miercuri, 9 mai 2012

Între război şi pace [1]

Am iubit, iubesc şi voi iubi pacea. Dar nu mi-a fost, nu-mi este şi nu-mi va fi niciodată teamă de război. Căci pacea nu este nicicând pace când săbiile războiului se tot arată păcii spre a fi ţinută pe post de emblemă. Unei asemenea păci i se poate aduce închinare. O pace cu larmă de arme nu este decât semnul cuţitului ce se înfige pe la spate. E mai sincer războiul, căci armele sunt totdeauna la vedere. Nu îmi este prea uşor să spun că războiul îmi place, dar e drept să spun că dacă nu e pace, e de preferat războiul, amândouă având purtând semnul adevărului.
Nu, nu urăsc războiul, ci doar nu îmi place. Nu-l urăsc tocmai pentru că are acea parte a lui, cinstită, la fel de cinstită ca pacea autentică. Şi tocmai din această caracteristică netă a păcii şi a războiului, nu ştiu, n-am putut niciodată să cred în ceea ce poate fi între ele.
Ce există între Da şi Nu? Poate, ar spune cineva, dar prin ce este definit acest poate? Prin oscilaţia care duce la Da sau la Nu când nimeni nu se aşteaptă? Ce este sigur? Ce este cert?
Ce există între Adevăr şi Minciună? Vor spune unii că poate exista un adevăr spus pe jumătate, că poate fi o mică minciună, sau poate diplomaţia ori lăsatul loc de bună ziua, dar prin ce sunt toate astea diferite de minciună? Ce este sigur? Ce este cert?
Şi tot aşa multe sunt cele care se pot pune alături de întrebările de siguranţă şi certitudine. Jos sau Sus, la Înainte sau Înapoi, Totul sau Nimic, şi aproape tot ceea ce înseamnă viaţa sub toate asprectele ei. Căci toate aceste există şi de definesc aşa cum este Viaţa sau Moartea.
Între Viaţă şi Moarte nu încape nici o altă stare în care să se poată identifica menirea omului. Şi tocmai de aceea nu-mi place războiul, pentru că faţă de pace, lasă în urma lui victime. Oricum ar fi, Pacea lasă drum deschis vieţilor, Războiul trimite, pe mai mulţi sau mai puţini, în afara vieţii, în Moarte.
Legile lumii sunt pervertite într-un consens al oamenilor ce au vrut să-şi ascundă propriile neputinţe, propriile slăbiciuni, propriile fapte rele. Cei care stau pe gânduri şi încearcă să găsească o soluţie pe care vor să pună însemnul certitudinii dar nici ei nu cred în însemnul ce-l pun, sunt cei care se cred cei mai buni oameni. Dar ei sunt cei care pot face rău mai multor oameni doar din ideea că fac bine unui om. E sensul lumii, materialist, pe care-l dau toţi cei care uită că locul în care nu doar pentru o viaţă, au o casă, se află în Ceruri.
E marele neînţeles al omului lumii de astăzi, e marea dilemă şi paradigma omului materialismului, care încearcă să o facă să aibă un înţeles unic şi clar, încercare ce ea însăşi este opozantă trăirilor care acum îl îmbată, este căutare a certitudinilor într-o lume a trăirilor incerte. Căutarea ar fi mai uşoară, ar lua mai repede sfârşit de s-ar lăsa omul de năravurile ce i s-au arătat ca modele de cei ce s-au îndepărtat de cele primordiale, cei ce s-au depărtat de cei ce cu toţii şi fiecare în parte sunt: parte a întregului dominat de certitudine. Acolo, sus, totul e întreg şi acolo sus, nu materialul corp este cel ce dă esenţă ci doar ceea ce unii au uitat că au: suflet.
E luptă mare, e luptă veche, între orizonturi pentru această bogăţie pe care oamenii o lasă undeva în urmă, mânaţi şi mânuiţi de ceea ce ei au numit, cu mare pompă, liber arbitru. Şi au deschis singuri poarta spre întuneric şi fac mare caz de acest drept, chiar împotriva Celui ce le-a lăsat calea de a alege, în speranţa că se vor arăta puternici în a nu se lăsa tentaţi de ideile ce sunt tocmai împotrivă-le. E luptă mare şi aici pe Pă-mânt, între cei care fură suflete şi cei care aduc ceea ce s-a furat, înapoi. Cei ce fură sunt aceia care tot arată oamenilor că trebuie să ţipe după trupul lor ce trebuie să aibă liber arbitru, deşi, de fapt, le-au luat orice drept de a alege. Şi-i pun pe oameni să lupte împotriva celorlalţi. Ei sunt prea laşi să iasă în faţă, ei sunt prizonierii propriei existenţe, fără să le pese dacă cei care sunt puţi să se războiască au sau vor avea parte de viaţă. Îndoctrinaţi cu lupta pentru propria viaţă, ei luptă pentru a-i apăra viaţa celorlalţi, uitând că prin viaţa ce o au trebuie să lupte pentru ceea ce sunt ei, veşnic.
Dar mai sunt şi ceilalţi care, pentru un singur suflet fac totul, îşi pun chiar viaţa în joc. Ei luptă pentru toţi, pentru oricine, nu le este indiferentă suferinţa pământeană, dar mai presus de toate este nu efemeritatea ci veşnicia. De moarte nu stau să se teamă, căci de pieri-vor ei, cei salvaţi, vor fi cei care, când ei se vor urca la Ceruri, vor face ca lupta să se continue la fel şi chiar mai dură. Toate drepturile le are omul dacă ceea ce face, face în deplină libertate. Şi nu e greu să se vadă lupta pe viaţă şi pe moarte pentru un singur ţel, mare: Adevărul. Căci omul poate fi şi este om doar dacă este cu adevărat Om, aşa cum a fost lăsat să fie: Om!
Primii sunt cei care văd totul împotrivă-le şi propăvăduiesc îndepărtarea de cei pe care ei îi simt prea aproape de a-i da în vileag. Ceilalţi nu văd pe nimeni împotrivă-le şi totdeauna nu se tem să se apropie şi de acei care propăvăduiesc alungarea lor. Primii se ascund, ceilalţi niciodată nu se feresc de a fi ştiuţi. Primii vorbesc depre viaţă dar preferă trăirea în spatele unei existenţe moarte, ceilalţi vorbesc şi despre moarte, dar trăiesc, clipă de clipă, viaţa. Primii ţin totul sub control, pentru că vor să ştie totul, ceilalţi ştiu totul dar n-au niciodată de gând să controleze ceva. Primii ţin omul în posesie, ceilalţi vor lângă ei oameni liberi. Căci cei care se lasă posedaţi sunt slabi iar cei care pot fi liberi sunt totdeauna puternici. Şi orice om poate fi puternic dacă este eliberat şi apoi îşi ţine pentru el libertatea, dacă nu se vrea controlat şi pe nimeni nu îşi doreşte a avea sub control.
Am ales calea când viaţa m-a ales rămânerii aici, când m-a lăsat să văd ca să înţeleg şi să cunosc Adevărul. De atunci nu îmi mai sunt dragi multe din cele vechi. De atunci m-am desprins din lanturile fricii, uitând ce este minciuna faţă de mine însumi, şi mai apoi faţă de alţii, în oricare din formele ei. Aşa cum fusese viaţa mea până atunci, înţelesesem că o singură minciună avea nevoie de alte o mie şi una de minciuni care să o acopere pe prima, pe când pentru adevăr nu trebuia să mai stau încordat. Eram liber să gândesc spre alte orizonturi şi nu să-mi pierd timpul în a inventa alte argumente. Adevărul este el în sine şi argument.
Sunt de atunci pe metereze. Pe tot mai înalte şi tot mai apropiatele metereze, aproape de confruntarea faţă în faţă cu cei care potrivnici omului sunt. De atunci spusa mi-i spusă şi celui care îmi cere să-i fiu alături în drumul lui de câştigare alături, nu-i întorc spatele niciodată. Când lupta începe, îi sunt scut. De la prima lovitură pe care o dă cel care n-are de gând să accepte că oricine are dreptul să fie liber, lupta devine una între eu, cel ce sunt, şi el, cel care stă în umbră. Din prima sclipire de sabie văzută în umbra de la spate, nimic nu este mai important decât Adevărul. Din clipa în care, prin falsă închinare sau spusă directă, ori împotrivire înspre libertatea celui care o dată mi-a cerut să meargă alături pe calea lui de Om, nu mai este cale de întoarce. Pacea vine doar când cel care şi-a dorit libertatea este victorios. Pacea nu înseamnă însă, niciodată, renunţarea la luptă.
Şi n-are nici un preţ prin care să se întâmple altceva, căci ceea ce reprezintă finalul luptei, salvarea sufletelor, este imposibil de pus în valori. Preţul luptei, ce-l poate plăti cel ce se pune a recupera unul sau mai multe suflete, poate fi chiar viaţa sa. Dar este prea puţin pe cât câştigă lumea şi Cerurile. El moare, dar tot nu poate fi atras între cei care sunt împotriva lumii. El moare, dar va reveni. Spiritul luptei lui rămâne în cei salvaţi. Orice rău trebuie oprit, cu orice preţ! Preţul de pe Pământ este doar unul material. Valoarea lui este valoarea cenuşii sau a pământului în care se preface trupul.

-continuare în Între război şi pace [2]-

Niciun comentariu:

Flag Counter