vineri, 15 noiembrie 2013

Tu, cea din fireasca-ţi aşteptare

Voi veni, este firesc să vin, fiindcă firească-ţi este aşteptarea, fiindu-ţi firească dorinţa. Voi veni în curând pentru a nu fi nevoie să vin mai târziu, voi veni curând pentru a nu fi nevoie să aştepţi într-atât încât să-ţi fiu dator cu reveniri, să-ţi fiu dator cu gândul neîmplinirii a ceea ce era de împlinit, nefăcutului care trebuia făcut, trăitului care trebuia trăit, adevărului care trebuia adeverit, bucuriei care trebuia să ne bucure. Voi veni firesc, tot aşa cum, firesc, tu mă aştepţi să vin, înspre firescul ce doar ţie ţi-l spui, voind să ţi-l am ştiut.
Îţi este hram tinereţea şi-ţi este motiv de înălţare, iar aşteptarea este o măsură a puterii motivului. Dincolo de toate acestea nimeni, în afara simţirilor tale, nu poate trece. Cuvinte nici tu nu ai să spui, pe înţelesul oamenilor, ceea ce simţi, nici dăruirea, ce alţii n-o vor şti-o, nu-i pe deplin cuprinzătoare, aşa cum ar fi de-ar fi gând şi faptă din gând pornită. Simţindu-ţi cuvenita împlinire, aşteptării-i dai puterea de a fi răbdătoare şi, pe atât cât ajunge de răbdătoare, tot atât de mult chemătoare ajunge.
Nu-ţi dau eu nume, fiindcă numele ţi-l ai, şi doar încă trăieşti anonimatul fiindcă n-au bătut ceasurile ora cea adevărată, ora la care ceasurile pun semne în calendare, cerându-le să-şi mai domolească, precum ele o fac, alergătura prin necuprisul timpului, ca să ni-l lase şi lăsându-ni-l, să putem descurca iţele încurcate de cine ştie ce întâmplare de cândva, una dintre acelea care nu s-a lăsat cuprinsă în amintirile noastre, pentru ca nu cumva, ştiind-o, s-o lăsăm pe altădată, să lăsăm faptele de acum altui timp în care, ea ştiind, noi nu, n-am putea ajunge, lăsându-le încurcate.
Nu te descriu, fiindcă îmi sunt cuvintele puţine pentru a spune despre tine ceea ce ştiu, dar încă n-am văzut. Aş greşi oricum, aş greşi dacă n-aş spune totul şi aş greşi dacă aş spune mai mult, şi aş strica minunăţia creată şi nu făcută, trăind şi nu vieţuind, şi, de cură-ţenia aşteptării împlinirii izbânditorului gând, înfrumuseţată. Te-aş pune în cuvinte, dar nepotrivite fiind, mi-ar spune oamenii că visez, că te-am făcut aievea gândurilor mele şi că nu eşti decât plăsmuirea minţii mele, negându-te, negând astfel adevărul care doar noi îl vom avea ştiut, fiind al nostru, faptă şi trăire, năzuinţă şi bucurie, avânt prin împreunare şi împreunare întru avânt, spre mai târziu, spre totdeauna. Negându-ne, i-ar cere timpului să nu se treacă spre împlinirea dorinţei tale, dar el, ascultător doar de destin, mai repede, s-ar trece şi mai înalt ar fi acel foc ce l-ar aprinde trăirile, şi prea repede, prea mare, şi prea luminoasă ne-ar fi izbăvirea.
N-am să vorbesc, înainte ca faptele să fie fapte, despre fapte, nici înainte ca trăirile să fie trăiri, nicidecum despre bucurie, înainte de a o trăi-o. N-am să vorbesc tocmai pentru a lăsa acele clipe, mai bogate decât orice închipuire le-a îmbogăţi, mai mare decât orice dorinţă, ce s-ar încumeta asta să plăsmuiască, ar putea-o face. Vom avea ce trăi şi după ce trăirea va fi începută, noi, numai noi, vom avea şi ce vorbi, şi despre ce vorbi. Lipsindu-ne, prin noi înşine, de teamă şi uitând de legile prin care oamenii leagă şi dezleagă suflete, de poruncile şi de poveştile mereu auzite, chiar şi dojana o vom lăsa pe seama glumei, nemaiştiind motive de dojană ori de căutare spre fapte altfel decât noi înşine, fiecare dintre noi, le-am face, fiind cu totul asemenea, fără putinţă de deosebire.
Voi veni firesc, aşteptarea ta fiind îndemn spre firesc şi spre normalul pe care-l căutăm de-atâtea vremuri şi de-atâta timp în care ne-am lăsat amăgiţi de picăturile de viaţă ce străluceau, dar străluceau ca şi picăturile de rouă când primele raze ale soarelui încep să le încălzească. Ne-am amăgit, dar destinul nostru nu ne-a lăsat să rămânem înşelaţi şi să pierim cu totul în capcanele pe care, propriile alegeri ori viclenele alegeri ale altora, ni le-au întins, ori le-au pus sub paşii drumului nostru. Ne-am amăgit, punând timpul pe jar, pentru a nu se trece în curgere lină, dar nu am putut să ne întârziem peste măsură viaţa, nici aşteptarea-ţi n-am putut să o facem să nu mai fie, nici puterea-mi de a da viaţă faptei nu mi s-a pierdut.
Mă aştepţi firesc, venind chemării tale, să fie împlinit destinul şi să-ţi ai parte de înaltul ce-l cauţi ştiindu-ţi-l hărăzit, să-mi fie vieţii liniştea deplină, împăcându-mă cu mine însumi şi cu toate sensurile ce nu mi-au fost pe plac, în care viaţa a mers. Mă aştepţi cu acelaşi firesc ce l-a avut venirea ta în această lume şi cu acelaşi rost aştepţi venirea-mi, fără a tăgădui aşteptarea, chiar dacă motivele aşteptării, chiar dacă dorinţa şi faptele dorinţelor, fără a sta în cumpănă, fără a clipi din ochi, le-ai tăgădui. Mă aştepţi fără să vorbeşti cu cineva despre timpul care aşa se scurge şi fără să vorbeşti despre venirea-mi, despre mine, despre ceea ce sunt sau cum sunt, despre fapte ori despre ştiuta urmare, care, fără să stea să aştepte pasul următor, se va face ştiută, ţie prin semne, mie prin simţire şi lumii prin formă.
Că voi veni, ştii, din propria-ţi aşteptare, că mă aştepţi ştiu, din propria-mi pornire. Ştiu că te voi găsi, fiind tu, cea din fireasca-ţi aşteptare, cea care nu lasă loc îndoielilor, cea care scrie deja cartea timpurilor ce vor urma. Aşa se va scrie cartea vieţii...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: