duminică, 2 iunie 2013

Dimineaţa primei nopţi

De crezut, puţini vor crede, de-nţeles şi mai puţini, că, noi doi, nefiind de-o lege, legea vieţii-am împlinit. În puţinele cuvinte, ce le-ai spus, ai spus destul, şi ne-au fost faptele, fapte, semn, reper, pas în destin. Prin firescul dar al vieţii, vieţii sens ne-am dăruit, timpului redându-i rolul de-a avea soroc sortit. Aşa, ieri s-a contopit în astăzi, astăzi suntem cei de ieri, ce-am uitat că lumea asta ne voia să fim stingheri.
Tu ştii povestea acelei dimineţi, o ştii pe de-a-ntregul, cu toate amănuntele şi toate cele ce vor fi, din clipa în care zorii zilei te-au arătat luminii botezându-te cu nume predestinat viitorului şi dincolo de clipele de somn pe care ţi le-ai lăsat până ce prima rată de soare ţi-a întâmpinat privirea, deloc mirată, deloc întrebătoare, despre ceea ce s-a schimbat, despre semne şi fapte, despre ziua de ieri sfârşită, ca simbol al sfârşitului firesc, spre a fi început a ceea ce e dat să fie, prin ceea ce eşti, în adevărul alegerii de cândva, cea care alegerii de-acum i-a fost imbold, de nu i-a fost chiar, mai mult decât simplele aparenţe, motiv.
Îmi este şi mie, acum, bine ştiută povestea. Amintirile ce vin din viitorul care îşi ia puterea de a se arăta ca un prezent ce abia s-a înnobilat cu un început de care este el, înaintea noastră, bucuros, chiar mândru, nu se sfiesc să-mi ceară să las cu totul şi cu totul îndoielile, dar şi graba de a ieşi în calea faptelor, omenească şi firească, să o las. Ştiu şi eu, poate mai bine decât poţi tu să ştii, clipele serii în care depărtarea, care acum le dă voie celor ce, cuvintelor spuse, cer socoteală, era, se măsura în timpul în care palma-ţi palma îmi strângea, spre a putea prinde în căuşul ei, lacrimile adevărului ce-l lăsai să te arate şi să-ţi arate rostul pe care drum spre împlinire ai hotărât să faci, spre sfârşitul care va fi începutul întregitoarei eternităţi.
Gândul dimineţii mi-l ştiu de parcă abia am terminat de rostit vorbele prin care ţi l-am spus, şi văd, ba chiar pot să-ţi revăd privirea care încerca spre stele a se avânta, spre a le spune despre adâncul ochilor mei care-ţi erau oglindă, spre a-ţi învinge sfiiciunea pe care paşii faptelor o mai făceau să se întoarcă, deşi o alungasei din clipa în care luminii, ce părea să te privească, i-ai cerut, ca să nu mai fure nici o picătură din strălucirea care-ţi dădea contur inconfundabil, în miez de noapte, să să-şi caute un alt orizont, ori, de nu-i e cu putinţă, să se stingă până când îi vei spune că te poate privi, ceea ce vei fi atunci, ca să îşi amintească pe cea de până atunci, ca mai apoi să poată fi mesager spre Ceruri al pasului pe care l-ai lăsat destinului să-l facă, liberă de oricare prejudecată omenească.
Când soarele te-mbrăţişa spre a-ţi domoli tremurul pe care dimineţile noastre, dându-ţi-l, te-ndemna să rosteşti primele cuvinte asemeni mie, dorinţa de a fi asemenea celor care, dincolo de ferestrele prin care vedeai cerul senin ca niciodată şi, tot ca niciodată, munţii-şi lăsau albul contur al crestelor înzăpezite să le ştii înălţimea, nume de aici trăitor ţi-ai vrut, ca nimic să nu se facă potrivnic ideii că acel niciodată, sfârşit în prag de seară, să fie totdeauna şi totdeauna să dai bineţe, cu obiceiul cel de toţi ştiut, zilelor ce îţi vor număra anii de atunci încolo. Şi tot Soarele, ce nu se lăsa dus prea uşor de pe chipul tău, conturându-ţi clarul vederii prin timpul ce-l numeai atunci viitor, ţi-a adus, printr-o rază de fulger, desprinsă din seninul înaltului, înţelesul zvâcnetului ce s-a arătat, în noapte. Era semnul peceţii îndumnezeirii ce, dintr-un început, ţi s-a dat, răsplătindu-te şi răsplătindu-ţi osteneala de a nu te fi lăsat decât de tine ştiută cu totul şi pe deplin.
Dimineaţa, când toate din jurul tău erau cuprinse de opalinul rar întâlnit al luminii, te-ai lăsat şi te-ai văzut de ochii mei privită şi ai înţeles că era privirea întregitoare a ceea ce nu se lăsase ascuns de tot întunericul nopţii, şi nu se lăsase uitat. Ştiindu-te, primele semne ale schimbării fără cale de întoarcere le-ai văzut şi, arătându-mi-le, motivul bucuriei pe care n-o puteai stăvili, ţi-a fost dat să- l ştii prin rostirea ca dorinţă şi gând al pornirii pe care, doar o clipă, ţi-a venit să o întrebi de ce te pune să rosteşti fără să simţi oprelişti, despre întâmplarea care rar aşa se întâmplă şi rar e dat să nu rămână doar dorinţă, când gândul scornit de judecăţi o face să-şi ia avânt spre a fi auzită.
Doar din amintiri povestind, mai uit, sau mai las uitate multe, multe din cele ce vor rămâne doar de noi ştiute. Azi le spun, şi le las aşa cum sunt, neîntâmplate încă, şi las acelora care vor să creadă ceva, dreptul de a crede acel ceva pe care sunt în stare să-l creadă. Adevăr de-l vor crede, vor trăi să-l vadă, poveste de vor crede că este, dreptate le dau şi lor, căci poveste va fi adevărul pe care, din ceea ce vor avea să vadă, din ceea ce vor avea să înţeleagă, o vor întregi şi o vor spune către toţi cei ce vor vrea să ştie adevărul poveştii. Şi vei fi tu mărturia lor, şi vei fi tu dovada adevărului. Dar adevărul acelei dimineţi, pe de-a-ntregul, cu detalii şi amănunte, ne va rămâne doar nouă cunoscut...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: