vineri, 30 decembrie 2011

Aripile-ţi cresc şi mugurii-nfloresc

Malurile îţi poartă amintirea încercărilor de a te prinde cumva de pletele sălciilor ce se unduiau peste curgerea înspumată a râurilor revărsate ale vieţii. Te ştiu la fel de bine şi de când încercai să-ţi înfigi picioarele în prunduri ca să rezişti vâltorii vârtejurilor ce-ţi năuceau până şi lacrimile ce ţi se prelingeau pe obraji, reconturându-ţi sânii.
Te ştiau toate adierile de vânt, te ştiau toate furtunile, căci toate ţi-au mângîiat sau lovit privirile ce ţi le ascundeai de dezmăţul întunecatelor imbolduri la supuşenie oarbă. Poartă şi acum, în curgerea lor peste câmpurile depărtărilor, aripile-ţi tăiate.
Dintotdeauna te ştiau razele lunii care te găseau şi te lăsau trează, de pază la dorinţa de libertate ce încercai să o eliberezi din zăbrelitele carcere. Pe firescul luminării lor poartă însemnul durerii imposibilei fugi din gheaţa ce o simţeai tăindu-ţi picioarele.
Soarele te poartă în amintire cum în toiul verii, sub arşiţa neîndurătoare îţi frământai gândurile către umbrele îndepărtate ce căutau la tine, pline de scorţoase dorinţe. Şi te ştia dintotdeuna ca nevoind să laşi mâlurile soioase să te cuprindă.
Din vremuri vechi, purtai cunună strălucitoare şi străluceau pe lângă tine visele. Visau şi fluturii, albinele îşi alergau drumurile continui, visau vulturii ce deasupră-ţi se opreau spre a te apăra. Visau copacii şi înfloreau în miez de iarnă, simţindu-ţi căldura ce o dădeai luminându-i. Când se opreau, pe malurile apelor, lupii înfomeţaţi visau şi nu-şi mai doreau vânatul spre care alergau.
Ţi-aduci aminte când, sub viscole de soartă, pe mal, alergând sau în pas domol, după curgerea apei ce-ţi era paznic, un Lup, altfel decât ceilalţi, Alb, nu te scăpa din privire? Ţii minte cum îl alergau vânătorii ce şi-l doreau ca trofeu de mare preţ? Mai ţii minte săgeţile şi gloanţele ce se opreau în faţa lui şi se întorceau, omorându-i, pe vânători? Şi ţii minte cum alerga să prindă săgeţile otrăvite ce şi în tine le aruncau, când te vroiai apropia de el?
Când Lupul Alb a trebuit să lupte cu haitele de lupi negri, semn de moarte pe tine au vrut să facă. Şi tot atunci au vrut să-ţi cresteze în destin ţărâna mormântului. Ţi-au îngheţat apele din jur şi în durerea ticioarelor ce se tăiau de marginile gheţii, ţi-au tăiat tot spatele ca să-ţi ardă pentru totdeauna aripile. Au căutat prin tine muguri de floare, să ţi-i fure sau să-i facă muguri de spini.
Cu spatele ars şi cu pântecul prins în platoşă strângătoare, te-au arătat alor lor şi te-au pus la zidul pe care se zăreau umbrele celor ucişi pentru vina de a nu se ascunde în întuneric. Acele trei acvile ce vegheau din înălţimi ştiau cât e de mare dorinţa celor ce puseseră mâna pe pietre, şi s-au aruncat la picioarele lor învelite în tină. Când ochii ţi i-ai ridicat i-ai văzut pe ţintaşi la pământ şi ai văzut cum acvilele îţi făceau umbră spre a-ţi alina durerea arsurilor.
Se ridicau în văzduh când i-ai întrebat de Lupul Alb. Te-ai gândit că el ţi le trimisese să vegheze trăirea-ţi? Ţi-au şoptit atunci, şi i-au auzit bine: Omul care eşti s-a curăţat şi acum iertate i-au fost rătăcirile, căci sufletul i-a rămas, chiar şi aşa, luminat...
Fugeai spre zările largi şi-ai trecut prin ape moarte ce şi-au agăţat nemişcatele îmbâcseli pe tălpile tale. Vieţăţi nemaivăzute ţi s-au urcat pe picioare şi s-au cuibărit sub platoşă să-ţi îngreuneze fuga. Auzeai tropotul paşilor ce te urmăreau să te prindă... Auzeai, prin păduri, strigătul de luptă al libertăţii. Ţi-ai întors capul, de teamă să nu te ajungă paşii şi câteva clipe ai avut privirile arse. Ai auzit ţipete nebuneşti, răcnite de bărbaţi ucigaşi şi te-ai cutremurat, te-ai ascuns să nu le mai auzi. Când au încetat ai continuat să alergi, dar te-ai oprit când ţipătul de ajutor al unei mame neajutorate te-a ajuns din urmă. Ai crezut că neajutorarea este adevărată, şi când stăteai să vezi de unde vine, şerpii, din ierburi, ţi-au legat pricioarele cu odgoane răsucite de jur împrejur.
Îţi sfâşiau trăirea când cântecul îngerilor te-a făcut să-ţi deschizi ochii. Urechile ţi s-au desurzit şi ai auzit chemarea din depărtare, chemarea ce doar Lupii Albi o pot striga. Atunci ai înţeles că doar depărtarea îţi va fi casă. Atunci ai înţeles că şi sirenele se plâng de boli lumeşti ca să oprească pe corăbieri când nimic nu-i mai face să se lase atraşi.
Dureri de om ai avut când ogoanele ţi s-au tăiat iar platoşa a fost desprinsă de pe tine. Ai simţit atunci otrava vietăţilor ce se cuibăriseră sub platoşă. Platoşa a luat-o soarele şi-a topit-o, vietăţile le-a luat vântul şi le-a îngheţat. Otrava se încăpăţânează să omoare încă, dar cu fiecare vis, cu fiecare trăire, se otrăveşte cu neputinţa-i de a mai fi otravă.
Aripile-ţi tăiate nu mai pot creşte acolo unde crescuseră cândva. Dar cresc iarăşi, perechi, ca zborul să-ţi fie lin şi înalt. Pe malul cel înalt pecetluit îţi va fi zborul. Deasupra apei ce s-a domolit îţi vei primi darul cel mai de preţ, ce pentru totdeauna va fi semnul tău de nemurire. Şi luna şi soarele vor fi purtătorii coroanei ce ţi se va pune pe frunte, când porţile Cerurilor se vor deschide. Iar vântul, dând vestea înflorii mugurilor de floare, va arunca în pustiu tot ce-a mai rămas din întunericul ce ţi s-a încuibărit în cutele frunţii.
Şi aripile-ţi cresc. Mugurii ce vor înflori au nevoie de lumina Înalturilor. În zborul tău le vei înţelege bucuria înfloririi...

Azi malul ţi-ai găsit şi ieşi din ape

Eu îmi amintesc vremea rătăcirilor şi căutărilor mele... Tu îţi aminteşti vremea rătăcirilor şi căutărilor tale...
A fost, candva, în demulturile vieţilor, vremurile cele frumoase în care alergam, fără hamuri, fără şei, şi ascultam cântecele aripilor de fluturi în zbor...
Au fost, cândva, vremuri de rodnicie, timpuri în care, sub clarul cerului senin, ne plimbam gândurile, îmbrăţişate, pe deasupra stelelor şi desluşeam înţelesul viitorului. Ne-am văzut precum eram atunci că vom mai fi şi ştiam că vom mai fi la fel, împotriva legilor lumii ce va vrea să ne pună şi hamuri şi şei...
Nicicând strivită de nedorinţă, mi-ai vrut privirea ne-ncruntată şi-mi spuneai că tu vei fi cea care-mi vei redărui dorinţa de a fi. Iar stelele îmi arătau o lumină atât de strălucitoare că nu-mi mai lăsau nici un cuvânt prin care să spun că mă pot îndoi de spusa ta.
Pe atunci doar Lumină exista pentru noi. Era pentru noi la fel cum era pentru toţi ceilalţi. Copiii noştri botezaţi erau în Lumină şi purtau pe frunte semnele nemuririi.
Şi ne-am fost, şi ne-am tot fost noi, nouă...
Când fulgerele au venit peste lumea noastră, am văzut cerul peticit cu nori negri. Se-arătau zorii nopţii ce urma să cadă peste lumi. Se urcaseră adâncurile spre Cer şi voiau să pună stă-pânire pe tot ce exista. Întunericul se vroia stăpân al nemărginirii şi adusese cu el întunecatele creaturi ce robotiseră prin catacombe să rupă oiştea lumii.
Aflaseră despre tine, aflaseră despre mine... Ca să poată să-ţi înfrângă Tatăl, te vroiau pe tine în Casa lor. Din cetatea Lui, nu puteau să-l scoată, pereţii de Lumină n-au putut fi nicicum sparţi de imenşii bulgări de întuneric ce fuseseră aruncaţi, cu ură spre a face măcar o spărtură. Te ştiau liberă pe câmpurile pline de flori, înconjurată cu dragoste de toţi ai lumii ce lor le era de trebuinţă...
Ne-au căutat prin păduri, ne-au căutat prin munţi, ne-au găsit pe Câmpia Rodului nemuritor. I-au prins pe copii şi le-au furat coroanele ca, arătânduţi-le, ca tu să pleci cu ei. Ţi-au spus cuvinte bine mesteşugite depre Tatăl tău. Ţi-au spus vorbe măsluite despre mine. Şi ţi s-au arătat în chip de oameni, crezând că te-au convins...
M-ai strâns în braţe şi-mi spuneai că trebuie să ajungem în Cetate... Te-au auzit... Au înţeles atunci că tu nu poţi fi de-a lor, Niciodată. Mă priveau cu ochii înnegriţi de furie şi flăcări de ură îmi aruncau privirilor mele să le orbească. Şi atunci când doar noi eram singuri, în mijlocul lor, nu ne-au putut strivi îmbrăţişarea. Nu ne era teamă, căci amândoi fiind eram întregul şi nimic nu putea fisura întregul nostru...
Când au adus norii deasupra şi dedesubtul nostru au pus uraganele să sufle spre a ne îngheţa mâinile care nu slăbeau îmbrăţiarea. Abia atunci ne-au desprins şi au pus revărsarea norilor între noi. Atunci mi-au aruncat pe umeri gheţă şi şi-au aruncat ţie, de jur împrejur, imensele râuri în curgere tumultuoasă.
Ne-au desprins îmbrăţişarea trupurilor, dar n-au putut tăia ceea ce ne lega: sufletul şi gândurile. M-ai transformat în ceea ce acum ştii că am fost, să pot alerga şi pe-aici şi prin Ceruri ca să-i adunăm pe toţi nesupuşii sub stindardul biruitor al dreptăţii. Mi-ai dat puterea de a străpunge cu privirea întunericul cel mai întunecat şi a-mi face auzit strigătul chemării la luptă chiar şi atunci când munţi mari mă îngropau. Acolo, Sus, m-ai lăsat să fiu niciodată înhăitat, să pot să-mi duc şi Legământul şi Jurământul peste timpuri.
Şi peste timpuri am plecat... Am plecat păstrând acolo, pe malul apei ceea ce ne dăruisem din marea lumină a sufletului, îmbrăţişate precum aşa ne-a fost să ne găsească dispreţuitoarea armată a tenebrelor. Jurasem Lui să te am în pază, făcusem Legământ să ne readucem Lui. Şi tocmai de aceea, întâlnirile ne-au fost pline de trăiri şi războaie. Trebuia să se ştie că Suntem ceea ce am fost şi că va trebui să fim mai mult decât atât.
Am tot alergat făcând munţilor poteci şi pădurilor cărări. Te-ai tot zbătut în valuri şi ai topit gheţari când lumea se zbătea sub îngheţuri. Mereu eram noi doi peste praguri de milenii. Nicicând tihnă nu ne-au lăsat cei ce mereu erau în căutarea sufletelor noastre.
Am revenit aici în pragul Vremii de Apoi. Ştiam ce-i viaţa şi ştiam ce-i moartea şi totuşi n-am putut fi, de la început întru totul, Noi.
Ţi-au aruncat cuvinte otrăvite şi te-au vrut aruncată în margini de trăire. Ţi-au îngheţat ideile şi te-au obligat să împrumuţi simţiri străine. Au văzut aripile zborului de înger şi pândeau creşterea lor, ca să ţi le taie. Ca să nu mai ai petale, căci şi floare erai, ţi le-au colorat în culorile ce puteau atrage fluturi de noapte. Ţi-au tăiat şi mugurii...
Mi-au dat lupte cu mine însumi şi m-au aruncat spre cel ce nu eram. M-au alungat dintre ei ca să-mi reneg existenţa. Mi-au tăiat speranţele ca să n-am Credinţă. M-au înfăşurat în văluri negre să pot fi arătat ca nefiind. Timpului i-am plătit vamă pentru orice gând ce m-ar fi adus mai aproape. Iar când s-a văzut că trec pragul anilor însemnaţi, cu var nestins mi-au pietruit drumul şi au dat drumul şiroaielor de apă. Şi poverile neputinţei mi le-au legat de umbra mea...
Când biruitori au crezut că sunt ei, ne-a chemat chemarea străbună, chemarea de Noi, chemarea de libertate. Nu doar au auzit-o, au şi văzut-o. Ştiau ceea ce noi încă ne feream să ştim: au bătut clopotele...
Au trimis ucigaşi pe urmelr noastre care însă s-au mulţumit să le plătim vama de la poarta plecării lor şi plecaţi au fost. Ştiindu-i pe urme, au înţeles că prea cunoaştem urma întunericului şi nu mai suntem prada neputinţelor. Ne-au lăsat fără îngeri, dar ne-am avut dreptul de a ne fi şi îngeri. Au adus atunci în jurul nostru oameni cu chip de înger, crezând în dorinţa noastră de a nu lăsa oamnilor podoabe de lacrimi. Unora le-am mai şters lacrimile până când am văzut sclipirea colţilor pregătiţi să muşte. Altora le-am văzut imensitatea lacrimilor şi a fost uşor să le întoarcem privirile spre coada de crocodil ce şi-o ascundeau sub haine ori, sub freamăt de melodioasă cântare le auzeau clopoţeii caree vroiau să ritmeze victoria şi să înalţe slava ce şi le doreau.
Îşi proclamase adâncul victoria împotrivă-ne... Întunericului i se dăduse de veste că nu-i vom mai sta împotrivă. Atunci s-au trezit că eram deja îmbrăţişaţi la malul pe care ne aşteptau ra-zele luminii sufletelor îmbrăţişate. Furii de moarte i-au apucat, ştiind că sărbătoarea lor nu-şi mai avea motiv. Ştiind că focul şi noi îl vom reaprinde, au suflat vânturi şi viscole pe ape şi pe maluri. Şi apele au îngheţat şi malurile au început să alunece. Propteai tu malul pe care stăteam, spărgeam eu gheaţa ce-ţi strângea gleznele. A fost o luptă grea, până ce îngerii ne-au venit să ne fie de ajutor, şi au făcut-o chiar dacă şi ei au avut de pierdut aripi. Dar, în ziua Calendarelor, au pus malului zid de lumină, şi pe mal am putut urca. Şi Noi, cei ce-am fost şi cei ce suntem, ne-am îmbrăţişat către întreg. Iarăşi, ca întotdeauna, pentru totdeauna...

joi, 29 decembrie 2011

Mereu în sus, nicicând în jos...

Eu Sunt. Banal le sună unora, căci înţelesul le este dictat doar de materialisme.
Acesta Sunt Eu. Îi sperie pe mulţi rostirea acestor trei cuvinte, căci rar le este dat să perceapă esenţe.
Sunt cuvintele pe care le-am rostit, aici, cândva. Sunt cuvintele ce le rostesc aici, acum.
Sunt om şi tot ce fac este pentru a fi Om. Trăiesc spre a-mi împlini menirea, trăiesc pentru a-mi ţine cuvântul şi legământul. Refuz să vieţuiesc. Dintr-ale mele, dar şi din ceea ce trebuie să ştie mulţi, am învăţat pentru mine şi pentru a şti şi alţii că “Adevărul trebuie mărturisit”.
L-am mărturisit fără frică. Fără să spun că adevărul meu este Adevărul tuturor, nu m-am temut să spun vorba ce mărturisea gândul. L-am spus refuzând tăcerea. L-am spus şi în momentele de bucurie, l-am spus şi când mă apăsau, urgisitoare, momentele de tristeţe grea. L-am spus şi celor care-l acceptau, l-am spus şi celor care îl negau. Ca mine au fost şi alţii. De la ei a rămas o vorbă:“Adevărul este precum cuţitul încins, înfipt în rană”...
De câte ori mi-a fost dat să întâlnesc oameni, i-am privit ca pe oricare ce-şi doreşte să se ridice, să se înalţe, să vadă... Mai tineri, mai bătrâni, mai mult copiii sau mai mult cei în vârstă, mi-au arătat mie să ştiu cât de puţine pot să ştiu, în orice moment despre complexitatea eu-rilor, despre dispersia idealurilor şi despre cadenţa paşilor.
Mi-e drag Omul şi mi-l doresc a fi Om. Îmi doresc totdeauna să îl văd bucurându-se de tot ceea ce i se dă să-i fie bucurie şi trăiesc împreună cu el tristeţile ce îl copleşesc. Mă doare durerea lui, când pierde pierd şi eu odată cu el ceea ce el pierde.
Asemenea celor ce s-au învăţat cu umezeala rece a subteranelor, aici, acum, am întâlnit pe aceia care, când sunt alături de cei ce le arată geana de lumină, raza speranţelor, înlănţuiesc pe cel înainte-mergător pentru a-l ţine strâns în chingi, pentru a-i opri paşii. Stau plini de frica înălţimilor luminoase şi de cei care pot să le arate diferenţa dintre aer curat şi aer îmbâcsit. Mereu stau cu teama de a pierde înainte-mergătorul care n-ar mai avea motive să-i îndrume paşii când motivul de şovăire nu ar mai întunericul. Preferă să stea dedesubt de scară pentru a fi luat în braţe pentru a i se linişti tremurul paşilor puşi pe vârfuri...
* * *
Am coborât de multe ori în subterane. Am coborât când am vrut, dar am coborât şi când nu am vrut. Acolo am înţeles, mai bine decât în oricare dintre nopţile întunecate cât de greu şi de rece este întunericul. De-acolo, de jos am înţeles şi câtă căldură dă o geană de lumină. Şi am înţeles câtă speranţă poară în ea acea firavă rază ce se prelinge prin cea mai mică breşe din obloanele închizătoare.
Când am pus piciorul pe treptele scării ce mă ducea la suprafaţă, acolo unde ştiam că pot ridica obloanele, privirea mi-a rămas totdeauna ţintită către acea rază. Spre a-i simţi căldura am făcut mereu paşi pe alte şi alte trepte. Mereu în sus, nicicând în jos...
Când acolo, jos m-am întâlnit cu alţii, le-am arătat totdeauna raza speranţei. Îi puneam pe trepte, în faţa mea şi le arătam mereu acea rază. Niciodată nu le-am vrut paşii să coboare. Nu i-am tras niciodată înspre mine căci trebuiau să meargă mereu în sus, nicicând în jos...
Câteodată au fost şi unii care se agăţau de mine cu dorinţa de a-şi clăti ochii în lumină. Se agăţau pentru că ei singuri nu puteau să-şi ţină paşii neşovăitori pe urcuşul treptelor. I-am ţinut de mâini şi de oricâte ori simţeam căderea paşilor în gol sau pe treapta de pe care abia plecaseră, i-am tras. I-am tras totdeauna în sus, nicicând în jos...
Chiar şi atunci când obişnuiţii subteranelor mi s-au agăţat de paşi şi au tras de mine înspre obişnuitul lor sălaş existenţial, nu m-am luptat să mă desprind din hrăpăreţele lor legături, ci am tras, cu tot cu legături, de ei, spre treapta de pe care obloanele se puteau ridica. Am tras de ei mereu, mereu în sus, nicicând în jos...
* * *
Asemenea celor ce s-au învăţat cu umezeala rece a subteranelor, aici, acum, am întâlnit pe aceia care, când sunt alături de cei ce le arată geana de lumină, raza speranţelor, înlănţuiesc pe cel înainte-mergător pentru a-l ţine strâns în chingi, pentru a-i opri paşii. Stau plini de frica înălţimilor luminoase şi de cei care pot să le arate diferenţa dintre aer curat şi aer îmbâcsit. Mereu stau cu teama de a pierde înainte-mergătorul care n-ar mai avea motive să-i îndrume paşii când motivul de şovăire nu ar mai întunericul. Preferă să stea dedesubt de scară pentru a fi luat în braţe pentru a i se linişti tremurul paşilor puşi pe vârfuri...
Putea-vor, vreodată să meargă mereu în sus, nicicând în jos?

Trecând prin poarta cerului

Când fac din gânduri cuvintele scrise, nu aştept să aud sau să văd ceea ce spun alţii. Încep să scriu ca să pot eu să-mi amintesc cândva, când aidoma sau translatat în forme ale realului, se vor întâmpla toate. Mi-e greu să văd ceea ce văd acum, aici. Înţeles sau nu în ceea ce spun, în ceea ce scriu, las pe ceea ce ştiu să treacă dincolo de expresii.
* * *
Mi-e dor de-atâtea ori să plec Acasă. E sentimentul meu de Om ce tânjeşte după libertatea şi liniştea dată de siguranţa locului de Acasă. Aici de-aş avea orice casă, ori castel, ori cetate, în învălmăşeala de gânduri, care mai de care mai ucigaşe, în învălmăşala de spuse, care mai de care mai învinovăţitoare, în învălmăşala de fapte petrecute în spatele uşilor închise sau a întunericului nopţii, n-aş putea simţi acea siguranţă creatoare de puteri pe care o am Acolo.
Ca să ajung acolo, eu nu mai stau azi să aştept deschiderea porţilor. Am primit acest privilegiu pentru că am acceptat, fără să stau pe gânduri, să vin aici, în locul acelui suflet ce fusese mitraliat înainte de a lua contact cu lumea. Era prea tânăr şi alungat s-a lăsat prea repede. L-am întâlnit la poartă, când Îngerul ce-l aducea se plângea că l-a căutat prin toată lumea, şi abia-l putuse elibera din cleştele întrupării. Am venit în mare grabă, când oamenii nu mai ştiau ce să facă. Îmi şoptise când intra pe poartă despre toată durerea ce o avusese şi m-a rugat să-i fac dreptate. Timp de promisiuni n-am avut, dar am jurat, cu îngerii de faţă, cerând sabia de lumină, că oricând voi şti că va fi mare zbatere pentru alungarea oricărui suflet, voi alerga să tai fără milă pe nesupuşii Cerurilor. I-am uşurat lui paşii revenirii, luând asupră-mi tot ceea ce avea şi el de făcut. Am coborât, am dat a doua suflare de viaţă celui ce venea în viaţă, şi m-au însemnat cu semnul dualităţii căci oamenii ce trebuiau să ştie ceva, au ştiut că vin de Sus, de prea departe şi pot să duc toată greutatea dualităţii.
Eram tânăr, eram mic, dar mă vedeau toţi ca prea bătrân pentru câte zile trecuseră peste mine. Mi-era vorba când vorbită, când făcută, mi-erau faptele când jucăuşe, când prea pline de necesitatea de a arde etapele. Eram la fel ca toti ceilalţi, dar toţi mă vedeau diferit de ei. Eu însă ştiam că-s Eu. Atât, căci încă eram năucit de graba cu care plecasem. Am rămas mult timp tot aşa, căci traiam şi eu, ca toţi ceilalţi aceleaşi timpuri şi aceleaşi vremuri. Şi de atâtea ori trăgeam de mine să adorm, ca să nu mai fiu pedepsit că nu sunt la fel ca toţi ceilalţi. Dar mă treceau fiori când trebuia să fac pe plac asemănării cu ceilalţi.
Grea vamă am plătit vieţii de pe pământ pentru a nu ieşi din tipare. Voiam să reuşesc să fiu asemeni lor, dar nu reuşeam decât să fiu un surogat de identitate, căci răzvrătirea şi privirea ce străpungea depărtările mă trăda mereu.
Când m-am trezit, într-un târziu, din năuceala venirii, trecusem de multe ori prin furci caudine. M-am trezit pe pragul porţii celei mari, privind în jos, acolo unde mă lasasem pe mine, în grabnica-mi plecare.
Îmi cam ajunseseră, credeam eu, ceea ce trăisem pe aici şi mă ţineam cu mâinie de porţi să nu mai plec. Dar mi s-a amintit de jurământ... şi m-am întors. Însă tot am încercat şi iar mi-am încercat norocul pe pragul porţii. Când mi s-a arătat Cartea Vieţii, m-am întors. Ajuns iarăşi aici, m-a cuprins revolta întrebărilor: De ce? De ce tot eu? De ce acum? De ce iarăşi acum? De ce eu să domolesc şi vrajba, şi ura, şi necredinţa, şi gândul de pierzanie, şi gândul de supunere, şi gândul ucigaş, şi, şi, şi...
Răzvrătit am plecat iarăşi, în fugă. Eram hotărât să rămân Acolo pentru a mă întoarce altădată. Îngerii mei fugiseră de mine, de nesupunerea-mi ce colcăia în mine. Ajunseseră înaintea mea şi îmi ieşireră în cale paznicii. Nu mă puteau opri, oricât au încercat să-mi întoarcă hotărârea. Trecusem de ei şi mă oprisem să mai văd pe unde fusesem. Atunci am auzit glasul ce-l ştiam de când făcusem legământ suprem, de păstrător şi păzitor al Sceptrului. Nesupunerea-mi se topise de puterea focului cuvântului dat. Mi-am amintit şi de Sabia ce o ţinusem în teacă şi care-mi pricinuise mari greutăţi de la cei ce-i simţeau prezenţa. M-am întors pentru A fi cel ce eram, cel care mai fusese cândva, cel care trebuise să fie. Îmi ştiam tot drumul, îmi ştiam tot ce aveam de făcut, neştiute îmi erau doar căile pe care trebuia să merg pentru a face ceea ce trebuia să fac şi multa nevolnicie a celor ce vor fi mereu potrivnici vieţii.
De atunci am început să caut ceea ce trebuia să găsesc. De atunci a început lupta. De atunci a trebuit să tai drum prin munţi când nu se putea peste munţi, să despic ape când peste ape nu se putea trece, să tai lianele desişurilor ce mă înconjurau spre a-mi opri pasul. Şi lupta îmi este continuă. Şi somn nu mai aveam căci vreme de dormit nu mai era.
* * *
Nu mai aştept azi deschiderea porţilor, căci mi-e dat să pot intra, oricând pe poarta îngerilor, pe care doar Cavalerii Focului o mai pot folosi. Cei ce nu suntem Cavaleri, suntem doar atâţia câţi să putem da nume lunilor anului. Suntem de-o seamă şi aici şi acolo, acolo ne cunoaştem, pe aici suntem risipiţi în colţuri de lume. Cu toţii suntem de tot atâtea ori mai mulţi, şi tot din atâtea lumi venim pentru fiecare lume.
Din vuietul şi tumultul acestei lumi, când intru pe acea poartă ce răsfrânge raza soarelui pentru a nu putea fi văzută, intru acolo unde foşnetul frunzelor cântă o simfonie ce delimitează, precum un clopot de ceas, scurgerea faptelor, pentru a arăta că ele se întîmplă. Acolo timpul nu se poate măsura niciodată, căci timpul nu există. La un loc stau cele întâmplate cu cele ce trebuiesc întmplate. Şi toate se ştiu cui şi cum se vor întâmpla, în cartea fiecăruia. Doar cei ce pleacă din Lumina Lumii lasă cărţile deschise. Doar când sufletele sunt furate sau pleacă singure spre lumile de jos, faptele nu-şi mai găsesc întâmplare. Şi când nu se întâmplă, că vrea omul, că nu vrea omul, aici se simte ca dureri ce cresc şi cresc şi cresc... până când se pierde cu firea, se pierde pe sine. Căci frica nu este decât durerea greutăţilor faptelor ce trebuie să le facă şi omul, uitând de dumnezeirea ce şi-o are dată, nu şi le face. Atunci când nici îngerii nu-i mai pot lua din greutate, Dumnezeu trimite oamenii ce ştiu să treacă de gardurile de sârmă ghimpată ce alţii, din lumi de jos, le fac pentru a-l prinde pe cel apăsat de neîntâmplarea faptelor sale.

miercuri, 28 decembrie 2011

E vremea... timpul s-a oprit!

La ceasul dimineţilor mele, undeva mult prea devreme pentru cei care-şi dorm nopţile şi încă nu târziu pentru cei care îşi duc truda vieţii în noapte, caut să desluşesc multele însemne ce se arată spre orizonturi. Le ştiu uşor înţelege pe cele dinspre apus, şi mi-e uşor să desluşesc pe cele dinpre miazănoapte sau cele dinspre miazăzi. Ma bucur, mă întristez, mă cutremur...
Mi-au plăcut totdeauna însă a privi spre răsărit. De-acolo mi se trimit mie veştile cele bune. Aşa ştiu că orişicum ar fi să pară altora, că şi dacă aşezate pe calapodul prezentului ele nu se a-şază aşa cum sunt regulile umaninaţii, umanismului sau ome-nirii, sunt croite, sunt trimise, pentru a a-duce concordanţa vieţii cu a menirii. Şi tocmai că s-a făcut deja o săptămână de când, în fiecare dimineaţă răsar, din poarta cerului, stele ce strălucesc.
Uneori sunt supărat de ceea ce văd înspre apus, căci acolo cad capete de oameni. Ştiu că le sunt meritate căderile, dar până când au ajuns acolo, am vrut să se trezească, chiar am crezut că se vor trezi. Unii chiar puteau. Mă mai supăr când văd coborând, precum berbecii, vânturile îngheţatului nord, lovind cu putere în umbrele luminoase ce trec prin dreptul amiezilor sudului plin de dărnicie. Simt durerea cu care sunt lovite de coarne şi purtate în zările necuprinsului. Aştept ca furia vânturilor să se domolească să se întoarcă şi să-şi încălzescă suflările. E greu, ca după orice furtună! Atâtea reparaţii trebuie făcute! Şi cum nu totdeauna reparaţiile mai pot să facă să arate totul ca mai înainte de a se strica, nici umbrele luminoare nu mai sunt la fel cum erau înainte de stricare... Şi asta mă face să fiu şi mai supărat!
Şi-n toate aceste zile am văzut furtuni lovind, umbre fugind, umbre căzând. Şi-am fost şi încă sunt şi trist, şi supărat. Dar în fiecare dimineaţă, la ceasul acela tainic, când cei care pot desluşi semnele ce-s luminate de marea Lumină, am văzut ceea ce ştiu că aduce bucurie şi semn de veşnicie.
Mi-a fost greu să cred că pot să mai văd aceste lumini. Când i-am văzut, în plină lumină a zilei străfulgerarea ce a trecut prin limita privirii, am crezut că Cerul a vrut să-şi arate supărarea pe iarna care nu vrea să se trezească. Sau că toamna, obosită, s-a gândit că trebuie să rupă cortina sub care iarna stă şi nu vrea să îşi intre în rol. Însă a trebuit să recunosc alte semne, potrivite, prin răstălmăcire, pe conjuncturi, semne pe care vrem uneori să le ignorăm, neîncrezători în noi. Dar apoi zile la rând le-am tot văzut. Se plimbau prin coroana de lumină şi se aşezau pe creştetul capului. În jur totul era luminos, totul era alb şi era cald...
N-aveam încredere în mine sau iarăşi mă impotriveam Cerului?
De multe ori m-am revoltat şi am strigat să fiu auzit. Ba chiar mi-am cutremurat şi credinţa când, îndoindu-mă, mă lăsasem sedus de deznădejde. Nu m-a certat nimeni, nu m-a pedepsit nimeni, nu m-a judecat nimeni. I-am simţit însă mâna-i ocrotitoare. Ştiu şi acum cum I-am recunoscut grija ce mi-o purta...
Era iarna, iarnă grea. Ninsese, ningea şi era frig. Stăteam în frig şi nu îmi găseam calea de a-i rezista. N-aveam puterea să mai strig. Nu aveam nici cu ce să mai îmi acopăr picioarele ce se afundau în nemişcare dureroasă. În jurul meu era o mare de singurătate. Nicicui nu puteam să cer ceva. Nici eu nu mai aveam ceva de dat mie. Ştiam că dacă nu mai era nimic aici, doar acolo, acolo sus, aş fi putut să ştiu că mai există cineva, că mai există ceva. Mi-am lăsat privirile sub ploape, mi-am pus gândurile să doarmă şi, cu fruntea privind spre cer am adormit şi eu. Trecuse ceva timp când mi-am deschis ochii. Redescopeream lumea, crezând că într-o altă lume m-am trezit, căci frigul era o amintire, iar în jurul meu dansau steluţe care îmi vorbeau. Îmi spuneau să-mi ridic privirea, să-mi merg drumul cu paşi neînfricaţi. De atunci nu-mi mai este teamă să ştiu tot ceea ce trebuie să ştiu.
Ştiindu-I chipul în care mi se-arată, ştiu acum când, şi de ce, mi se arată. Ştiu că-mi pune stele în palmă şi ştiu de ce a aşezat coroana de lumină pe fruntea chipului pe care-l vedeam. Era timpul să îşi arate semnul Lui şi să-şi arate bucuria de a fi mereu încrezători în El. Luând în grijă omul, şi-a trimis îngeri cei mai credincioşi să ocrotească înmugurirea, să-i vegheze sporirea.
Dimineţile ceasurilor încă netrezite îmi sunt, de câteva zile, atât de senine. E tot mai frig afară, e tot mai cald în suflet. Ceasurile bat un timp al oamenilor căci timpul trecerii deşarte a fost oprit. L-a oprit ştiind că e vremea împlinirii...

E timpul de a scoate săbiile la vedere

Vremurile cele mai grele vin. În asurzitorul urlet al apelor ce prăvăli-vor munţii în prăpăstii se va vrea ascunsă larma armatelor adunate în adâncurile subteranelor care vor ieşi la suprafaţă. Se vor stinge focurile vetrelor din case, norii vor vărsa grindine peste zăpezi şi pământul va îngheţa. Peste câmpurile îngheţate, pustiite, vor trece, cadenţându-şi orice mişcare, în cadenţa impusă de ritmuri abisale, oştile.
Apele, câte vor mai rămâne după marele îngheţ, nu vor mai fi curate şi cu necurăţenia lor vor mânji privirile şi gândurile celor ce-şi vor oglindi ochii în ele. Prea-puţinii oameni, însinguraţi, se vor retrage, umiliţi prin grotele în care vor mai putea ţine aprinsă o lumânare, o candelă, un opaiţ, ca la lumina lor pâlpâindă să poată să-şi înalţe ruga şi strigătul de luptă întru dreptate.
Peste îngheţuri, mai tare decât larma tuturor armatelor, se va auzi semnul de chemare la luptă, pentru prima dată după mii şi mii de ani. După mii şi mii de ani, Lupii Albi, se vor aduna din risipirea celor patru zări, pentru ca din suflarea lor să dea viaţă bărbaţilor care au murit nevânzându-se, să dea putere femeilor care au fost vândute de cei ce şi-au cumpărat vieţuirea, pângărindu-le sufletul şi râsuindu-le trupurile, să se elibereze şi să se adune, sub stindardul de neînvins al Adevărului şi Libertăţii, toţi cei care îşi vor libertatea adevărată. Şi vor fi copii cei care vor alerga cu pasul neînfricoşat al Lupilor Albi spre cohortele de soldaţi cu suflete surogat.
Se vor pune pe fugă lupii cei înfricoşaţi de propriile porniri hămesite, înfricoşaţi de chemarea la luptă a celor pe care i-au vrut ucişi pentru puritatea puterilor lor. Îşi vor recunoaşte în fuga ruşinoasă năravurile care nu s-au schimbat oricâte culori şi-au avut la blană, ferindu-se de acvilele ce se vor coborî din ceruri, chemate de dorinţa Lupilor cei Albi de a se alătura şi ele celor mulţi suferind de împilarea celor ce doar ochi de împrumut au mai vrut să aibă.
Pe câmpurile îngheţate se va da lupta cea mare. Cadranele ceasornicelor vor îngheţa de atâtea cutremure ce vor zgudui pământul, de atâtea fulgere şi trăznete ce vor veni din Ceruri să fie de partea celor ce le-au chemat. Hăurile deschise de cutremure vor înghiţi pe mulţi din cei ce nu vor putea să le vadă când fulgerele vor arunca săgeţile de Lumină. Creaturi ciudate şi suflete negre se vor strânge la sfat pentru a plănui însângerarea zăpezilor şi măsluirea cuvintelor spre a atrage sufletele rănite.
Vor veni şi îngerii. Vor veni şi cei de Lumină pentru a face lumină, vor veni şi cei de Întuneric pentru a întuneca. Vor veni şi vor intra în lupta pe care nu o vor putea-o descrie cuvintele. Se vor înfrunta cu cei ca ei, dar se vor confrunta şi cu gândurile oamenilor, Nevinovaţi vor fi unii dintre cei care-şi vor lăsa puterile învinse de neiubirile pământenilor. Lupii cei suri le vor sări mereu în spate, căci obiceiul de a avea două feţe nu şi-l vor mai putea ascunde. Furaţi vor fi chiar, unii îngeri, de mirajul aducerii unora dintre ei în tabăra celor Albi şi neînfricaţi şi se vor trezi purtându-i ca povară până ce ei or să cadă sub greutatea îmbuibării poverii.
La vremea primul armistiţiu, Lupii Albi se vor aduna în Peş-tera Tainelor la sfat cu Arhanghelii şi Marii Preoţi. Şi vor veni şi oamenii care, până atunci, nu-şi vor vinde Credinţa unei nemuriri promise. Dar cum tainica intrare era ştiută şi de cei care neştiind să treacă prin urechile acului şi-au aplecat privirea spre adâncuri, spre Peştera Tainelor vor veni şi creaturi care se vor îmbrăca în măştile şi-şi vor preface glasul în urlet de Lup Alb. Vor pândi la marginea înzăpezitelor păduri ale muntelui, încercând să răzbată cu fapta sau măcar cu mintea spre a şti vorbele Marilor Preoţi. Când noaptea îşi va ascunde stelele, chemarea fără seamăn a Lupilor Albi, imn al Frăţiei întru Lumină, va chema la altar pe cei ce vor jura Legământul Suprem. Atunci se vor răscoli zăpezile şi vor acoperi măştile mirosinde a tră-dare. Atunci se vor arăta Cavalerii... Atunci Lupii Albi se vor întrupa în vitejii asemenea celor ce au fost. Atunci săbiile se vor aprinde a fi văzute de toţi. Vor lumina nopţile, vor tăia drum prin întunericul prea apăsător al Omenirii...
Au fost deja toate acestea întâmplate într-al nouălea Cer. Acum totul se coboară, Cer cu Cer, adunând pe toţi ostaşii luminii.
Pe aici, pe unde suntem, s-a auzit strigătul de luptă. Douăsprezece săbii stau ridicate. Aştept venirea Celui ce va da porunca. Mi-e Legământul în sânge... Legământul se va împlini întocmai! Când El va veni, Regina va fi încoronată! Şi lumii Lumină întrupată va dărui!

marți, 27 decembrie 2011

Privind spre Florile colţilor de stâncă

Florile colţilor de stâncă sunt totdeauna cele care dau veste Soarelui să îşi arate razele spre Pământurile ce stau să îngheţe în dimineţile senine, ce stau să putrezească sub păturile de nori sau îşi dorm aşteptările în nepornirea lucrului.
Când urc privirile către Cer, pe o stâncă golaşă, văd o Floare înflorită ce-şi caută neofilirea.
Când urc către Cer, trec pe lângă ea şi îi mângîi totdeauna inflorescenţa catifelată.
Când privesc dinspre Cer văd toată splendoarea ei.
Dinspre Cer privesc replicarea-i infloritoare. O altă Floare şi un Mugur de Floare.
Le privesc mereu, căci privirile-mi sunt datoare existenţei lor. Când trec spre Poartă şi când ies de Poartă, le caut şi le zăresc. Oricum ar fi, orice ar fi, prin reflexiile zilei ori prin aburii nopţii le găsesc, le văd şi le simt îmbrăţişate. O floare mare şi o floare mică. Două flori la fel de strălucinde. O floare mare ce-şi arată dorinţa de a nu lăsa floarea cea plăpândă să o atingă cele pe care le-a avut ea de atins, o floare mică ce îşi are dorinţa de a străluci...
Privind spre Floarea cea îmbrăţişată îi văd tremurul, îi văd frica de a se deschide. O văd cum îşi strânge petalele, precum un înger aripile, stând în umbră. Mă apropii mereu de ea şi o întreb:
-De ce ţi-i frică, Floare a Colţilor de Stâncă? De ce îţi este frică să îţi laşi deschise petalele spre Lumină, să ai tot atâta lumină cât îţi este dat să primeşti? De ce stai învelită în propriile-ţi petale şi îţi îndrepţi privirea şi în jos? De ce să te temi că vezi întunericul adâncimilor, când ai putea să vezi doar lumina înălţimilor? De ce să nu vezi, până la urmă, tot ce se lasă văzut?
Mereu nu îmi răspunde, însă petelale-i se dezvelesc încet, cuprinse de curajul de a simţi lumina încălzind-o. Tace, dar aşteapă să simtă. Senzaţiile-i se citesc pe zbaterea petalelor ce fac să se mişte în juru-i firele răzleţe de iarbă. Priveşte spre Florile de pe câmpuri. Le vede colorate, le vede jucându-se cu fluturii ce zboară de la una la alta. Se vede şi se simte însă, printre ele, singură, singuratică, prea dumnezeiesc de albă. Se ştie că e altfel, şi întrebându-se de ce nu vor fluturii să creadă că e la fel ca toate celelalte flori. Ea însă nu ştie încă de faptul că fluturii orbesc atunci când văd albul Luminii!
Mi-arată înspre rădăcină, mi-arată înspre tulpină...
Îi văd semnele şi privesc în oglinda timpului. Văd pe cei care au vrut să spargă în două stânca pe care erau aşezate. Se vede crăpătura făcută între rădăcinile lor, peste care ele, şi-au îmbrăţişat rădăcinile ca să poată să stea drepte în bătaia vîntului. Văd trei umbre ce priveau spre cel întunecat ce îşi agăţa degetele noduroase de crăpăturile vremurilor trecute. Am văzut chiar cum a prins rădăcinile să le smulgă pe dedesubt, voind să le vadă pieirea.
Privesc tulpina ei firavă. Are urme mari, urme vechi şi urme mari, urme noi, de arsuri şi lovituri. Ii văd tulpina îndoită şi când desprinsă e din îmbrăţişarea florii cele mari i se vede aplecarea în adierea brizelor. Când îi prind tulpina în palme, îi simt petalele cum se aşază să se odihnească. Când îi prind petalele în palme îi văd privirile înlăcrimate. Abia atunci îmi vorbeşte despre răutatea celor care aruncă pietre şi bolovani înspre tulpina-i firavă, îmi vorbeşte despre cum se apleacă spre a nu-i fi atinşi muguraşii ce-i poartă înspre viitorul ei de Floare a colţilor de stâncă.
Abia atunci mi-e dat şi mie a-i vorbi. Abia atunci, de la egal la egal, cu ea pot vorbi. Abia atunci ne auzim spusele, abia atunci ştie că am venit nicidecum spre a nu ţine seama de rănile-i timpului. Şi abia atunci face a se înţelege în creşterea-i spre înflorire.
Văzând-o şi privind-o, simţind-o şi ascultând-o, îi pun întrebări ca să-şi găsească răspunsuri...
-Priveşte către Cer... Simţi Lumina? Priveşte-te pe tine! Ştii că ai fost un mugur de floare?
-Îţi îmbrăţişezi mereu Floarea ce te ocroteşte... Simţi un mugur de floare ce vrea să înlorească? Ţi-ai dori să fii tu aceea care nu vrea să-l lase să înflorească?
-Noapte de noapte roua vă udă buzele petalelor deschise. Ziua însă tu stai cu petalele închise. Ca să nu te usuci, Floarea-ţi ocrotitoare îţi dă din apa ei, iar ea se ofileşte. De ce să fie ofilită şi să nu aibă puterea de a fi mereu înfloritoare, la fel cum şi tu ai fi dacă ţi-ai deschide petalele să primeşti apa vie a picăturilor ce vin spre voi din Cer?
-Primeşti mereu Lumină din Lumina ei. De ce îţi mai laşi petalele în jos şi le atingi de întuneric? Vrei să pierzi din Lumina ce vouă vi-i hărăzită?
Te-am văzut de multe ori. Tu nici nu ştii de câte ori trec în fugă mare, în Sus şi în Jos, ca să-mi fac datoria de Om sau de Cel trimis, menirea de Pavăză şi Scut, să îmi ţin promisiunea către Cel ce niciodată nu ne uită, de a avea în grijă mare datu-i ce mi l-a dat. Nici nu-ţi spun asta ca să fii atentă să mă vezi. Datoriile nu se spun, menirea nu se arată, promisiunea nu se afişează. Îţi spun doar ca să ştii că văd mereu cum eşti şi ce îşi doreşti. Îţi văd teama, îşi văd dorinţa, îţi văd frica, îţi văd bucuria. Te văd dintr-o privire, trecătoare ori profundă, zăbovitoare ori fără căutare de detalii.
Te-am ţinut de multe ori în palmele-mi căuş. Te-am învelit de câteva ori, strângându-te în braţe. Dar încă nu am timp mereu să fac asta. E multă zbatere şi Aici şi Acolo. Se schimbă multe, se mută munţi din loc. Mi-e dat să ştiu că avem şi noi un munte, pe care Cerul a şi mutat stâncile pe care staţi, învelindu-l cu o casă de Lumină. De acolo nu se mai văd nici adâncimi, nici prăpăstii. Picăturile de cleştar ale apelor vă aşteaptă a se revărsa peste voi, ferindu-vă de uscăciunea ce va fi peste tot. Nici viscolele nu le veţi simţi, căci Lumina perete fiind, nimic nu o poate mişca... Şi tot Acolo mugurul de floare va înflori! Acolo voi putea să stau şi eu să veghez. Iar când vor trece Lupii cei Albi spre altare, în ceas de pornire a iernii, tu vei fi Floare de Coroană!

Biografia din poveste

În vremuri de demult, într-o haită de lupi s-a născut un lup alb. Era pui de lup sur, şi n-ar şi fost nici un motiv, în afara întîmplării, ca el să fie altfel decât ceilalţi. Dar aşa a fost de la început, nu ca şi ceilalţi, care-şi schimbau, după vremuri, culoarea, ci purtând pe el haina zăpezilor.
În joaca lor, ceilalţi pui de lup îl mai lăsau singur prin desişul pădurilor şi-l priveau de departe cum îşi căuta şi găsea drum spre a se întoarce la locul de baştină al haitei. Ei stăteau toţi la un loc, el era lăsat să rămână singur. Şi pentru că era prea alb, pe el nu l-a învăţat nimeni cum să vâneze, a trebuit să se înveţe singur. Nu avea nici toţi colţii daţi când a trebuit să plece singur, prin ierburi mari, să vâneze. Şi a învăţat singur ceea ce toţi ceilalţi la un loc nu ştiau. Ştia iarba cea de leac, ştia floarea sub care să se aşeze ca să vadă când răsare şi când apune soarele, ştia care scorbură e doar putregai sau care e adăpost în furtuni.
Când a venit iarna, grea şi plină de zăpezi, prada era puţină şi greu de adulmecat. Prea mult alb era în jur şi doar el, Lupul cel alb, putea să treacă nevăzut şi să-i ajute pe ceilalţi, vânând mai mult pentru ei, să trăiască. Era puternic şi cutezător, aducea cea mai bogată pradă pentru haită. Era de folos, toţi îl aşteptau să se întoarcă de la vânătoare. Şi totuşi, chiar dacă îl aşteptau, nu era iubit. Nu era iubit pentru că era diferit.
S-a desprimăvărat şi iarna grea fiind trecută, vedea, în tot ce făceau ceilalţi, că nu le mai pasă de el. Se simţea bătrân, se ştia împovărat de greutatea a ceea ce ştia, tot ceea ce avea ştiut şi nu voia nimeni să înveţe, chiar şi de la el.
Într-o noapte, când lupul alb dormea ostenit, haita a sărit să-l sfâşie. Muşcau cu furie dementă să distrugă ceea ce era unicat printre ei. Îl muşcau de unde apucau, şi când a dat să se ridice ca să se apere, chiar lupoaica-mamă i-a sărit în spate, doborându-l în genunchi. Căzut în genunchi, Lupul Alb nu înţelegea: propria-i haită? Propria-i mamă? De ce?
Viaţa se scurgea din el, toată, picătură cu picătură, odată cu picăturile de sânge ce curgeau pe iarba răscolită de atâta dans nebun al morţii pe care ceilalţi îl făceau în jurul lui, cu fiecare picătură de sânge ce rămânea în gura celor ce muşcau din el. Încă o clipă şi ar fi păşit marele prag către moarte...
Şi se auzea mereu pe sine întrebându-se: Propria haita?... De ce?... De ce?...
O ultimă zvâcnire a mai putut să aibă, o idee venită ca un fulger stelar... extrema originalitate! Pătruns de o forţă supranaturală, Lupul Alb s-a ridicat! S-a ridicat, s-a încordat şi a început să muşte pe oricare dintre cei care-l atacau. A muşcat! A sfâşiat! A distrus! A pus pe fugă! Şi a tot făcut asta până a învins! A învins şi tot ce a mai rămas din haită, a fugit în alte zări, departe de Lupul Alb.
De atunci Lupul Alb nu mai trăieşte în haită şi nu doarme niciodată. Cum puţini sunt lupi albi, doar el şi perechea sa sunt văzuţi trecând peste norii de viscol, peste zăpezile viscolite!
De atunci, Lupul Alb, cu ochi luminoşi străjuieşte din stema spiritului la respectarea Legii Străbunilor.
De se vor găsi vreodată oameni morţi în somn, cu privirea aţintită către înalturi şi figura crispată de groază, să se ştie că sunt cei înhăituiţi împotrivă-i şi au fost sfâşiati de Lupul Alb.
Totul a rămas o poveste ascunsă în suflet, pe un altar de vise. Şi porunca străbună: "Cine nu respectă Legământul, va muri răpus de Fiară!"
Lupul Alb mereu spune celor ce caută spre drum: drumul e lung şi trebuie parcurs de unul singur: Neînfrânţii sunt mereu singuri! Şi rămân neînfrânţi!
* * * * * * *
Cu sufletul îl vedeţi mereu lângă voi: un Lup Alb cu ochii blânzi. O Fiară cu suflet de Om. În fiecare noapte, când dormiţi apare în vis. Mereu singur, niciodată în haită. Priveşte cu ochii săi negri. Pătrunzători spre a vă apăra de haite. Nu vă cere nimic, nu cere nimic. Vine şi e mereu de strajă!

duminică, 25 decembrie 2011

Otravă pentru îngeri

Din câte s-au tot inventat până acum, nimic nu a putut înlocui picătura de apă. Apa este o inimă care bate şi bate mai mult decât pot gândurile să o cuprindă. Apa are gânduri cu care limpezeşte gândurile oamenilor. Apa ţine trează privirea să poată vedea când întunericul nopţii n-are nici o brazdă de lumină şi auzului îi dă putere să cuprindă şoaptele de dincolo de pereţii celulelor. Când picăturile apei alintă mângîietor mâna copilului, el simte chiar mângâierea îngerilor.
Şi dacă pentru toate cele cele ce sunt de ajutor îngerilor spre a apăra pe oameni s-a găsit câte o pavăză, câte o armură, câte un scut, apa fiind cea necesară oricărui trăitor, a fost lăsată ca dar tuturor. Un dar neajutorat, un dar ce doar când furia devine prea mare, nimic nu-l mai opreşte şi spulberă tot ceea ce îi vrea a sta în cale.
Dătătoare de viaţă fiind, ocrotită de omul drept şi bun, sfinţită spre binefacere în numele Cerurilor, apa e totdeauna parte a dumnezeirii de pe pământ. În izvor sau în fântână, în ape ce curg sau în ape care doar ploile le primenesc, se botează copii şi se spală chiar şi păsările cerului. Prin viaţa ei dă viaţă şi curăţă tot ceea ce se poate curăţa în ea. E ultima cale de curăţire şi limpezire înainte de aprinderea focului, singurul care poate să ardă tot răul.
Oamenii au fost buni, dar unii s-au certat cu Dumnezeu. Ca sa-şi arate mânia faţă de El, nu le-a fost de-ajuns împotrivirea, nu le-a fost de-ajuns dosirea feţelor spre întuneric, nu le-a fost de-ajuns că au făcut orice şi au furat îngeri, ca să poată ajunge mai uşor să fure din suflete, dar s-au gândit că apa, cea dată dar de Dumnezeu, să fie arătată ca mincinoasă, să facă rău în loc de a face bine, să ardă în loc să răcorească, să îngheţe în loc să încălzească, să murdărească în loc să cureţe. Şi atunci s-au pus ei să o pângărească.
Dar apa a dat semne oamenilor, nu s-a lăsat jucată pe degete de cei întunecaţi la minte...
Ei însă, în mârşăvia lor fără margini, au căutat pe dedesubt şi au început să fure apei gândurile. Şi de toate i-au spus apei, otrăvuri de gând i-au aruncat, până ce apa a început să fiarbă, murind. Atunci i-au dat o altă viaţă, o viaţă de soldat perfect. Apa nu se vede, apa nu se aude cand e doar strop ce se usucă, dar sufletul ei rămâne acolo şi aşteaptă să se lipească de suflet de om. Face bine dacă e apă vie, face rău dacă e apă omorâtă şi făcută să pară înviată.
Când au văzut că apa duce gândurile acolo unde se vor duse şi cel ce o trece cu pasul sau o atinge, sau o foloseşte spre a o bea sau a se spăla, face tot ce se vrea a face, atunci s-au certat şi mai mult cu Dumnezeu cei care oricum erau certaţi. Au început atunci să pună licorile otrăvite în calea îngerilor. Sau, bine păzite de cei cărora le era de folos, le-au dosit, ca să-i ademenească pe îngeri să o caute şi să o guste. Ca să o atingă şi să le cadă aripile... Ca să moară...
De câte ori văd îngerii prin casele cele netihnite de vorbe rele şi de vorbe grele, îl spun: “Dacă încă nu ai găsit licoarea otravită, vei da de ea! Dar să nu o atingi, să nu o guşti”.

Rugăciune pentru oameni

Eu, Cel ce sunt, eu, cel trimis de tine aici de unde acum vin, din lumea în care viaţa s-a pustiit prin necredinţă şi nedemnitatea trăirilor, ori prin multa dorinţă de înavuţire deşartă, eu cel care omului drag îi îngenunchez spre a-i slăvi fiinţa ce-n Lumina Ta trăieşte, ţie Doamne, al nostru şi al tuturor Creator, care dai omului libertatea de a alege între Sus şi Jos, între Adevăr şi Minciună, între Iubire şi Ură, mă rog a coborî asupra celor ce sunt îngenuncheaţi de cei mai necredincioşi şi neputincioşi, spre a le lua poverile de pe umeri şi a-i în-drepta în statul lor drept. Mă rog, Tie, pentru cei în care s-a cuibărit neputinţa de a iubi pe cel de mai aproape, arăta-le calea ce şi-au avut-o aleasă spre întreaga trăire; pentru acei care s-au coborat într-atât încât şi-au aruncat gândul sau vorba sau fapta împotriva celor de aproape, rău pricinuindu-le, fă-i să vadă lacrimile îngerilor ce pedeapsa lor acum o ispăşesc spre a mai domoli furia Cerurilor până la judecata din urmă; pentru cei ce s-au vândut întru bucuria arginţilor zornăitori, uitând de Tine, de casă, de mai de aproapele ţiitor sau de toată omenia, chiar şi de viaţa ce trebuie trăită aşa cum le-a fost dat să aleagă înainte de coborârea din ceruri, să-i lecuieşti de gustul crud al hrăpăreţei guri a Iadului ce-n gând le sălăşluieşte.
Mă rog ţie, Doamne, sporeşte avuţia celui ce trudeşte şi dă răsplată celor ce-şi trudesc traiul casei lor, dă nedreptăţitului calea de a-şi găsi dreptatea, celui infricoşat de alţii puterea de a le arata nimicnicia şi puterea de a fi liber precum Tu i-ai dat să fie, celui bolnav dorinţa de a trăi şi grabnic a se însănatoşi, apă celui cuprins de sete, foc şi adăpost celui cuprins de frigul drumurilor, odihna celui prea trudit şi celui nedormit în multa-i zbatere spre trai mai omenesc.
Dă, Doamne, aşa cum tu poţi da, cele mai drepte căi pentru toţi ce şi-au dus paşii prin unghere întunecate şi prin ceea ce tu crezi că este bine să faci cu ei, adu-i spre gânduri mai bune şi arată-le unde este pragul de întoarcere spre dreapta credinţă, ce lasă omul să fie om ca să poată să treaca de toate pragurile ce-i stau, după fapte, gând şi trecuturi, în cale.
Doamne, trimite-ţi oştile îngereşti să desferece porţile cele nedrept închise copiilor celor sărmani ce caută spre cunoaştere şi învăţare şi nu-i lăsa să fie batjocoriţi de cei bogaţi şi fără de inimă. Adună, Doamne, copii cei nevinovaţi, părăsiţi şi uitaţi în friguri şi în ploi şi dă-le casa ce orice om o are ca nevoie, spre a uita cele îndurate şi a trăi în cumsecădenia vieţii.
Te rog, Doamne, eu, slujitor al Credinţei în Tine, cel ce pe toate cele bune le ţii, dă celor ce-i ştiu şi la care mă gândesc, azi, în ziua Luminării din străbuni, puterea înţelepciunii de a nu se înstrăina sau învenina cu vorbe sau cu priviri de rău, dă-le uitarea celor rele şi nedumnezeieşti porniri.
Şi te mai rog, Doamne, ajută-i pe toţi cei pe care îi am în gând ştiindu-le suferinţa şi de care acum, fără de voie am uitat să-i amintesc.
Vrăjmaşilor, Doamne, te rog, nu le da pedeapsă ci îi intoarce la adevărata credinţă. Dă-le iertarea şi dă-le puterea de a se ierta pentru tot ceea ce rău au gândit sau rău au făcut.
Împlineşte, Doamne, ruga mea pentru oamenii Pământului, pentru rodnicie şi pentru întreaga şi neoprita cunoaştere.
Şi aşa să fie, de-acum şi-n vecii vecilor, Amin!

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Drum greu, printre nămeţi

S-ar fi crezut că nu e iarnă, că n-au dat gerurile, că n-au viscolit vânturile stepelor pline încă de duhul hoardelor migratoare... Începuseră să se ridice valurile de ceaţă neagră şi să se limpezească orizontul. Am văzut chiar şi stelele cum veneau, una câte una, să umple formele constelaţiilor... Atunci ne-am adunat şi noi să fim noi...
Când au urlat lupii i-am întrebat de ce urlă. Mi-au spus că vine viscolul şi corăbiile ancorate în port pot fi răsturnate, că un lup, din cei ai lumii, turbat poate să atace chiar şi un înger, că uriaşii au doar picioare mari şi tocmai de aceea ei nu vor să îngenuncheze. Când vine viscolul lupul se va înfometa şi chiar va sări în spatele uriaşului ca să-l pună în genunchi şi să-l ascundă în nămeţi pentru ca lupii albi, în trecerea lor să nu-l mai vadă putrezind.
A nins apoi ca să ne-arate Cerul că lupii care-au urlat veniseră să de veste. Peste noaptea mare, întunericul a devenit stăpân, s-a înstăpânit peste toate.
Am plecat la drum şi m-am afundat în primul nămete.
M-am oprit şi am urcat deasupra lui. Pe ape era vânzoleală.
Am ieşit de-acolo şi am dat să merg. Dar m-am înnămeţit iarăşi. Era un nămete mare, foarte mare. M-a acoperit zăpada şi am adormit. Auzeam cum trecea pe deasupra primul val de cotropitori. Am văzut că lăncile lor aveau vârfurile otrăvite. Până la urmă un Cavaler al focului a trecut pe urma lor şi a topit nămetele de deasupră-mi!
Aveam de mers, am plecat iar...
Şi prea puţin am mers şi valul de zăpadă a fost aruncat iar în ochii mei. Am nimerit din plin într-o vale plină de zăpada care s-a umplut-o, deasupră-mi, cu zăpezi grele, aduse de pe maluri de ape curgătoare. Era grea, udă şi plină de resturi de mal, rupte de vântul ce muşca din el, zi de zi, nemilos. Am simţit cât de greu apasă pe mine, cât întuneric lasă să curgă pe toţi care-i sunt în cale. Atunci i-am simţit şi vârtejul ce adună toate gunoaiele aruncate pe acoperişuri şi pe la pragul caselor, pe la ferestre dar şi pe sub clanţa porţilor ce stau mereu închise, ca să le împreune şi să le facă tină ce cade în creştetul viscoliţilor.
Au căzut deasupră-mi toate.
Mi-am pus palmele în vatră şi am aprins focul să topesc mormanul de zăpadă. M-am aprins şi eu ca să pot topi mai repede şi am topit destul cât să pot privi iarăşi către cer. Dar mă picuraseră şi stropii de tină...
Pe o gaură am ieşit şi am văzut că deja trecuseră arcaşii...
Îngerii mi-au trimis solie şi-un pahar cu apă vie!
Mi-am pus paşii din nou pe drum ca să-mi pot privi gândurile pe sub luminile cetăţii cu urme de războaie vechi, de trădări, de căderi, înălţări şi revolte. Printre coloanele de fum am văzut limpede, gândurile-mi limpezite. Căutau mereu spre timpurile ce vor veni. Limpezimea şi profunzimea cerului de atunci m-au lăsat să văd, peste aburii drumului, casa de acasă. Precum în Cer aşa şi pre Pământ! Şi viscolul doar se auzea...
Mi-am lăsat gândurile să se împlinească în Lumină. Am plecat la drum, drum încă lung aveam de străbătut!
Valea cetăţii avea maluri mari de pământ ce-o apărau de orice. În vale era tot aşa de întuneric precum lumină era. E un creuzet decantator.
Am urcat pe mal şi m-a prins o rafală. Mi-aruncase, deodată, sare şi piper în ochi. Buzele mă usturau, ochii mi se închideau. Adormeam în zăpadă şi o simţeam cum creşte deasupră-mi, spre a mă acoperi. Mi-a ajuns până la glezne, până la genunchi, până la piept. Era greu să mişc pasul. Mi-am ridicat mâinile şi am măturat în jurul meu. Zăpada se lipea, nu era doar zăpadă. Era amestecată cu un clei ce fi fixează morţii în morminte. Nişte netrebnici au vrut să fure câteva butoaie şi pentru că i-am văzut au golit şi peste mine unul.
M-am desprins cu greu şi, ca să mă curăţ, m-am îmbrăţişat cu stejarii pădurii ce m-au învelit cu frunzele coapte la soare. Mi-au găsit leacuri pentru mine şi mi-au dat o tolbă plină cu leacuri pentru alţii. După ce mi-au videcat rănile încleiate, multe mi-au arătat: cum se slobozeşte ţâţâna porţii, cum se rupe parâma pe nod, să nu se mai lege niciodată, cum se dă rod câmpurilor înnisipate, cum se taie pântecul de-al doilea ca să rămână curat şi luminat cel ce-i omului lăsat, cum se prind hoţii de umbre şi dătătorii de urât, cum se alungă ielele din paturi, cum se topeşte smoala de pe chipurile învrăjbite, cum se scoate mortul din case, cum se trimit sufletele morţilor înapoi în morminte, cum se toarnă apa în fântâna pângărită, cum se vede omul cu chip cioplit, cum se arată cu plumbul faţa nelegiuitului, cum se scoate ce-i băgat şi se bagă ce-i scos, cum se caută umbra din faţă şi umbra din spate, cum se văd lupii care sunt câini ce au muşcat carne de om, cum se caută şerpii de sân şi broaştele de uscătură. Şi m-au mai învăţat să ard focuri la colţ de casă acolo unde vrajba şi nefolosinţa dă chip hâd celor din casă, sau când friguri pe copii îi prind.
Făcusem drum greu şi mă plângeam că mi se scurg picioarele şi paşii merg doar pentru că eu îi îndemn, altfel ei s-ar întoarce şi s-ar tot întoarce.
Stejarii bătrâni mi-au prins obrajii şi mi-au şters lacrimile. M-au prins în braţe să mă păzească de vântul ce nu prididea a împrăştia îngheţuri. Şi-am adormit când Poarta Cea Mare s-a deschis şi a limpezit văzduhul. Vântul a şuierat prelung şi-a fugit înspre maluri de ape.
Au coborat Cavalerii Focului pe urmele hoardelor invadatoare. Au coborat îngerii Cerului să lumineze drumuri. A venit Căpitanul să vadă urma zăpezilor şi urmele lupilor turbaţi ce au muşcat de gât îngerii pământului. I-a însemnat tăindu-le un picior, ca să fie văzuţi şi oamenii să-i ocolească.
Cel ce va veni, în chip de om, mi s-a arătat să-mi spună de ce mi-e aşa greu drumul spre Ţara Însingurării.
S-au plâns cerurile de jos că le-am spart în umbletu-mi prea fără păsare de umbre. Mi-au cerut pedeapsă că am eliberat stropii de lumină din prizonierat şi s-au arătat colţii rânjind ai martorilor mincinoşi. Au reclamat prea multa-mi nepăsare la vorbele mieroase al coborâtorilor. Poate cel mai tare au urlat împotriva mea că am dat de veste drumurile, piedicile, săritorile, potecile fără de capăt şi venirea Celor ce vor veni.
Nu m-au pedepsit, căci nici greşeli, nici fapte rele n-am făcut, dar pentru că aveam Scutul şi Pavăza, ca drept al meu, divin, mi s-au dat trei zile şi trei nopţi de învăţare a domolirii timpului. E plata ce trebuia să o fac pentru nemurirea-mi ce iarăşi mi-a fost dată. S-au suprapus realităţile ca nimeni să nu bage de seamă că Lumina şi-a înscris literele numelui în numele nostru. Se vor pecetlui trecerile peste anotimpuri şi se va arăta ca umblet spre mai departe. Au început să se bucure cei care m-au pârât, căci de-acolo de unde eram trimis, nu mai aveam să fac să se vadă ceea ce era de văzut. Nevăzându-se, multe pânze de păianjen se vor putea urzi.
Am ajuns, după un lung drum prin măneţi, iarăşi, în Ţara Însingurării. Învăţ încă ceva ce nu învăţasem, ca să pot învăţa pe alţii ceea ce au de învăţat. Pe mine mă învăţ că sunt Cel ce sunt. Învăţ să merg dincolo de al treilea prag, împlinitor, cel ce a fost trecut înconjurat de lacrimile cerului.
Trei zile, toate pline...

vineri, 23 decembrie 2011

Întocmai, prin destin...

Prea mult am lipsit. Prea mult m-au oprit întortocheatele căi ale vieţii, oameni ce s-au certat cu dumnezeirea lor m-au ţintuit în prag. Eu sunt, Doamne, cel ce a uitat că este dator să nu uite ce are de făcut. Mă iartă, Tată!
Mi-ai adus aminte că sunt dator vieţii ce prinde rădăcini, dator vieţii ce revine, dator celui ce va veni. M-ai pus într-o răscruce spre a-mi spre a-mi arăta că n-am voie să mă mai împotrivesc, că n-am voie să cer. M-a durut palma ce am simţit-o pe creştetul capului meu şi, în acea durere, am uitat să înţeleg că eu, de acum pentru mult mai mult de-ai vieţii ani, voi primi tot ce ar trebui să primească trei, căci ţi-am cerut şi mi-ai permis să fiu pavăză şi scut.
Am venit, Tată, la tine, să îmi cer iertare. Ştiu că m-ai încercat mereu şi mi-ai vrut drum spre înaltul Cerurilor. Am trecut prin nouă Ceruri să ajung aici, ca să-mi împlinesc tot rostul ce mi l-ai dat tu, pentru a păstori căutătorii de drum drept. Şi nouă Ceruri bat de fiecare dată ca să mă întâlnesc cu ceilalţi ce sunt, la fel, ai tăi, Cel ce eşti Prea-Înalt.
Am fost atât de neascultător mult, mult prea mult. Neascultând, am uitat de mine. Nu am ascultat nimic, nu am vrut să cred că cel care voi fi vorbea prin mine cel care eram. Vorbeam, cum însă nimic nu era legat de realul ce-l trăiam atunci, dădeam totul pe imaginaţia poetică a copiluilui, a, ce mai târziului adolescent. Îmi ridicam singur mingea la fileu şi tot eu o conduceam ori în “out”, ori direct în fileu. Câştigasem un prim set din jocul vieţii şi credeam că eram câştigător, pe totdeauna, al jocului.
Le ştii pe toate, Tată, nu ţi le mai spun pe toate. Răzvrătit şi neascultător am fost când nu am acceptat că pot să nu mai fiu câştigător în al doilea set, căci eu consideram jocul încheiat. Dar tot tu mi-ai arătat că pot să pierd uşor un al doilea set, fără să pierd totuşi jocul. Şi nu m-ai lăsat să mă pun niciodată în genunchi, ca învins, ca neputincios, m-ai obligat totdeauna să joc, să joc, să joc...
Am venit, Tată, şi acum ştiu că trebuie să îţi aduc slavă ţie pentru acest dar pe care mi-l plămădeşti zilele acestea. Îţi mulţumesc pentru că acum mi-ai arătat în Lumină drumul ce îl am de făcut, pe sub Cer de Lumină, cu tot ceea ce va fi să fie fapte împlinite.
Ştiai că sunt foarte grăbit şi mi-ai pus o piedică. Abia după ce am înţeles că m-ai împiedicat doar ca să am timp să învăţ, să cunosc, să înţeleg, să ştiu legea Ta. M-ai ţinut ca să îmi amintesc legământul! Acum ştiu că nu trebuie să fac altfel decât întocmai, prin destin să merg, să merg, să merg... Să merg înainte, orice ar fi, căci trebuie să ajung unde am promis, aşa cum am promis...
Flag Counter