vineri, 31 mai 2013

Repere de adevăr

Loc pentru toate în viaţă se poate găsi, loc pentru orice se poate face, şi toate pot fi mutate, după cum e vrerea, sau conjunctura necesară, omului. Se găseşte loc pentru esenţe, dar pentru cine mai ştie care motiv se face loc şi absurdului. În toate nevoile vieţii le găsim, şi dacă ale vieţii nu sunt, le facem să fie şi le numim ca fiind, prin firescul sau nefirescul faptelor. Şi le punem când mai aproape, mai la suprafaţă, când mai departe, mai adânc, de ajungem să nu ne mai fie de folos ori chiar să ne fie piedică. Avem loc pentru toate, dar nici o clipă nu ne gândim că doar pentru două realităţi ale vieţii nu ni-i dată nici vrerea nici alegerea, loc, mereu acelaşi având începuturile şi sfârşiturile, cele ce singure definesc adevărul. Nici măcar timpului nu se supun, fiindcă tocmai ele sunt cele care dau timpului înţeles.
Ard în noi văpăi, ori ne ia cu fiori reci, gândurile... Depărtările, dacă ar fi să se poată, le-am scurta, când ne pare a fi bine, şi, când mărindu-le ne-ar fi bine, le-am face tot mai mari. Niciodată invers, niciodată altfel. Căutăm începuturi şi căutăm sfârşituri sfredelind munţii care nu ar fi munţi de nu le-am da, din minte, înălţimi, şi nu i-am face mai de nemişcat decât munţii. Căutăm sfârşit începuturilor dar niciodată început sfârşitului, uitând că nimic nu începe decât sfârşind ceva ce e asemenea a ceea ce vrem să înceapă. Cînd vine fără veste un alt început, n-avem puterea de a lăsa ceva ce ducându-l spre nesfârşit, omoară orice alt început. Vinovatul clipei, găsit totdeauna, este binele, ce prinde forme după vrere şi neputinţă.
Vrei azi să fie alfel ceva ce ieri a fost aşa cum a fost, şi nu i-ai dat înţelesul de azi? Nu, nu poţi, este ceea ce nu eu spun, ceea ce şi tu, chiar aşa neiertătoare, dintr-odată cu faptele care n-au fost doar ale tale, le pui în seama celor ce ţi-au fost şi le-ai fost părtaşă, şi cauţi vinovăţia lor, ca să-ţi faci bine, ca să nu simţi vinovăţia ce ştii că o ai. Pentru acest bine tai în două orizontul şi laşi, tot ce te prinde în hora adevărului, în seama oricui, în seama nimănui chiar, căci tot ce este dincolo de linia tăieturii devine doar altcineva, ori doar un neesenţial altceva, indiferent ce era ieri. Cu gândul, revanşard, cauţi să te rupi, tai, separând, totul la nici un sfert de vorbă înţeleasă, de tine departe, şi îţi spui că orice se poate... Eu nu sunt convins, eu nu am puterea să cred că cenuşa în capul altora aruncată, ori cenuşa în propriul cap pusă, este semnul puterii adevărate şi este semnul adevărului imaculat.
Ieri, mână în mână stătea începutul cu ceea ce era continuare. Ieri era ieri... ştiu vorba, dar azi de ce oare ţi se pare că mâine este prins în contururile sfărşitului, te întrebi? Greu îţi este să crezi, dar adevărul sfârşitului stă sprijinit pe un alt început, totdeauna îl găseşti sprijinit pe începutul al cărui sfîrşit îl ademeneşti, prin teama de ceea ce nu-i dă libertatea de a creşte spre nesfârşit. Nici un stejar nu creşte falnic de stă sub coroana altui stejar falnic, dar care are rădăcini adânci, pentru că nici lumina nu-i este de ajuns, nici rădăcinile nu şi le poate prinde aşa cum stejarului falnic îi stă bine. Şi de-ar fi să crească, doar tulpina l-ar defini, coroana i-ar fi una cu celălalt şi rădăcinile-i neîmpământănite. L-ar lua pe sus vântul furtunii, sau boala celuilalt l-ar omorî, chiar înainte să moară celălalt. Iar dacă nici vântul nici boala nu l-ar doborî, şi-ar sluţi măreţia coroanei, ca mai apoi să îl împingă într-o parte pe celălalt, ca diferenţa să nu fie văzută.
Nu de întrebări ai nevoie de cauţi răspunsuri spre a-ţi avea neînţelesul înţeles. Nimeni, în afară de gândul tău, nu-ţi va răspunde. Al tău fiind, chipul şi asemănarea ta o va lua şi înţelesul va fi mereu acelaşi cu ceea ce tu îţi laşi ca înţeles. Şi nici vorbele altuia de le asculţi, înţelesul tot nu se face pe deplin înţeles. Orice nevăzut greu de înţeles, caută dar să vezi ca să poţi să înţelegi. Eu ţi-am arătat ca să vezi de ce un început nu e început de ceva asemenea nu sfârşeşte. De vrei stejar falnic să crească, într-un cu totul alt loc pe cel nou pune-l. Nici un motiv nu poţi avea ca să te încrezi în devreme sfârşitul ce falnic e, chiar dacă îl vezi clătinat de câte-o răbufnire de vânt. Şi nu te poţi încrede nici în tăişul securii, căci tăindu-l nu poţi fi sigură că nu se va prăbuşi, rupându-l, peste cel pe care abia l-ai dăruit vieţii sale. Şi chiar dacă e stejar, nu-l pune cu pomii sau cu buruienile la un loc. Vor şti să se teamă de umbra lui şi nu se vor da înapoi, înainte de a-şi avea rădăcini, de a-l alunga ori a-i înţeleni dedesubtul, spre a nu i le lăsa să crească şi să se prindă bine, ca el mai apoi să crească.
Ia-ţi cuvintele înapoi... cum ţi s-ar părea de ţi-aş spune vreodată asta? Se poate muta un lucru, dar cum să muţi o faptă ştii? Crezi că poţi să îţi iei vorbele înapoi sau să le retragi? Arunci o săgeată... de-a lovit ce-ai vrut să lovească, ori de-a lovit altceva, tot înfiptă o găseşti. De tras poţi să o tragi, dar înţepătura rămâne ca semn, pe totdeauna, al săgeţii aruncate. N-ai decât să vindeci rana, dacă se poate vindeca, dar n-ai ce să mai faci, nu poţi să ascunde lovitura, pentru că înapoi, înainte de început n-ai cum să găseşti drum să te întorci, că urmele nu le poţi acoperi ca să nu fie acolo, aşa cum înainte nu erau. Ca săgeţile sunt vorbele, totdeauna ajung şi nici o clipă n-au spre a se-ntoarce. Nimic nu le opreşte a ajunge, nimic nu le opreşte a fi auzite. De le-ai pus otravă, otrăvesc, De le-ai pus leacuri, lecuiesc. Ai tras, arcul în mâna ta a fost, nimeni altcineva nu e răspunzător. N-ai cum să spui că altcineva e răspunzător... Că ar fi vinovat cel lovit, de lovitura ce ai dat-o... Te poţi crede, îţi poţi face credinţa pavăză, dar când săgeata ce va veni înspre tine dinspre altcineva, de alcineva trasă, îţi vei găsi la fel de uşor vinovăţia, aşa cum altă dată ai găsit un vinovat? Îţi vei putea întoarce ţie spatele, aşa cum ai întors, pe când erai arcaş, încercându-ţi puterea de a face din alţii ţinte?
Aminteşte-ţi drumul care intra în pădure... Când era arşită, când umbra era o binefacere, nicicând înapoi nu te uitai, căci acolo, în spate, îşi avea urme arşiţa de care abia aşteptai să scapi. Dar au fost şi drumuri în care fugăreai paşii, să ajungi ca soarele să îmblânzească frigul... Atunci când te-ai oprit şi priveai înapoi, când vedeai căldura pe care, în umbra pădurii n-o aveai, te-ai gândit cumva să îţi mergi drumul înapoi? Ţi-ai spus că întorcându-te nu doar că drumul îţi va fi mai lung, ci şi că poţi ajunge fără să găseşti ceea ce în clipa aceea te-ar fi îndemnat să te întorci, că soarele nu aşteaptă mersul tău, că norii ce şi ei îşi au mersul lor, nici nu stau pe loc, nici împotriva a ceea ce-i mână de la spate nu pot merge. Şi-ai mers mai departe, nici peste umăr privirea n-ai întors-o. Poate ţi-a fost în gând să spui că dacă te întorci, drumului un alt început vei da, dar altul fiind, n-ai avea cum să ştii de vei ajunge la fel cum, început fiind, îl mergi deja. Te uită dar în urmă, la ceea ce ieri a fost continuare... Şi dincolo de ieri, şi vezi începutul. Acolo-i izvorul pârâului care-şi lasă curgerea prin tine. Opreşte-l dacă poţi... Poţi? Pune-i stavilă, de crezi că stăvilindu-l îl vei convinge să se întoarcă... Pune-i stavilă şi aruncă-n el ceea ce crezi că-i face apa să se ruşineze de ea, gunoaie... Dar când gunoaiele vor ajunge în izvorul pe care tu l-ai lăsat să-şi curgă apele, te poţi bucura? Orice vei aşeza deasupră-i, de oprit nu-l vei putea opri, şi tot apa izvorului tău va fi, şi ceea ce-i pui deasupra cu ea va duce... Când însetată vei fi, îţi vei potoli setea, apa pârâului bând-o? Alt izvor de vei găsi, când apa lui de te va întreba dacă nu vei face şi cu ea la fel? Dar oare izvorul se va lăsa întru totul curgător ştiind că unui alt izvor nu i-ai lăsat curgere firească, nelăsând să-şi aibă firesc sfârşit?
Poţi mai departe să vezi, dacă vrei să vezi, să nu te opri la cele câteva spuse ale mele, dacă vrei mai multe înţelesuri, de prin viaţă, să ai. Eu ţi-am arătat eu cum şi ce văd. Caută şi tu înţelesuri, dar nu te opri la ceea ce pentru tine e acum bun, nu împărţi pe tu binele şi răul. Priveşte şi spre mâine, privind în jurul tău. Nu doar spre oameni, nu doar ei sunt trăitori. De-ţi vrei împlinire, la tot ce pe pe pământ trăieşte ia aminte, ia, la toate, aminte. Oamenii uită de oameni, mai greu vei găsi asta la cei care gândesc puţin, ori deloc, dar ştiu că asemeni lor sunt şi ceilalţi... Aşa vei putea şti mai multe, şi aşa vei putea la alţii mai multe să spui...

luni, 27 mai 2013

Tu, asemenea înseninării

Cine şi cum, şi chiar când, a aprins o scânteie care te-a adus în gândul, cel care nu poate să se justifice, care nu-şi poate nega trăirea care i-a fost sămânţă şi care mai apoi s-a încurajat să fie cuvânt care, scris şi rostit, pe tine te-a adus prezentului care se conturează? De atâta timp caut întrebărilor, de cum se naşte un gând, răspunsuri, dar acum m-au pus căutările în încurcătură, luându-mi dreptul de a pierde timpul... Şi nu au făcut-o ca să nu aflu răspunsul, ci ca să-mi arate că darnic nu mai este cu mine timpul, că trebuie făcute cele care mai sunt de făcut înainte de plecarea-mi din trecut, înainte de venirea-ţi, spre prezent, dinspre cuvânt spre viaţă, dinspre viaţă spre realul incontestabil al lumii ce se trăieşte sub însemnul lui azi.
Mă pot mie împotrivi, pot să neg ceea spun, pot să îmi opun argumente oricărei idei, dar am învăţat că nu ajung, chiar şi după ce timpul trece, decât acolo unde eram când am început să fiu eu împotriva mea, adică într-un nicăieri al viitorului. Aşa am învăţat că mă pot opune oricui, mă pot opune la tot ce fac să fie, gândind, aşa să fie, dar pornirii fără motive nu mă pot opune cu sorţi de izbândă. Fiind adevăr şi ca orice adevăr care este şi afirmaţie şi argument al afirmaţiei, simplă simţire care spre a se împlini, zdruncină munţii, dacă munţii i s-ar opune, nu are nici cum să-i reziste un biet gând, o biată gândire ce se vrea oglindită în spusele altora, în ideile altora, în judecăţile altora.
Din timpul pe care l-am pierdut dus întors mergând, din paşii care au bătătorit acelaşi loc, din cercurile care se tot dădeau în rotocoale aceluiaşi orizont, am învăţat... Mi-au spus unii că mi-e bună ideea, dar că piedicile mi le-am pus cândva, în trecut şi că voi ajunge doar după ce voi sta pe loc atât cât va fi nevoie să-mi găsesc piedicile şi să le iau din drumul meu, dar n-am ajuns niciodată... O altă pornire a luat locul ideii, o pornire despre care aceiaşi erau cei care îmi spuneau că nu-i decât dorinţă şi că nu va fi niciodată decât dorinţă, dar m-am lăsat pe mâna ei, fără să-i dau poveţe, fără să sar garduri, nici măcar să nu stau să mă întreb de ce drumul mergea şi el înspre mine, scurtându-se, şi am ajuns... Acum, după ce faptele-s fapte, am ajuns să înţeleg că doar mie îmi este dat să cunosc adevărul, fără să-i caut motive pentru care este adevăr şi celor ce ştiau toate adevărurile despre mine, din primul cuvânt, să le las dreptul de a spune ce au de spus şi să nu-i întreb nici măcar de vreodată au crezut că ideile sunt idei şi pornirile sunt porniri, căutările sunt căutări şi întâmplările sunt întâmplări, că verdele-i verde dacă doar cu verde se adună şi nu se face gri dacă nu se pune, peste alb, negru, orice altă culoare s-ar pune. Şi-am învăţat să nu mă ţin scai de învăţătura care te învaţă să priveşti înainte, fără a dărui puterea de a vedea ceva în viitorul care nu se poate regăsi în trecut, ci doar în viitor.
Ştiu că vii, ştiu că îţi cauţi calea spre drumul de care nu-ţi este nici frică, nici îndoieli nu ai. Seninătatea înaltului ţi s-a întipărit pe chipul care înseninează priviri şi lasă depărtările să fie văzute ca şi cum, pierzându-şi rostul de a arăta că nu totul e la îndemâna celor ce stau cu braţele încrucişate, aşteptând să fie la picioare puse darurile ce se dau tuturor, dar le au cei care fricii de a merge drum lung să le ia, nu i se închină. Venirea-ţi şi seninul somnului tău m-a făcut să fiu convins că rostul Pământului este de a lăsa bucuria să fie bucurie când se întregeşte prin trăirea împreună, altfel decât în Ceruri, căci de-ar fi fost la fel nici n-ar fi avut motiv oamenii să fie aşa cum sunt oamenii, trebuind altfel, asemenea a ceea ce erau ca şi cuvânt, peste tot, întru tot şi mereu luminaţi de Adevărul infinităţii. Doar un Pământ a fost ales să fie leagăn al continuului fără moarte, al adunării ce împreună doi spre a fi ca unul şi a da trăirilor puterea de împleti fir cu fir, mereu şi mereu, pe drumul eternităţii a ceea ce se poate preface în viaţă fără moarte, de viaţă mereu dătătoare.
Tocmai adevărul cuvântului de tine rostit m-a convins că nici un alt adevăr, dosit sau la vedere, spus sau nespus, nu există, că, oricum ar fi să se arate doar unul este şi că nu poate fi decât adevăr, fiind nemişcat în faţa a orice ar încerca să-l cutremure ca să-l convingă să se întoarcă din drumul care l-a adus ca scânteie gândului fulgerător şi s-a pus să rodească, să îşi vadă rodul mărturisit şi mărturia să-l preschimbe în faptele pe care tu, cea asemenea înseninării, le aduci cu tine, într-un firesc al nemuririi, căruia îi sunt dator, căreia îi eşti imbold şi te îndeamnă înspre drumul care te va înnobila, văzându-te dătătoare de viaţă şi sensuri vieţii. M-a convins să să las dorul să cheme şi să-i las puterea de a-mi duce paşii spre ceea ce-l face să fie dor, şi să-mi las convingerea că mă pot împotrivi celui ce tocmai mă descopăr că eu sunt, în cel care continui să fiu eu. Şi sunt acum, la fel, sau chiar mai mult, convins că legile, care nu ne spun ce suntem, ne arată, de fapt, că suntem egali. Iar când încă mai vreau să neg adevărul, mă întreb de ce adevărul nu mă neagă el pe mine?

duminică, 26 mai 2013

De departe înspre prezent

Ştiu deja, acum, de cât de departe vii. Ţi-am văzut razele care îşi caută drum peste trecătorile munţilor şi pune poduri peste apele ce vor rămâne în urma ta, venind. Am văzut paşii pe unde vor călca şi, chiar dacă mi-erau gata întrebările să se rostească, am privit tăcut, îndemnat şi de razele soarelui care, sprijinindu-se de cumpăna dintre Cer şi Pământ, cu florile vorbeau, punând la cale să adune toate, dintr-un capăt în altul al lumii, spre a face venirea-ţi uşoară.
În miez de vară, legilor lumii tale, prin înţelesurile lumii altele decât cele ale lumii mele, le vei regăsi rădăcinile, şi ştiindu-le, găsindu-le aceleaşi, aceleaşi vei şti că sunt, doar spuse altfel, şi cele în care m-am arătat eu lumii, de la începuturi, şi mă voi arăta, până la sfârşiturile de acum şi de totdeauna. Precum este legea Cerurilor şi precum este legea din Ceruri nouă dată, este legea mea. Iar dacă scrisul vorbei mele este asemenea curgerii apelor, curgerea vorbelor tale este asemenea, pentru a se întâlni mai degrabă cu a mea, fiind aşa pentru ca, întocmai şi acum, să fie toate întâmplate, dinspre soare-răsare spre soare-apune venind tu, trecând ca orice trecere înspre împlinire, dinspre-soare apune spre soare-răsare aşteptându-te eu, ca orice aşteptare a înălţării prin nemurirea care, fără tine, ar fi dorinţă în zadar.
În şoaptele ce s-au alăturat rugăciunii dimineţilor tale, şi prin gândurile ce s-au alăturat cuvintelor învăţate prin firescul vieţii, care în fiecare seară ţi le laşi spre Ceruri a se înălţa, întrebările despre tine, despre rostul şi menirea ta, aici, acum, te-ai lăsat a fi, dincolo de orice poate separa, a fi alături de ceea ce eşti, Acolo unde gândul omului fuge, deseori, cu pornirea de a schimba, cu dorinţa de a i se face pe plac, chiar cu ambiţia de a şti că i se recunosc adevărurile sale împotriva oricăror alte adevăruri, de a i se da pentru că vrea, nicidecum că îi este de nevoie spre a fi ceea ce şi-a promis, cu legământ că va fi. Aşa ţi s-a răspuns că nici schimbătoare nici călcătoare de legi nu vei fi, ci doar împlinitoare şi regăsire a unităţii pe care au vândut-o cei de dinaintea noastră, cu preţul nimicului mândriei şi trufie ce ne-a dezbinat, cele care ne-au dezbinat pe fiecare dintre noi chiar şi de noi, învăţându-ne să avem doar o singură lege, numită, după pricepere şi întâietate ca singură deschizătoare de porţi, împlinitoare şi pe veci trăitoare.
Te văd păşind, mângâind, şi nu strivind, florile pe care calci, lăsând astfel văzut semnul rodniciei tale care, aşteptând să fie rod, viaţă şi rod lasă fiecărui suflet mărunt, care, nefiind de nimic înşelat, sub pasul tău se aşează spre a se şti binecuvântat în trăirea-i de cât îi este dată să fie, spre a fi rostul ce-i este dat să-l aibă şi a-şi împlini menirea pentru care dăruit a fost acestui Pământ. Şi drum de departe, păşind, arătându-te asemenea florilor ce frumuseţe dau ochilor oamenilor şi privirilor Cerurilor, faci, ca toate câmpurile, din calea drumului tău, să redevină rodnice şi curate, să fie câmpuri ale vieţii, reînviindu-le din moartea care le-au dat-o alţii, cei care nu stau nici măcar să se întrebe dacă pot da ceea ce nu-i al lor, ceva ce este al tuturor, pustiului în care toate sunt sortite pieirii, dintotdeauna.
Şi cerul, şi câmpurile sunt purpurii, îmbrăcându-te şi pe tine în roşul lor purpuriu, acea culoare de dintotdeauna, oriunde, şi oricând ştiută a fi a celor care trăiesc pentru a dărui eternitate şi nemurire, a da viaţă şi a readuce la viaţă, aşa cum, doar din Înaltul Cerurilor, nevăzute puteri coborâte printre oameni, ar putea-o face. Dorinţei lor te-ai ales să vii şi de departe vii, tocmai spre a face ştiut, celor ce nu mai vor să creadă, celor ce nu mai vor să ştie, celor ce-şi spun că e pierdere de vreme să nu fie altfel decât mândri că ei sunt totul şi totul este cum vor ei, că singurătatea este pentru totdeauna doar pentru cei ce singurătăţii îi fac temenele, dându-i viaţă tocmai din viaţa lor, dându-i, asemenea celor ce dau ceea ce nu-i al lor, dar şi neştiind cui dau. Peste graniţa legilor treci, şi spre a da dreptul legilor oamenilor să se regăsească în cea dintâi şi singura Lege ce nu caută să se potrivească unor oameni ci este potrivită pentru toţi oamenii. Cerurile ştiindu-te, te-au ales să fii însemn al Lor şi model pentru cei care vor să aibă, totuşi, curajul de a-şi trăi omenia.
De departe, dinspre soare-răsare, vii, ca şi zorii zilei, zori de viaţă fiindu-mi. De departe, precum lumina ce trezeşte viaţa din somnul nopţii, vii, spre a-mi reda puterea de a fi trăitor al vieţii pe care, începând-o, am dreptul Aici, şi am obligaţia Acolo, de a o face Acum, ceea ce mi-a fost dată să fie, precum Acolo am ales şi Aici am dus-o să fie. Semn, consemn, întregitoare de destin şi definitorie de drum, pe drumul fără întoarcere vii, înspre prezentul în care între-bările se vor îngrămădi spre a-şi căuta răspunsuri, admonestând pe cele care au ales răspunsurile pe placul celor ce s-au întrebat doar ca să mai ridice o piatră şi să poată să-şi aibe apărare la judecata de care, deşi le este ştiut că va veni, caută să fugă, ştiind în cine au vrut să lovească. De departe vii, înspre prezentul în care te arăţi a fi...

luni, 20 mai 2013

Trezindu-te, printre cuvinte...

Din praful amănuntelor mă adun pe mine, oricând trebuie să ştiu mai multe. Am învăţat, din toate câte mi s-au întâmplat, din toate câte ştiu că s-au întâmplat, că nici un adevăr, celui care pot fi într-o anumită clipă, nu se arată dacă nu sunt, cu toate, întru totul, eu, fără farduri, fără mască, fără ceea ce las pierdut, fără ceea ce se pierde prin fapte, fără ceea ce se ia, fără ceea ce se poate fura. Din resturile adevărurilor, din spusele fără motiv, din pulberea drumurilor pe care paşii bătuţi pe loc au ridicat-o, câteodată din urma noroiului care, uscat de mult s-a împrăştiat, a lăsat pete şi urme, redescopăr, când, uneori, întâia oară spun despre ceea ce a stat sub poleieli şi neacceptate convingeri, trecutul. Iar din nuanţele lui, viitorul, de cele mai multe ori altfel, de cele mai multe ori cu totul diferit, se arată precum razele soarelui printre norii plini de cenuşa gândurilor care pot preschimba albul fulgilor de zăpadă în smoală arzândă şi greu mirositoare.
Tocmai aşa, pe când stateam în cumpănă, neştiind de ce se adună, unul lângă altul, cuvintele care îmi povesteau cu totul altceva decât puteam să desluşesc, în lumina unui apus care ardea privirile, ca fiindu-mi orizont al timpului care purta pe azi spre mâine şi nici atunci nu-l deosebea de mâinele mâinelui, mi-a fost dat să te văd conturându-te şi luând formă din rotunjimea literelor şi arătându-te ca fiind reală aşa cum cuvintele se prindeau în horă sau, de erau făcute să se joace, spre a lăsa drumurilor dreptul de a se contura, se jucau şi trăgeau gândurile din margini înspre aproape, alungându-le pe cele care ţineau morţiş să nu ajungă undeva de unde nu le-ar mai fi luat nimeni în seamă. Şi-ai apărut întâia oară dormind... adormisei în aşteptarea cuvintelor care ştiau că ai venit ca în cale-mi să vii... Dormeai...liniştea somnului tău mi-a redat şi mie liniştea...
Mi-aduceam aminte începuturi, mi-aduceam aminte fapte, îmi erau tot mai clare vorbele ce se puneau să rostească viitorul cu o siguranţă de care nu mă ştiusem niciodată în stare să o am, pe care niciodată nu mă crezusem în stare a o avea. Se scriau vorbele singure şi singure-şi găseau rostul de a se lăsa timpurilor viitoare, acele timpuri care, pentru cei ce le vor fi cititori, vor fi timpuri în care vorbele vor fi urme ale faptelor şi în care te vor găsi ca pe cineva care, regăsită prin scrisul unor cuvinte care treceau în ochii multora drept năzuinţă ori nălucire, ori chiar o plăsmuire pentru a îmbogăţi o poveste scrisă în grabă. Scriindu-mi vorbele, te-am văzut trezindu-te, printre cuvinte care-şi aduceau viitorul într-un prezent pe care chiar şi eu îl aveam, cu aproape totul, neînţeles, aşa luându-mi speranţa că altcineva l-ar fi înţeles.
Exişti, şi chiar dacă, acelora care văd existenţa ca prezenţă, ar trebui să te descriu, însă nu o fac. Nu mă tem, nici de vorbe, nici de judecăţi, nici de semnele discrete ce tâmplei mele se alătură, trimise cum îmi întorc spatele, şi nu găsesc temei pentru a o face. Aşa cum doar eu ştiu ceea ce sunt, de unde vin şi încotro îmi este drumul, tot aşa ştiu, din clipa în care printre cuvinte te-am simţit păşind, că nu-mi mai pot găsi cuvintele care să nege existenţa ta, neavând eu puterea de a te întoarce din drum, neavând eu puterea de a sta cu ochii ţintiţi spre cei ce te neagă, gândind că mi-ar fi mai bine a renunţa la tine, la a vorbi despre tine, doar pentru a le da satisfacţia că m-am lăsat convins de ei. Nu am cum să fiu convins, fiindu-mi convingere semnul ce-l regăsesc în fiecare cuvânt pe care-l scriu, ca bucurie împlinitoare prin fapte, desăvârşite prin trăiri care, doar ştiindu-şi existenţa, pot să se lase ştiute chiar înainte ca timpul să şi le aibă ca măsură a trecerii înspre mereu cele ce au fost, urmând să mai fie.
Trezindu-te, printre cuvinte s-au regăsit speranţele vieţii şi, printre cuvinte, alături de ceea ce eu spun, tu, celor ce pot asculta citind, despre ceea ce eu uit să-mi amintesc, le spui, redându-le puterea de a se privi pe ei în viitor, înainte de a se gândi la ceea care le-a fost trecutul. Împreună, noi, nici nu mai are rost să caut cine dă viaţă cuvintelor, unindu-ne prin unirea ce va fi dată ca să nu se mai vadă semne şi nici să se judece cele ce n-ar fi niciodată de judecat, punem în contul vieţii amănuntele de care oamenii rar vor să mai ştie şi tot mai rar le cred bogăţie pe care n-o pot pierde, ci doar s-o arunce pot, aruncându-se pe ei în golul căruia nu vor să-i lase liniştea ce l-ar acoperi pentru totdeauna.
Regăsindu-mi amănuntele care mă definesc, ştiu ceea ce sunt ştiind ceea ce eşti, ştiu ceea ce voi fi, ştiind ceea ce vei fi. Nimic nu este schimbat, nimic din ceea ce s-a făcut prin vorbe şi învăţături altfel decât ne-a fost dat, de la începturi, începuturi care ne sunt amintire nepieritoare, nu se va lăsa pierdut de noi. Tu exişti, ştiu acum că venirea ta, în acea clipă când întregului regăsit nu-i găseam motiv de prezenţă aici, aici unde se bat cap în cap cele ce sunt tot mai rele cu cele dorite a fi tot mai bune, n-a fost deloc un simplu gând care să pună mască laşităţii ce nu ne-o recunoaştem. În curând, realitate vei fi!

duminică, 19 mai 2013

Înspre viitor prin trecut

La timpul viitor, cu tine, despre tine, încă nu pot vorbi. Nu te gândi şi tu, aşa cum cei mai mulţi gândesc, că motivul e că nu ar exista un viitor... Putem vorbi despre viitor, dar şi despre asta vorbind, prezentul şi chiar trecutul unor fapte se face ştiut, se face ca şi întâmplat, astfel că totul există, dincolo de existenţa pe care ne-o ştim din amintirile vieţii, care nu se lasă puse în nici un fel în tiparul vorbelor. Chiar şi vorbele tale au înţelesul unui prezent continuu iar eternitatea ia locul acestui scurt trecut în care n-am făcut nimic iar aşteptarea pare coşmarul unui vis căruia trăirile noastre îi vrea sfârşitul, pentru ca viaţa să-şi regăsească adevărul zilelor şi adevărul nopţilor, definitorii peceţi pe timpul de-acum şi pe cel de totdeauna, cel ce a fost şi cel ce va fi.
Oricum şi oriîncotro ne-am arunca privirile, tot nedumeriţi neam întoarce înspre noi, găsindu-ne precum ne ştiam, în amănunte care mai de care ciudate prin detalii, ascunse fiind, până când noi nu dăm existenţă faptelor, chiar în noi. Şi le-am regăsi, la un loc sau risipite în pasul gestului, ori în gestul pasului, fără putinţa de tăgadă, fără dorinţa de împotrivire. Şi mereu aceleaşi, ale prezentului, dar fără să se simtă rupte de trecut, chiar dacă se dovedesc definitorii pentru viitorul care nu se lasă acum cuprins nici căutările minţii, nici de scornirile gândului, mereu pus pe socotelile potrivirilor şi nepotrivirilor.
Rătăcitoţi de noi înşine, aşa cum suntem acum, însinguraţi de-a binelea şi, prin faţă, la fel ca prin spate, vorbiţi ca fiind de neînţeles, nu ne simţim având în obiceiuri. Şi tocmai ele, obiceiurile faptelor ne dau măsura a ceea ce suntem. În ele ne regăsim când ne doare trecerea zilei de ieri, prin ele suntem noi, la ceasul când, devreme, razele soarelui dă munţilor curajul de a încerca să le arate oamenilor care nici de ei, nici de înălţimea lor nu au uitat, că tot mai greu este să tragă aer în piept, seara, fără teama nopţilor pline de coşmaruri în care adevărul se simte ca o cădere în gol, fără prag şi fără izbitura de final. Căutând să ne regăsim, chiar şi aşa de rar, ni-i dat să înţelegem că avem toate motivele, vechi, dincolo de lume, să ne căutăm.
Extreme emblematice sunt gândurile când stau legate, pe de o parte de vorba lumii, pe de altă parte de ceea ce simţi, ceea ce simţi şi contrazici, contrazicându-ţi simţiri de care, dacă te-ai lua după tine, nimic n-ar fi să te sperie, dar aşa te laşi căzută în temeri şi întrebări la care tu răspunsuri nu găseşti. Aşa ajungi să crezi că bune-s cele spuse de unii, de alţii. Dar, din acest aşa, ajungi uneori să pui oprelişte dorinţelor şi piedică părerilor despre tine şi despre faptele care prin tine ajung să se ţină scai una de alta, nevoind să se rupă de lanţul ce doar trage de ele, dându-le impresia că nu-s decât rătăciri ale tale.
După cum bat vânturile, mai mult ca sigur, te întrebi de ce simţi că ploile toamnei vor veni să îngheţe ultimele speranţe şi din această simţire alte şi alte gânduri laşi să te apese. Sigur, mai mult ca sigur spun, din acelaşi neînţeles trecut deja întâmplat al faptelor care vin din viitor! Viitorului, când va fi prezent, de-i vom căuta trecutul, de-l vom găsi tot în viitor, oare cum ne va fi să numim trecutul? Oare vei putea să te înţelegi, judecând ca acum, că vei face ceea ce vei face, aşa cum deja ai fi făcut?
Adineauri parcă s-a întâmplat să dăm unul de celălat, într-o vreme în care tăcerea se făcea cuvânt, avându-şi nevoia de a se defini ca motiv şi a se motiva ca existenţă, sub tăvălugul unor schimbări care-şi căutau trecutul, întrebându-ne despre viitorul ce ni-l făgăduiam şi nu ne iertau când mereu ne întorceam, căutând să regă-sim clipe cărora credeam că ne-am putea îndatora, că dându-le suflet spre a reînvia, pe cei ce-am fost vor putea repune în drepturi în cei ce vom fi... Adineauri acum, cândva, târziu vedeam totul pe atunci...
Ne mai este greu să înţelegem acum ceea ce va fi? Ne mai este greu acum să ne acceptăm ca departe, doar ca amintire din ceea ce a fost? Ne vom mai putea mira că n-am avut ceva care să fie nou, când, redobândindu-ne dreptul de a visa, faptele realului in-contestabil vor fi asemenea realităţii viselor pe care, rar, dar convingător ni s-au arătat şi ni s-au preumblat prin gândurile pe care le fugăream, sperând că se vor speria, numindu-le ca fiind merse prea departe şi năluciri de clipă a dorinţei ivită din trăiri omeneşti?
Am încă timp să mă întreb, ai încă timp să nu crezi, despre tre-cutul care se va face repede viitor şi despre viitorul care ne este cunoscut aşa cum, acum, sunt prea bine ştiute faptele trecutului. Încă, doar încă este măsura timpului care nu dă aşteptării prea mari speranţe, care nu dă şanse uitării şi care taie orice avânt alegerilor pe care mintea le-ar mai putea face, pe care mintea, de nu le-ar avea, le-ar născoci, aşa cum, cândva, ne-o ţineam de ajutor, spre a nu călca strâmb, după cum ştiam că strâmb numea lumea orice nu era asemenea pasului ei, acel pas căruia-i dădeam putere de a ne fi legământ. Clipe, încă, doar, mai sunt...

vineri, 17 mai 2013

Focul de ieri, scrumul de azi

Caută înspre departe spre altcineva, chiar spre oricine, dar mai bine spre cel ce nu ai avut niciodată de ce să îl cunoşti, dacă vrei să îţi aduci aminte de mersul pe care ţi-l tot făgăduieşti, de drumul pe care-l tot cauţi, de luminile orizontului nemărginit şi de întunericul a ceea ce rămâne în urmă, trecut prin focul vieţii trăite prin propriile simţiri, zi de zi.
Rămasă în urmă e vremea căutărilor pe care le-am înţeles, şi înţelese au fost până când ai început să le baţi cap în cap cu vreascuri de trăiri şi sensuri de dorinţe, cu învăţări şi învăţături fugare, cu obiceiuri şi obişnuinţe scoase din cufărul cu vorbe date spre ţinere de minte, toate fiind acelea care, din când în când, când nu erai amorţită de amintirile nedesluşite ale trecutului, le voiai înţeles şi lăsate la o parte până ce puteai să simţi că viaţa nu se trăieşte nici pe apucate, nici pe furate, nici pe sărite, că viaţa e un azi care nu se regăseşte într-un mâine confundat cu ieri. Rămasă în urmă e vremea în care vorbelor le căutai fapte spre a nu fi vorbe aruncate în vânt şi spre a se avea, prin fapte şi prin tine, ca motiv al împlinirii întru menire şi destin.
Iar dacă vrei să vorbim deschis, încearcă să te adui, la un loc, cea care erai, cea care ai fost, cea care eşti... Adună-ţi şi ideile, şi gândurile, şi vorbele, şi faptele... Eu nu vin să judec, nu vin să aduc argumente, eu sunt doar martor... Nu martorul judecăţii, nu-i cinstit, faţă de mine în primul rând, să-ţi arăt eu un drum, să spun eu ce văd că e rău şi ce văd că e bine. Numai tu, tu, parte din întregul care toţi suntem, căci în toţi o parte din întreg este, mai mult ori mai puţin, după cum punem sau nu punem frâu sufletului, poate să-şi găsească acel adevăr, parte din adevărul întregului, şi nu un adevăr care n-are nimic de-a face cu „totdeauna” şi nici cu „pentru mai toţi”. Adunându-le pe toate, haide, vezi tu, care sunt cele adevărate, nu lăsa pe niciuna deoparte. Martor sunt tocmai pentru a-ţi spune că toate sunt ale tale, că, deşi s-au bătut cap în cap, după cum simţeai că bate vântul, le-ai fost, întru totul, apărătoare şi, de nu ţi-au mai părut bune, doritoare de uitare.
S-au întâmplat multe, spunem toţi când nu mai avem în ce, unde, şi cum să ne mai ascundem şi apărăm de noi înşine. Şi tot pentru asta, oricui găsim o vinovăţie care, dacă nu e destul de mare, măcar ştim că o putem lua drept punct de sprijin al paşilor noştri. Şi pentru noi păstrăm toate atu-urile, ba chiar aşii pe mânecă, pentru a ne încorona ca regi, ori împăraţi, după cum ni se pare a fi mai bine, ai adevărului, dreptăţii, bunătăţii, iubirii... Nici nu mai contează că aşii au aceeaşi culoare şi sunt de câteva ori mai mulţi decât necesari şi fireşti, nici că vede oricine aerul de trişori ai propriei realităţi... Doar aerul de nevinovăţie contează, doar culoarea dimprejuru-ne e importantă, ca să se dea, de departe, drept aură. Chiar dacă e fum, chiar dacă mai are şi miros, chiar dacă doar scânteile dau lumină...
Trecutului ne-am avut, şi eu, şi tu, ca datornici, fiindu-ne nouă datori cu toate cele ce ne-au fost fapte şi urmări. Azi, ceea ce suntem, suntem ca un tot a toate, cu sau fără alte datorii, în sensul adevărurilor de demult, ori ale celor pe care, acum trăind, le avem de partea noastră ori împotrivă-ne. Şi-n lumina lor am văzut, şi doar de asta pot eu să vorbesc fără să iau la bani mărunţi esenţialităţile trăirilor, cum te-ai pus să faci, din reguli, când ciocan, când nicovală, când săbii cu tăiş lucitor, dornic de a se arăta de folosinţă spre a forţa mersul paşilor mei pe drumuri înstrăinării de principii şi valori care şi-au arătat, în anii trăiţi, măcar omeneşte mai mulţi decât ai tăi, roadele ce azi, ştii bine, sunt deja rude bune cu eternitatea...
Iartă dacă încă nu te-ai hotărât pe care drum vrei să mergi. Iartă, iartă cu adevărat, nu lua uitarea ca pe o iertare pe care, din mărinimie, tu spui că o dai celor care nu ţi-au fost decât neiertători. Pe tine iartă-te, asta ţi-o spun eu, dacă vrei să vezi cine, într-adevăr, ţi-a greşit, greşind faţă de viaţă, ca să ştii dacă iertarea pe care nu ştii să o dai, e de fapt iertarea pe care o cauţi, însă de primit nu o primeşti, fiind sigură că nu ai de ce să fii iertată, fiind prea sigură de calea cea bună pe care eşti tu, calea pe care alţii chiar nu se gândesc să meargă. Iartă, încearcă să vrei, doar aşa vei şti dacă poţi mai mult şi cât de mult poţi.
Nu îţi mai aminteşti multe, de mine şi despre mine tot mai puţine, spun cei cărora le vorbeşti. Dar ţi-au spus, oare, cei cărora le dai credit chiar viaţa ta, că se vede uşor, nici nu-ţi închipui cât de uşor, că te joci de-a uitarea ca să-ţi ascunzi trecutul care, şi cât era una cu viaţa ta, doar cuvinte auzite îţi lăsa să ai, când doar cuvintele altora le puteai rosti, aceeaşi fiind cei ce te sărăceau de propria-ţi putere de a fi, tu, însăţi tu?
Au rămas cele încă nespuse, nespuse. Eu am timp să le spun, şi le voi spune... Doar tu să mai ai timp, că să poţi să faci să-ncapă în bagajul tău şi alte păreri, ca să ştii nu doar cum crezi că eşti văzută ci cum ai fost şi cum eşti, de alţii văzută. Cei ce nu îţi spun nimic, crezi tu că-ţi sunt adevăraţi prieteni?

Semn de îngheţ şi dezgheţ

Mai târziu, e adevărat, mai târziu decât ar fi fost să fie, mai târziu decât acel timp promis a fi dăruit regăsirii firescului care se mai şi joacă, uneori, de-a v-aţi ascunselea cu datul dat alegerilor pe care nu le mai putem schimba, cu o clipă mai târziu decât se pregătea gândul să plece în alte preumblări, dar încă se mai întreba de ce ar fi bine să plece, te-ai regăsit în cuvintele care îmi regăseau mereu prezenta existenţă, undeva la margine de lume, pe treptele scării pe care urcă cine vrea şi coboară cine nu poate să se simtă bine acolo, sus. Tu ai readus ceea ce rămăsese, din uitatul şi trecutul ieri, în amintirile făgăduinţelor, eu acum doar îţi spun ceva ce, dacă stai o clipă locului, amintindu-ţi legea firii, nu îţi mai ai îndoieli: ceea ce ţi-ai spus rămâne ca şi spus, nu doar ceea ce un om aude, fiindcă ceea ce aude, în Ceruri e deja auzit, alăturat cu tot ceea ce s-a mai auzit... Iar tu atât de a-proape de Ceruri eşti...
Am uitat şi eu, prins între cuţitele ghilotinante ale vieţii de zi cu zi, multe... Am uitat mai ales că timpului nu-i avem măsura potrivită, ea e aşa cum cineva s-a găsit să i-o facă, după mersul stelelor dar mai ales după trăirea oamenilor din timpuri mai vechi decât ale lui, după cum era cald, sau era rece, după cum ploaia era în vremea ploii, zăpada în timpul zăpezii şi arşiţa în timpul arşiţei, după rânduieli ce s-au păstrat, şi omului nu-i dădea mâna să le schimbe, din începuturi şi naşteri ale vieţii. Ori acum, obişnuit eu fiind cu rânduiala, orânduirile şi curăţenia vechilor oameni, căutând mereu, printre pulberea de stele, adevărurile fugărite de gândul oamenilor, am uitat că trece timpul oamenilor şi nu se mai potrivesc, în nici un fel, nici ceasurile, nici calendarele. Amintindu-mi tu că pentru tine exist, mi-a venit să te întreb cât arată ceasul tău, dar am tăcut... Îmi era clar că unul dintre ele, acela care-ţi măsoară timpul trecerii mele, a stat. Ceea ce nouă ne este mai greu să înţelegem este că ceasurile nu se opresc aşa, că le vine lor ideea să se oprească... Se opresc, ba chiar îngheaţă, ca să se facă loc arderii rămăşiţelor altor alegeri. Tu ai ales ceva ce acum, încet parcă, cenuşii îşi lasă ultimile scânteieri.
Rămăseseră multe în urma vremurilor, parcă şi noi de lăsasem duşi, pe valul ademenitor, de creasta căruia se tot agaţă corăbii aproape putrezite de nisipul în care s-au îngropat când n-au mai putut să plutească, îngreunate de gândurile celor care le opreau să se piardă în zările de dorul cărora, de multe ori, se şi înecau. Corăbii vechi se văd, dar se văd şi bărci încropite din resturi, cu vopseluri scumpe făcute să fure ochii, pe din afară date, şi cu nume zugrăvite în litere ce-şi ţin conturul în mare strălucire ca să nu fie la vedere golul dinspre înăuntru. Şi toate se cred, aşa cum le-au lăudat cei ce le cârmuiesc, arcă salvatoare, care ca nici o alta nu-i, căci nici o alta nu e, în afară de ea, salvatoare din toate câte pot lovi pământul vieţii oamenilor. Tot atunci, când rosteai tu cuvintele, mă întrebam, şi parcă te-aş fi întrebat, despre cântecul acela, ce părea pentru mulţi de sirenă, pentru tine marş de triumf... Mă întrebam, ştiind că uşor faci diferenţa între albul înegrit de alţii şi negrul ce vrea să fie alb, cum de n-ai văzut că o lebădă, una care doar lucea în razele soarelui şi părea albă, ţi-l cânta...
Indiferent câte spuse mi-a fost dat să aud, câte am ascultat şi câte a trebuit să ascult, de spusele tale, chiar şi acum, în timp trecut celui în care le-am auzit, ascult, la spusele tale mă întorc şi iau aminte. Vorbindu-mi despre tine, în felul în care tu ai fost, firesc, tu, iar eu, tot la fel de firesc, am fost eu, mă simţeam a fi eu în locul tău, mă simţeam întocmai trăitor pe unele, sau în felul în care eu le puteam trăi. Mă gândeam şi mă tot gândesc la toate câte au fost să le facem, şi parcă le simt greutatea. Şi mă mai gândesc la toate câte acum le facem, fiindu-le timpul să le facem...
Aproape că uitasem să-ţi spun că mai toate cele ce rămân nefăcute nu se lasă uşor convinse să nu-şi ţină promisiunea, noi oamenii uităm de noi, uitând de cuvântul nostru, uitând de dorinţa noastră, ba, de multe ori, o punem pe seama timpului trecut, pe nefăcutele fapte ale trecutului, sărăcind de adevăr un prezent care, spre a ne trezi din amorţeala nevredniciei noastre, ori beţia iluziei că ne-a fost adus cerul la picioarele noastre, ne aşteaptă la colţul primei rătăciri, în mijlocul primei răscruci, ajuns, pe drumul cel drept, înaintea noastră, spre a ne face să mai privim şi în oglindă, nu doar să ne promitem că o vom face... Şi tocmai el, de noi, cei care-l trimitem pe căi străine, nu fuge, ci ni se dă şi redă, spre a nu ne şti cu totul şi cu totul săraci, iertându-ne de vinovăţia grea a trufiei. Greu însă e ca noi să ne iertăm, greu e ca noi să ne înţelegem pe noi, când nimic nu ne e sprijin, când lunecăm pe panta alegerilor drumurilor... Abia în fundătura lor ajungând, ne ştim adevărata măsură... Acolo, doar lumina prezentului fugărit de apucăturile noastre, ne mai poate arăta cum să ieşim la drumul cel mare... Aproape că uitaserăm amândoi, fiecare după cum ne-a fost viaţa şi după cum ne-a fost să o trăim, că existăm în prezent... Şi totuşi te-ai regăsit în cuvintele ce-mi regăseau mereu prezenta existenţă... Faptele ne aşteaptă!

joi, 16 mai 2013

Bătăi de ceas înzidit

Iarăşi, acum, dintr-o pornire venită din umbra trecutului pe care l-ai crezut ars de la primul pas pe care l-ai făcut alături de drumul căruia i te-ai dăruit dintr-o pornire şi l-ai părăsit mânată de năluciri aduse, cu patimă, la schimb cu tine, cea care abia acum începe să se arate a nu fi decât amintirea a ceea ce ai fost, mi se abate un gând înspre tine, ca să îţi aduc aminte că ar fi timpul să te uiţi mai des la ceas, la ceasul pe care doar tu ţi-l vezi, doar tu ţi-l auzi. Că-l aud şi eu ştii, ştii că nimic din ceea ce ţi se va întâmpla nu-mi este necunoscut, chiar dacă acei scornitori de năluciri m-au trimis acolo unde credeau ei că eu pot orbi înainte ca lumina să le taie, de sub picioare, podul de ceară pe care, în cele mai întunecate nopţi, la început, şi apoi în deplinul întuneric al locului în care-şi lenevesc viaţa, trec să-şi afle împreunarea cu cei cărora le-au dat, pe un totdeauna atât de lung că nu se vor mai întoarce în curând, ceea ce nu aveau dreptul să dea, ceea ce erau ei, înainte de a se şti că vor fi.
Obiceiul meu, cel pe care l-ai ştiut dintotdeauna, de dinainte de a-mi lăsa privirii privirea ta ce ştia că trebuie să privească, fără să-şi caute motiv de a se ascunde, obiceiul de a nu călca în picioare cenuşa şi rămăşiţele, împrăştiate de vânt, ale detaliilor, mi-au adus aminte că timpul zboară şi zboară, risipindu-se în auzul celor ce, voind, dar mai ales fără voinţă de a căuta, vaietul prelung al focului, al focului ţinut să nu răbufnească, zi şi noapte, cu vorbele ce s-au bătut, tăinuit, în cuie, cu priviri minţite de chiar gândul ce nu le dă voie să fie ceea ce se vede la întoarcerea capului şi cu fapte care se vor în stare să adoarmă şi pe cei care dorm doar când apele pâraielor de munte le spune că se aşteaptă unele pe altele spre a trece mai uşor peste pietrele ce abia aşteaptă să le vadă trecute. Şi chiar aşa, ţinut în ascunzătoare, fumul s-a arătat şi mirosul lui pe mulţi i-a făcut să se depărteze, ştiindu-i izul ori doar intuindu-i motivul pentru care de atâta timp dă de ştire că focul tot va urca până în tăria cerului.
Nu prea te mai văd deloc trăind timpul, văd timpul cum se trăieşte singur, pe tine doar trecându-te, aşteptând să vezi ce se mai poate întâmpla, aşteptând să dai piept cu adevărul, fără să te mai încrezi în ceea ce, amestecat cu otravă, ţi s-a dat ca adevăr, acelui adevăr căruia te-ai dat jertfă, atunci când ţi se arătau umbrele ca trăind împrejuru-ţi şi umbrele oamenilor le confundai, căutându-mi asemănare fără a mă regăsi în altcineva, fără a mă găsi pe mine altcineva. Acelui adevăr, care a fost pus să te fugărească, şi căruia i s-a dat puterea urii şi a blestemului pe care tu-l rupsesei, împotriva celor care te împingeau de la spate să-l slujeşti, n-ai mai putut să-i întorci spatele atâţia ani, lăsându-te legată vieţi peste vieţi de faptele pe care nici măcar iertarea-mi, ori dorinţa-mi de a te lăsa liberă, nu le va putea împinge înapoi, spre a fi totul ca înainte de rostirea-ţi cuvintelor care au lăsat legământul să se lase Cerurilor ştiut.
E timpul, nu mai pot decât să spun că e timpul ca ceea ce ai spus, despre tine, să se adeverească, să se împlinească, aşa cum ceea ce despre mine ai spus, s-a împlinit. E timpul, de-aceea ceasul bate zvâcnind, spre a ieşi din peretele în care s-a închis spre a nu fi decât de tine ştiut, atât de tare, ca şi inima ta care-şi caută ieşirea în libertatea pe care i-ai furat-o prin nepăsarea ta şi prin delăsarea în ascultare a celor ce aveau toate motivele să mă facă pe mine să tac. Şi, deşi te-ai forţat să crezi, şi te-ai încăpăţânat să spui şi altora că nu n-ai zis nimic din cele pe care în gura mare le-ai zis, chiar pe malul abisului tăcerii, prin faptele spuse de tine, mi-a fost împins drumul care se aştepta că îmi vei da brânci în golul fără de ecou. Ai încercat, ştim amândoi asta, doar că te-ai oprit văzând puterea fulgerelor care luminau tălpile-ţi înnoroite...
Lupta-i pe final, şi-a fost o luptă grea. Nimeni nu a câştigat, aşa cum este să se vadă omeneşte a fi câştigul. Şi dacă nimeni nu a câştigat, nici cei ce-au pornit-o, nici cei care au trebuit să stea cu pieptul gol împotriva pietrelor, nu au pierdut mai mult decât ai pierdut tu. De-atunci până câteva zile de-acum încolo, este tot ce ţi-a mai rămas din agoniseala vieţilor pe care le-am dus, niciodată ca acum, împreună. Ştiau finalul, nici acum nu-mi este clar ce rost a avut toată lupta în care ai fost când de o parte, la-nceput, când de cealaltă, mai apoi. Ştiai finalul, nu ştiu cum de nu te-ai vrut măcar neînvinsă dacă nu şi învingătoare?
Au rămas doar clipe să se treacă şi trecerea lor să tragă după ele orele, cele care, fără să fie luate în seamă, oricum, trag viaţa după ele. Se va face şi pentru tine dimineaţa devreme şi te vei trezi buimăcită de lumina albă a zorilor. Pe aici puţini or să o vadă şi pentru că nu vor putea să vadă, nici zidul spart de cel din urmă zvâcnet al ceasului, ce-şi va confunda secunda cu minutul şi minutul cu ora, nici urcarea-ţi spre mai înalt decât înaltul tuturor. Şi abia când toţi vor roi spre roboteala fiecărei zile, se va aprinde focul şi fumul gros va da veste că apele încep să-şi spele vadul de noroi... Apoi alţii te vor urma.

miercuri, 15 mai 2013

Acum, altfel, tu...

La margine de Ceruri ai găsit norii, de fiecare dată, de oricâte ori ţi-ai ridicat privirea spre înaltul de care ştiai că poţi să sprijini puntea peste marginile lumilor, ca să poţi să te rupi de un gând al faptelor care aveau mereu o vorbă de spus trecutului şi să-ţi faci de lucru doar cu drumul ce-l ai de străbătut, pentru ca mâine să se sprijine pe el însuşi, nici pe ieri, nici pe alaltăieri, iar de va fi nevoie, nici pe azi.
Ar fi multe de spus, multe ar fi de zis celor ce se opintesc să te ţină în loc, voindu-şi orizont ţintuit în dorinţe pe care nici de le-ar avea trăite nu şi-ar putea da înţeles motivelor pentru care cred acum că doar oprindu-ţi zborul, pentru a te coborî în acelaşi mers de-a buşilea pe care îl au ei în tot ceea ce fac, privirile lor ar putea să cuprindă măcar o rază de lumină din toată lumina de care, cu nesaţ, au vrut-o, o vor şi vor tot vrea să o ia de la tine spre a o arunca în pustiul nemărginit.
Unii ştiu, alţii doar au auzit, că dimineţile încep chiar mai înainte de a se contura frunza, mângâiată în căutarea ei spre lumină de adierea vântului care, înainte ca oamenii să-şi facă nerespirabil aerul, îl curăţă şi-l înnobilează cu prospeţimea avântului de care doar păsările ce zboară înspre cerul înalt pot să vorbească, atunci când dau piept cu praful şi pulberea lumii care, şi când nu se ridică asemenea norilor, tot le îngreunează aripile, smulgându-le din aripi puful ce le lasă plutirii de care au nevoie spre a găsi momentul cel mai potrivit spre a-şi atinge depărtarea de care nu se pot, pentru nimic şi pentru nimeni, lipsi.
Rost cuvintelor dă tu, acum când ştii că, la fel ca tine, şi eu pri-vesc. Zborului tău nu are rost să-i laşi umbra trecutului. Acum, când nu doar gândul ci, pentru câţiva ani, şi nu puţini, şi eu cu tine sunt, în mâinile tale ia totul. Nu-i nevoie nici să alergi, nici să te mai ascunzi de ceva... Cerul îţi va fi senin. Şi, de e nevoie, din puterea mea de a spune „nu” când e nevoie de „nu”, de a spune „da”, când „da” trebuie spus, da, fără să te mai întrebi nici de ce spui „nu”, nici de ce spui „da”... Spune, fără teamă ceea ce ai de spus.
Au plouat destul norii ploile pentru care au umbrit seninul cerului. Chiar şi lacrimile s-au dedat, până acum la obiceiul ploilor. Azi, din afara totul e la fel, în tine e altfel, acum, totul ...

sâmbătă, 11 mai 2013

Doar o clipă până-n viitor

La urma-urmelor, cine poate spune cât de mare este diferenţa între greu şi uşor, între mare şi mic, între posibil şi imposibil? Pasul cel mare ştie că trece pragul, sau pasul cel mic e mai sigur pe el şi nu se lasă de nimeni convins că ceea ce a fost este la fel cu ceea ce va fi şi, mărunţind depărtarea, tot mai repede ajunge unde are de ajuns? Şi până la urmă cine poartă pe umeri importanţa timpului: anul, ziua, ori clipa, cea căreis nimeni nu s-a învrednicit să-i găsească, pentru toţi, o măsură potrivită, cea care taie craca de sub picioare lui „a fost”, cel care e în stare să se pună de-a curmezişul drumurilor, doar când ştie că „va fi”, îl pune în umbră şi „este” îl arată cu degetul ca nemaiavând rost?
Acum, cine crezi că îşi mai bate capul cu întrebările care, dacă ar avea răspunsuri, ar da bătaie de cap celor care scriu şi rescriu istorii şi celor care, pentru a fi unora bine, pun sfinţenia lângă nesfinţenie şi adevărul lângă minciună? Lor nu le suntem, noi, eu, tu, alţii, deloc pe plac, suntem cei care punem întrebări şi le mai şi dăm exemplul faptelor care definesc o realitate a răspunsurilor...
Unde-a dispărut necunoscutul ce până ieri era realitate dintre noi? Când, cine l-a aruncat şi l-a şi topit în creuzetul trecutului, alături de teama de clipa care preface pe ieri în continuul azi al zilei de mâine? Cine altcineva decât noi, în clipa în care am rupt tăcerea faptelor, care nu avea loc de vorbe, atât timp cât au stat faptele pe gânduri?
Repede, da, repede, foarte repede, la doar o zi depărtare a stat fapta de hotărâre şi la mai puţin de o privire s-a arătat stând să se pornească timpul altei vieţi, aşteptând doar clipa în care să nu se mai vadă, de departe privind, umbre, ci doar o lumină urcătoare pe scara care este pierdere privirii dincolo de nori şi încă se vede acolo unde razelor soarelui doar câte un călător grăbit, venit din lumea haosului şi pornit tot înspre ea, le mai fură câte zâmbet fugar, din când în când.
Alfel nu putea să fie ceea ce e văzut acum ca a fost, altfel nu se putea sfârşi ceva ce se voia nesfârşit. Şi, dacă stai să te gândeşti, era cumva firesc să se încreadă în tot acel infinit trecut, nici nu-şi închipuia că doar o clipă va fi de ajuns să-l facă să-şi lase privirile pierdute în gol, spre viitor, murind...

vineri, 10 mai 2013

Mai mult cenuşă decât drum

E timpul să te întreb, fără să mai spun cuvinte de început, fără să mă mai duc şi să mă mai întorc pe drumul pe care te-ai trecut spre a veni în această întâmplare care ne-a făcut, şi ne face, să ne aducem aminte că eram la început doi necunoscuţi doar pentru că ţineam de cele până acum, aici, învăţate, doar pentru că aşa ne era mai convenabil, spunând că e firesc, putând să mai dosim una-alta, câte-o faptă, câte-un gând, câte-o trăire, ca să o spunem după ce ce cunoştem mai bine, cât mai ai de gând să stai cu un picior în prag şi cu celălalt să baţi un pas care face pragul să se mire de câtă neîncredere ai tocmai în tine, şi asta doar pentru că apleci urechea la cei care se văd creatori ai lumii, dar nici măcar vorba pe care ei o spun, pe care ţie vin să ţi-o spună, nu pot să şi-o înţeleagă întru totul şi, uneori, deloc?
Loc de întors nu mai are nici unul dintre noi. Suntem faţă în faţă cu noi, cu ceea ce va fi şi cu ceea ce se va numi faptă care nu stă să aştepte nici nehotărârea să se transforme în hotărâre, nici teama să se preschimbe în curaj, nici tocmeala în spusă fără loc de alte înţelesuri. Nici drum de întoarcere nu mai avem, toate trecuturile s-au adunat la un loc şi s-au amestecat de nu ştim care este al meu şi care este al tău. Şi, dacă aşa s-a întâmplat, nu avem decât să luăm totul ca firesc şi firesc să ne mai deprindem, iarăşi, cu ceea ce doar absurzilor le pare absurd, numind ei totul după cum le e credinţa, că totul se aseamănă doar cu ei şi cu faptele lor, nicicum cu altcineva, nicicum cu altceva, să ne deprindem cu pasul deodată pus, cu fapta împreună făcută şi trăirile asemenea trăite, în clipa în care Cerurile se vor coborî dedesubt de adevărul care ne face, aşa cum ne-a mai făcut, nu doar o dată, aşa cum ne va mai face, ai timpului trăitori în nemurire.
Evidente sunt realităţile, şi tocmai ele sunt cele care îţi dau de furcă, cele care te fac să priveşti un orizontul întreg dar să nu vezi că la doi paşi de tine se adună cenuşa fierbinte semn că multe adevăruri au putrezit, aşteptând să le iei în seamă măcar înainte de ceasul al doisprezecelea, când vor bate clopotele a semn de răspântie, în care drumul pe care l-ai mers şi de vrei, şi de nu vrei, se lasă pierdut pentru totdeauna. Ca oricare drum, care s-a lungit doar pentru că s-au mai încăpăţânat câte unii să meargă pe el, prin hârtoape şi bălţi, căci nicicui nu-i era de folos să-l îngrijească, ştindu-se că doar spre nicăieri duce, va fi greu, vei obosi şi-ţi vei pierde cumpătul, negăsind nici umbră de odihnă a clipei, nici apa care să domolească setea mersului printr-un pustiu înfierbântat de singurătate. Evidente şi la îndemână îţi sunt evidenţele, dar mai laşi de la tine şi ceri timpului să mai treacă, aşa cum a mai trecut, cu vederea, să nu-ţi mai amintească de tine, chiar dacă simţi că te treci, să înţeleagă viaţa aşa cum crezi tu că e mai bine să fie.
Nimic nu mă face să cred că nu ai văzut, cândva, într-un trecut care s-a continuat şi-a curs precum curge apa unui râu limpede, şi cumva vijelios, ce se întâmplă cu orice apă când oamenii o iau din vadul ei şi-i fac ei alt vad. Dispare din ea bucuria vieţii pentru acei peşti jucăuşi şi strălucitori, şi nici apa nu se mai limpezeşte, nu se mai curăţă după fiecare a treia piatră peste care trece. Apa se leneveşte şi stă să se împreune cu tot ce curge de pe streşinile Cerurilor, ceea ce n-a putut să intre în casa norilor şi a rămas agăţat pe acoperişuri, şi cu ceea ce se prelinge pe Pământ şi prin pământ, iar peştilor jucăuşi le iau locul peşti molatici, nevinovaţi şi peşti hrăpăreţi care, mai degrabă adormiţi şi lenevitori, aşteaptă, cu orice ocazie, să-şi aibă ceea ce le este de trebuinţă, de la ei, prin ei, luând, firesc prin legea de cei ce au mutat vadul făcută, chiar şi dreptul de a creşte, de a trăi. Iar fundul apelor se umple de mâl ce seamănă mult cu cenuşa fierbinte de sub oceanul de gol mare ce acum este în jurul nostru.
Aproape de răspântia timpului suntem amândoi, amândoi avem de făcut pe cele ce le avem de făcut, deloc puţine, le-avem de făcut şi pe cele de care ne-am considerat îndreptăţiţi să nu le luăm în seamă. Nu spun prea multe, ca să nu se zică, de către cei care multe au de zis, neavând nimic de spus, că vorbesc să mă aflu în treabă. Dar privindu-ţi umbra luminată de lumina a ceea ce eşti, pe tine cea care acum nu-ţi mai este la îndemână să laşi zilele să treacă nevăzute pe lângă tine, deşi încă, azi, în acest acum plin de tumult şi absurd, îţi asumi şi înduri calvarul de a face altfel decât vrei să faci şi a vrea altfel decât simţi că ar trebui făcute cele mai multe din faptele care se ţin minte prin trăiri şi urmările lor nu sunt la vederea oricui, căci doar ţie şi pentru tine sunt jaloane şi borne ale drumului adevărat. Aşa că nu mi-a mai rămas altceva, decât să te întreb, văzându-te că deja simţi arsura cenuşii ce se făleşte în stânga şi în dreapta, ba chiar se mai şi ridică înspre Cer ca praf şi pulbere orbitoare, fără să îţi mai spun de ce o fac, fără să stau să te mai ascult vorbindu-mi de motivele pe care le-ai găsit ca să-ţi dai ţie explicaţii, cât mai ai de gând să stai cu un picior în prag şi cu celălalt să faci, să încerci să tot faci, un pas înapoi?

joi, 9 mai 2013

Litere în flori de lotus

Literele, fără grabă, se adună, îşi dau mâna după alegeri doar de ele ştiute, de dinainte de a găsi oamenii de cuviinţă să le scrie, într-un cerc, ca o horă, spre a fi buchet de ţinut în braţe ori coroană de purtat pe creştet de cei ce îşi apleacă ochii, mintea şi sufletul asupra înţelesului pe care în aduc, de departe, din depărtările înaltelor Ceruri, prin omul care şi el le primeşte în dar, ca har, de-acolo de unde nu poate lua, de unde chiar dacă vrea sau cere, nu totdeauna i se dă, şi de unde nu vin răspunsuri ci doar urmări.
De pe unde au fost să vină, jucând în juru-mi hora înţelesurilor, le-am dat doar o mână de ajutor să ajungă mai repede, negru pe alb, la tine, cea care aveai un munte de întrebări alături de întinderi nemăsurate de răspunsuri cărora nu le găseai cheia prin care se legau de întrebările tale şi astfel nu-şi potriveau ceasul cu al trăirilor tale şi veneau când prea devreme, şi nu ştiai de-i la mijloc adevărul sau piedici puse de cine mai ştie cine, sau prea târziu, şi atunci te apucai să cauţi scânteia de început în grămezi de cenuşă.
Fără să caut să aflu mai mult decât mi se spune, aşa cum de o vreme fac, chiar despre ceea ce nu mi-ai vorbit am aflat. Am aflat chiar de la tine din acel suprem care tot tu eşti, dar pe care nu-l asculţi decât rar, mai mult ca să vezi dacă ascultă de tine şi ţi se supune, obicei deprins de la oameni. Eu îl ascult pentru că înainte de a învăţa să ascult ce-mi spune al tău, după vremuri în care şi eu făceam ca tine, am învăţat celui ce în mine este, dar mai multe ştie şi pricepe decât pot eu cu mintea mea, să-i dau ascultare, să-i dau crezare şi să fac aşa cum ar face el în locul meu. Aşa am descoperit că eu rămân tot eu, dar mă întregesc şi nu mai simt fiorul fricii de urmări şi fapte.
Din aşteptările florilor lotusului care eşti tu şi care-şi vrea înflorirea, vin cohorte de litere care, răstălmăcindu-se, spun ceea ce tu nu îţi găseşti curaj de a spune. Despre clipa înfloririi şi a ochilor ce prin ele vor privi spre a face drum înaintea ta spre Ceruri, nici eu nu-ţi spun, că nu m-ai crede, doar poarta înţelegirii ţi-o deschid, ca tu, cândva, ştiind ce ţi-am spus, să nu mai cauţi mlaştina lumii, căreia să-i dai dreptate. Ţi-am scris şi voi mai scrie de câte ori îmi vei spune tu să scriu, când dat e să scriu...

miercuri, 8 mai 2013

Noi, unul altuia, leac

Leacuri pentru sănătatea vieţii dacă ar fi să crească pe câmp, ori dacă ar fi să le poată face omul şi să le ia ca pe un tratament, şi leacul să fie bun la toţi, pentru aceeaşi boală, toţi oamenii de pe Pământ ar trăi fără grijă şi fără să aibă motive de a căuta mereu şi mereu binele pe care îl ştiu, pe care nimeni nu poate şi nici dreptul nu are să spună că nu ar fi bine, căci cine poate să ştie cu adevărat, în afară de cel care trăieşte şi doar în felul lui îţi are suferinţa? Dacă ar fi să fie leacuri uşor de găsit, n-ar mai fi atâta căutare, nici acul n-ar mai fi căutat în carul cu fân. Şi de-ar fi să fie aşa, nici mincinoşi ca în zilele de azi n-ar mai fi, nu s-ar mai vinde părerile, precum gogoşile calde, la preţ de mari cunoaşteri lecuitoare. Totul ar fi alfel, nici copii purtând păcatele părinţilor nu s-ar mai naşte. Şi ştii cum e să fie totul altfel...
Azi, mai ales acum, se vântură şi se plimbă, de colo-colo, vorbe.Înţelesurile sunt uneori aceleaşi, alteori se bat cap în cap. Unii iau cuvântul fără să-l scuture de neplăcutele înţelesuri sau auzului prefăcut, neplăcut, alţii îl fac să fie strălucitor, îl împestriţează cu străluciri de o clipă, şi-i pun şi preţ, vinovaţi sau mai puţin vinovaţi de ştiinţa că de fapt nu tratează boala vieţii, doar îi dă un calmant să nu doară, aşa cum e firesc, bolnavă fiind, să doară. Ba chiar au făcut ştiinţe, şi au pretenţia de a fi ştiinţă ce fac ei, dar eu, ca cel care şi prin boală am trecut, şi de ştiinţă sunt, şi de vreau, şi de nu vreau, legat, mai întreb, uneori, şi chiar pe unii dintre ei îi întreb, dacă există ştiinţă unde nu-i conştiinţă? Vorbim despre toate la un loc, eu, tu, ei... dar cu mirare, dacă nu închizi ochii şi visezi, auzindu-i că îţi spun o poveste pe care o vrei adevărată, şi o aştepţi mult timp să fie aşa cum au zis-o ei, vezi, auzi şi simţi că din toate cele spuse prima de care uită este chiar viaţa. Te-nvaţă să ridici, fără să nu poţi, stâncile unui munte, să rostogoleşti pietrele doar gândindu-te la ele, dar tocmai ei, vindecătorii bolii vieţii, nu te vor învăţa niciodată cum să trăieşti, cum să trăieşti viaţa, cum să faci ca ea să nu fie doar timp care a trecut, să nu vină clipa în care să te trezeşti întrebântu-te: De ce am trăit? Pentru ce am trăit?
Uităm tot, de toate uităm, voind de toate să avem, voind totul să ştim. De toate-nseamnă fără limite, totul înseamnă cât mai mult, chiar dincolo de limita infinitului... Dar de unde începe infinitul nu spun, nici cei care-l caută, nici cei care spun că lor dovezile le-au fost date. Dar eu ştiu şi cred ceea ce ştiu: doar cei care nu au avut, mai nimic, sau prea puţin, şi nu au, nimic, ori aproape nimic, pot vorbi de cât de departe sau cât de aproape e infinitul. Iar dovezile, nici învăţaţii, nici pricepuţii, nu le au, le au doar cei care, de bună voie, forţaţi sau împinşi, prin oameni, de cineva care le vrea da cunoaşterea cu adevărat, au acceptat. Şi doar ei ştiu ce diferenţă este între a uita şi a înţelege. Căci uitarea nu e simplă cum e înţelegerea, ea face feţe-feţe în faţa adevărului, fiind, după om, scut sau armă care omoară fără cruţare. Şi chiar omoară, pe alţii la început, dar, mai apoi, revoltată de a fi unealta abuzului, pe cel ce o are îl omoară. Căci, cel ce uită de alţii sau pe sine şi treburile sale şi le aduce ca motiv pentru lăsarea de azi pe mâine a celui ca el, acum sau cândva, de sine uită, de omul care e în el şi care, dacă tace, nu înseamnă că îşi acceptă schimbarea în neomenie.
Rătăcesc, şi tot rătcesc, mai mulţi, căutând, te miri pe mai unde, leacuri, repede vindecătoare. Mă mir de veşnica lor căutare, mă mir de suferinţele pe care şi le fac, şi căutând altele-şi fac, neavând motive să le aibă şi mă mir că boala cea adevărată, cea care le dă suferinţe şi le dă bătăi de cap, şi dureri le dă, dar şi boli omeneşti, nu caută nici să o cunoască, nici să o ştie. Se caută de cele ce le văd că nu le au aşa cum le au alţii, se caută neavând ceea ce cred că ar trebui să aibă, şi sufletul şi-l vând pentru leacurile de care aud că aduc fericiri, dar tocmai asta nu ştiu: că sufletul nu-i nici gând, nici minte nu-i şi nici de dat, pe nu ştiu ce scornire, nu-i. Şi se trezesc săraci, se trezesc că nici pe ei nu se mai au... Unii atunci, abia atunci simt gustul de otravă al leacului ce l-au plătit bucuroşi...

sâmbătă, 4 mai 2013

Noaptea, ca şi ziua, tu...

La cumpăna dintre ceea ce oamenii numesc zile, când toate porţile sunt deschise, când umbletul forfoteşte mai mult decât forfotesc oamenii sub arşiţa razelor de soare, după cum mi-am făcut, deja, un obicei, să nu mă uit după stelele care, voindu-se văzute ca sori, se aprind şi vâjie privirile în fuga lor nebună spre uitare, caut să văd strălucirile ce stau ascunse, ori nefindu-le vremea, ori neavând puterea de a se arăta, ori de cine ştie cine puse în colţ. Şi văd, şi le văd, şi n-am cum să nu mă mir că ceea ce mult prea mulţi uită că poleiala cea mai strălucitoare se arde cu fiecare clipă care trece, dar ei o caută înnebuniţi, şi nepăsători trec pe lângă strălucirile ce chiar având deasuprăle munţii ca acoperiş, tot trimit raze spre Ceruri, chiar şi spre oameni. Şi mereu, de fiecare dată când pasul timpului calcă apăsat pe punte şi trece spre viitor, te văd, te simt şi te aud în înţelesurile care trec dincolo de ceea ce cuvântul poate rosti, chiar şi când nu se poate rosti.
Aproape ajung, atât de aproape de aproape de tine, că dacă ar fi să zăbovesc o clipă mai mult, aş putea să ştiu chiar şi cum arătai, cum arăţi şi, fără să fie prea greu, cum vei arăta. Dar nu-i timpul de a pierde vremea pe o joacă. O joacă este căci, aşa cum ai fost ştii tu prea bine, aşa cum eşti oricine vede, cum vei fi e aproape ştiut, doar că mai poţi pe ici-colo câte ceva schimba. Şi doar ţie îţi este la îndemână să intri până la glezne sau până la genunchi în noroaie, în mlaştini, între praguri sau în legături care se strâng pe neaşteptate şi îţi sugrumă paşii, dornice ce sânge şi lacrimi de suflet, ori să păşeşti liber, eliberându-te de poveştile pe care le-a născocit durerea cuvintelor şi faptelor ce ţi-au tăiat şi aripile, şi speranţele. Şi aşa, ca om, cu acestea ştiute mă gândesc la cei care, de ţi-au spus sau nu ţi-au spus, totuna fiind, n-au dat doi bani pe tine... Pe ei oare cât au dat, vreodată? Au avut curajul să dea, sau să creadă că pot da, mai mult decât pe tine?
Urme de umbre se văd încă prin preajma ta. Dacă nu s-ar lăsa văzute, aş trece doar din când în când, să le văd răsărind. Am învăţat şi eu, ca şi oricine a vrut să înveţe şi nu să dea de la el înţelesuri, am învăţat din vieţile şi vremuri trecute, şi nu din cărţi ori din auzite, că răsar ca ciupercile după ploaie urmele şi iau forma faptelor, cu ceva timp înainte ca ochii să vadă urma de întuneric şi dincolo de razele orbitoare ale soarelui, cu puţin timp înainte de saltul în necunoscutul celor care, rămânând prea în urmă, se pun să trăncănească verzi şi uscate, numind faptele după cum le vine la gură şi numind pe om în fel şi chip, dar ocolind mereu să se privească desaga lor deşirată şi ruptă de prea multe fapte potrivnice vorbelor şi împotriva altora.
Rânduielile cele noi, fiindcă altfel nu puteai să înveţi repede ceea ce uitasei prea devreme, ai ţinut. Sunt prea noi, şi noi fiind, unii le-au luat drept bune, alţii le-au luat doar rele, doar puţini le-au văzut ca fiind doar rânduieli vechi dar stricate şi puse pe calapodul sufletelor care s-au lăsat pierdute de minţile care nu mai pridideau a-şi dori ceea ce nu puteau. Nu puteau şi nu au putut nimic mai mult, deloc mai mult, niciodată, fiindcă mintea îi este dată omului după cum îşi are şi îngrijeşte sufletul, şi se pierde, ori se murdăreşte, odată cu el. Şi cum şi tu făceai ce te tăia mintea, potrivnică unora, prea repede darnică altora, ţi-ai pus mintea cu cei care s-au pus straşnic să înveţe crezând că aşa se cunosc mai multe. Ai avut tu ce învăţa şi ai ajuns să cunoşti înainte ca ei să aibă habar de ceea ce înseamnă cunoaşterea şi-atunci, ori au dat bir cu fugiţii, ori spre haos te-au împins, crezând că tu te vei pierde, nepricepând, nici atunci, nicidecum în zilele de azi, cum poţi să crezi că poţi să îţi doreşti să zbori chiar dacă, în orice clipă ştii că lumea ţi-a legat picioarele sub muchia pietrelor de moară. Ştiu că vrei să zbori, văd că aştepţi clipa în care, oricât s-ar face de grele pietrele, te vei ridica deasupra valurilor care vor năvăli peste cei care stau la pândă ca măcar o zi să te mai oprească lor, cu pietre dând, la nevoie, să îţi rupă aripile...
Aş fi vrut să ajung mai degrabă, voi ajunge în curând, în zori de amiază. Noaptea, ca şi ziua, tu, o vei face să fie o firească trăire omenească, cea care va fi semnul ce va rămâne pecete pusă pe trecutul care, mai repede decât se poate citi o poveste, va fi ca orice amintire. Ceva, mai mult decât poate născoci mintea celui care nicicând nu a dat piept cu întunericul scorburilor din adâncul pră-păstiilor, se va întâmpla, sub acoperişul tainic al trăirilor care, pentru oricine, după cum îşi are pornirile, e poartă ori spre înalturi ori spre adâncuri. Ceva ce nu se va lăsa ştiut, neavând lauda ca ţel, ci de a fi buturuga ce chiar sub roata carului mergând singură se pune spre a-l răsturna, ştiind că trece doar pentru a strica drumul, va fi cheie de poartă şi de-i nevoie tăvălug care sparge şi porţi, şi stânci, pentru a face drumul fără piedici şi fără gropi care, cumva, s-ar putea mlăştini. Aş fi vrut să ajung mai degrabă, dar poate e mai bine aşa. N-aş fi ştiut la fel ca acum, poate amândoi uitam de adevăr, motivele vieţii.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: