duc spre nereuşitele pe care se chinuie să le reuşească. Cel care nu are unde să muncească este învinovăţit de necăutare, iar dacă este cineva care nu are răsplată a muncii care să-i dea o viaţă la limita de jos a bunei simţiri, acela este el vinovat de tot, de toate, fiind un leneş. Nici plânsul înăbuşit al omului singur nu-l crede, crezând că vinovat este cel care plânge, că în el sunt motivele singurătăţii lui. Spusei cuiva că simte boala ce i se apropie nu i se dă crezare, numind-o închipuire sau, mai nou, în cuvintele spuse fără înţelegere, din învăţare, că el îşi aduce boala.

Acum văd valul de ceaţă, şi-l văd greu, cum se apasă strat peste strat, udindu-se, să fie de nepătruns, să poată să nu se împrăştie şi nici să poată fi spart. Îl văd şi îi simt şi eu apăsarea. M-aş lăsa adormit timpului care i-ar trebui să se ridice sin-gur, de-ar fi să fie val ridicător. Dar nu ştiu de nu-i coborâtor... Doar lumina sparelui şi vântul împrăştie ceaţa. De-ar fi ceaţa dimineţii, aş aştepta puterea Soarelui de amiază, să îi topescă chingile ce o ţine strânsă. Dar ceaţa de după amiază ştiu că doar vântul o poate împrăştia, dar vântul nu aduce căldura ci mai degrabă îngheţul, iar ceaţa asta, care abia aşteaptă să acopere ea tot, îngheţând, ar strânge în cleşte, să spargă, să omoare, să îngheţe, orice mişcare a trăirilor, orice vis, orice dorinţă, să se înstăpânească pe fapte şi pe gânduri. Ştiu toate astea şi voiesc a striga...

E ceaţă şi abia pot zări ceva înspre mai departe de mine. Stau treaz ca să mă conving că văd şi nu am vedenii, că nu dau eu viaţă, în vis, formelor pe care le dă ceaţa, umbrind totul în jur. O floare singuratică, ivită nu de-acum, îmi este motiv de a nu gândi că lumea, cea care cu totul este pentru mine dincolo de valul de ceaţă, îmi este îndemn de a căuta drum vederii prin ceaţă. Eu om, ea floare... ne apropie şi ne leagă existenţa stingheră şi singuratică. Şi ea s-a ridicat de sub omeneşti îngrădiri, ca să poată privi Cerul şi de ce nu aş vrea să cred că tocmai pentru a-mi fi far călăuzitor şi totodată alături, dar şi spre a-mi da motiv să nu-mi voiesc adormirea ori, nevăzut de nimeni, moartea?

În ea cred şi atunci când în mine mi-aş putea găsi motive să nu mai cred. Ori de unde şi oricum ar fi ivită, este plăpânda flacără pâlpâindă a lumânării ce nu se dă stinsă de suflarea vânturilor. Undeva, acolo unde-şi are rădăcina înfiptă în pământ, eu cred că-şi are grijă de acea flacără veşnică căreia îi duce lumina în floare de purpură care se arată vederii mele, fie zi, fie noapte, când ochilor le cercetez privirea şi-i întreb dacă mai pot să vadă ceva. Şi totdeauna, oricât de aproape împinge ceaţa orizontul înspre mine, ea e acolo, totdeauna mai aproape de mine decât de orizont.

Şi-i numai ceaţă restul, văl de ceaţă, prin care nu trece nici adierea vântului ce mi-ar mai putea aduce la urechi glas de om. Şi nu se mişcă nimic, mă face să cred că nici timpul nu se mai vrea mişcător de ceasornice ori pendule. De-aş şti măcar cât de groasă este ceaţa, să pot căuta o cale de a străpunge cu vârf de ac, să se poată primeni aerul. După cum văd, dincolo de peretele ce lasă să se creadă că în spatele lui începe infinitul, mai toţi se mulţumesc să ştie că aceea-i marginea lumii. Mulţumindu-se cu ceea ce vor să ştie, trebăluiesc mult ca să-şi agonisească niscaiva fapte pe care să le numească trăiri, dar pe care apoi, ca pe nişte vreascuri, le pun pe foc, încercând să-şi încălzească sufletul ce fiecărei minţite trăiri îi lasă plată parte din el. Eu văd şi poate că am vorbit despre asta şi nu le-a fost pe plac oamenilor. Ei vor să creadă că nu sărăcesc făptuind, ci doar mai bogaţi sunt, ca şi cum ar trăi o împlinire. Se prea poate să mă fi auzit şi când vorbeam despre omul care se dă şi nu mai ştie să dăruiască, ia dar nu mai ştie să primescă. Şi poate de aceea sunt împăcaţi cei care cândva, când orbecăiau după o geană de lumină spuneau că adevăr grăiesc, iar acum, doar pentru că s-au întovărăşit cu câte altcineva şi împart orbecăiala, de acele adevăruri nu mai au nici o picătură de păsare.

Privesc şi acum spre zidul ceţii...Doar o lumină purpurie, doar ea îmi dă semn că viaţa mai există. Auzul mi-l trimit ţintit spre unde ştiu că îşi duc viaţa oamenii. Ar trebui să fie linişte, dar aud că e mare zarvă. Glasurile lor dorm, dorm şi ei, dar se aude cum fug trăirile care-încotro şi mai aud şi sufletele cum gem de durere, ştiind că le vine ceasul să fie vândute pentru cine ştie ce dorinţe trezite din amorţeală de poveşti auzite, spuse de cei ce le spun tocmai pentru a fi auzite. Şi, pe deasupra paşi de soldaţi care caută pe la porţi şi pe la uşi. Acolo unde găsesc deschis intră şi mă cutremur, ştiind că de-acolo nu vor mai ieşi, chiar dacă toţi ai casei ajung să fie scoşi, rând pe rând, de alţii care, şi ei, pot să uite să încuie uşile când se coboară întunericul. Aud şi strig, ca măcar în zori, să fie auzit ecoul vorbelor strigate. Văd lumina purpurie, dar mă întreb dacă auzite fiind vorbele, nu se va spune că vreau să fur poveştile auzite.

Întru totul, încontinuu

Mi-a spus cineva că sunt om pierdut pentru această lume... Şi pentru că nu am vrut să-i iau vorbele aşa cum şi le dorea, ca îndem spre fapte care să mă ducă în afara lumii, s-a înfuriat. Nu aveam nici un motiv să mă umplu de veninul vorbelor, căci ştiam trăirea de care mă făcusem vinovat în faţa lui: îmi luasem, fără teamă, dreptul de a iubi. Şi, pe lângă asta, nu mă lăsasem convins ne necesitatea cătuşelor la mâini, lanţurilor la picioare, pumnului în gură şi tăierea aripilor spre a nu mai exista nici privirea, nici gândul ridicate înspre înalturile luminoase şi senine.

* * * * * *

Acum, în această lume, trecând prin focul ce a trezit în noi toate amintirile, nici nu ne mai punem întrebări despre, cândva, greu de înţeles înţelegerea a ceea ce fusese călcat în picioare de legi făcute de cei ce erau capabili să mai aibă forţă trăirilor şi puterea faptelor. Azi scriu privind dincolo de ceea ce va fi, iar înţelesurie abia de se pot imagina, se pot crede doar de cei care încă de azi sunt trăitori ai zilelor de mâine, iar de vrut să fie aşa, puţini, acum, când stânga este numită stânga doar pentru că toţi o numesc aşa şi dreapta pentru că nu este stânga, doar cei care nu se mai tem de pro-priile gânduri, le vor sau le lasă voite.

Pământul se schimbă, chiar tu simţi schimbarea, şi simţi în trăire, că fi-va altfel. Te-apropii, te-apropii, şi nu-ţi dai de ştire, că-ţi porţi în simţire menirea ce-o ai, şi-mi spui despre-ntregul ce face minuni. Trecut-ai prin focul ce-a fost dat să ardă finaluri de care atunci nu ştiai, crezând trebuinţa de-a duce spre moarte, o viaţă în sensul lumeştilor legi. Dar azi, fără veste, îţi afli menirea, de-a fi pasul urmei ce fi-va urmat, de-acei ce văd zorii nu-n zorii de ziuă, ci-n clipa când visul se lasă ştiut. Eşti tu cea de astăzi, aceeaşi, ce mâine, va fi fără teamă, ştiind ce-a mai fost, în timpuri de care vorbim cu sfială, ştiind ce va fi.

Atunci era iarnă, altfel pe de-a-ntregul, şi vezi vine iarna, ce nu ştim ce e. Mai totul e altfel, chiar cerul se plânge, că abia se ţine, deasupra de nori, că norii grămadă sunt grei, tot mai grei, şi vor să se lase, cu totul să cadă, în apele care sunt reazem de mal. Acum te readuci pe tine în tine, adunându-te din gândurile vieţii de zi cu zi, ca să poţi, mâine, ceea ce azi deja în tine este nu hotărâre, ci îndemn lăuntric de privire înspre înalturi înseninate, şi fără zăbavă drum de reîntregire în firesc.

Fără de tine n-ar fi adevărul întreg şi fără paşii firescului nu s-ar putea reîntregi. Cu încă privirea spre lumea aceasta, dai paşilor măsura în care să nu-ţi mai laşi teama să-ţi stea cumva în cale. Ţi-ai lăsat până acum zilele în mâna vieţii şi nopţile în seama singurătăţii, crezând că vorbe, de alţii des rostite, şi ţie îţi pot fi haină ce te va păzi de gerul năpraznic ce alungă spre îndepărtare tot ceea ce-ar reda căldurii puterea de a aprinde candela speranţei. Dar viaţa îşi regăseşte drum întregitor, neascultătoare de porunci ce îi opun sensuri care sunt mai mult împotrivă-i, decât sprijinitoare.

* * * * * *

Rupt de adevăr, de multe ori, este înţelesul pe care oamenii, încercând să facă adevărul mai adevărat decât poate fi. Fără ştiinţă, ori pentru a arăta omului că face bine ceva ce el gândeşte că e bine, lasă ca cel ce aude ce i se rosteşte să facă din cuvânt cap de pod spre o frântură de lume în care crede că poate să fie ceea ce a înţeles, mai mult sau mai puţin aproape de ceea ce poate cu adevărat să fie. Iar uneori aproape, poate fi nedesluşit separat de adevăr, dar are ceva ce nu-l lasă să fie adevăr. Iar ceea ce nu e întreg cu totul nu poate fi, nu poate dăinui, pe om îl lasă pradă mândriei prin minciuna către sine şi laudă către alţii. Cei învăţaţi la scoli cu ştiinţă, uită că vorbesc oamenilor, oameni care au reguli şi prin regulile lor fac din cuvânt faptă. Şi ajung, alături de făptaşi, stricători ai lor şi făcători de rău altora.

Chiar şi atunci când vor veni înţelesurile să se facă de la sine cunoscute, rămăşiţele ce-au scăpat de focurile trecerii din va fi în este încă vor trage spre a nu se uita a fost. Doar că puţini rămânând, motivele care azi lasă întâmplării să dea culoare ce nu poate fi altfel văzută de nimeni, vor fi motive de poveste a celor ce ne vor urma dincolo de noi, poate chiar nouă când ne vom face iarăşi de treabă în casa plină de adevărurile ce-au schimbat-o, cutremurând-o, din ziduri şi până pe creste de acoperiş.

Tot mai mult, tot mai des, oricine, dă, sensurilurilor proprii lui, mărime şi universalitate, şi judecata, de care mereu aminteşte altora, îi este căpătâi. Şi aşa trăieste în lume, pe care nu mai poate să o vadă decât în ideile lui şi a celor ca el, nicicum mai mult decât atât, nicicum alfel, niciodată complicată ci doar simplă, dar şi simplul fiind o proprie măsură. Iar tot ce nu e asemenea, nu e altfel ci pierdut.

De la început, de la prima venire aici, sunt chiar pierdut de o lume. Am venit aici unde totul există ca întreg doar când nu e de unul singur. Lumină şi întuneric la un loc, dă măsură de timp, frigul şi căldura face pământul roditor, numai ud de e, ori doar uscat de e, rodul pământului nu e deplin, de cele mai multe ori nu e. Ca să se facă drum drept, munţii se coboară singuri la vale, iar golurile niciodată nu stau goale ci se umplu. Dacă în pământ e gol, pământul de deasupra totdeauna se prăbuşeşte, aşa cum apa nu poate să stea pe creastă de munte. Legea ce aici e dintotdeauna, dintotdeauna am ştiut-o şi nu m-am temut, ştiind că am să vin pentru a pleca mai bogat şi nu mai sărac, pentru a pleca cu rost împlinit, nu cu rost uitat. Dar acum, când mulţi numesc rătăcirea şi pierderea de sine lege, altele sunt arătate omului, şi cele vechi ascunse, iar întregul i se spune că trebuie să fie mai mic, ca să poată să fie uşor ca fulgul. Şi omul, la el vieţuitorul gândindu-se, uşor se lasă dus, de nu ţine de toate cont, şi crede minciuna frumos pusă în poleială. Aşa a ajuns lumea Pământului, potrivnică Lumii Pământului, uitând că fulgul este mai uşor dus de vânt, înspre oriunde, chiar şi în spre nicăieri.

* * * * * *

Te-ai luminat, scăpându-ţi trăirile de cei care voiau să te lumineze. Şi-ai regăsit aşa, clipa de a ne te mai risipi pe tine, şi a nu mai risipi bruma de timp ce a mai rămas, căutând să te înalţi, privind spre înălţimi. Nici un fulg nu se înalţă dacă ceva nu-l ridică, nu-l împinge de jos în sus. Iar fulgul nu se poate pe sine împinge. Aici s-a rupt firul celor ce împrăştie cu lumina care să stea deasupra celor care vor lumină, fără să-i aducă şi pe ei a fi în Lumină. Ceea ce nu poate unul, oricare din doi, pe Pământ sigur poate poate acel unu care întregit din doi. Unul se înalţă împins de celălalt iar cel ce s-a înalţăat îl trage în sus pe cel care l-a împins. Şi aşa mereu până tot mai sus, atât cât e dat să fie, timp cum se numeşte acum acest dat. Nu unde, nu până unde, ci cât!

Te-ntorci dinspre îndepărtare spre aproape, reînvăţându-te să fii ceea ce eşti. Eu sunt, tu eşti. E timpul lui Eu sunt, spus ca întru totul, deodată. Iar cei ce spre neîntreg îi împing pe cei ce întregire îşi caută, blestem de faptă şi blestem de vorbă urâtă îşi pune pe ei înşişi. Iertare nu-şi au căci nu pot ei înşişi să se ierte. Eu scriu cuvântul şi le întăresc dorinţa de a se şti pierduţi în negura blestemului, ca pedeapsă a nelegiuirii lor.

Scrisoare întru început

De-ar fi totul aşa cum era cândva, în lumea în care despre piedici doar în poveştile despre trecut se spuneau că au fost, azi ne-ar fi fost şi nouă, depărtările, amintire de poveste. În lumea în care rostul timpurilor s-au dezis de rostul locurilor, tot ceea ce e de făcut se face, nimic nu se amână, ba chiar se fac deodată şi împreună.

Acum, ştiind ce şi cum este aici, trăind în urzeala de gânduri a tuturor, mă apucă dorul de a fi ceea ce doar câţiva ştiu, de ce nu mă sfiesc să zăbovesc alături de trăirile celor ce n-au ştiut că a trăi este mai mult decât goana după ziua de mâine. Aici, reînvăţând că poveştile altor lumi, despre cum au rămas cei răi să se rătăcească, prin ei, de ei, spre a nu mai sta alături de cei ce-şi vedeau de drumul lor, ar fi trebuit să fie carte de căpătâi celor ce trăiesc acum, aici, şi noi împreună cu ei.

Şi tocmai acum, aici, în lumea şi în vremea în care josul e sus şi dosul e-n faţă, ne-am chemat să fim iarăşi trăitori începuturilor de după sfârşituri. Poate fiindcă ştim să domolim ape repezi şi să redăm strălucire celor tulburate... Sau poate că cineva trebuie să spună că nu e decât normal ca apele ce nu-şi mai încap în matcă să dea pe din afară. Şi că cele ce pleacă din matcă după ce-şi arată vijelia, se băltesc şi mor. Doar cele ce rămân cuminţi, şi curg în străvechea matcă, rămân vii şi, bogăţia pe care au împuţinat-o celelalte, o fac să fie iarăşi, cu totul, întreagă.

Puţini au fost cei care, ştiind ce vor avea aici de trăit, ar fi venit fără să le fie de mare nevoie, doar pentru a nu-i lăsa neştiutori pe cei doar câţiva ce nu se vor feri de a lua în piept greul urcuş spre puţinele creste luminate. Şi cum dat era ca să nu putem să fie aici unul fără să fie şi celălalt, am ajuns să fim străjerii timpului ce-şi duce acum traiul pe muchia cuţitului ce îl mărunţeşte fără milă.

Ne-am putea spune că nimeni nu ştie, că nimeni nu are de unde să ştie rostul ce-l avem. Mi-a fost pe de-a dreptul îndoită mirarea să aud spuse despre văzuţii nevăzuţi paşi pe care, ori eu, ori tu, i-am făcut, unul înspre celălalt. Cu un fel de sfială, cu bucurie ori cu tristeţe potrivnică, au început unii să vorbească. Eu i-am auzit... Dar am auzit şi că nu credeau ca tu să nu înţelegi că deja trebuiau să se întâmple rosturi... Nu mi-a fost greu să aud şi vorbe vesele ale câtorva, căutătoare de umbre sub adăpost, ce-şi spuneau că simt gustul dorinţelor pe care ţi le-au furat şi că adierea de vânt ce te poate mângâia nu-i decât suflarea lor, laolaltă.

Din vechile trăiri aş putea aduna amintiri ale bucuriei, dar n-au cum să se confunde cu realitatea conturată încă de ceea ce se spune, pe aici, că este viitorul. Pe unii miră hazardul a ceea ce spun, fac şi sunt eu, ba mai mult, pe la spate îmi pun însemn de pierdere pe totdeauna. Câteodată mă întreb şi eu de ce nu i-aş crede? Să nu crezi cuvântul mai multor oameni, pe aici este o nebunie. Să ai curaj, trăind în margine de lume, să priveşti spre deasupra ei, şi să mai ştii să că te trag în jos teribilităţile timpului trecut, este o stupizenie, spun cei care-şi numără deja zilele pe care le mai au de trăit. Ştiu că nu sunt singurul ce crede în nesfâşţit, dar ştiu că mulţi sunt doar cei care vorbesc de nesfârşit, căci faptele lor stau în limitele sfârşitului, încărcate de fatalitate.

Amintirile vin totuşi cu un rost al lor. Îţi recunosc paşii pe drum luminat. Atâţia sunt care îţi văd lumina, unii chiar spre tine vin şi spun asta, dar ei nu ştiu că drumu-ţi este luminat. Din depărtarea timpului de acum îi văd, şi nu mă pot bucura, pentru că ei laudă-ţi aduc ţie spre a te face mergătoare pe un alt drum, mai mult al lor, voindu-te spre a-l lumina. Nu mă bucur pentru că atât le-ai fi lor de trebuinţă, nevoind să te lase să îţi împlineşti menirea.

Te-a cuprins tristeţea, căreia îi dai acum un fel de înţeles. Nu aş vrea să dau eu crezare la ceea ce altfel văd. Asta-mi e tăcerea, nicidecum aşa cum şi-ar dori cine ştiu că-şi doreşte să fiu, spre tine, tăcut. Drumul tău e luminat, drumul prin lume acum însă stă să se prăbuşească. Deseori luminiş se vede golul, şi de crezi că e luminiş, de te uiţi în stânga ori în dreapta, cu liniştea dată de privirea-n fugă, întunericul îşi poate arăta colţii.

Înainte mergători e dat să fim, dar pentru a merge, noi, fiecare pe fiecare, să-l dezlege de cele cu care spre adâncuri deznădăjduitoare se trage şi se tot trage, vârtos. După străvechea poruncă, ce oamenii au numit-o Legea pământului, ne putem desţeleni întru totul. Şi paşii-ţi merg către clipa în care te vei hotărî să-ţi întorci privirea spre valea din care mă tot pornesc să urc crucea pe dealul ce numai eu nu-l numesc munte, chiar dacă văd stelele poposindu-i, mai mereu, pe vârf.

Stai în pas de cumpănă şi abia-ţi recunosc gândul ce te lasă pradă mai multor gânduri despre ceea ce a fost, despre ceea ce este dar, mai multe decât toate, despre ceea ce va fi. Nu îmi e uşor să-mi las spusele libere ca ele să îţi spună, cu sau fără argumente, că altfel trebuie toate făcute. Iar gândurile s-au abătut asupra ta spre a nu-ţi aminti că deja exist aproape de tine, doar la o vorbă depărtare. N-ar fi nicicum departele piedică să nu mai existe, de vorba ţi-ai lăsa-o să curgă. Dar gândurile încă nu-ţi dau libertatea de a trece dincolo de gardul ce ţi l-au înălţat.

Se spune despre mine că sunt complicat, tu spui despre tine, într-un alt mod privind, că eşti simplă. Aşa ai fost dintotdeauna, şi tot aşa mă ştiu dintotdeauna. Dar nu-i decât încărcătura timpurilor cărora tu le-ai spus, mai simplu şi mai frumos decât le-aş fi putut eu spune, ca fiind cele dintotdeauna. M-am întors pentru o viaţă din viitor şi-ai venit mai devreme, ca să ne putem întâlni aici, în acest acum al marii schimbări a tot şi a tuturor. Hai, lasă gândurile şi-ţi aminteşte de noi!

N-avem cum să coborâm, dacă nu ne uităm pe noi deznădejdii. Dar putem să ne zbatem mai mult, şi mai mult, de ne uităm unul pe altul departe. Şi de-ar fi să nu putem singuri nimic a face, împreună fiind, munţii ne-ar lăsa drumul liber, ori, peste prăpăstii de netrecut, ne-ar pune punţi. O punte de care şi tu, şi eu, acum avem mare nevoie.

De unde să-l aduc la tine? [3]

-continuare din De unde să-l aduc la tine [2]-

Şi tot caut...

Mi-ai cerut, când nu mai reuşeai deloc să ţii piept, când, cerânduţi-se tot, chiar ultima fărâmă de înţeles, temându-se de a nu fi acceptată de nimeni, însemând tot ceea ce este mai rău, ţi-a pus ideea de a făptui la zid şi ţi-a cerut să te priveşti, de făptuieşti, în clipa zilei de mână. Nimic din tine nu e legat de Dumnezeu, iar de era să ai teamă de Dumnezeu, făceai orice. Dar teama de oameni şi de singurătatea în care ai fi la dispoziţia celor pe care i-ai înstăpânit peste tine, te-a făcut să te laşi chinuită de ei.

De atâtea ori viaţă de om ţi s-a cerut să năpăstuieşti, să urgiseşti, să chinuieşti, chiar să omori... Am găsit fărâme de suflet agăţate de durerile unor alte suflete. Mă credeam înşelat de erau doar suflete ale celor ce-i întâlnisem, dar erau câteva de care eu, omul, nu aveam nimic ştiut. Şi nici de omor nu ai stat deoparte, doar că omorurile tale n-au fost ştiute de mulţi şi erau omorurile pe care oamenii nici acum nu le văd ca omoruri. Şi acolo mult, mult ai risipit. După mine, cam jumătate din suflet în jocul de-a viaţa altora l-ai pierdut... Şi e pierdut pentru totdeuana. Nici un drept nu am să-i cer să vină înapoi, nici un drept nu am să cer să-ţi fie dat înapoi. Şi nimeni, de pe Pământ sau din Ceruri, nu ţi-l poate reda. Pedeapsa îţi e în Ceruri, pe Pământ o vei avea-o, şapte vieţi bătute pe muchie. Nu e judecata la care te aşteptai, cea pe care ţi-o spuneau stăpânii că e doar o poveste... Te vei zbate mult de tot când ea va fi...

Poate că doar eu mai stau să mă întreb de ce nu îţi este drag adevărul, de ce oricând, cu sau fără motiv, îi dai culoare şi-l schimbi, doar pentru că nu vrei să fie adevăr. Pe partea aceasta, în care sufletul nu se dă dus de la om, chiar dacă se trage cu dinţii de el, fără ca cineva să ţi-o ceară, ai destrămat legătura ta cu această viaţă. Puţini se luptă cu sufletul lor din dorinţa de a se arăta mai presus decât dumnezeirea din ei. Dar tu ai făcut-o! Ai făcut-o cu o putere ce până la urmă se vor înfricoşa chiar înstăpâniţii în tine. N-am eu cum să ştiu de nu cumva chiar au ajuns şi ei la a se teme de puterea-ţi de a fi contra oricărui bine. Şi ca om faci la fel. O faci împotriva propriului trup, să-ţi fie bine nu vrei, dacă-ţi e bine minţi şi te minţi că îţi este rău, şi nu te opreşti până nu îţi este rău. Şi o faci chiar dacă ştii că făcând asta, ceea ce mi-ai cerut nu se poate împlini. Şi nici ceea ce ai pierdut în tot hăţişul de minciuni nu pot să îţi readuc la tine. O fărâmă dacă se întoarce acum, peste o clipă iarăşi o izgoneşti!

Să mă opresc nu se mai poate! Aşa e legea, veche şi de neschimbat: Odată plecat spre a căuta ceea ce s-a luat, ceea ce s-a dat, ceea ce s-a furat ori ceea ce s-a pierdut, cu voie sau fără voie, întoarcerea nu se poate până nu se află pe unde este risipit, pe unde este ascuns, cum s-a dat, de ce s-a pierdut, când s-a luat, de cine a fost furat. Se dau toate în vileag, urme şi umbre de fapte, dâre de rost şi gâlme de adevăruri pitite sub maldăre de minciuni. Toate vorbesc şi au înţeles, iar dacă nu le răstălmăcesc nu este decât opreliştea de om ce mi-o pun şi o pun, pentru ca unii, acum mai semeţi decât niciodată, să nu îmi spună că nu-i tâlc, ci judecată grea.

Multe, foarte multe ar trebui spuse, ar trebui făcute. Un munte spart, oricâţi ar munci să adune toate pietrele risipite, nu l-ar mai putea face nici la fel de înalt, nici la fel de frumos. Dacă muntele e spart din afară spre înăuntru, multe pietre se pot aduna, căci aşchiile nu sar departe de trunchi. Dar când muntele se sparge dinăuntrul lui, departe fug pietrele şi puţine sunt cele ce pot fi găsite. Celelalte se împreună cu alte pietre şi se adăpostesc de cauza care a spart muntele. Aşa mi-e căutarea… după pietre risipite şi bine dosite, după pietre ce în ape s-au ascuns spre a nu mai ajunge să cadă pradă urgiei ce le-a împrăştiat.

Ţi-au ieşit, cândva, în cale schimbări de vremuri, de căi, de orizonturi. Au fost unele ştiute şi altele neştiute. Pe cele neştiute le-ai alungat pentru că nu îţi era uşor să le priveşti conţinutul; priveai doar înspre ceea ce era simplu şi fad, de complex, de mai sus, de înainte nu îţi era vrerea să te apropii, erau deja împotriva drumului luat cu multă râvnă, chiar dacă nu o singură dată ţi-a pus piedică încă prezentu-ţi înger de pază ce nu se voia şi el alungat. Tu însă chiar şi pe el te înfuriai când nu-ţi spunea că bune îţi sunt faptele ori drepte căile.

Dinspre nicăieri spre nicăieri mergeau paşii doar că le lustruiai urmele, rostogolind poveşti care să se facă singure înţelese, fără să fie căutate de începuturi ori de continuări. Alungai păzitorul şi cu parte din tine, cu parte din el, ţi-ai plătit ceea ce luai, nefiind al tău, pentru tine. Se întâmplau toate de-a valma şi s-au surpat pe tine malurile drumului, ascunzându-te de lume, prin hotărârea lumii, spre a avea răgazul de a te regăsi pe tine, de a te privi în oglinda căreia îi reproşai că intenţionat zimţuieşte marginile spre a-ţi arăta că timpul când trece lasă cute şi şanţuri în privirile tuturor.

Pe cele ştiute, alungate le-ai vrut ca să nu schimbe nimic din hotărârile tale, ştiute fiindu-ţi ca venite să schimbe. De schimbări îţi era frică, deşi ştiai că venită va fi vremea în care se vor schimba multe. Doar că înstăpâniţii pe tine îţi cereau mereu să nu te abaţi de la vorba lor, aşa cum oricine se lasă stăpânit trebuie să accepte şi să îndure.

E tot, tot ce înseamnă tot, pierdut, rătăcit, alungat, rupt de tine şi de la tine. Ceea ce nu vrea să se întoarcă nu poate să se întoarcă. Acea parte o vei regăsi-o la poarta judecăţii şi va fi martorul cel mai greu de contrazis. Acolo, de ştii sau nu ştii, nu te poţi înfrupta din victoria nedreaptă ce aici ţi-o cauţi prin vorbe încondeiate şi ţi-o ceri prin lipicioase moduri de rostire. Acolo vei fi cu martorul faţă în faţă, martor care eşti tot tu, partea îmbolnăvită de tine, cu motivaţie de tine aleasă.

Din căutări mă întorc mereu îngândurat şi întristat. Întotdeauna, ca niciodată altă dată, mă întorc singur şi cu mâna goală. Orice întrebare mi-ai pune, răspunsul meu e doar o întrebare: De unde să-l aduc la tine? Nu îmi e uşor să ştiu că plec totdeauna să caut fără să ştiu unde, plec şi pe drumuri greşite pe care tu mă îndrumi şi mă îndemni, drumuri care există doar în regretele că pe altele ai mers, deşi puteai să nu mergi. Aşa îngândurat şi abătut, întorcându-mă, de întrebări, mie, nu pot să scap. Nici nu ştiu dacă spunându-ţi numele de om ceva pot să schimb. Nu ştiu dacă spunând fapte care chiar şi acum aruncă pietre, pe la spate, în capul meu, ceva se poate schimba. Eu plec în căutare fără să aştept plată de la tine, plec aşa cum îmi este datul pentru orice rătăcit sau rătăcitor. Pentru tine însă nimic nu pot să mai fac. Doar, poate, să îţi luminez calea spre judecata firească, judecata Cerurilor.

De unde să-l aduc la tine? [2]

- continuare din De unde să-l aduc la tine [1] -

Trecând de atunci în acum, printre maluri şi pe sub dealuri, pe unde luminile ajung rar şi târziu, cum niciodată nu credeai, ploile reci ale toamnei ce prea repede a venit, asupră-ţi au căzut. Te credeai cândva mereu privitoare la raze de poleieli ce le numeai, când oricine ar fi văzut altceva, soarele ce niciodată nu-ţi poate apune. Azi cauţi să găseşti căldura celor adevărate raze, dar în tine porţi îngheţul poleielilor şi oricât ţi-ai zbate şi bate gândurile, greu ar putea ajunge să te încălzească miezul soarelui. Soarele nu se lasă purtat de gând, căldura ajunge, întâi de toate, în minte, iar lumina doar în suflet...

Te văd cum mereu, pentru orice, cauţi să nu stai sub acoperişuri, să ştii că nici în stânga, nici în dreapta piedici nu sunt. Gândurile-ţi fierb, dar fierb singure, căldura nu are de ce să se prindă. Nici lumina n-are unde să se oprească, trece aproape fără să lase nimic. Când nimeni nu-ţi este împrejur cauţi să ai, căci cine, acum ştii bine, ţi-a fost, şi-ţi stă mereu să-i simţi suflarea în ceafă, mereu îţi cere, n-ai ce să-i dai şi neamaiavând, cauţi peste tot ceva ce-l poate împăca. Dar te chinuie şi ziua, şi noaptea şi te face să arăţi ca el când ţi se arată o cale de a-ţi uşura din chinul de fiecare clipă. Şi nu te lasă a-ţi mai arăta faptele omeniei.

Când nu mai poţi, şi nu mai poţi prea multa apăsare, când nici suflarea rece ce în ceafă o simţi ameninţătoare, nu-ţi dă mai multă frică de durerea mare sau de moartea omenească, reuşeşti să de desprinzi din încătuşarea mândriei ce mână-n mână stă cu minciuna, şi-atunci, chiar de nu-mi arăţi, deşi îmi e prea uşor să ştiu, te gândeşti că sunt dator şi mi te-ndatorezi, cerându-mi să mă pun paravan între tine şi umbrele cu care noaptea mai vorbeşti, nedormind, sau o geană de lumină să fac să vină şi spre tine... De fapt tu ştii totdeauna că nu m-aş da, nici pentru tine, nici pentru altcineva înapoi, aşa cum bine ştii de ce, nu doar o dată, m-ai vrut împins sau tras în lumea ta...

Şi-atunci încep să caut...

Nu-mi e deloc uşor, nu e deloc uşor... De-ai şti prin ce cotloane trebuie să caut fărâme risipite, ţi s-ar face părul măciucă. Şi poate-ar fi mai uşor dacă doar despre tine aş afla. Dacă doar de ceea ce-ai fost aş afla, n-ar fi greu să nu mă mir, să nu mă minunez, să nu mă întristez. Doar că nu-mi vine să cred prin ce mlaştini ai putut să te târăşti şi să afunzi, pe-aceleaşi drumuri, nevinovaţi de care ar fi trebuit să te ştii răspunzătoare. Nici judecată de aş vrea să fac, n-am cum să fac, sunt prea întortocheate înţelegerile, şi nicidecum înţeles pentru mine nu au. Încurcate vor fi ştiute căile Domnului, dar mult mai încurcate sunt ale altuia...

Chiar, să ţi le spun pe toate? De-ar fi să pot, ţi le-aş spune, poate te-ar reuşi aduce pe o cale... Dar nici cu putinţă nu-mi e, şi nici toate nu sunt de spus de către mine. Să ştii doar atât: toate, chiar toate se văd, oricâte maluri de pământ vei fi vrut aşezate peste toate. Faptele au lăsat umbre, vorbele se aud şoptite iar gândurile sunt asemenea limbilor de foc ce se arată oamenilor deasupra aurului îngropat sub blestem.

Te ştiu cine eşti, şi ştii cine sunt. Dar mă ştii cine sunt şi orişice mi-ai zice, oricât mi-ai spune să uit, să tac, nu pot. Nu am cum căci nu-ţi spun ceva ce omul putea să uite. Puţine ştiu de prin trecuturi, dar cunosc multe. Nu din auzitele spuse de alţii, şi de aceea ţi le spun ca şi cum tu le-ai spune. Mă ştii ce sunt şi nu-mi mai poţi ascunde pornirile-ţi mereu împotrivă-mi... Dar asta e, viaţa aceasta aşa a fost dată, aşa a fost dat, să fii nu temelie, ci prag...

Flăcări mari prin care mai nimeni nu s-ar avânta să treacă printre ele sau printre ele, se văd. E un şir atât de lung de nu-l pot cuprinde cu privirea între două clipiri. Sunt de pe vremea începuturilor tale de a gândi, de a vorbi şi de a face. Unele erau spusele, altele făcutele. Când îmi aplec urechea să înţeleg ce se şopteşte, simt ceva ce aici s-ar numi greaţă, lehamite şi orice altceva asemănător. Nici semnul crucii pus deasupra prea multă linişte nu aduce. În flăcări găsesc ceea ce ţie acum îţi lipseşte. E aproape scrum, abia de s-ar mai aduna cât pentru a trăi o săptămână în linişte. Dar nu pot nici cât o gămălie să adun ceva de acolo de unde arde tare şi e mare vacarm. Acelea sunt prea multele vorbe spuse şi nicicând înfăptuite. Te arde focul suferinţei acelora care au crezut şi s-au încrezut în ameţitoare cuvinte de alinare şi apoi au fost cuprinşi de dureri fără mărginiri. Ştii oare că oricât te-ai întoarce, vorbele de-acum nu le mai schimbă pe cele de atunci. Ţi-aud, aievea, întrebarea... De ţi-ar mai fi vremea prielnică, oricât mi-ar sări lumea în cap, ţi-aş spune să faci ceea ce ai spus că faci. Dar nu mai ai nici tu, nici unii din cei cărora le-ai lăsat vorba gaj, cum să mai fiţi făptuitori de fapte, nimic nu mai puteţi, fiindcă unii deja sunt, ca făpturi, un nimic.

Nu ne vom mai întâlni... Eu voi merge unde am de mers, tu te vei întoarce. Să nu-ţi laşi atunci mânia să te ducă la ceea ce ai mai făcut sau la ceva mai rău. Căci acum spusele atunci le vei face. Şi sunt unii pe care, tocmai prin spatele întors pe când ei altceva se aşteptau să faci, vor ajunge iar prin preajma ta sau tu prin preajma lor. Ceea ce acum era puţin, va fi mult. Poate chiar un sfert de viaţă. Să-ţi aduci aminte, de va fi cu putinţă... N-ai să poţi să ieşi din vorba lor şi faptele ce le vor voi ei le vei face. Şi-s multe, aşa că vei pleca şi vei veni de câteva ori pe aici...

- continuare în De unde să-l aduc la tine [3] -

Omul ce-a venit din viitor [3]

-continuare din Omul ce-a venit din viitor [2]-

“Aminteşte-ţi!...” câteodată mi se spune şi-mi este atât de greu... Nu ar fi greu de-ar fi să caut în sertarele memoriei, mi-e greu pentru că trebuie să mă întorc de două ori, întâia dată prin viaţa asta şi încă o dată prin ceea ce deja îmi era trecut. Nu spun la nimeni că mi-e atât de greu. Cineva s-ar găsi poate, să pună gaz de foc şi să mă tot aducă în trecut. Nu mai vreau să duc în spate atâta moarte, mi-e destul că m-am întors din viaţă în moarte ca să arăt că se poate. Doar oamenii nu vor să creadă, oamenii vor să vadă că fac ceea ce îmi cer ei...

“Aminteşte-ţi!...” e încă ceva simplu... Ca să pot să pun umărul când omul vrea şi trebuie să răstoarne carul mare al necunoaşterii, ajung să fiu eu cel care-i aminteşte spusele sau făcutele. Îngrijorat de propria-i trăire nu-şi mai lasă înţelegere pentru tot, trece chiar peste amintirea celor care ştiau ceea ce eu îi spun, deşi nu eram prin apropierea lui. E mai greu pentru că încă o dată, la rând de trei ori, cobor pe tărâmul morţii definitive, acolo unde-s înmormântate toate trecuturile...

Când îmi cer oamenii să vorbesc despre trecut, mă poticnesc şi ei cred că îmi ţin trecutul departe de vorbe pentru că mi-aş avea ceva pe-acolo ascuns. Nu mi-ar fi şi nu-mi e greu să-l las ştiut, greu mi-e însă mie să ţin un munte mort lângă mine. I-aş lăsa cu drag să-l urce, să-i intre prin toate galeriile, să sape în el, şi să-l cunoască mai bine decât îşi cunosc propriul prezent ori chiar decât cunosc eu propriu-mi trecut. Pentru mine chiar are multe necunoscute căci nu-mi mai arunc privirea spre el decât în drumurile mele, drumuri pe care oamenii nu le văd, nu le ştiu, nu le înţeleg.

Toate câte-au fost de mine făcute le-au judecat, le judecă şi le vor judeca toţi cei care li-l mai drag să mă pună pe mine în lumini dinainte potrivite pentru a avea umbrele dorite, decât să se privească ei în oglinzile de care fug. Cei care ştiu că sparg oglinzile, când masca le-o fură o coincidenţă stranie, sunt cei care dau cu pietre până şi-n umbra mea, ori cară de pe unde pot, noroi, acelaşi noroi ce din belşug se află sub hainele lor, în cutele ridurilor pe care le acoperă cu farduri, dar mai ales în ei, în trupul şi în simţirea lor. Aşijderea sfinţilor se cred, dar caută să stea departe de orice cruce ori răscruce.

Judecat am fost mereu, de o lume care ţine cu dinţii să fie trăgătoare de învăţăminte. Pentru toţi ar fi mai bine de le-ar trage din faptele fiecăruia fără să-l întrebe de nume şi de câte a adunat în anii pe care i-a trăit aici. Căci de unde pot şti oamenii dacă ceva, făcut de cineva trebuia făcut şi dacă tot acel ceva, făcut de altcineva, trebuia să fie nefăcut? Eu am avut marea şansă de a sta la dispoziţia lor pentru a mă judeca, condamna şi executa. Au făcut-o mereu în ca şi cum aş lipsi dintre ei, deşi mereu eram printre ei. Greu să găseşti unul din zece să o facă pe faţă. Ştiam că mă va judeca cel care-mi stă aproape, ştiam şi cum o va face, căci era deja întâmplat totul pentru mine, totuşi l-am ţinut aproape tocmai pentru a o putea face. Judecata lui, altora, i-ar fi făcut un rău mare şi tot rău i-ar fi făcut lui. Judecându-mă pe mine nu mai trăia decât experimentul concluziilor trase pentru el. Tocmai de aceea venisem cu toate întâmplate şi tocmai de aceea eram un cumul de contrarii şi contradicţii. Am venit cu ele, aşteptând doar timpul când oamenii puteau şi trebuiau să le vadă.

* * * * * * *

-Tot mai mulţi se vor da învăţători! Va fi plină lumea ce învă-ţători care vor învăţa unul de la altul. Şi mai mulţi cei care vor citi în stele şi în te miri ce, iar omul le va da ascultare orbească, auzind numai ce aşteaptă să audă. Învăţătorii nu se uită la steaua altora. Ei o ştiu pe a lor şi o urmează. Strălucesc multe, e cerul nopţii plin de stele. Caută ce ştii că ai de căutat şi le vei găsi pe toate luminate de steau ce-i a ta. Caut-o pe ea şi după ea să te iei. Când e înăbuşită de ceaţă, stai şi te întreabă de a rămas, în urma ta, faptă bună, şi ţi-o îndreaptă. Când vezi că e mai strălucitoare decât un bob de soare, nu te opri pe margine de faptă, oricâte gânduri ţi-ai avea împotivă, oricâţi te vor chema la-ntoarceri. Iar de-i vezi razele jucăuşe, caută să pui pasul unde simţi că trebuie să-l pui. În ape doar pietrele care putrezesc troznesc sub pasul apăsat.

* * * * * * *

Niciodată nu m-am întorc, niciodată n-am reuşit, trecând peste mine, să fac o cale întoarsă. Nu trebuinţa era motivul, nici dorinţa imboldul. Mândriei i-aveam spatele întors de mult. Nu-mi pot întoarce drumurile, nu-mi pot întoarce cuvintele. Mari sau mici, cuvintele sunt jaloanele care ştiu că mi-au ghidat deja drumul. Încorsetare ar fi caracteristică spusă de mulţi, binefacere îi spun eu, căci pot sta liniştit, şi pot trebălui la unele mai folositoare decât zise bucurii şi trăiri de o clipă. Ceea ce vine este bucurie şi trăire mai mare decât ceea ce găseşte. Căutătorii de comori au dat de multe ori de otrăvuri. Cei ce-au săpat prin grote au ajuns de multe ori în puţuri iar cei care au căutat să aducă lumina în mijlocul muntelui, găurind tavanele s-au trezit cu tot muntele peste ei. Nici unul nu a avut parte de prea mult dorita laudă...

Întoarcerea în fapte, sau în spuse, ar fi ca şi întoarcerea în amintire. Cum să mă întorc, cum să trăiesc cu totul în jurul meu mort?

Mi-amintesc viitorul şi vorbesc despre el. Sunt unii care se gândesc că pre-vestesc, pre-văd, ori alţii, cei buni de glume, că pot ghici. Nu fac asta, nici nu am de gând să încerc să o fac. Pot sau nu pot? Cred eu că oricine ar putea, dar stau să mă întreb? Care viitor? Al cui? Prefer să aştept prezentul să se confunde cu prezentul şi, când nimeni nu se va mai interesa de viitor, când prezentul va avea tot ce îi trebuie ca să fie trăit, am să văd dacă mai e cineva ce-şi va încerca puterea de a citi, chiar şi în stele...

Se-apropie însă timpul prezent. Se-apropie timpul când voi începe să îmbătrânesc. S-au depărtat până acum de mine cei care au simţit şi au spus că nouă nu ni-i dat să îmbătrânim împreună. Pe frunte mi-am avut brăzdate, de la începutul, marcajul timpului trecut. O poartă încă e închisă înspre prezentul meu şi cheia mi-e ştiut cine o are. De-ar fi fost să încerc să sar peste poată, înaltă fiind, prăbuşirea nu era o întâmplare. Dacă loveam în ea să o sparg, într-un gol era posibilă prăbuşirea, pentru că în spatele ei e o punte deloc mai lată decât pot fi doi oameni unul lângă altul. Şi nici mai mulţi nu pot să treacă deodată. Doar cu cheia potrivită şi la timpul potrivit poarta se deschide înspre drum. Puntea ţine doar cât poate trăi omul într-o noapte.

* * * * * * *

-De te-ai vrea văzut de ceilalţi înlăcrimat, toţi vor începe să te cheme să râzi cu ei, chiar de râsul lor este de tine. De te-ai arăta plin de voioşie, oricine îţi va povesti cât greu şi cât rău duce în viaţă ca să nu te încumeţi să spui ceva dintr-ale tale. Râzi pentru că să râzi îţi vine şi plângi de simţi că plânsul îşi are rândul în viaţă. Cine stă nu doar o clipă lângă tine este parte din tine şi cu tine va fi oriunde şi ca tine va fi oricând. Nici pe tine nu te mânia, ca să nu simtă mânia apasându-i pe suflet. Tine cont de rostul vorbei şi rostuieşte-o în fapte... Ai uitat de astea cumva?

De unde să-l aduc la tine? [1]

Te-ai gândit oare vreodată că ceea ce vezi în faţa ta este doar o miime din câte puteai să le vezi? Te-ai gândit vreodată că dincolo de poarta casei pe care o treceai, copilăreşte şi cu gânduri ascunse, găseşti cu mult mai multe frumuseţi decât pe cele care tu le creai, contra timpurilor, contra vremurilor, contra vieţii dar, mai ales, contra ta?

Te-ai gândit cândva cât de departe merge drumul prin ascunzişuri şi pe sub umbrele tainelor de care chiar ţie îţi era frică şi pentru a te şti trecătoare a pârleazului, ai lăsat în urmă orice gând copilăresc, voindu-te cea care se poate privi în ochi chiar şi cu umbrele întunericului?...

Ce te-ai fi gândit tu, femeie, atunci când priveai pe ferestre frigul iernilor şi-ţi ardeau tălpile, desculţe, pietrele încinse de căldurile verilor? Cum credeai că poţi schimba ceea ce nu-ţi era dat să schimbi decât trecând prin focuri şi prin ape ca să te poţi curăţi, ca să-ţi poţi desprinde paşii, nemeritat puşi să se pună în acelaşi loc? De ce ai crezut, înainte de toate, că lumii îi ştii rosturile mai bine decât le ştiau alţii, de ce ai crezut că tu, dacă poţi face să se mişte, prin suflarea ta, două-trei frunze, uraganele de se vor porni, pe degeaba, le-ai putea convinge să te lase să poţi să nu te apleci iar alţii să cadă seceraţi?

S-au despovărat anii de aşteptări şi ţi-ai lăsat amprenta trecerii, fără să vrei o clipă să-ţi priveşti chipul în oglinzile aşteptărilor tale sau a celor pe care ţi-i punea viaţa alături. O infinitate de clipe ţi-au fost date spre a te arătata mergătoare pe drum şi mereu, de tot atâtea ori, ţi-ai ales iarba cărărilor pe care picioarele nu erau nici arse de pământul uscat de seceta trecutului din care veneai şi nici nu se vedeau toate hopurile ce ţi-ar fi fost date să le treci. Când ai vrut nu ai putut, când ai putut nu ai vrut. Şi caruselul în care jocul, de tine inventat, s-a tot învârtit şi tot învârtit, până ce, hăţişurile dinspre luminişuri te-au înnobilat pervers, lăsându-te crezătoare a împlinirii dorinţei tale de a şti tot ce se putea spune că există în mişcare sau doar în rânduiri de fapte.

Aşa a fost înţelesul pe care l-ai dat şi pe care l-ai impus vieţii tale. Limpezimii cerului i-ai făcut paravan şi nu i-ai dat voie sufletului să se ridice până la el, ochii gândurilor tale nu lăsau să treacă spre tine decât mărginiri şi crâmpeie de adevăr, acele petice din care să croieşti zăgaze în spatele cărora să tulburi toate apele.

Ca să-ţi fie mersul cum ţi-l doreai, neştiind, dar şi de multe ori ştiind, te-ai făgăduit umbrei tale şi i-ai dat chip şi ai scos-o în faţa lumii ca pe tine însuţi, iar tu umbră să fii în spatele ei, ca să dai gândurilor tale împlinire, ştiind că în lumina zilei împlinirea lor te-ar fi aruncat la marginea lumilor. De pe-atunci ai plecat de pe aici şi dusă ai fost şi dusă ai rămas.

Şi te-ai dus, fără de păsare, fără de crâcnire, fără de şovăire şi fără de întrebare. Şi de fiecare dată, oriunde ai fi poposit, oricum te-ai fi aşezat, ţi-ai căutat de bine clipei şi nu vieţii, de-mbucurare a trupului şi nu a sufletului, de impunere şi nu de recunoaştere a unui nume. Te-arătai înfăşurată în mantii spre lume, dar goliciunea putea fi văzută de hăt-departe.

Mână de la mână ai pus să poţi învârti pe degete firul vieţii, să poţi să înnozi capete ce le credeai ca fiind firească prelungire a ceea ce-ţi rămânea, după fiecare ruptură, pe degete. Căutând mereu, mereu aruncai fire neîmperecheate, fire de netrebuinţă sau fire încâlcitoare, aşa cum îţi era dat să le spui în clipa în care te lipseai de ele. Şi făceai alteori ghem încurcat şi nu mai puteai să te dumireşti care e capătul de sfârşit ori capătul de început.

Când aşteptarea trebuia să-ţi fie de sfârşit, împietrite ţi-ai regăsit privirile, necunoscute trăirile şi neîndestulătoare, nici în fapt, nici în simţiri, amintirile. Unele se ascunseseră în capetele firelor înnodate pe care, spre a încerca să ascunzi neîndemânarea, le-ai tăiat şi le-ai aruncat. Altele rămase au fost dintr-un început la cei care şi le-au dorit şi tu n-ai fost decât cea care te-ai grăbit să le împlineşti, crezânduţi-le împliniri.

Mulţumire ţi-a fost nemulţumirea. Neavându-ţi decât pe tine model, nici o rază de lumină nu s-a mai putut apropia spre a-ţi descreţi fruntea sau a-ţi despovăra minţile gânditoare mereu la soluţii deja găsite sau în sensuri de vrie. E realitate acum firească împărţirea între adevărul pe care îl crezi tu şi adevărul celor din preajma ta...

* * * * *

Pe mine, cel căruia i te-ndatorezi crezând că-ţi sunt dator, mă îndemni să caut ceea ce este de cuviinţă pentru a-ţi fi fost şi a-ţi fi viaţa cu însemnele trăite şi nu trecute. Şi, mai mult decât mi-aş mai vrea, îmi ceri răspunsuri la întrebări pe care niciodată nu ţi le-ai pus atunci când datoria faţă de tine trebuia să-ţi fie mai mare decât dorinţa de a încerca să fii altfel decât era rostul timpului tău, să trăieşti întru totul ceea ce alţii credeai că trăiesc, neştiind că faptele atunci făcute, dau glas dorinţelor umbrelor ce îţi promit dar nu-ţi dau, nu-ţi cer, dar îţi iau.

- continuare în De unde să-l aduc la tine [2] -

Omul ce-a venit din viitor [2]

-continuare din Omul ce-a venit din viitor [1]-

Trup născut şi spirit coborât pe fugă pentru a-şi ţine legământul vremurilor dintâi. Izgonit fusese cel ce făcuse alegerea să vină, lovit cu furie, risipit pe când încă n-ar fi putut nici să spună ceva, nicidecum să facă. Nenăscut s-ar spune, dar pentru că oamenilor să creadă nu le-ar fi dat mâna, în cel născut sub semn de îndoială şi zbatere a venit, ca nimeni să nu poată să întrebe sau să se întrebe despre rostul venirii.

Dator drumul ce era de păşit venise şi venise dator sieşi. Şi dator găsirii, între cei ştiuţi ori între neştiuţi, în locuri ţinute sau în gunoi, a ceea ce era dovada de vinovăţie, fără tăgadă, a celor Cerurilor potrivnici şi chemători ori împingători spre decădere, prin fapte, a oamenilor. Venit şi pentru a sta în răscrucea vremurilor, când ele se vor schimba, spre a lupta întru apărarea nevinovaţilor ori a călăuzi pe cei câştigători ai dreptului de înălţare, alături de cei asemeni lui, ca depărtare şi vechimi.

* * * * * * *

Din rădăcini şi inimă de stâncă a trebuit să-mi redescopăr identitatea ce ştiam că rămăsese aici ca reper de întoarcere, pe drumul pe care, cândva, când iama în lume au dat oştirile cele pizmuitoare de bine şi croitoare de drumuri întortocheate omului, când, pe cărările pădurilor, alături cu fiica celui Mare Preot Alb, luasem drum de bejanie spre munţii cei de-a pururea scăl-daţi de Lumină şi ocrotitori prin porunca izbăvitorului Dumnezeu cel Prea Înalt şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi, prin zăpezi în care omul se putea îngropa, trecând, la timpul când se trimisese vorbă de înălţare, prin vestitor neştiut şi de necrezut, de n-ar fi dat îndemn lumesc de preumblare prin locuri de mulţi călcate, în căutare de vedere deschisă spre depărtări.

Pe drumurile începutului, dintr-un loc în altul mă purtau paşii fără încetare, sedus mereu de lumea pe care o vedeam la un pas de mine şi nu-i înţelegeam teama şi frica de cele de om făcute, căci ştiam că toate sunt aşa pentru că tot omul a fost cel care a vrut să fie aşa, că toate câte se pot întâmpla omul ştie şi poate să facă să nu se întâmple. Şi pentru că aşa spuneam şi aşa făceam, deloc asemenea celor ca mine atunci, uragane şi viscole s-au apucat unii să stârneacă, doar-doar, din lumea lor, voi fi dus sau chemat departe. Ştiau rădăcinile omului şi nu înţelegeau de unde şi cum nimic nu se potrivea cu ceea ce aşteptau să apară.

* * * * * * *

-Spre ceruri, spre stele, spre acolo unde caută omul când durerea îl copleşeşte. Acolo, unde totul este dat vederii, căci lumina izvorăşte de peste tot, întunericul uitării ce-n pământeasc trăire ce ţi-a fost dată ca tuturor, este rânduit în cărţi scrise de la prima-ţi venire şi până la clipa ce-ai ales-o ca plecare. Acolo e scris tot ce ţi-ai spus şi ai spus că vei face. Caută dar să vezi steaua ce în orice noapte doar tu o vezi privindu-te, pentru a şti când, ce şi cum se vor rândui, încercările, întâmplările şi sforţările. Şi tot acolo de ştii privi, vei şti cine îţi va fi în gând, în trăire, în cuvânt şi în faptă, fiindu-i gând, trăire, cuvânt şi faptă...

Cuvânt lung şi înţeles ce doar el putea ticlui, moşneagul rostise...

* * * * * * *

Nicidecum uşor nu era în lumea care se schimbase prea repede de cum o ştiam, în timpul cel scurt în care lipsisem. Veneam de departe şi de demult, dar şi se ştia că venisem, căci şi dincolo de oglindă, unde doar lumina nu trece, aproape de a-ceeaşi vechime erau unii şi li se spusese, ori îşi amintiseră că ori Aici, ori Acolo unde trup nu eram, nici eu, nici ei, ne mai văzusem dar mai ales ne luptasem. Erau mereu puşi pe ceartă şi căutau mereu pe cei de care se agăţau pentru a-mi fi potrivnici. Acum trebuia, precum spusesem şi-mi fusese încuviinţată spusa, să las lupta pentru clipa când va fi putută izbânda deplină şi să trec privind seninul depărtărilor şi înălţimea crestelor, cu fruntea sus şi fără nori de ură ori dorinţă de a-i înlătura cu orice chip, lăsându-i să facă, din cele ce ştiau, cât mai multe spre a nu mai avea cu ce să lovească spre a răni când vremea mâinii puse pe sabie şi înălţarea ei va fi să fie dată, după ce vtrecut pe sub ghilotine ce nevoie va fi să pot să nu le las să cadă, ori prin urechi de ac să ies din cotloanele prin care voi intră, mânaţi de fapta celor de lângă mine, spre căutarea Adevărului.

Şi toate au fost aşa rânduite că din vremea în care nici paşii nu-mi puteau fi decât grăbiţi, de când cuvintele nu aveau toate literele spuse pe înţelesul tuturor, de cei de aproape să fie ridicaţi nori de praf care să-mi înlăcrimeze privirile, ori pietre zburătoare care să-mi încetinească ori grăbească paşii prin frică. Şi vorbe destule spuse printre scrâşnituri de dinţi, pline de năduf şi minciună se rosteau atunci când spre auzul meu erau făcute să meargă.

Le ştiam că trebuiau să vină şi ştiind nu mă înfricoşau, ba, din contră, parcă mă îndemnau să spun poveşti pe care alţii nu le ştiau, să dau veşti despre fapte ce urmau să fie după trecerea timpului, ori să rog la fapte care se depărtau de normalul omului dar prin acea depărtare să fie spre folosul şi apărarea sa. Ori, când aveam de spus ceva ce ştiam că oamenilor nu le-ar fi fost pe plac, să folosesc cuvinte ce lor nu le erau de înţeles, dar eu, avându-le la îndemână, nu le spuneam nicicum altfel pentru unul şi acelaşi înţeles. Erau cuvinte ce lor li se părea că erau la fel, dar eu mă puneam pe râs văzându-i că e lângă i pentru ei era ca i lângă e, că mă luau drept copil şi credeau că spun l că nu pot spune r, deşi, când vorbeam ca ei, pe r îl spuneam fără cusur. Şi aşa puteam să vorbesc cu îngerii ce-i simţeam şi ştiam lângă mine când cuvinte de ocară spuneau oamenii pe seama unei mâini de carne şi oase însufleţită şi fără astâmpăr, ce nu le era lor pe plac, dar nu puteau spune de ce nu le este pe plac.

-continuare în Omul ce-a venit din viitor [3]-

Împreună, spre vremuri viitoare

Merg, încet, aşa cum spuneam, de-loc grăbit, spre timpurile viitoare. Merg fără să îmi pese de timpurile trecute. Şi n-am frica trecutului, tocmai de aceea îl duc cu mine în viitor. Duc faptele şi mă însoţesc cu cei care, azi, acum, aici, au definit prezenţa şi nuanţa existenţei. De dincolo de vremuri venind, spre alte vremuri mergem. Şi e aşa pentru a nu mai fi nevoie de a căuta motivul adevărului ce pune pecete pe faptele vieţii, nelăsând îndoielii sens sau motiv, nelăsându-se, nicicum supusă gândurilor de întoarcere.

De-aş merge înspre moarte, aş da realităţii înţelegere de trecere înspre necunoscutul pe care oamenii îl vor aminti, episodic şi conjunctural. Spre moarte nu am drum, vremurilor de acum le-am plătit vama trecerii spre tărâmul în care timpul poate să se dea de ceasul morţii ori să se bucure fără noimă, doar-doar cineva se va gândi să-l amintească a fi fost existent. Spre moarte am lăsat să meargă pe cei care aşteptau să vadă cum merg eu, ca apoi să încerce şi ei pasul eliberator. Mi-a fost dăruită şansa eliberării, unică poate. Am folosit-o, o folosesc şi o voi folosi-o, pentru mine şi pentru tot ceea ce ştiu că trebuie să se elibereze şi să fie liber de trecătorul imbold al apartenenţei la rădăcini ireale, la rădăcini deja netrăitoare. Acesta sunt eu, cel căruia rădăcinile i-au fost date ca mod de venire şi nu ca mod de fiinţare. Şi spre a se şti că are doar direcţie şi sens spre timpurile viitoare.

Ceea ce azi sunt, voi fi şi în acel mâine universal, acel mâine în care unii nu vor mai fi. Dacă sunt unii care nu văd, motivele sunt doar ale lor. Acolo, dincolo de pragul ce ei şi-l doresc trecut, nu-şi au nici un pas de făcut. Cine poate să-şi arunce privirea dincolo de munţi, stând într-o peşteră. Azi ei sunt cei care vorbesc, păcate făptuiesc, spre înăţimi jinduisc... Eu pun pasul şi păşesc...

Păşesc încet, încet, altfel decât îşi are acum mersul timpul, împotriva a ceea ce s-ar putea să se creadă. Păşesc încet, încet, pentru că nu-i cale de întoarcere, nu-i timp de răzgândire ori de nehotărâre. Şi nu-i altă cale: tot sau nimic. Cum nimic nu s-a pierdut pe drum, nu se mai poate pierde totul, aşa că se mai poate decât tot. Încet, încet, pentru totdeauna...

Toate trec întru altă venire. Unora li-i dată nemurirea. Sunt cei care nu se tem de trecut, sunt cei cărora urmările faptelor li s-au întipărit în fiecare pas al drumului, cei care nu s-au chinuit să pună prelate poleite pentru a păstra praful timpului, nemişcat, peste inscripţiile realităţii de care doar în vorbe nu se ruşinează şi nu se tem. Sunt cei spre spatele cărora s-au îndreptat cuţitele celor temători şi ruşinaţi de ei înşişi. Sunt cei care şi-au câştigat postum dreptul de a nu fi desconsideraţi ci, dimpotrivă, admiraţi.

Poarta lui Mâine, alături de mine, e deschisă larg spre trecerea celor ce trecerea şi-o merită, celor ce au fost aleşi, în cele atâtea treceri, ca, acum, în ceasurile pecetluite ale renaşterii, din ziua trecerii pe prag de zodii, să-mi fie iarăşi alături. Merg, încet, încet, cum unii spun, deloc grabit. Merg, după cum simt eu, aşa cum trebuie să merg, pe drumul meu, fără să las pe cineva în urmă... Spre eternitate nu pot să merg singur, eternităţii suntem promişi doar toţi, deodată, la un loc...

Dincolo, prin poveste

Din timpurile zilelor ce nu-şi aveau sfârşit, s-au lăsat până azi să fie cunoscute întâmplările pe care, oamenii, le-au păstrat fără să ştie de ce o fac. Şi fiecare om le-a învăţat la vremea când putea vorbi uşor cu Dumnezeu şi mai deloc, sau mai greu, cu oamenii. Poveşti au fost şi poveşti au rămas. Poveşti le-au numit cei care au încercat să înţeleagă viaţa prin trăiri, nu doar prin fapte şi le-au legat de vise. Şi aşa au rămas ştiute, poate tocmai pentru ca omul să ştie că toate au înţelesuri şi să nu se teamă de clipa în care va da piept cu marea neînţelegere ce se va lăsa înţeleasă.

S-a rostogolit roata timpului şi s-au strivit sub ea întâmplările. S-au golit de mult-puţinul pământean şi au rămas doar adevărurile pe care oamenii, temători de a minţi, au dat pe faţă ceea ce nu puteau să ignore, ceea ce, gândurile nu puteau plăsmui, ceea ce nu învăţaseră pentru că nu aveau timp să înveţe, fiind prea ocupaţi a-şi face rostul acelor ultime clipe în care nu erau loviţi de rostul lumii în care păşeau, totdeauna, şovăitori.

Priveşte-mi paşii, aşa cum îi vezi trecându-mă spre poarta pe care am să o trec şi pe care, ca niciodată, în urma mea am s-o închid. Acum pun literă lângă literă şi dau cuvântului puterea de a avea ce spune. De prin trecuturi adunate, uitând de frică, privind cu uimire spre cei ce-mi caută urmele spre a-mi cere ori tăcerea, ori schimbarea sensurilor poveştilor pe care, de-ar fi să le mai scriu o dată, n-ar avea nici un cuvânt altfel. Priveşte-mi paşii, sunt normali... Normali se fac, zi de zi, mai mulţi, tot mai mulţi, să plece...

Încet, cu paşi molcomi, privind în ochi razele soarelui care mi-au dat timpul ce-mi era necesar să pot să spun ceea ce aveam de spus, înspre răsărit merg, singur, aşa cum o fac, de multe ori. Povestea doar, povestea ce încă nu are sfîrşitul întâmplat, mă strigă să mă întorc. Nu se vrea nici inventată, nici rescrisă, nici repovestită. Se vrea precum este. Povestea se vrea trăită şi întâmplată, ca nimeni să nu poată să o conteste. Se ştie că va fi război câştigat, chiar dacă multe lupte s-au crezut pierdute.

Trec încet, încet, şi eu spre poveste. Şi priveşte... Păşind ţi-o rostesc. În fiecare pas este povestea unei zile. În fiecare zi este povestea unui an. Povestea, ce un an trebuie să se rostească, e o viaţă... Este mai mult decât alegere a ta, fiincă nu mai poate să se măsoare în treceri de timp pământean. Alegerea ta... Alegere ce poate să nu mai vrea nimic să ştie ori să ştie totul, fiind pe totdeauna...

Dincolo de poartă voi purta tot haina ponosită în care acum, stau vieţile ce mi-au umplut buzunarele cu amănuntele şi argumentele ce ţipă să nu uit de ele. Amănuntele îmi adună amintirile iar argumentele adună cuvintele ce se înghesuie să se repete, să se duplice, pentru a face ca înţelesul să fie pentru toţi acelaşi, pentru doar unii cu sens nebănuit de cei ce urii pentru adevăr i-au ridicat templele pe care, cu umărul, cu mâinile, cu privirile, cu gândurile şi cu trăirile mele, le-am încrustat în buchiseala poveştilor despre primele zile de mâine şi despre rânduielile care, oricât de schingiuite au fost, au refuzat să se sinucidă. Vor ieşi din zidurile închisorilor şi vor arăta cât de mârşave au fost legile promulgate pe vârf de cuţit de făcătorii de dreptate spusă pentru alţii şi gândită pentru ei.

Mă prefac, încet, încet, paşi într-o poveste. Încep să o scriu eu, tu doar ascultă-mi paşii care nu se târăsc. Încep să o retrăiesc eu, tu doar priveşte-mi paşii care nu lasă loc de şovăire. Când anul mersului se va împlini, paşii, opriţi de respiraţia tăiată spre a auzi şoapta alegerii tale, vor trece pragul dincolo sau vor poposi pe tărâmul lui totdeauna. Se vor face uitaţi în poveste sau vor da de veste. Înţelesul tu-l vei da de ştire ori povestea va rămâne să o scrii, cu toate amânuntele ce vor fi adevărate. Cuvintele vor fi ale mele, căci trebuie să-mi asum şi responsabilitatea a ceea ce va rămâne şi după plecarea mea. De dincolo, prin poveste, voi veghea să nu le preschimbe cineva în neadevăr, în ireal sau în minciună, să nu facă povestea a fi a altcuiva şi nici în altfel spusă. Ascultă foşnetul calendarelor şi numără-mi paşii... Şi citeşte adevărul de care nimeni nu poate să se îndoiască!

Adu-ţi aminte...

Am vorbit de-atâtea ori despre vremurile cele bune şi despre toţi cei pe care azi, sau poate ieri, aici şi doar aici, ne-au fost puşi în cale spre a recunoaşte, unul altuia, dar mai mult nouă înşine, când şi cum au venit pe lume absurdele actuale realităţi. Îmi spuneai tu, când eu rătăceam, îţi spuneam eu, când tu te pierdeai: Adu-ţi aminte!...

Tu, prin ceea ce acum eşti, îţi mai iei liber de la destin, împotriva ta. Eu, prin ceea ce sunt, am doar dreptul de a nu dormi când alţii dorm, de a striga când alţii tac, de a arăta când alţii se ascund, a căuta când alţii cred că totul este pierdut. Eu învăţ să nu adorm când toţi vor adormi şi de a fi treaz în zorii noii dimineţi, Nu e ceva obişnuit, dar nici neobişnuit nu este. Adu-ţi aminte... chiar tu mi-ai reamintit...

Se spunea, şi se spune, că-i poveste şi că dacă azi nu este, nu mai poate fi nimic. Dar povestea s-a fost începută într-o zi cu semne ce punea accente în nuanţe oarecum de neînţeles. Pe cer s-a lăsat proiectată imaginea faptelor ce-şi urmează sensul destinului. Praful împiedicărilor încă reliefa umbrele trecutului. Zâmbetul avea nuanţe de înlăcrimări şi regrete. Adu-ţi aminte... chiar aşa ţi-am spus...

Cândva, un cândva al mileniului care ne-a trecut aşteptându-ne, pe drumurile dosite ale călăuzelor, ne-am lăsat unul altuia legământ pentru vremurile lui azi şi mâine. Se-ntorceau Lupii Albi în munţii neumblaţi de oamenii ce nu-i credeau trăind. Se duceau acolo aşa cum noi ne duceam spre azi, ei să revină, noi să revenim. Ei să ne păstreze în poveste, noi să dăm de lumii veste. Ne-am pierdut timpului acela când s-au pornit vânturi ce nu se simţeau şi furtuni de lumină s-au străfulgerat pentru a da relevanţă înălţimilor, când profilul colţilor de stâncă se cobora la nivelul privirii şi arididatea concludentă a mirajelor stăpânea orizontul.

Şi-am revenit când Lumina a luminat privirea. Iar privirea a cuprins necuprinsul. Atunci întregul s-a redefinit ca orizont de rostuire a neopritului împlinitor. Pragul peste început s-a reconstituit prin întâmplare. Totul era cum se ştia că va fi. Apoi totul s-a reînceput firesc... Necunoscut a fost pragul pentru mulţi şi a ajund prag şi pentru noi. Pupilele au început să se dilate. Ochii au văzut, urechile au auzit, faptele s-au început să se petreacă, s-au petrecut...

Şi Lumina a aprins prima candelă... Îngerii au venit să cureţe ochii. Lanţurile, zornăind, au rupt zalele întreţeserii. Oamenii s-au arătat în diferenţieri fără tăgadă. Hăului piedicilor arătau forţa de atracţie a găurilor negre.

Adu-ţi aminte... chiar aşa ne-am spus...

Otravă a rămas din belşug pe mâinile acelor care niciodată nu s-au învrednicit să uite că au tot otrăvit ba animale deja prinse în capcane, ba flori ce bucurau privirile cerului, ba oameni ce-şi vedeau de fireasca trecere, ba îngeri ce arătau că sub plapuma nopţii ei caută printre trecuturi demult uitate.

Otrava atinsese urmele noastre de când fusese să revenim aici, pe aici, pentru acum. Se tot adunaseră şi piedici şi opreşti şi atâtea praguri. Din marile însemne ale trecutului ştiai semnele timpului de azi. Şi-astfel spuneai că doar eu pot citi, aşa cum scrie cu adevărat, din cartea deschisă, numită fiinţa ta. Mă chemasei, la fel ca altă dată, şi nu-ţi era teamă să spui că-ţi sunt ghid înţelept printre ruinele din care eu pot privi cu mii de ani înainte, printre lespezile aspre ale marilor bătălii, ale vremurilor în care adunam lacrimi de îngeri şi cuvinte pierdute de soldaţi pe câmpul plin de mărăcini văzute de ochii noştri. Adu-ţi aminte... aşa mi-ai spus, la ceas de treceri între zile...

Gândurile nu mor. Cuvintele nu mor niciodată. Nici atât, cele care s-au lăsat înscrise eternităţii. Sunt spuse de mult cele ce s-au scris azi. Cele ce azi sunt scrise, sunt îndemnate de vremurile de acum să nu-şi mai îngăduie un altădată, un mâine nedefinit. În munţi e larmă mare! Porţile scrâşnesc ascuţit, forţând balamalele pietruite... Câţi le aud?

Sunt privit ciudat şi cred unii că sunt potrivnic vieţii. Spun câte una, alta... Ştiai că a venit vremea să vorbesc şi ca toată teama s-a topit încă de când cuvintele tale spuneau ceea ce eu acum, altfel, spun. Tăcusem prea mult, nu ştiam că tăcerea mea poate lăsa nemuritorii să moară, şi pe cei deja morţi să se arate ca nemuritori. Vorbesc pentru tine, ştiind că înţelesurilor lumeşti le regăseşti înţelesurile ce şi tu, ca şi mine, le avem dintotdeauna. Adu-ţi aminte... câte şi tu mi-ai spus...

Pentru şi împotriva a ceva sau altceva, chemările ne-au readus să fim matcă firească a timpurilor ce-şi dau mâna prin noi, pentru noi şi cu noi. Din lumea lupilor ce nu şi-au schimbat părul niciodată, căutaţi dar nicicând vânaţi, am venit. Se vedea blana ce luase doar culoarea trecerii vremurilor. Cei de care credinţa nicicând nu s-a putut apropia, vâzând-o, nu ştiau cum să mă creadă şi pentru că ascultam sub cenuşa timpului, cumva calm pentru faptele lor, nu ştiau cu cine stau de vorbă. Rarele-mi vorbe rostitoare doar al adevărului, nu le vroiau crezute, şi doar când cele ce le dădusem lor de ştire s-au împlinit, atunci m-au privit cu alţi ochi. Şi dacă mi-am mai şi pierdut răbdarea când limpezimea şi claritatea răspunsurilor la întrebări ce-mi erau puse, erau trecute la capitolul absurdului, mi-am lăsat paşii să rătăcească prin Pădurile gândurilor virgine. Şi-am mai rătăcit vreme lungă, lehamite fiindu-mi de rău-tăţi şi de cuvinte grele aruncate doar ca să lovească, cuvinte spuse de cei cărora nu le era dat să ştie, nici atât să fie împlinitori de destine. Adu-ţi aminte... de-atâtea ori ai spus asta timpurilor ce ştiai că vin...

Adu-ţi aminte... ne era dat să ştim... Tăcerea e greu de purtat, cuvintele nerostite sunt de un infinit de ori mai greu de ţinut să nu se rostogolească înaintea timpului şi să-ş întoarcă. Oricum, nerostindu-se cuvintele cărora tu le-ai cerut să se rostească, timpul s-a oprit şi Lumina cade acum pe Pământ, aşternând, sigur covorul pe care tălpile tale, arse de drumuri şi bătătorite de cei ce ţi-au legat paşii, ştiindu-i înspre mine, înspre destin şi înspre împlinire.

Adu-ţi aminte... rugăciunile tale, rugăciunile mele, au fost rostite. Chemarea ta, răspunsul meu, s-au auzi şi s-au făcut înţelese de timp, de Ceruri, de Pământ, de stele, de oameni... Veneau dinspre totdeauna şi merg spre totdeauna. Adu-ţi aminte... urmează a se împlini... Preoti şi vor aduce coroane. Cântecul răsună pentru a se auzi în depărtări... Sceptrele pulsează în albastrul pur al cerului...