Vremurile de demult, stau şi mă în-treb, cum de nu ţi le mai aduci aminte? Câte, vechile nopţi şi vechile zile ar trebui să ţi se arate, pentru a nu-ţi mai întreba cuvintele de ce vin către mine? Mai degrabă ţi-ai întreba gândurile de ce se tot rătăcesc şi tot ceartă cuvintele că se lasă rostite, când ele sunt duse spre a lupta cu marile întrebări ale existenţei zilnice! Te mai ştii pe tine, cea care nu te puteai lăsa plecată de la gândul de a fi tu, în deplina-ţi frumuseţe, tu cea care ştiai mai bine decât oricine să nu te îndoieşti că orice s-ar întâmpla, ceva care să facă să îţi fure din splendoare, că, oglinda privirii pe care mi-o căutai îţi spunea că în câteva clipe vei redevi cea de dinainte de întâmplare?
Nu ne-au despărţit cerurile de prea multe vremuri... mă tot întreb cum de nu mai poţi cântări timpurile şi vremurile, nu ştiu de ce priveşti orizontul şi nu simţi paşii ce calcă pe colţii de stâncă pe care, noi, nu doar o singură dată, urcam spre tărâmurile în care puteam să ne ştim nu doar ceea ce am fost ci şi ceea ce vom fi?
La picioarele tale stă înfiptă sabia ce aşteaptă să nu cruţe nici o legătură... Dacă ţi-ai întinde mâna, ţi-ar fi uşor să-ţi laşi gândurile ce nu sunt ţie de folos, şi să nu te mai zbaţi în teribilele zvârcoliri ale acestei lumi care îşi pierde chiar şi esenţa prin cuvinte fără noimă, spuse de cei care se zbat pentru a arăta şi a convinge că pe mulţi i-au făcut să fie şi să facă aşa cum au înţeles ei că e viaţa lumii, nicicum aşa cum legii de a fi, noi, cei care am fost şi suntem acum pe aici, a trebuit, şi trebuie, şi va trebui să fim. Suntem împlinitori ai legii, dar azi, când bat tobele celor care, nevoindu-se să fie ceea ce sunt, legea vor să o schimbe.
Răspunsuri vieţii trebuie să dai, în tine sunt, doar tu le ai. Fii tu! Cuvintele ni le-am mai spus şi este cheia pe care ne-am păstrat-o pentru ziua de azi. Nimic nu poate fi altfel dacă nu ştim că vruta-ţi realitate, după atâtea şi atâtea întâmplări şi ne-reuşite, nu-şi are alte sensuri sau alte direcţii. M-ai regăsit tocmai pentru că în răscrucea drumurilor nu-ţi poţi şti încotro să te îndrepţi, tocmai pentru că, în urmă, acolo unde stă încă aprinsă făclia pe care nici tu, nici eu, nu am vrut să o stingem, ştiind că o flacără poate fi stinsă forţat, însă ea se va reaprinde spre a se consuma, şi nu se aprinde doar pentru a lumina, ci şi pentru a arde totul în jur, spre a putea să îşi ştie singură stingerea, când îi a fi dat să se stingă.
Mă tot întrebi, îţi tot răspund. În freamătul glumelor şi al zâmbetului din colţul privirii, am pus totdeauna adevărul pe care acum trebuie să îl spun pe ocolite. Nu-l pot striga... nu îl poţi auzi... chiar dacă l-ai auzi, teama de cei care tu tot crezi că te-ar putea privi, te-ar face să te laşi, aşa cum te-ai lăsat şi până acum, purtată de valul ce aleargă în jurul timpului care trece. Dar m-ai regăsit şi ştii de ce m-ai regăsit! Fii tu, nu te mai ascunde de a fi tu!... Cei care ţi-au legat ochii nu se aşteptau să mă regăseşti, nu credeau că poate exista o privire dincolo de ceea ce te vezi care să-ţi amintească despre ceea ce eşti, fiind, despre ceea ce trebuia să fii, trebuie să fii, va trebui să fii. Şi ştiu despre tine ceea ce nici n-ai vrea să fie aşa, ceea ce nu pot spune ci doar ai avea, prin mersul faptelor certitudinea cu-noaşterii şi recunoaşterii.
Cuvintele sunt cumva doar o formă a firii. De demult e flacăra ce arde, şi lumina ei te-a dus pe drumul regăsirii şi sub paza ei ţi-ai găsit puterea de a-mi rosti cuvintele timpurilor de acum. Trebuiau cuvintele să-mi spună motivul lui “de ce” dar dădeau înţeles pentru “cum”. Se roteau în înalturi păsări îmbucurate, în ziua cu cer senin şi zări însorite. Tu priveai prin deznădejea privirilor spre în jos, spre pragul uşii pe care propria-ţi mână nu trebuia să o deschidă cuiva care, să poată rupă, tăia şi dezlega legături cu timpuri de neîntors, să poată, mai apoi să îţi arate alt orizont.
Nici timpurile paşilor mărunţi, nici vremea aşteptărilor nu mai este. Sabia, care stă dreaptă, înfiptă în faţa ta, oricând poate tăia ceea ce trebuie tăiat. Sabia este înfiptă în pământ pentru că acolo trebuie să cadă şi legătura paşilor şi legătura ochilor. Ochii, da ochii, aşa cum îi ştiam, doritori ai împlinirii şi bucuriei, îmi este dor să-i revăd. Chiar şi dacă prima dată când vei reînţelege rostul înălţării ţi-i vei închide, chiar dacă o lacrimă se va lăsa prelinsă pe tâmpla-ţi zvâcnind, acum pot să spun, şi chiar îţi spun, că tot ceea ce ai dorit va fi, tot ceea ce nu a fost, va fi, că toate, şi chiar mai mult decât toate, vor fi. Doar atât mai este nevoie: să laşi firescul să fie şi să Fii tu!
Căutărilor tale m-ai regăsit ca răspuns la întrebările pe care le-ai descoperit privind şirul faptelor care au lăsat scurgerea vieţii să fie pârâu năvalnic. Şi semne cerute, pe care acum nu le poţi da nuanţa culorii purpurii, îţi tot stau în preajmă. Tu, cu o frică pe care ai lăsat-o să stea prea aproape de suflet, nu le poţi înţelege graba pe care o au spre a şti că făclia îşi poate lăsa lumina liberă, de dincolo de pragul trecutului, de dincolo de umbrele prezentului. Lor le este mai dor de adevăr decât voinţa îşi poate lua inima-n dinţi spre a se arăta ca doar, cumva, de cineva, adormită. E ceasul în care bat clopotele ce-ţi spun, asurzitor: Fii tu! Întrebărilor tale, pe care mi le-ai pus, răspunsul meu nu poate să stea deoparte sau departe: Fii tu, ştii de ce, acum, m-ai regăsit. Sabia e pregătită, stă dreaptă, e doar necesar să o atingi cu mlădierea pasului tău. Şi atunci va tăia, pentru totdeauna, toată piedica faptelor şi va ridica toată ceaţa întunericului care nu îţi lasă vederii tale chipul plin de frumuseţe, chip ce doar de unii poate fi văzut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu