marți, 18 decembrie 2012

Scrisoare la lumina lumânării [2]

Timpul trece! Eu nu-i simt trecerea, nici de ceasornicul ce bate ritmic nu ascult, dar se arată trecerea în lumânarea care, arzând, se face, prin picăturile de ceară ce cad, tot mai mică. Şi pentru mine, şi pentru tine, timpul trece, trece şi pentru cei ce spun că noi îmbătrânim...
Nu te întrista, nu te mira de ceea ce auzi că se spune, nu te mânia că auzi ceea ce se spune! Ţin unii atât de mult la oglinda în care se privesc... Le este oglinda de mai mare valoare decât plata pe care sunt în stare să o facă spre a-şi ridica un fel de statuie din vorbele celor ce-i laudă spre a fi la rândul lor lăudaţi. Şi, niciodată, să nu te miri de vei afla că sunt bine ştiutori ai propriilor treceri peste cumpene de ani dar, văzându-ţi neobosita căutare spre înalturi, se zbat să scornească, încăpăţânaţi, motive de a-ţi arăta că uşor eşti de învins, dacă voia li-i să fie ei învingători, că uşor eşti de supus, dacă vor să fie ei cei ce te supun, ori să te facă să joci cum ei cântă, dacă le va veni în gând să cânte şi să vadă de cumva cântecul lor este făcător de jucători pe sârmă ori de pas bătut pe loc. Să nu te miri că se arată mari ştiutori ai trecerilor tale peste cumpăna vremurilor în care stăteau cu ochii ţintiţi înspre neînsemnate detalii ale întâmplării de a fi ceea ce eşti şi acum.
N-a pierit niciodată întunericul fără ca lumina să-şi arate puterea de a da orizontului perspectivă şi adâncurilor umbra de care altfel, cei de-acolo, n-ar avea putinţa de a şti că doar înălţându-se pot înţelege cât de lung este drumul pe care alţii l-au tot mers şi tot atât de lung îl merg întorcându-se şi după ei, spre a-i duce acolo de unde se poate da valoare trăirilor altfel decât faptelor şi de unde faptele nu-s doar simple mişcări cu aceeaşi finalitate, ci, chiar şi atunci când mişcările sunt aceleaşi, finalul poate fi înălţare ori, de trăirile sunt lăsate să dormiteze, decădere. O lumânare e mai mult decât cea care dă lumina, căci ea lasă ceara acum să se picure spre a fi iarăşi mâine lumânare, şi a da iarăşi lumină. Lumânarea nu e vreascul, uscătura ce se arde şi-ntr-un maldăr de cenuşă se pierde pentru totdeauna, este altceva, ceva ce arde întunericul şi, totodată, dă măsură timpului.
Bucură-te, deci, nu te-ntrista, nu te mira de cele ce le spun unii cu jumătate de gură, alţii pe la colţuri, doar câte unii arătându-se, în fapte, vitejii de după războiul pe care mereu îl văd în oricare dintre clipele când nu stau la pândă să vâneze cocori când arşiţa soarelui îi adoarme ori când gerul năprasnic îi face să dea fuga în ascunzători umede şi întunecate, în care până şi văzul se strică de atâta pipăit, în care chiar şi pipăitul mai are esenţă doar după cum se simte moliciunea sau uscătura.
Când aud cum unii povestesc despre alţii, când le aud vorbele care le măsoară anii trecuţi, mă simt încălzit de o căldură ce este la fel doar când de acelaşi om se vorbeşte. Şi parcă o lumină se face în jurul tuturor cuvintelor. În lumina aceea eu văd alte cuvinte, care spun deodată două adevăruri şi care deschid larg porţile spre cunoaşterea celui care, despre altul vorbind, despre sine vorbeşte şi cuvintele rostite se aşează pe o pânză albă şi, punct cu punct, se colorează spre a devoala ceea ce de fapt rostitorul lor este, dincolo de chipul ce, de azi pe mâine, se schimbă, îmbătrânit de bătrâneţea dorită altuia, ceea ce este în gândul care mereu stă îndreptat, ca potrivnic, spre faptele altora.
Trece timpul! Unii spun că eu îmbătrânesc, unii spun că tu îmbătrâneşti, nu puţini sunt şi cei care spun că noi îmbătrânim. Ei spun, dar nu le trece prin cap cât de mult eu mi-aş dori să-mbătrânesc, sătul fiind de marile contradicţii ivite între cei ce mă cunosc şi cei ce nu mă cunosc. Ei spun, dar nu au habar că îmbătrânirea ce ţi-o tot doresc ţie se va lăsa mult şi bine aşteptată, că vor veni vremuri în care ei îşi vor întreba anii trecuţi despre cele de nefăcut făcute şi despre cele de făcut nefăcute, mânioşi pe faptul că toamna, în care deja ţie ţi-au făcut numărătoarea din urmă a rodului, era doar timpul în care sămânţa de rod bogat se pregătea pentru a se înrădăcina prin tine în eternitatea pe care doar cei împăcaţi cu Lumina Înalturilor o au ca însemn de destin.
Nu te mai mira, nu te mai întrista, bucură-te deci, şi te adună degrabă spre a face cele ce le ai de făcut, căci multe ţi-au rămas, şi cu cât mai devreme vom porni la drum, cu atât mai târziu va fi timpul în care ne vom lăsa amintirile să ne vorbească despre ceea ce acum unii spun că deja a trecut, timpul în care amintirile vor fi povestea pe care copiii, singurii care pot să nu se înşele, o vor lua-o ca pe o realitate pe care şi ei o pot trăi. Ţi-am cunoscut şi tinereţea trăirilor şi bucuria sufletului şi ştiu câte zile îţi întorc, vieţii tale, clipele pe care ţi le dăruieşti şi le dăruieşti, pline de zboruri şi vise spre totdeauna, spre mai departe, spre mai înalt, rostuitoare a adevărului veşnic.
Se trece, încet, încet, o altă lumânare, ca să-mi arate că timpul trece. Îi număr picăturile şi mă întreb de ce unii nu ştiu să îşi numere bătăile inimii, dar ştiu să privească spre trecutul din care ei fug de ei înşişi, ca şi cum ar fi murit înainte de a şti că vor muri, fără să fi înţeles că pasul pus în faţa pasului altuia nu ajută, ci împiedică, iar viitorul nu este doar un drum în continuarea celui din trecut, ci un altul, unul nou, în care punctul de plecare şi reper este prezentul şi mereu viitorul prezent, un tot în care fapta stă mână în mână cu cuvântul, iar cuvântul nu poate fi rod al gândului care nu îşi are şi simţire, ci al simţirii care se face înţeleasă şi prin gând.
Multe se vor întâmpla... O altă lumânare aprind, spre a-ţi putea spune că vei afla multe: ceea ce ştii, ceea ce nu ştii dar şi ceea ce se prea poate să nu vrei să ştii. Vorbe pe faţă şi fapte pe dos vor desţepeni bariera drumului ce-l ştii dar l-ai lăsat să aştepte ca să nu fie nicicui de mirare că ai ales să redevii tu, după multă muncă şi osteneală, spre a arăta altora că şi ei ar trebui să fie ei, iar ca răsplată ţi s-au întors vorbe nesăbuite şi fapte care se făceau cu osârdie spre a te opri tocmai sub malul din care curgeau, asemenea picăturilor de ceară din lumânare, pietre şi bolovani, şi chiar apele care adunau totul în calea lor, tulburate de furtunile ce se iveau prea des, din seninuri înşelătoare.
Îmbătrânind, unora nu le vine să creadă că oglinda din faţa lor le arată, fără măşti, farduri sau vorbe ticluite cu măsură cugetată, chipul ce şi-l poartă privirii celorlalţi şi lasă văzut oricând, oriunde, oricum. De-aceea îşi mai închipuie că pot să spună ceea ce vor să te facă să crezi şi în capcana acelor vorbe să cazi, spre a privi spre candela ce ei o aprind din când în când, ca spre un far călăuzitor. Iar dacă o vor lăsa-o stinsă, în aşteptare să stai, până-şi vor găsi timp de a veni spre tine şi a te duce, bâjbâind prin întuneric, acolo unde vor să-ţi fie locul. De-atâta închipuire nu pot să vadă lumina ta ce şi pe ei i-ar lumina, iar dacă cineva le mai spune câte ceva, suflu îngheţat caută să trimită înspre tine, spre a o stinge. De-atâta închipuire nu vor să accepte, nici în ruptul capului, că tu le vezi gândurile, că tu ştii ce ei vor ca tu să nu ştii...
La lumina lumânării văd multe, mult mai multe decât s-ar putea să se creadă ce se văd în lumina soarelui. Şi-ţi voi mai scrie cât va mai fi aprinsă. O voi stinge eu, când depărtarea de acum se va topi şi nevoie nu va mai fi să-ţi scriu, ştiindu-ţi pasul alături şi ştiindu-mă alături în mersul pe drumul luminat în alb, precum zăpada, curat, precum roua, şi urcător spre seninul crestelor semeţe, dar uşor la pas ca şi plutirea acvilei în înalturile cerului. Şi de-atunci despre toate vom vorbi şi le vom rândui, iar cei ce acum vorbesc se vor arăta ca privitori, păstrători ai neîmplinirii pe care şi-au făurit-o din trufie, din mândrie şi din uşurinţa cu care s-au vrut luminători fără lumină.

luni, 17 decembrie 2012

Scrisoare la lumina lumânării [1]

Dacă ceva mai rămăsese necunoscut, zi una după alta s-a arătat, spre ştiinţa şi cunoaşterea ta, spre înţelesul şi cunoaşterea mea. Poveste era altădată, acum un tot al existenţei se arată. Fără paşii noştri, fără nebunia altora, n-ar fi fost precum zăpada aşternută, ce poate fi văzută, ci doar ninsoare care se poate sau nu se poate să prefacă negrul pământului din bezna nopţii, în albul pur caree chiar şi umbrele din lumina lunii le arată la faţă.
S-a văzut de atâtea ori cât de greu suntem de urnit în a ne depărta unul de celălalt, că nimic nu ne poate rupe unul de celălalt, şi s-a văzut că orice adiere de vânt, chiar dacă nu la fel, pe amândoi, în acelaşi fel, ne mişcă.
Aidoma copacilor, s-a crezut că suntem uniţi prin coroane şi de aceea ştim la fel, vedem la fel, înţelegem la fel ceea ce cunoaştem într-un mod diferit, tu având rădăcinile tale, eu având rădăcinile mele. Şi aşa fiindu-le unora înţeles, vânturi s-au apucat să sufle, şi înspre mine să arunce picături de apă şi ace de gheaţă iar înspre tine nisip fierbinte ca, mai mult de a ne lua vederea, să ne şi întoarcă privirile în alte părţi, acolo unde se aşezaseră ei, suflătorii neobosiţi de frig din propriile trăiri ori de foc din vâlvătaiele aprinse în vreascuri şi uscături de aduceri aminte.
Foşnetul frunzelor l-au vrut ascultat, crezând, iarăşi, că frunză cu frunză şopteşte despre ceea ce vede în faţa ei şi aşa, fiecărei coroane îi este dată ştiinţa celor văzute de mine şi a celor văzute de tine. Ne-au tăiat frunzele ca şi cum ne-ar fi tăiar aripile, ne-au scuturat să vadă frunzele căzând, încrezători că, toamnă fiind, frunzele noastre mor, se scutură, şi le pot călca trecătorii ori cei care aşteaptau căderea oricărei frunze, cu picioarele curate ori pline de noroi. De-atâta aşteptare s-au apucat să ne caute tulpinele ascunse în frunzişul care este, până la pământ, coborâtor.
Şi-au crezut, şi cred, că stăm atât de aproape pentru că atunci când toţi stau adăpostiţi de vânt ori de ploi, tulpinile ni se-mpreună ori se-mbrăţişează spre a nu se rupe. În căutarea lor, ne-au rupt crengi, crezând că sunt lăstari, spre a ne dezgoli cât mai mult şi a putea pătrunde securea cât mai uşor la tulpini, de se vor gândi, ei sau alţii, să ni le taie... Încearcă şi acum, dar s-au cam săturat să nu înţeleagă de-i lăstăriş în jurul tulpinilor sau de-s crengile ce se apleacă până la pământ. Desişul lor, prea mare pentru ei, ori că văd crengi coborâtoare, ori lăstari urcători, îi lasă fără înţeles şi, de multe ori, fără pornirea de a mai căuta tulpinile.
Oricui nu vede, chiar şi celor ce văd, dar n-au ajuns să vadă totul, le era greu să creadă că suntem două tulpini unite prin rădăcină. E ceva ce nu se prea mai întâlneşte pentru că în lumea aceasta chiar şi copacii sunt egoişti şi dacă dintr-o rădăcină pleacă două tulpini, una pe alta vrea să se omoare, până ce una răzbeşte a urca mai sus şi a birui. Şi nici oamenii nu mai sunt ţiitori de aceleaşi rădăcini, în lumea a ceea ce se arată privirii şi se lasă atingerii, fraţi aşa cum se numesc, unii pe alţii încearcă să se lase în urmă, nicidecum să se ridice împreună.
Nici chiar nouă, după ce ne-am aflat unirea printr-o rădăcină, nu ne-a fost pe deplin înţeles şi încă acceptată această prea puţină coborâre a Cerurilor pe Pământ. Poate chiar această puţinătate să ne facă temători de înţeles şi căutători de alte drumuri ori cărări în lumea dezvelită de apă, de foc şi de pământul din care ne-am ridicat ca fiinţe şi ni s-a dat putinţa de a arăta că nu rădăcina din pământ trebuie să fie împreunătoare, ci împreunarea care arată şi dă înţeles rădăcinii unice pe care în Ceruri o avem?
Suntem copaci ce şi-au regăsit rădăcina când, după furtună, s-au privit a se şti câte crengi le sunt rupte şi cum se pot arăta soarelui. Şi-atunci s-au coborât sevele în tulpină, căutând să-şi afle izvorul din care vin spre a putea urca iarăşi în vârful ce scrutează zările, spre a-l urca sus şi tot mai sus. Suntem două tulpini ce prin rădăcină, unindu-se, pot fi, prin tine, de dimineaţă până înspre seară motiv de cutezanţă şi, prin mine, de seara până în următoarea dimineaţă, motiv de înălţare şi mers al drumului spre marile înălţimi, fără frica de geruri, de viscole, de furtuni sau de fulgerele ce pot arde, de nu-s dorite ca luminătoare de drum.
Acum înfurtunările altora, contra noastră, au dat, ţie spre ştiinţă, mie spre înţeles, întregul înalt din care eu cobor spre întregul ce nu se ridică singur, dar nimic nu-l poate mişca pe valuri şi-ntre care întreite legături sunt făcute, ca să facă un alt întreg care de oriunde ar fi privit, de jos sau de sus, din trecut ori viitor, de departe ori de aproape, la fel este văzut şi orice parte de netăgăduit, la fel.
În flacără pâlpâitoare de lumânare, picăturile de ceară iau forme cu înţeles. Se citesc şi pot să scriu ceea ce ele-mi arată. De-acum rămâne sensul lor ţie, spre înţelegere, nouă spre făptuire şi vremurilor care încep ca adevăr prin împreunarea trăirilor înrădăcinându-ne unul în celălalt.

duminică, 2 decembrie 2012

De nerodire să înveţi să fugi

De nu mi-ai fi vorbit, eu tot ştiam. De ţi-aş fi spus, mai ieri, despre pământul pe care stăteai că se va clătina, nu mi-ai fi dat crezare. Te-ai mutat pe alt pământ, pe care credeai că poţi zidi casă de piatră, dar pământul acela nu-i bun, este stricat sub coajă, şi mlaştină e dacă sapi ca la un lat de palmă adâncime. Toate astea să ţi le spun îmi venea, când vorbe de crezută izbăvire tu rosteai, fără să-ţi laşi timp de a simţi aerul rece şi proaspăt al dimineţii. Nu teamă să îţi spun aveam, ci am cugetat o clipă, şi nu m-am bucurat să ştiu că, de-ţi voi spune eu, tu nu vei înţelege. Se putea doar să-ţi răstigneşti faptele să nu se întâmple, pentru o zi, două, dar o puteai şi mai tare lua de la capat. Credeai oare că fără să ştii unde e rana, ştiind doar durerea, învelindu-te toată, rana singură paote săşi aline durerea şi se poate vindeca? Abia acum, definitiv şi ultima dată, înveţi să nu-ţi mai cauţi drum altul decât pe cel care, chiar dacă vei simţi că mersul e greu şi dureros, în durerea cea mare să cureţi rana, ca atunci când merge spre vindecare să ştii că vindecată va fi când durerea nu va mai fi deloc.
Se zvonesc multe, cândva ştiai asta, şi aşa ţi s-a zvonit şi acum, că pomul care are roade, toamna târziu, pe lângă el, este mult şi bun roditor, şi roadele lui nu se strică nici dacă gerul le încearcă. Era zvonul pe care l-a dat unul dintre mulţii necunoscători ai rostului pe Pământ. Şi-ai să mai auzi de multe ori zvonurile astea, căci cei necunoscători caută să fie ei cunoscuţi, prin vorbe care încearcă să se prindă. Tocmai de-aceea sunt multe, e ştiut că multe se pierd şi nu prind rădăcini, dar au prins gustul încercărilor, crezând că încercarea moarte nu are. Acum poate deja înţelegi de ce chiar şi pământul nu e aşa de milostiv şi nu lasă orice sământă să încolţească. De s-ar înrădăcina floarea de piatră pe câmpii, pământul s-ar împietri şi n-ar mai fi bun pentru rodirea celor omului de trebuinţă, iar dacă pirul ar împânzi stâncile, munţii s-ar sparge în nisipuri duse de vânt în cele multe îndepărtate zări.
Se aude laudă despre unii pomi şi cei care-i laudă, spun că buni sunt şi sunt şi buni de leac la orice ar fi. Şi spun că şi loc de odihnă şi linişte totdeauna se găseşte, dar de vei îndrăzni să întrebi ce uită să întrebe toţi cei care ascultă lauda, despre cum, şi când, şi cât, acela care laudă-i aduce, s-a odihnit sau de roade a avut parte, vei şti că lauda e făcută ca cel ce ascultă să se încumete să caute şi să încerce. De va fi nereuşită, nevăzut se face cel ce-a lăudat, dar de cumva se va adeveri, repede se va repezi să culeagă numai pentru el rodul şi roadele.
În stele să citeşti n-am să te învăţ, că n-am nici eu atâta învăţătură, nici n-am învăţat să cred măcar că ele ştiu paşii omului din fiecare zi. Nici prin ceruri să colinzi ca să nu te pripeşti, nu ţi-aş spune să te duci, fiindcă nici nu ştiu cum cineva asta ar putea fi învăţat. Nevoie ai să ştii tu când e bine sau când nu e bine să te laşi pe mâna gândului ori să te laşi pe pornirea sufletului. Să înveţi când sufletul şi gândul merg mână în mână sau când gândul se întovărăşeşte cu îndemnul de a crede că a fost furtună nu după semnele ştiute dintotdeauna, ci după ce vezi casa în care ţi-ai găsit adăpost că se şubrezeşte sau nu mai are acoperiş şi zidurile încep să se umfle. Ştiam din prima zi, a înscrisului dintru început, că te vei duce să pui piciorul în apa aburindă şi că-ţi va prinde piciorul în gheţă. Din Ceruri, de demult ştiu, şi-am văzut că şi aici, gheaţa de sub apă ridică un altfel de ceaţă, ca cel neştiutor să fie ispitit, să intre în apa despre care crede că-l va-ncălzi, şi de-acolo să nu poată decât cu greu, de îşi găseşte puterea, să mai iasă.
Încă nu s-au sfârşit încercările tale. Până ce drumurile vei face tu să ni se întâlnească, timp de uitare de tine ai să treci mai întâi, şi lucrare fără plată, iar ca răsplată, vorbe nepotrivite ţi se vor da. Să nu îţi fie clipa aceea de mânie, căci dinadins se va face vorba, ea de mult timp este ştiută că va fi, dar până la urmă rost are, ca de nerodire să înveţi să fugi. Pământul care se-ntrece cu vântul în fugă, oricât ar munci omul şi oricât l-ar aranja, el tot fuge de sub picioare când cu adierea vântului se întâlneşte.
Şi drum vei avea de făcut şi pe vreme bună ai să pleci, dar când semnele nopţii se vor arăta, drumul se va-ngreuna, şi se va face greu, lunecând într-o parte sau în alta, sau tu ajungând la marginea lui, frică-ţi va fi de căderea dincolo de margine. Aşa va fi ca să fie vremea când o să primeşti învăţătura de a mai crede că lunecând orice drum poţi să-l faci, că acolo unde vrei să ajungi, ajungi. Mult e dat omului să creadă că ce vrea face, şi făcându-le, crede că orice poate face, şi timp de cugetare nu-şi mai lasă. Când ajunge să-şi fure din timpul vieţii, i se dă întâmplarea ce-l opreşte şi-l pune pe gânduri, spre învăţătură.
După toate astea trecute, înspre seară pe drum spre mine vei porni şi aproape-n miez de noapte vei ajunge. Sub lumină de candelă nestinsă, vom povesti prin vorbe, şi trăiri, şi fapte, despre începutul ce de cândva, de când încă omul mai privea zorii zilei ca pe un dar, nouă ne era ştiut.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

În forme de lumini, să vezi...

O temere mai ai şi doar ea te mai împiedică să ai ceea ce trebuie să ai, să trăieşti ceea ce trebuie să trăieşti, să fii ceea ce trebuie să fii. Cauţi un drum acum spre mai înalt, pentru a putea să urci spre înălţimi ca să vezi mai bine, că să înţelegi mai bine, ca să ştii mai bine ceea ce cunoşti. Picătură cu picătură se adună şi adunate sunt deja în pârâu, dar încă nu vezi că el curge, şi se tot adună, şi se va face curând râu şi mai mult decât râu. Tu crezi că nici măcar nu se va opri ci că se va creşte şi nimc nu-i va mai sta în cale. Doar că aşa cum apei ce curge i se spune că poate fi oprită de mal făcut de om, sau de pământul, care mişcându-se pleacă spre vale, aşa şi ţie temerea îţi spune despre ceea ce ştii că îţi stă în cale şi, ca să te convingi pe tine că nu-şi are nici temei, nici adevăr, cauţi să trăieşti totul, să vezi totul, să auzi totul, să simţi totul, cauţi, în sensul acestei lumi, ceea ce deja ştii că există în sensul întreg al lumilor.
Din acelaşi loc, pe acelaşi drum, am venit amândoi. Înţelesurile care-s la fel, care n-au decât diferenţe de timp între ele, abia acum le-am putut eu înţelege, dar şi mie, ca să fie înţelese, mi-au trebuit multe vorbe să facă drum dus şi întors între noi. Acel timp care ne mai desparte este tocmai timpul dintre înţelesuri. În zi de început mi-au pus piciorul în prag, ieşind în calea mea dintre toate înţelesurile pe care le am din alte fapte şi din alte trăiri. Şi-atât de hotărâte s-au arătat, că eu m-am simţit un mare nehotărât în faţa lor. Chiar dacă se arătaseră de atâtea ori în marginea orizontului privirilor, chiar dacă faptelor împreună le-a dat contur şi formă, n-aş fi spus că-mi pot băga mâna în foc pentru puterea-i de a nu o lua la goană în faţa argumentelor. Nicidecum nu mă făcea ceva să cred că îmi va arăta şi mai mult decât atât, că va da înţeles diferenţei care, între noi, nu se arată.
Singuri ţi se-agaţă paşii de temerea ta şi te face să te aşezi, răbdătoare, în genunchi, în faţa unei realităţi care îţi mărgineşte idealurile şi te împinge pe drum plin de fundături şi desfundat, înspre ghioluri cu apă murdărită de atâtea alte amăgitoare căutări. În forme de lumini, să vezi adevărul ţi se dă, şi atunci mi-este şi mie dat să ştiu că temerea-ţi face pas în urmă, voind să se ascundă spre a nu fi alungată. Atunci se simt iarăşi vorbele libere şi bat drum ştiut, dinspre tine înspre mine, ca să se poată întregi, şi întorcându-se înspre aşteptările tale, creionează pasul cel mare ce va strivi o realitate care acum se mândreşte cu ea însăşi, se încrede în ea, şi se crede de neînvins.
Triadelor care suntem, triada ni-i destin şi ea încă ne aşteaptă pe noi. Eu am venit, tu ai venit, noi încă nu am venit. Acesta este un alt răspuns ce mi s-a arătat pe vârful primei raze de soare. Se tot auzea rostită întrebarea şi răspuns nu-i ştiam. Când iarăşi temerea ta se va cutremura, prima rază de lună ce ţi se va oglindi în privire, îţi va arăta, în forme de lumini, să vezi mai mult decât răspunsul... tu ai să vezi continuarea. Puţin altfel, e adevărat, faţă de cele ce acum le-ai vrea susţine, dar vei fi tu cea care vei împrumuta argumentele lui ca să se împlinească totul, chiar dacă eu gând de-mpotrivire aş putea să am.
Ceea ce este acum realitate, îţi mai trecea, din când în când, prin gând, că este un amestec de aşteptare şi trădare îmbrobodită de liniştea calculată până la forma pasului şi lungimea cuvântului. Şi chiar că poate stă mână în mână cu temerea ta, te mai gândeai, dar firea-ţi căutătoare, lăsându-se ştiută, era împinsă şi câteodată chiar urnită, spre a bate drumuri pe câmpuri pustii sau prin pădurile munţilor prăpăstioşi. Dar învăţând să zbori pe deasupra a tot ceea ce se credea că poate să te ţină mai mult plecată, s-a văzut că faci de două ori mai repede, pe amândouă, decât făceai una dintre ele, cândva. Aşa a ajuns trădarea să numească, întru răzbunare, cunoaşterea, duşman şi înălţarea în Lumină, coborâre în întuneric. Atunci simţeam şi eu vinovăţia care şi asupra mea se arunca, la un loc, însă de-a valma, cu a ta.

luni, 5 noiembrie 2012

Scrisoare înspre final [III]

Te vei întoarce... Eu ştiu, tu ştii, tu ştii chiar şi motivul pentru care o vei face... Puţini înţeleg, puţini cred că se mai poate. Într-atâţia ani petrecuţi pe aici, n-aş fi putut spune asta niciodată. După acele jaloane pe care le-am avut, şi încă, în multe alte fapte şi întâmplări, le mai am, nici măcar eu nu aş fi putut înţelege ceea ce acum afirm. Dar azi nu-mi mai caut înţelesuri. Tu, aşa cum eşti, aşa cum nu vrei să te ştiu, negând un întreg tot, dar nu re-negând, te-ai întrebat, te întrebi şi te tot întrebi, dacă ţi-aş mai lasă privirea să caute privirea mea. Ştii bine că mult mai multe simt, dar oare cum să nu simt gândul ce te apasă la ceas de seară, cel care îţi sparge visările în cioburi care prind a străluci şi îţi cuprinde mintea spre a o dezlega de coşmarurile care-ţi tot fură liniştea, liniştea pe care şi aşa o ai rar şi greu, oricât ai vândut chiar din sufletul tău, oricâte înţelegeri ai schimbat, pentru a ţi-o avea, pentru a-ţi fi redată... Chiar şi numele mi-l rosteşte gândul tău... îl aud, oricât de departe am fost împins să fiu de tine, oricât lăsatu-te-ai ascunsă, oricare s-a vrut să fie motivul pentru care binele a fost ticluit după importanţa îndelung cântărită.
Luminii nu te poţi ascunde... Aripile ţi s-au tăiat încă odată... De data asta ştreangul fricii ţi l-ai pus singură la gât, la porunca ce ţi s-a dat, pentru a face tuturor cunoscut că ai acceptat să-ţi îndrepţi ceea ce s-a văzut a fi greşit, prin cele ce ţi s-au spus să le faci. Şi te-ai mai ales şi cu o condamnare pe viaţă, pe toată viaţa asta, să faci ceea ce mi-ai spus că vrei să faci, că vei face... Ştiu, aşa cum îţi este de îmbălsămat destinul, cum îţi este de pitrocită simţirea, gândirea şi făptuirea, eşti pusă să spui “Nuuu!”... dar îmi ştii zâmbetul ce totdeauna l-ai văzut pe chipul meu de fiecare dată când una spuneai şi alta urma să faci... Şi ştii cum te arătai, ziceai, supărată că prea ştiam dinainte ceea ce va fi... Acelaşi zâmbet îl am şi acum, amintindu-mi viitorul. Şi-mi amintesc, ca şi cum acum ţi-aş spune, că am spus că totul este scris, că aşa e dat să fie...
O rânduire a trecuturilor nu moare, dacă nu se face să fie după cum a fost dată, dacă este oprită, prin alegere sau prin piedici, să se facă şi apoi să-şi plece ea singură din rostul ce-l avea. Vei reveni pentru tot timpul care a rămas, în ceea ce nu doar eu, nu doar tu, ci şi alţii îl vor numi timp al noii înţelegeri, vremuri ale împlinirii. Au vrut unii să fie mai târziu, în jug, pentru acest mai târziu, te-ai pus tu, pe foc ai acceptat să fie pus sufletul meu, tot pentru acest mai târziu, dar, aşa cum e vorba din trecuturi care nu se mai ştiu, mai bine mai târziu decât niciodată, zic eu, acceptând lovitura ca pe un bine şi nu ca pe un rău. Numai că toţi cei cu care ai stat la taină, când ei se puseseră împotrivă-mi, nu vor mai fi, or nimic nu vor mai fi, şi nimic nu vei mai putea să faci pentru a le uşura cazna prin care vor fi puşi să-şi plătească nimicnicia. Iar tu, prin revenire, vei plăti şi pentru nelegiuita minciună care a lăsat oameni, mai mult decât trebuia, să sufere din cauza altor neisprăviţi, asemenea celor ce au stat prin preajma-ţi.
Rostuite-s toate. Ceas de moarte vor trăi ei, flacără vie vom fi noi. Mirată eşti acum, de curajul ce îl am spre a spune asta, dar flacără te-ai mai văzut şi ştii cum şi când s-a aprins. Aşa se va întâmpla iarăşi când, reîntorcându-te cu faţa spre Lumină, vei înţelege că până şi pe cineva care trebuia să se întoarcă în Ceruri înger, l-a dus laşitatea ta spre întunecate adâncuri din care va trebui să lupte cu omeneştile slăbiciuni pentru a se mai putea ridica. Dacă nu ar fi fost pasu-ţi greşit, n-ar fi fost căsăpită de neputinţa ce i-a fost turnată în trăiri, de licoarea pe care trebuia să ştie că purta în ea gheaţa care să îi facă inima să nu se mai avânte spre calea ce ar fi avut-o. Vei plăti tu, cţnd, prin Lumina ce, redându-se ţie, te vei obliga să fii ceea ce acum încă ai fi în stare să spui că nu ai spus. Tu, acum chiar nu te mai poţi privi în oglindă. Dacă o mai faci, nu tu o faci, ci doar umbra ta, cea care vieţuieşte pe Pământ în locul tău, tu preferând umbrei tale să îi fii umbră...
E ştiut. Voi pleca în curând, mai devreme, cum poate nimeni nu se aşteaptă, în afară celor care aşteaptă asta de cum au aflat despre mine, şi tot ei îţi vor da vestea, cu bucurie, cu o bucurie pe care şi dacă te vrei preface a fi bucuroasă, tot nu o vei înţelege. Bucuria lor te va face să vezi ce semn poartă pe ei, să vezi neghiobia sufletelor lor. Şi tot bucuria lor va fi semnalul începutului sfârşitului tău printre ei şi a lor printre oameni. Te vei mira că nu au fost doar cei care erau în vorbele noastre, că unii din cei care îţi tot ziceau să-ţi iei zborul ţi-o spuneau doar ca tu să le vezi un gând bun către tine. Când nu erai de faţă, ştii tu de gândul le mai era la fel?
Treabă multă se face în juru-ţi. Trebăluiesc oamenii, cei care nu îşi lasă timpul să treacă, aşteptând o altă zi de mâine. Dar nu despre oameni îţi dau eu de ştire... A trebăluit şi trebăluieşte, şi va trebălui moartea prin jurul tău, având mult de furcă. Şi chiar acum, lângă tine, e cineva care ar fi gata să dea morţii trei nevinovaţi pentru ca, pe aici să-şi mai aibă rost de nevolnicii. Visele tale negre sunt de fapt zbaterile lui, rugăminţile lui, spre a nu-şi lăsa trecută în necunoaştere ceea ce a trăit în înţelegere cu răul cel mai rău, vânzător de fapte împotriva altora fiind. De nu se va lăsa dus spre necesara dezrobire, vor veni flăcările, din senin, şi vor cuprinde locul în care somn al sufletului duci şi tu, şi duceţi toţi. Şi altele se mai pot să vină, căci prea multe trebuie acolo arse şi spălate. De spălat vor fi oamenii cei ce vor spăla, dar de multe ori vor spăla cenuşa focurilor care din Ceruri vor veni să se aprindă, pentru a nu se putea stinge, aşa cum orice alt foc s-ar stinge.
Astfel e să fie. Vom fi iarăşi, vom fi pentru rostul dat nouă, chiar de noi. Ne-am legat spre totdeauna, iar legământul este nodul ce nu lasă nici una, nici alta dintre cele două părţi legate, să se depărteze. Nici una, nici alta dintre părţi nu poate să ajungă la el spre a-l dezlega. Chiar şi de-ar ajunge, să-l dezlege n-ar putea. E un nod atât de bine legat şi cu atâtea răsucituri, că nici nouă vieţi de-ar munci nouă oameni, nu l-ar putea desface. De-i tăiat el se aduce singur la ceea ce a fost, căci Lumină fiind, nici o sabie nu-l poate tăia. Spre a nu mai fi, trebuie topit în creuzetul trupurilor amândurora, prin faptele şi urmarea faptelor. Se poate fugi oricât, de dorinţele omeneşti, dar niciodată nu se poate fugi de destinul ce îşi are rădăcina prinsă în Cerurile cele mai înalte... E greu acum să accepţi, pentru că acum îţi este greu şi să te înţelegi pe tine, să-ţi înţelegi trecutul tău... E greu să crezi că te poate copleşi regretul când unii ţi-ar zice că trebuie să trăieşti bucurii şi, nevoind să crezi motivul, nici o bucurie nu poţi trăi.
Îţi dau veste, scriindu-ţi, dat fiind să rămână, prin cele scrise ca să înţeleagă atunci când se vor căuta înţelesuri. Vestit-am de multe ori şi n-am fost totdeauna plăcut, mai ales când nu a fost de bine, aşa cum cei vestiţi voiau să fie, pentru că, şi eu ştiu, pentru un om de azi, bine nu le părea a fi. Nici acum vestea mea nu va fi plăcută, dar acum din alte colţuri fiind privită vestea. Dar, mă ştii că altfel nu pot fi, nu pot să văd alb şi să spun că este negru, sau măcar gri, nu pot să văd negru şi, sperând că mă înşel, să spun că este alb... Aşa va fi, pentru că acum a venit vremea libertăţii. Iar libertatea e dar doar acelora care se ţin de cuvânt. Asta-i viaţa în care ne vom câştiga libertatea de a fi aproape. Ceea ce ne ţinea legaţi doar lăsând-o viitorimii nu va mai fi lanţul ce-l purtăm. Libertatea de acum nu este întru totul libertate, este o libertate de a zburda în lanţ... Putea fi până la timpul schimbării, încă poate fi. Şi-ar fi mai bine să fie! Viitorimea pentru libertatea vieţii... e un preţ binecuvântat de Ceruri şi de toţi cei prea Înalţi... De va fi mai apoi, va trebui să urci, alături de mine, trepte mari, chiar de vei obosi... Vei reveni, mă vei regăsi. Vom face drumul, tot cât a mai rămas, deloc puţin, împreună. Înpreună, în Legea nouă!

joi, 1 noiembrie 2012

Lumină de înger

Ridică-ţi privirea, nu te teme! După ce vei fi numărat toate cele ce le poţi găsi printre pietricelele de care doar tu ţii seamă, ştiindu-le poveştile şi păţaniile, acolo, pe Cer, acolo unde tu vezi, chiar dacă alţii nu văd stelele, caută tot înţelesul poveştilor. Între atâtea nenumărate sclipiri, lumini şi luminări, mergi acolo unde tu ştii că poţi găsi un izvor care se arată doar celor ce aud clipocitul apei blând curgătoare când tunetele asurzesc pe cei care se ştiu prea temători.
Îngerii nu se tem... Îţi mai aduci aminte cum alergau unii după îngeri?... Încercau să îi prindă ca pe fluturi şi să-i ducă în casa lor, în casa în care razele soarelui nu se lăsau, nici rugate, să treagă pragul ferestrelor. Cum fluturii zboară, la prima adiere, căci aripile lor simt apropierea celui care vrea să-i prindă, aşa şi îngerii, simţindu-i ca fiind hoţi de îngeri, se lăsau până aproape de trăirile lor şi apoi se urcau până la Ceruri, unde nu se încumeta nimeni, mai ales ei, cei care se cunoşteau în gânduri ca hoţi, să-i mai ademenească.
Tu ai intrat în casa fără lumină şi, unii, din acea casă, au crezut şi chiar cred că vor fi fericiţi, fiindu-le tu rază nepieritoare, la care să se încălzească, lumină pe care o pot folosi ca ademenire a altor îngeri şi ca aducătoare de hrană lumească, la vremea când tuturor le va fi greu să şi-o găsească, fiindu-le şi mai mult decât o dorinţă, fiindu-le mod de a se şti că vieţuiesc şi că se pot asemăna cu cei care nu se tem să-şi mărturisească, oricând, încrederea în cei care, ca şi tine, cu a Cerurilor hotărâre, printre oameni s-au coborât.
Dintre toţi cei aşa veniţi, sunt câţiva oameni, prin lumea asta, pe care Cerurile i-au lăsat să fie şi îngeri. Sunt cei care au venit aici ştiind pentru ce şi pentru cine au ales să vină. Unii s-au născut chiar dacă puseseră la cale, aceia ce-i stăteau împotrivă, să fie întâmplare cu alţi vinovaţi, de nenaştere şi întoarcere fără bun sfârşit a ceea ce aveau să facă.. Alţii au venit în pripă, când era deja mare sărbătoare în mintea celor care vânaseră un suflet şi se pregăteau să-şi aibă coroană potrivnică Cerurilor.
Povestea timpurilor în care ai ales venirea, de nu o ştii, mulţi se vor grăbi să ţi-o spună, cu multe cimilituri, bune de a arăta orice, dar în nici un caz adevărul. Nici nu vor voi, cei care îţi ţin ascuns adevărul, să îşi mai facă, vreodată, timp de a se lăsa de glume cu propria conştiinţă, şi vor spune mereu şi mereu aceleaşi cuvinte frumoase despre unii şi aceleaşi cuvinte urâte despre alţii. Te vor privi, zi cu zi ce trece vor şti despre Lumina pe care o poţi da, însă nu se vor sfii să-şi ceară partea lor, ca pe un tribut, pentru faptul că eşti printre ei. Doar când se va arăta Lumina-ţi arzătoare de cotloane, vor scrşni din dinţi. Te vor vrea fără de înger, nemaiţinând cont că tu eşti înger, în grija şi paza tainelor Slavei Cerurilor.
Povestea vremurilor în care ţi-ai ales venirea, ţi-o ştii la fel de bine cum ţi-o ştiu şi eu. Nici nu am curajul să spun că-mi aduc aminte, în acest perpetuum continuu al existenţei dincolo de existenţa prin prezenţă. Dar de-ar şti ei, pândacii mei şi îmbucuraţii de crezuta prindere a ta în bârlogul lor, că ne povestim despre vremurile care vor veni, în taină, în miez de noapte, când şi păsările, dormind, spre Poarta Cerurilor îşi ridică ochii, mie mi-ar trimite gonaci iar ţie ţi-ar împuia auzul cu întâmplări ciudate, ce şi le au în închipuire şi mi le pun în cârcă, spre a nu-ţi lăsa timp de a rostui ceea ce ai de rostuit şi de a uita că minciuna are picioarele mai scurte decât, acum, degetele tale...
Se tem mulţi împrejurul tău! Şi-s tare miraţi că nu te laşi la mâna celor care s-ar bucura să fii, şi să rămâi, neştiutoare de lumeşti nelegiuri şi cereşti legiuiri. N-ar spune vreodată că teamă li-i de tine, dar se gândesc că te poţi arăta moştenitoarea puterii de a privi dincolo de zidurile întunericului nopţii ori de a-ţi întinde mâna spre a domoli fulgerul de care se ascund cei ce se ştiu mai demult trăitori aici, doar când ştii că nu-şi are motiv să lovească. şi de a face cu ochiul soarelui spre a însenina cerul chiar dacă norii sunt coborâţi atât de jos încât toţi le simt apăsarea pe creştet, şi nu pot accepta. Se tem mulţi şi se vor arăta, în curând ca mari temători, de-aceea, după ce îţi vor fi slobozit veninul vorbelor împotriva a ceea ce ţi-a fost lăsat, cuvinte pline de alint îţi vor spune la ureche.
Eşti venită sub semn de pecete spartă şi altele ştii când altele s-au spart. Acum stă Pământul sub arsură ce nu se va vindeca, murdar fiind. Oricâtă apă s-ar turna, rana nu se va curăţa... Şi se va cutremura ca să arunce de pe rana-i dureroasă pe cei ce-i caută motiv să-l ştie în suferinţă. Sub semnul ultimei peceţi, Lumina ta se va şti şi văzută va fi. Dar atunci vor şti toţi de ce unii s-au gândit să te ţină în ascunzătoare. Şi atunci se va şti de ce mie mi-a fost rostuit drum pe niciunde. Împreună am fi răsturnat munţii... Şi acum putem... Dar, oricum, îi vom reclădi, de va fi necesar să existe.
Ridică-ţi privirile şi întinde-ţi mâna către stele. De va fi vreuna care să pălească, ajut-o cu Lumina ta de înger. Lângă tine sunt unii care încă le fură lumina. Tu ia-o înapoi şi, când va fi să fie clipa de răscruce, fă-le iar să lumineze, drumuri şi destine.

miercuri, 31 octombrie 2012

Vina de a fi nevinovat

E mare, tot mai mare, stricarea oamenilor şi tot mai mare e prăpastia care unii vor să o facă între cei care mai au puterea de a nu se uita urât la alţii, cei care mai găsesc timp de a spune o vorbă care să aline o durere sau cei care nu îi cred pe ceilalţi vinovaţi doar pentru faptul că îşi duc traiul alături de ei.
Alături, unul de celălalt, stau cei care nici puterea de a privi omul în ochi nu îl au. Se ştiu pe sine şi în oricine pe sine se găseşte, şi vorbele, şi faptele, şi gândurile sale, în celălalt le găsesc. Se numesc, ei pe sine, cei niciodată cu păcat şi piatra o aruncă pe la spate. Niciodată nu judecă pe faţă, niciodată, când alţii s-ar putea uita la ei, nu se arată cuvântători a ceea ce spun, în taină, celor care abia aşteaptă ca alţii să grăiască asemenea lor. Că ştiindu-se, teamă le-ar fi să nu li se spună, cumva, cândva, ce fapte ei făcut-au şi vrut-au neştiute ori uitate.
Degrabă şi cu râvnă, se caută vinovaţi pentru nesocotinţa dorinţei cuiva, înspre altcineva, de a face acela fapte care îi sunt pe plac. E îndeajuns motivul de a şti că el, oricine-ar fi acela, nesocoteşte dorinţa celui certat cu propriul suflet, ca să fie împins în jocul vorbelor nerostite ale lumii. Faptele cele bune, oricât de bune ar fi fost, sunt de prisos, nu se mai ştiu, de ruşine se ştie deja făcut el, doritorul, dinainte de a-l face cineva de ruşine. Şi pentru că se poate să fie făcut de ruşine el, prin faptele celuilalt, pedeapsă prin alţii i se caută. Să fie durere, să fie suferinţă, să fie batjocură şi să fie dispreţ... asta vrea şi asta caută să aibă auzit, văzut şi făcut, nesupusului.
Mai de preţ şi mai cunoscător a ajuns oul găinii, înainte de a-l face găina ou. Se ştie că poate fi găină şi dă de veste cocoşului ce va face găina. Aşa se rostuieşte acum viaţa unora care au luat o piatră în gură şi, fără să o arate, spun că diamant de preţ îşi ţin sub limbă şi de-atunci cuvintele lor au preţul dat de diamantul care, cândva, de va fi şlefuit, va fi de mulţi dorit. Dar până va ajunge să aibă sclipiri în lumină, ţinut va fi să nu voiască hoţii să-l caute pe undeva de preţ...
Între întinare şi închinare, puţini mai ştiu cum se poate trăi omeneşte. Cei care altora se închină, uşor duc pe alţii-n tină, de lor nu li se închină. Cei ce-şi au un drum în tină, nu lui Dumnezeu se-nchină.
Se-adună-n ciorchine cei care îşi slăvesc desfrânarea şi-şi spun că e neştiută, cea din fapte sau cea încă doar din gânduri, spre a da de ştire celor ce-şi ştiu ziua trăită cu fapte care dau sensuri vieţii, că e vremea de a fi ascultători, de a nu ieşi din modelul ce le e dat de ei să le fie. Să fie azi ziditori de palate şi mâine, de-i nevoie, căci se vor găsi poate unii să nu le placă palatul ce se poate construi, să dărâme chiar şi planul care, cu migală a fost ticluit pentru ei, spre a avea trai în pace şi bucurie. E mare vinovăţia de a trăi nevinovat de faptele pe care ei, făptaşii cu nesaţ, le văd ca deja făcute deşi nici ei nu pot băga mâna în foc pentru vedenia lor. Dar tocmai în asta e ascunsă vinovăţia, că nu pot să arate cu degetul ceva prin care ea, cea pe care şi-o ştiu lor, să ajungă ştiută, ca fiind a nevinovaţilor.
Dar nu e timp de îndoială ori de aşteptare. Cei care se încăpăţânează a trăi uitând de reguli pe care alţii, cu toată puterea ţin să fie singurele bune, chiar dacă ei, clipă de clipă, nici nu-şi amintesc de ele, trebuie să se ştie cu totul şi cu totul vinovaţi. Cel ce gândeşte despre libertate, în afara tematicii impuse de cei ce-şi arogă dreptul de a împovăra limitele cu duhori de maluri, este deja bănuit că va putea comite o crimă. Cel care se doreşte a fi liber deja a comis crima, cel care-şi permite să nu stea în limitele rău mirositoare, cel care îşi permite să trăiască liber, este un autor de crimă cu premeditare. Iar cel care, pe lângă asta, arată tuturor că, în libertate, de orice se poate suferi, în afară de depersonalizare şi nepăcătuire, este autor de genocid. Nu e timpul de se îndoi cineva de regulile lumii. Oricine, acum, ştie mai bine ceea ce este bine, ceea ce bun pentru alţii este. Doar spusa acelui oricine, care ştie ce este bine, de nu se face, este legea care face nevinovaţii, fără circumstanţe, vinovaţi. Iar pedeapsa nu se lasă mult aşteptată; totdeauna este maximă, spre a fi exemplu celor care nu iau în seamă porunca.
Şi peste tot, şi oriunde, într-un gând sau în vorbele a măcar doi, judecăţile se fac, fără să treacă timpul. Vinovaţii însă lipsesc la propria judecată. Ei au dreptul să sufere, nu au dreptul de a vorbi. Ca să nu spună că li se ia acest drept, judecata e în lipsă. Doar pedeapsa se aplică vinovaţilor, şi nici pe aceasta ei n-o ştiu. Ei doar o văd, o simt, o trăiesc.
De-ntrebat nu se mai întreabă nimeni, de mirat nu se mai miră nimeni. Nu mai are cine, nu mai e nimeni să vrea să privească fără să fie cel ce învinovăţeşte ori să fie învinovăţit. Merge totul de-a valma, marii vinovaţi se spală, peste noapte, de mari păcate şi-şi pun haine albe, de călăuze pe drumuri drepte. Dar cagula neagră o ţin pe post de glugă de ploaie, ascunsă de gulerul bine strâns pe gât, ca nimeni să nu vadă semnele şi în-semnele care i-au învrednicit să se facă judecători după propria măsură. Şi cine să se mai întrebe, când atâta răzleţire e în lume, de n-are cum să se mai ştie, n-are cum să mai fie vinovatul văzut, oricât de mare şi semeţ ar fi, de puzderia firelor de iarbă după care îşi fac mendrele judecătorii. Şi asta fiindcă nimeni nu se gândeşte să-şi ridice capul din pământ spre a privi în faţă. Nimeni n-are curajul să privească pe cel învinovăţit în ochi... nevinovăţia lui le-ar fi fatală, amintindu-şi adevăratele lui vinovăţii. Cu privirea căutând fire de iarbă uscate printre pietre, e mai uşor să se facă din minciună un mare Dumnezeu.
E timp de mare stricare, şi va veni şi cel de măreţie a stricăciunii, care deja se vede... Se va cere celor fără vină să se judece singuri, după modelul celui care îi cere să facă asta. Şi de nu o va face bine, va fi şi mai vinovat, fiidncă trebuia să ştie cum să se judece... Şi vor trebui, cei ce nu vor să poarte o vină în plus, să facă faptele pe care le-au făcut cei ce-i obligă să se judece, până ce vor pieri toţi vinovaţii de nevinovăţie. Dacă poţi, Doamne, fereşte-ne, de o aşa lume!

miercuri, 24 octombrie 2012

Acasă, unde-i dat de Dumnezeu

Dumnezeu, când a creat lumile, a mărginit infinitul, pentru ca, cei care se vor întreba cât de mare e infinitul să nu-şi piardă toată viaţa în căutări şi să ajungă să nu găsească vreodată răspunsul. Iar pe oameni i-a lăsat să vadă atât cât le era dată lor putere de a cuprinde. Din fiecare lume a ales pe unii, cărora le-a lăsat puterea de a cunoaşte cât vor ei să cunoască. Nu le-a pus nici o barieră, însă le-a lăsat un Univers, Universul lor, cu toate cele ce cuprinde Universul lumilor. Şi nu i-a ascuns oamenilor, iar oamenii i-au numit înţelepţi, ştiindu-le harul ce-l aveau de a găsi oricărei probleme o soluţie.
Ştia şi el, cel ce a primit, ce har i s-a dat. Nu ştia, însă, că doar marginile Universului îi erau mărginire, dar şi de ele, de era nevoie, putea să treacă, ca să poată opri lumea să nu se răstoarne şi toate să iasă din fire. Oamenii, ştiind că nu i se pot ascunde cu nimic, că nu-l pot scoate din liniştea pe care o dăruia şi altora, şi nu-i stăteau aproape. Astfel ajunsese să trăiască retras, ascuns de ochii celorlalţi oameni şi nimeni nu ştia de fapt cât este el de cuprinzător întru toate.
În fiecare zi, îşi avea şi obiceiuri ce şi le ştia dintotdeauna şi nu-şi amintea ca cineva să-l fi învăţat. În fiecare dimineaţă privea spre depărtări fără să spună nimic... Doar privea şi îşi unea respiraţia cu a întregului Univers. Şi inima şi-o simţea pulsând într-o unitate deplină cu a stelelor ce le ştia totdeauna de veghe. Apoi îşi avea de făcut toate cele ce erau de făcut, neuitând să scrie, pentru oameni, zi de zi, ceea ce simţea că ei trebuie să afle. De multe ori oamenii veneau la el să-l întrebe cum de poate el şti ce-i cu ei? N-avea cum să le răspundă, pentru că nu căuta el să afle, dar afla fără să vrea. Şi de-aceea mulţi îl vedeau cu teamă, deşi îl admirau. Văzându-le teama el, atoate-ştiutorul cum ei îi ziceau, se întreba de ce li-i teamă şi, de multe ori se gândea că şi-ar dori măcar o zi să fie ca ei, spre a-i înţelege.
S-a trezit într-o dimineaţă, dar nu o simţea la fel ca alte dimineţi. Nici liniştea şi nici înţelepciunea nu se treziseră. Se simţea ciudat, altfel, dar nu vroia să creadă că e ceva important. Nu-i era la îndemână toată pornirea ce-o avea, aşa că ştiindu-şi faptele de zi cu zi, şi-a trimis privirea în zarea îndepărtată ca să dea bineţe primelor raze de soare. Ochii însă îi fugeau în stânga şi în dreapta, respiraţia îi era învălmăşită şi ofta, iar inima o mai lua şi la goană uneori. Iar mintea simţea că e bombardată de tot felul de gânduri de tot felul: de bucurie, de tristeţe, de mânie, de părere de rău, nepotrivite cu lumina ce ochii o vedeau şi cu liniştea din juru-i. Simţea că mintea, încărcată de atâtea gânduri, sufocă sufletul, iar trupul a început să-i tremure. Până şi respiraţia şi inima, se grăbeau să ajungă din urmă miile de gânduri, ce erau fără şir şi fără rost, care alergau fără să aibă motiv.
Undeva, la marginea Universului, un soare începuse să pâlpâie furios, iar altundeva, mai aproape, câteva stele au explodat uimite, transformându-se în praf şi pulbere.
Era furios, neînţelegând ce se întâmplă, de ce nu-şi găsea liniştea ce-i dădea putere pentru întreaga zi. Şi-a adunat privirile din depărtare şi le-a aruncat înspre aproape, unde nu i se arăta mai nimic pe plac. Era parcă altundeva, toate le vedea altfel.
Simtea fruntea înfierbântată şi zvâcnituri în ochi şi între ochi. Spre a pleca mai degrabă de acasă, şi-a spălat fruntea cu apă rece. Apoi a ieşit fără să se întrebe încotro să meargă să poată să-i fie la fel ca în alte dimineţi. Pe drumurile aşezării unde-şi trăia viaţa, ştiut dar nu cunoscut, vedea oamenii care treceau indiferenţi unul pe lângă altul, ori, pe alţii îi vedea certându-se cu ură. Îi ştia altfel, respectându-se, dându-şi bineţe, întrebându-se unii pe alţii de mersul treburilor şi vieţii, dar în acea dimineaţă nu-i mai recunoştea. Dintotdeauna îi ştia pe lângă el trecând fără să-l întrebe ceva, dar el era împăcat cu asta, fiindcă ei, nişte oameni simpli, ştiindu-i spusele şi făcutele, n-aveau ce să-l mai întrebe.
Simţea un fel de îngrijorare dar şi un soi de bucurie răutăcioasă... „Aşa le trebuie, altceva nu-şi găsesc de făcut!“... Gândul n-a avut timp să-l surprindă că un altul i-a luat locul. Brusc i-a simţit pe toţi duşmanii lui, oameni cu care nimic nu avea în comun şi altceva n-ar fi putut face decât să plece departe, cât mai departe de ei, decât să îi lase cu toate ale lor, aşa cum vroiau să le aibă...
În Universul ce-i era dat în grijă, stelele, una după alta se strângeau în ele, pâlpâind spre a se stinge, iar altele chiar se stingeau şi în jurul lor totul se distrugea... Chiar Universul se micşora.
Fără să mai stea pe gânduri, negăsindu-şi locul, liniştea şi înţelepciunea, luându-şi miile de gânduri ce se certau în mintea lui fără încetare, a întors spatele lumii, plecând spre crestele munţilor, acolo unde ştia că doar păsările văzduhului se avântă, acolo unde vântul spală ochii neîndeajuns văzători şi razele soarelui, cele dintâi văzute acolo sunt simţite, să uite de tot de simţea a fi împotrivă-i.
Ajunsese la poalele munţilor şi vedea cărările închise şi crestele ridicate mult spre Cer. Gândul îi spunea că nici munţii nu-l mai recunosc, nici lor nu le pasă de el. Miile de gânduri se înmulţeau cu altele şi altele le luau locul şi ajunsese să nu mai simtă nimc în jur. Sufletul era în mare chin. Se simţea tot mai trist şi nefericit şi dintr-o uriaşă nemulţumire ce era tot ce rămăsese din ceea ce făcuse se năştea o mare dorinţă de a distruge tot cei era în cale, tot ceea ce vedea, tot ceea ce ştia că există. Avântându-se pe cărările înălţimilor, dorinţa îi era din ce în ce mai mare. În cale însă nu-i stăteau decât munţii pe care nu-i putea distruge, chiar dacă dintr-o singură clipire putea distruge o întreagă Planetă. Munţii pe care urca ştia că erau munţii pe care coboară, spre a fi mai aproape de oameni, chiar Dumnezeu, când îşi arată simţită prezenţa chiar printre oameni.
Se micşorase Universul din ce în ce mai tare. Şi pe lângă micşorarea pe care, oricâte gânduri îi brăzdau mintea, o simţea şi el, toate stelele şi toate planetele nu-şi mai aveau drumurile ştiute, aproape că se ciocneau, erau în derivă. Doar în centrul Universului, pe planeta pe care şi el trăia, era încă linişte şi încă Soarele mai păzea viaţa de întunericul ce, hrăpăreţ, abia aştepta ca Soarele să o ia razna şi să pună stăpânire pe oameni.
Simţea doar, dar nu ştia că Universul se prăbuşeşte în sine. Simţirea nu-i mai era de folos, mintea nu se mai îndeletnicea cu tălmăcirea simţurilor, doar gândurile, hăbăuce, îi dictau să facă paşii spre a ajunge sus, ca de acolo să încerce să distrugă tot...
Universul însă, Universul ce îi era dat lui în grijă, ştia motivul pentru care Lumina era tot mai puţină şi întunericul urca până spre Ceruri, planetele se aruncau în gol şi dispăreau în nori de praf, stelele îngheţau, pierzând menirea de a fi repere... Dar cum Universul ştia şi că nu îi este timpul de a se pierde în infinitul din care fusese creat, a trimis, coborâtor de pe crestele munţilor, pe cărările ce urcau spre creste, mesager al speranţei pentru a-l îndrepta pe cel ce-l avea în grijă, spre a-i reda simţirea cea dintotdeauna, cea care era de mii de ori mai mare decât a oamenilor care-şi aveau conştiinţa agăţată de grija zilei de mâine. Trebuia să-l convingă să se întoarcă la conştiinţa lui, cea mereu căutătoare înspre azi.
-Întoarce-te, întoarce-te acasă! Un gând care era alfel decât toate celelalte i-a apărut şi o clipă liniştea părea a-i reveni. Era liniştea ce şi-o ştia şi de acel gând voia să rămână agăţat pentru a o regăsi în întregime. O simţea ca ultima lui şansă, dar celelalte gânduri îi arătau că este înconjurat de cei mai mari vrăjmaş ai lui, munţii, pe care, de-i va distruge, va arăta cât este de puternic. Erau gândurile ce-i ţineau inima în strânsoare, tăcută şi plină de durere. Altele, pline de veninul singurătăţii veneau să le întărească:
-Tu ai unde să te întorci? Acasă pentru tine nu există!, îi strigau gândurile. Tu nu eşti acasă nicăieri... Eşti al nimănui... Eşti un rătăcit... Nimeni şi nimic nu te leagă de lumea asta nebună, strigau gândurile în singurătatea unei minţi obosite şi tot mai întunecate, iar tâmpla stângă îi zvâcnea într-un ritm năucitor şi-i fura liniştea pe care şi-o avea dintotdeauna.
-Întoarce-te, munţii nu te pot ajuta. Nici de vei rămâne pe crestele lor, nici de-i vei dărâma! Întoarce-te de unde ai plecat! îi spunea acel gând de care se agăţa şi care la rândul lui se aducea pe sine tot mai în faţă şi simţea pulsându-i tâmpla dreaptă şi i se desceţoşau vederile.
-Niciodată nu te-ai întors din drum, spre ţintă ai mers totdeauna şi totdeauna ai atins-o! un alt gând, al amintirii venise să-i spună, alăturându-se celor care-i spuneau să distrugă tot, pentru a-şi arăta puterea...
-Întoarce-te acasă! venise să spună un alt gând, strecurat din amintire. Şi l-a simţit ca un mugure de lumină ce-i amintea pridvorul casei din care, în fiecare seară, petrecea soarele până dincolo de orizont, a ferestrei de deasupra mesei la care se scrisese de atâtea ori pe sine pentru oameni, prin care soarele îi trimitea soli de viaţă, grădina plină de culori şi miresme în care îşi plimba zi de zi visele ce aşa îşi păstrau frăgezimea de petală.
Se simţise pe o balanţă până atunci... când într-o parte, când în alta. Acum balanţa o simţea în cruce, din patru părţi trăgeau gândurile de ea. Şi se simţea ca unul alergând bezmetic neştiind ce să aleagă: să meargă înainte spre a distruge, să se întoarcă ştiind că acasă îşi avea liniştea, să meargă înainte spre a-şi găsi liniştea aşa cum o găsise totdeauna, pe creste, sau să se întoarcă şi să-şi ducă războiul cu el şi cu cei din jurul lui? Încotro, era un cuvânt ce-l rostea ca întrebare, des, ca niciodată de des, el cel are altora le spunea încotro îşi duc viaţa, prin faptele lor...
Vocea gândurilor ce-l chemau spre linişte, spre cunoscuta-i înţelepciune şi spre trăirea vieţii se apropiau tot mai mult de sufletul ce trăia chinurile zbaterilor, dându-i clipe de alinare. Trebuia să se împace cu el însuşi şi să accepte ceea ce era de acceptat. Întoarcerea din drum nu era motiv de linişte, ci dimpotrivă, dar se piardă într-o luptă de de disturgere a munţilor ce-i dădeau, în pântecele lor de piatră ţinându-l, puterea de a fi ceea ce era, ar fi fost tot una cu a se distruge pe sine. Şi-ar fi distrus chiar propria măsură, căci puţini erau cei care puteau urca pe creste şi întoarce teferi. Fără împăcare nu ar fi fost acceptarea pe deplin şi fără acceptare nici împăcarea nu era cu totul adevărată.
Spre a se dumiri, simţea, ca niciodată, că trebuie să stea o clipă locului. Nu avea pentru sine răspunsuri aşa cum avea totdeauna pentru alţii... Gândurile se transformaseră parcă în voci care ori îi şopteau, ori îi vorbeau calm, liniştit, ori poruncitor, sau, altele, ţipau de-a dreptul. Nu mai ştia care dintre ele avea dreptate. Se întreba de nu cumva şi cele care îi poruncesc, ţipă, nu au dreptate, nemaiavând răbdare să-i aştepte nehotărârea. A privit în stânga, în dreapta, dar nu a văzut de unde veneau vocile... asa ca s-a aşezat obosit pe o piatră, prinzându-şi capul în mâini.
Privind spre crestele munţilor, pierdut în amintirea paşilor care-l duceau totdeauna spre cele mai înalte culmi, ţipetele, încet, încet, se alungau spre nicăieri, tăceau, chiar dispăreau. Când nu s-au mai auzit deloc, a văzut că razele soarelui tre-ceau peste creştetul munţilor şi-i încălzeau fruntea. Abia atunci şi-a dat seama că doar câţiva zeci de paşi îl despărţea de vârfurile semeţe. S-a ridicat şi, fără să stea pe gânduri, cu paşi de voinic, s-a avântat pe poteca pieptişă. Şi dintr-odată s-a văzut luminat şi curat. Se împăcase deja pe sine... Căci nu plecase să distrugă munţii ci să-şi găsească liniştea. Gândurile îi schimbaseră tinţa, ele îl făceau să vrea să vadă munţii distruşi, ele îl făceau să vrea să se arate că era puternic şi că nimic nu-i stă în cale ori împotrivă.
În jurul său era lumină... dar nici ţipenie de om... Putea să rămână să aibă pentru el toată lumina. Dar pentru ce i-ar fi fost bună de era doar pentru el? Putea să vină de oricâte ori vroia şi să se întoarcă, să o ducă şi spre ceilalţi, cei care pe el îl vedeau, în noaptea vieţii, cum vedeau ziua lumina soarelui. Era timpul să accepte ceea ce era şi să se întoarcă Acasă, unde-i dat de Dumnezeu, să trăiască aproape de oameni şi, de vor vrea oamenii, împreună cu ei. Privind orizontul în care îşi construise casa, în care oricând putea construi o altă casă, a pornit, la început şovăielnic, apoi tot mai încredinţat că acum face ceea ce trebuie să făcă, fiindu-i dată lui viaţa aşa cum este ea. Ştia că în curând nu va mai fi singur... Fiecare pas îi era tot mai bine aşezat pe cale, gândurile, cele care-l alungaseră de acasă, se răzleţiseră printre silabele tot mai luminoase si mai calde pe care le auzea, în taina tâmplei drepte, zâmbindu-i cald: A-ca-să... A-ca-să! A-ca-să!
Cobora iute şi, simţindu-se puternic, şi-a ridicat privirea şi auzul spre ceea ce-i era primprejur... şi, încet, încet s-a lăsat cucerit şi uimit de cântecul păsărilor şi de frumuseţea câmpurilor, a munţilor ce acum se lăsau uşor în culcuşul zării! Pentru prima data se bucura că nu îşi atinsese o ţintă, ţinta gândurilor, dar atinsese ţinta pornirii dintâi... că se întorcea din drum doar pentru că ascultase de zvâcnetul tâmplelor, scornit, ca semn dumnezeiesc, de acele gânduri, potrivnice!
Universul s-a întoars în rosturile şi marginile sale fireşti, mărginite doar pentru cei care îl mărginesc, începând să respire iarăşi liniştit. Planetele s-au aşezat şi ele pe acolo unde le era locul, iar timpul, prinzând-şi coada-n gură, s-a întors pentru a dărui, lui şi lumii, o aceeaşi dimineaţă pe care s-o înceapă firesc, în locul celei pe care o pierduse, mutând-o într-un vis pe care nu avea de ce să şi-l amintească.
S-a trezit iarăşi, cu vechiul obicei... Era tot el, acelaşi, înţelept, dar mai înţelept cu o înţelegere. Şi în treaba lui de la început de zi a mulţumit Cerurilor pentru darul ce i l-au dat, nepreţuit, de a sluji cu bucurie unei lumi în care oriunde, pretutindeni, se putea simţi Acasă. Acum ştia tot Universul la locul lui, în fireasca-i forfotă dată să fie aşa... Soarele îi poposea pe piept strălucindu-l dinăuntru cu lumină neîncepută!
Ştia acum tot ce mai era de ştiut. Ştia că poate trăi ca orice om fără a renunţa la ceea ce este. Ştia că singurătatea i-a fost dată ca să înţeleagă rostul nesingurătăţii. Ştia, întru totul, ceea ce va urma...

marți, 23 octombrie 2012

Menirea-ţi de stea

Am un obicei vechi, unul mai vechi decât îmi amintesc eu că mi l-aş fi făcut. Până mai spre miez de noapte, spre cer îmi arunc privirea, căutând o stea printre stele. Şi o tot caut, căutând-o printre toate cele mici şi toate cele mari. De mai dintotdeauna nu m-am uitat la cele mari şi strălucitoare, parcă nici nu erau acolo. Nici pe cele sclipitoare nu stăteam să le înţeleg, ştiam că ceea ce mi-ar spune e ceva ce tuturor le-ar spune. Şi mă feream de stelele atrăgătoare, ştiam că pot hoinări, în gând şi în fapt, la infinit, urmându-le. Căutam, totdeauna o stea, o stea care ştiam că e mai frumoasă decât toate stelele cerului. Mereu am vrut atunci să o găsesc. Negăsind-o, în fiecare seară porneam, ca şi acum, în căutarea ei.
Aş fi vrut să nu spun niciodată cuvintele cele mari, cuvintele pe care vorba-mi încă refuză a le spune, rezemată poate, mai sigur proptită de pragurile peste care, călătorind sau hoinărind prin lumea vieţii de acum, a trebuit să trec. Nici nu m-am întrebat până a-cum dacă le-aş mai putea rosti, mă ştiam rostitor de cuvinte în care lăsam gândul să doarmă dus... Aş fi vrut... sigur aş fi vrut... şi asta doar pentru a-mi arăta mie că pot, că încă mai pot. Sau să văd dacă pot eu ceea ce alţii spun că se poate, continuu, totdeauna... De-acum spune-vor ei ce vor vrea să spună, face-voi eu ceea ce simt să fac. Vrerea să le fie vrere, de vrere-şi vor, eu îmi rămân mie, cu cuvintele mele, simple, mici, complicate, mari... Vor fi aşa cum se vor vrea să fie...
Nici să le arunc nu pot, nici să le ascund, nu pot. Nici în van să le rostesc nu am cum. Din căutările rostului, din căutările mele printre stelele pe care le vedeam totdeauna stând în aşteptarea celor ce trebuiau să le caute şi să le ia în grija lor, spre a nu mai tremura în frigul înălţimilor, şi a nu se mai gândi să cadă în ascunzătorile apelor, crezând că nu e nimeni ce poate avea privirea şi căutarea înspre ele. Nu fac din nevrerea, ori neputinţa, de a le şlefui, rostogolindu-le de zeci de ori în scocul minţii, o virtute, doar le las toată încrederea mea că, ştiind că nu le ţin deloc ferecate în temniţele gândurilor, înşirându-se, singure se vor face să vorbească despre firescul lumii, şi al meu, cel ce acum sunt al acestei lumi.
O clipă din viaţa asta mi-ai fost aproape şi atunci am spus ceea ce nu mă credeam să spun. Dinspre totdeauna venind, regăsirea ne-a fost dată fugară. De unde să fi ştiut eu, de unde să fi ştiut tu că voi veni eu din preumblarea mea, dinspre un lumesc nicăieri, spre un alt lumesc oriunde, care mă va face să uit că trece timpul, ori că vei veni tu, din noianul de treburi zilnice, care te face să ai paşii împovăraţi de o aşteptare pe care nu o iei în seamă, ştiind tu, în felul tău, neştiutoarea, că pasul îţi va fi egal, ca măsură, cu pasul ce eu nu pot să dau înapoi spre a nu-l face, nu-l pot opri şi nici nu-i pot da poruncă să nu se vrea făcut?
Unii spun că suntem asemenea, alţii caută să vadă cum şi cât de mult ne deosebim. Unii vor să înţeleagă ce vom fi, dincolo de ceea ce pot şti că suntem, alţii vor să priceapă încotro ne ducem drumul dar mai ales încotro drumul ne duce pe noi. Le este privirea îndreptată spre amândoi, uitând, cumva şi neputând, să ne privească în timpul trăirilor care nu sunt aşa cum îşi închipuie ei că sunt, şi, tocmai de aceea, încearcă să afle cum sunt. Ne caută punţi şubrezite pentru a ne îndrepta spre ele paşii, sau privesc îndelung podurile peste prăpăstii adânci spre a se convinge, gândind că sunt asemenea podurilor drumurilor lor, că ele se sprijină pe picioare ce pot să se rupă, fără să privească spre înalturile care le susţin spre a nu le simţi balansându-se în furtunile ce se vor stârni când paşii vor avea aceeaşi urmă a sensului.
Niciodată nu am fost cel care să iau totul de-a gata. Văzând şi auzind căutările celor care vor să aibă totul de-a gata, îmi vine să îi întreb dacă au văzut vreodată o stea adevătată căzând la picioarele lor, din înalturile luminate prăbuşindu-se, atunci când dorinţa lor de a o ascunde privirilor altora a fost mai mare decât dorinţa de a trăi ei în consens cu propriul suflet. Şi i-aş mai întreba de ce îmi tot caută mereu direcţii pe care să plec spre a mă tot întoarce, mai mult decât lor îşi caută lor aşternut moale şi curat spre a dormi nopţile odihnei în pace?...
Eşti rostul, eşti adevărul, aşa cum dat este să priveşti înseninarea ce-o aduci spre a dezgheţa izvorul vremurilor de împlinire ce aşteaptă ca razele-ţi să-l privească în ochi, spre a se curge limpede, în vadul pe care acum doar razele tale îl văd, aşteptând ruperea îndiguirii. Acum ştiu sensul şi motivul pentru care căutam dintotdeauna, prin cer. Acum ştiu de ce caut prin Ceruri. Nu aveam atunci teamă, acum ştiu, fără teamă, că te vei coborî, lăsând în urmă depărtarea, înainte de a se însera, spre a spre a rupe zăgazul ce îmi striveşte privirile şi-mi opreşte curgerea. Pe vadul pe care acum îl vezi sec, voi putea curge spre totdeauna, însă nu spre nicăieri. Razele tale se vor ridica înspre Ceruri, şi aşa tot vor şti ele, şi oricine va şti, noul drum al vieţii.

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Timpul, timpurile...

Aşa cum au modul de a gândi oamenii, azi, nimic nu e clar: nici direcţie, nici sens, nici motiv. Viaţa pe Pământ se duce sub auspiciile Cerului şi gerului. Unora li s-a dat un drum căruia nu i s-au putut opune: la ceea ce încă nu au avut puterea să renunţe, le-a fost adus, prin întâmplări şi coincidenţe, pentru cei care încă nu se gândeau că Dumnezeu, ca realitate. Şi chiar de au fugit cândva, acum nu mai au unde. Li s-a dat, pentru că aşa trebuia să fie, un singur drum.
Nebunie! Asta vor spune mulţi. Norocul meu e că cei mai mulţi din cei care s-ar putea să spună asta, acum, vor afla când nu vor avea ce să mai spună. Dar în această nebunie, durere şi înfricoşătoare disperare, de doar câteva zile, se vor face cunoscute atâtea persoane ce sunt ziditori de temple. Vor fi atâţia câţi vor trebui să fie. După acele zile va veni veni vremea rescrierii destinelor, în concepţia celor ce cred că destinul noi ni-l facem. Am uitat poate doar terminologia prin care noi nu este definit pentru acum. Dar aşa cum nu realizăm că spunem „în viaţa asta...” deşi contrazicem ideea transcenderii dintr-o viaţă-n altă viaţă, aşa suntem atât de siguri în materialitatea concepţiilor noastre.
Se va spune, după aceste zile, că e o nebunie fără margini... Perceptual, în varianta azi-ului, aşa e. Recunosc şi eu, nu mă ascund. Dar eu nu tremur de frică, refugiindu-mă în aici, în acum. Mi-este dat ce trebuie să mi se dea, mi-este luat ce trebuie să mi se ia. Eu nu mai sunt omul modern, nici măcar tehnicistul ce-am fost nu mai sunt, căci am trecut prin serii de furci caudine, după ce m-am întors din drum să caut şi să adaug stratul de încărcătură metafizică necesar explicării mecanismelor superioare care guvernează rodul activităţii umane, înainte de toate chiar prin mine, prin cobaiul ce-mi eram.
N-am cum, nu pot, nu e necesar să mă refugiez. N-am unde să mă refugiez, n-am unde să mă întorc. Noaptea în care vor îngheţa toate, înaintea zilei cele mari, va lăsa deschis drumul adevărului. Am fost suspendat pe puntea suspinelor, dar atunci voi pune piciorul pe mal. În acea zi se va şti ce trebuie să vina. Ceea ce azi îmi este frică să spun, va spune cine trebuie să spună. În acea zi se va şti cine trebuie să vină. Spusele vor defini. Spusele sunt adevărul ce se va materializa în începutul toamnei rodului bogat.
Sunt vremuri în care multe se întâmplă aşa cum se întâmplă, doar pentru a nu se arăta celor ce stau la pândă. Nu este vorba de psihoza victimei. Nu doar de mine este vorba. Toată această lume e un roi. Acest roi s-a ierarhizat şi s-a divizat după criteriul tupeului, mai mult decât cel al utilităţii, divinul criteriu ce a rânduit lumea. În acest roi Irod este mai peste tot. Mereu cel de lângă este văzut ca cel ce-ţi poate lua locul chiar şi acolo unde nu ţi-l poate lua. Adevărul când este spus este văzut ca o mare împotrivire, nicidecum ca o constatare menită a da înţelesuri vieţii. Tiparele sunt criterii imbatabile. Odată intrat în tipar trebuie să joci jocurile tiparului, care are o singură condiţie: laşi sufletul la intrare. Aşa e uşor să ajungi mincinos, imoral, hapsân, avar, ucigaş... Cei ce nu rezistă jocului trec la măsuri împotriva lor, cel mai adesea îmbălsămarea cu alcool. Iraţionalitatea câştigată îi scoate din tipar dar nu-şi recâştigă niciodată ceea ce au pierdut, sufletul. Puţini sunt cei ce reuşesc să iasă din tipar şi să facă pasul spre regăsirea sufletului, prin credinţă, nu însă obligatoriu prin biserică. Vor trece peste prag şi vor încerca de atâtea ori urechile acului. Vor lăsa la o parte tot ceea ce au acumulat în viaţă în tipar, ultima fiind avuţia. Mulţi vor, puţini reuşesc, cei mai mulţi îşi epuizează resursele şi îşi aduc lângă ei finalul: sinuciderea, chiar dacă ea se manifestă prin accident, îmbolnăvire gravă... Acei puţini ce renunţă la ataşamente, dorinţe nemotivate, mândrie, prejudecăţi, după o perioadă în care le este dat să experimenteze treceri prin stări ce nu le concepeau posibil a se întâmpla lor, se repoziţionează pe o stabilitate asemenea cu cea avută dar cu alte repere. Ei sunt unii din cei care spun, în primă instanţă, că şi-au rescris destinul.
Cei rămaşi în tipar îşi continuă viaţa robotind haotic. Ceea ce fac ei o numesc muncă necesară existenţei cât mai prospere, o numesc, de multe ori, carieră. Prosperitatea lor nu se opreşte la necesitate, ci se vrea altceva. Nici nu realizează când pragul necesităţii ce ei o văd este deja opulenţă. Ca să ajungă în acel punct fac destule compromisuri. Au ceva dar vor mai mult, dincolo de posibilităţi. Pentru a avea renunţă şi la ultimul drept divin, al morţii, drept pe care îl cedează contra unei sume de bani necesară realizării acelor proiecte ce i-ar propulsa într-o lume a elitelor materialiste. Reuşita le este garantată de tot felul de sloganuri, bine gândite de ierarhia superioară dar, de fapt, cei mai mulţi nu reuşesc, neavând cum să reuşeacă o idee de împrumut, sfârşind sub securea nemiloaselor boli fără cauze externe (cancer, diabet, boli endocrine, ale ficatului şi ale intestinelor, boli circulatorii, boli ale creierului), nu înainte de a plăti cu vârf şi îndesat ceea ce li s-a dat, însă fără a duce la final maiestuosul proiect. Imoralitatea lor îmbracă toate formele posibile, de la „cuceriri” senzaţionale, ca număr sau ca însemnătate, pe plan sexual, până la distrugerea psihică a unor alte persoane, persoană fără vină în relaţionarea cu ei şi până la înşelătorie, cămătarie sau trafic de persoane.
O categorie aparte sunt acele persoane care se încadrează în aşa-numiţii, popular, spirit liber, când încearcă să se armonizeze cu tiparele societăţii. Aceste spirite se manifestă distinct încă din copilarie şi e uşor să se observe că, pe lângă grupurile de copii apare câte unul pe margine, care timid încearcă să intre în mijlocul grupului, dar, şi de ajunge, simpla mişcare a grupului îl aduce tot pe margine. La această vârsta ei sunt excluşi printr-un mod inconştient. De fapt, în viaţa de zi cu zi, aceşti copii au ceva diferit de ceilalţi: unii au o creativitate, sau îndemânare, sau inteligenţă, imposibilă vârstei, visători, talentaţi, intuitivi, maturi în gândire, visători, dar toţi sunt greu de supus fără măsuri coercitive. Chiar şi atunci când se supun o fac pentru momentul respectiv, recidivând în nesupunere. Sunt consideraţi ciudaţi iar ei realizează că sunt nişte neînţeleşi. Naivitatea vârstei îi fac să cedeze de prea multe ori mult prea mult în relaţia cu ceilalţi, din dorinţa firească, de a evita singurătatea. Cei cărora li se cedează profită de această dorinţă, instaurând un mod de control şantajist, asupra lor.
Spiritului liber căruia i s-a impus cedarea libertăţii, prin teroarea de ordin fizic, psihic, ori alteori subtil poate avea manifestări din cele mai diferite, pozitive sau negative, spectaculoase, extreme.
Omul-spirit liber, neconstrâns, se manifestă, în evoluţie prin accentuarea calităţilor native, croindu-şi drumul, pe care, şi-l defineşte pas cu pas, singur, prin excluderea continuă a viselor fără consistenţă, vise la care însă nu renunţă ca şi cărări paralele drumului, în limbaj social, pasiuni. Oricum drumul ales este o împletire a pasiunii şi a opţiunii, a ceea ce este raţiune cu ceea ce este imbold.
Cel constrâns, oprimat, ori merge pe o cale a detaşării, a acumulării la cote maxime, selective, a ceea ce este bun (ajutat fiind, în selecţie, de forţe, repere şi modele pe care le are ca har), ori rămâne prizonierul viselor nerealizabile, forţând orice notă pentru a le împlini. Cum însă în visul lor cuprind ceea ce cred ei că trebuie să cuprindă, pot face absurde presiuni asupra altor spirite, ca şi ei, libere, favorizând, nemeritat tocmai pe acei care le sunt opresori. Folosesc din plin creativitatea tipică a spiritului liber dar, de acestă dată, o parte este consumată pe această luptă, dezvoltând negativităţi care, în afara faptului că se răsfrâng asupra celorlalţi, se răsfrâng, mai devreme sau mai târziu asupra lor. Posesivitatea le accentuează spiritul de dominare, dominarea la rândul ei accentuează posesivitatea. La fel de bine se deschide poarta frustrărilor (încă din momentul excluderii de către ceilalţi copii) fapt ce-i poate determina să încerce supunerea unui grup din ce în ce mai mare. Totodată planul emoţional-sentimental le este afectat de confuzii, ajungându-se la gelozii pătimaşe, ucigaşe chiar. În plan social sunt neintegrabili, graţie nesupunerii, dar, în acest caz exacerbată, extremă. Pot deveni uşor impunători de tipare, tocmai ei, cei care nu le acceptă şi nu se pot încadra în ele. Amplificarea acestor comportamente este mult mărită dacă victimele acceptă, pas cu pas, faptele lor.
Din fericire viaţa îi pune, la un moment dat, în faţa alegerii, dur, şi renunţă la o parte din aceste principialităţi extreme, dar, până atunci, multe fapte şi-au produs efectul, efect ireparabil.
Pentru ei tiparele altora, cele pe care nu le acceptă, nu există, ei nu pot fi prinşi în nici un tipar, dar, aşa cum e menţionat mai sus, la nivel micro sau macro, determină tipare, creează tipare în care chiar îi forţează pe alţii să se încadreze.
Drama cea mai mare o trăiesc cei care, liberi fiind, încearcă să se înscrie în tipare. Încearcă să intre într-o lume cu principii materialiste, având un bagaj de principii care se suprapun cu celelalte doar pe segmente, căci sunt încărcate de trăiri pe planul care lipseşte celorlalţi: planul sufletului. Să nu fie văzută moartea ca pe ceva foarte grav, ci ca o necesitate chiar evolutivă, este o blasfemie în concepţia celorlalţi; să fie văzut individul ca unicat fără încrengături de neam, diferenţiindu-se tocmai prin individualitate şi nu prin grad de instruire şcolar, este un non-sens; să se considere că elementul de legătură între oameni este iubirea iar în cuplu să primeze dragostea, prietenia, respectul, consideraţia non-materială devine un atac frontal la adresa valorilor impuse de tipar... Încercând a se lăsa inclus în aceasta mulţime, nu poate fi mai mut decât o mulţime rezultantă a intersecţiei cu cea din care vine. Ori mulţimea tiparului este una exclusivistă, care totdeauna va rejecta ceea ce nu are toate caracteristicile comune. Diferenţierea, pe oricare dintre planuri induce declasarea, împingerea către margine, desconsiderarea, categorisirea ca paria, nebun. Nimic nou faţă de anii copilăriei, doar că motivaţiile sunt diferite. Dar, tot ca şi atunci, persoanele în sine sunt excluse, ideile care convin însă „tiparului” sunt preluate fără nici un fel de jenă şi de cele mai multe ori ştergându-se urma provenienţei acestora (celebru, ca şi caz, este de amintit Nikola Tesla căruia i refuzat dreptul de părinte al radioului timp de aproape 100 de ani). Este, de asemenea foarte binevenită munca „în folosul comunităţii” tiparului, nerecompensată, până la epuizarea celui ce o face, apoi debarasarea de acesta.
Ridicarea în rang social a unui spirit liber este imposibilă dacă stă atârnat pe cele două maluri, dacă se vrea recunoscut de ambele tabere. Rămâne totuşi oricând un mare pericol pentru „tipar” pentru că polarizează, penetrează şi induce idei contrare tiparului, contribuind la revolta împotriva stagnării şi restrângerii libertăţilor individuale şi colective, pentru promovarea unei societăţi non-dictatoriale, a acelei dictaturi disimulate, dictatura a celor mulţi, dar fără personalitate, prin conducători cu aceleaşi principii.
Aceste spirite libere reprezintă categoria cu spiritualitate incontestabilă, fără excese, constantă şi definitorie permanent, în comparaţie cu cei care sunt sclavii tiparului, ce devin spirituali de faţadă, în momentul în care se confruntă cu probleme pe orice plan; îşi induc sugestii spirituale culese sau preluate fără discernământ devenind habotnici, fanatici, sperând într-o minune, asemeni primirii de foloase materiale. Totul durează până la rezolvarea problemelor, după care se reîntorc la vechile năravuri, la vechile principii, la vechile obiceiuri. Din această categorie se ridică, precum ciupercile după ploaie, o sumedenie de spiritualişti ce denaturează ideea de spiritualitate, creând un terci indigerabil, dar, bazat pe dorinţele maselor, prinde mult mai bine, mai ales că este recompensabil, aşa cum place categoriei căreia i se adreseză, prin mijloace materiale, prin bani aproape totdeauna, şi nu prin fapte proprii. Un exemplu ar fi moda mai nouă în care un călugăr este plătit pentru a ţine post în locul cuiva, ca şi cum Divinităţii i se prezintă un raport statistic, numeric şi nu unul al personalizat, al cazurilor. Acest exemplu este suficient pentru a stabili şi locul actual al multor bisericilor în interiorul tiparului, renunţând la multe dintre valorile spirituale ce le-au dat motiv spre a exista. Biserica este mai nou o elită care luptă împotriva adevăraţilor oameni de spirit dar duce şi o luptă cu cei care încearcă să acceadă la acest segment de putere, a spiritualiştilor. Lupta este dusă pe două planuri. Biserica nu mai este decât o instituţie cu reguli stricte. Ajutor din partea ei e greu, de multe ori, să se spună dacă mai există pe plan spiritual, dar pe plan social, este prea evident, acesta este ca şi inexistent.
O anumită categorie de spirite libere evadează din contextul social şi, chiar dacă ajung în interiorul bisericii, ca şi călugări, de obicei sunt cei care se retrag în sihăstrie sau duc o viaţă asemenea sihaştrilor.
Alegerea drumului pentru aceste spirite este într-o oarecare măsură opţiune personală la vârste mici cu precădere, dar, în general este vorba de un „prizonierat al propriului destin” libertatea de acţiune fiind limitată, o mică diferenţiere fiind între bărbaţi şi femei. Poate că singura libertate ce este permisă în limite mai mari este cea de a întârzia evenimentele, însă plata pentru aceasta este mult prea mare, fiind de preferat evitarea folosirii exagerate a „liberului arbitru”, a acelei posibilităţi care face ca judecata să ia loc încrederii în propria persoană.
Poate sunt prea filosofice gândurile acestea, sub ploaia de fapte şi evenimente care ar trebui să mă facă să fiu mai axat pe materialism decât pe spiritualitate sau filozofie. Nu exclud această direcţie, însă nu pot decât, cel mult, să caut un compromis, pentru că n-am cum, structural, să-mi schimb structura internă psihică şi mentală, sufletească. Stiu la fel de bine că un minim compromis îl voi face, dar la fel de bine ştiu că totul se va încadra şi în această stare de fapt: ceea ce sunt acum. O nişă, o portiţă pe care nu am văzut-o, nu reuşesc să o văd, abia când îmi va fi scoasă în cale prin, aşa cum am spus în alt context, cineva, ceva, trimis către mine, am s-o văd într-un întreg absolut al ei. Aici l-am numit ziditor de temple, pornind de la ideea că orice construcţie umană, în acord cu ceea ce este divinitatea, este un templu.
Faptele nu se mai încadrează în nici o normalitate. Orice dezastru în care mor oameni nevinovaţi este doar o ştire de presă, însă nu una de primă importanţă, ci una aruncată în completare, nicicum luată în seamă. Cei care vor construirea unei lumi întipărite, conducătorii acestei lumii „întipărite” au trecut la vânătoarea de suflete dar cu precădere a spiritelor libere, a marilor spirite libere. Din cei evoluaţi, dar prizonieri tiparelor, oameni până mai ieri, chiar şi azi, buni, de necrezut a se dovedi posibil criminali, au coborât în catacombe, vânzându-se pentru bani şi putere, s-a format armata de vânătoare, comnandourile ce vor să stinge opaiţurile de la ferestrele luminate. Alţii, cu feţe mai blânde, aleargă să întoarcă din drum pe cei care nu îşi încetinesc paşii spre mai sus, iar alţii pun capcane „pe la colţ de stradă”. Deşi, aparent, fiecare îşi duce viaţa cum poate, în realitate este o luptă de guerilă urbană în cel mai bun sens al cuvântului, peste tot, în orice clipă.
Cea mai infestată, în afara lumii politice, este lumea presei video şi apoi a presei scrise. Aici se filtrează informaţia ce poate să ajungă la robotitori, aici se minte. Chiar şi dacă transpare câte un adevăr acesta este repede modelat după necesitate. Cu greu se poate şti adevărul despre acest an. Elementele ştiinţifice chiar sunt ascunse sub plapuma lui „să nu panicăm populaţia” deşi doar 2% din populaţie ar înţelege cu adevărat explicaţiile ştiinţifice. Cât despre efecte nimeni nu încearcă explicaţii principiale, toată lumea copiază ce se spune pe aiurea, nicicum ce spune vreun român cu scaun la cap, se minimalizează cu totul sau se exagerează totul. Chiar şi conceptul de salt dimensional nu este deloc explicat, pentru că puţini îl înţeleg. 3D, 4D, 5D e pe buzele tuturor dar marea confuzie determinată de D (dimension) ce nu are legătura cu fizica, vorbind despre cea clasică, face pe mulţi să se întrebe ce mai e asta? Fizic 3D (x,y,z) înseamnă spaţiul static, 4D (x,y,z,t) spaţiul dinamic, iar 5D trece în domeniul cuantic, unde se adaugă o altă dimensiune caracteristică, de exemplu m. Conştiinţa însă nu e statică, e dinamică, totdeauna dinamică, are dinamicitate spaţială virtual dar şi dinamicitate de alt tip. Şi atunci cum să se înţeleagă, cum să se perceapă fenomenul? Pot oare toţi vorbitorii despre asta să dezbată problema, au toată cunoaşterea care să le dea startul într-o cursă fără lungime prestabilită, au curajul de a se lansa într-un univers pe care închipuirea nu-l poate defini? Chiar este cineva naiv să se creadă că cineva care nu are cunoştinţe, solide, de fizică, biologie, psihologie etc. să abordeze acea temă? Chanelling-ul este suficient să se explice super-realiştilor o idee atât de complexă? Eu unul mă îndoiesc şi nu mă îndoiesc de îndoiala mea...
Mai mult, lumea spirituală calcă strâmb. Sunt multe subiecte care se pun în discuţie pe baza a ceea ce se cunoaşte din închipuire, din poveşti inventate şi răstălmăcite. Urmele civilizaţiilor vechi sunt explorate cu buldozerele mândriei, nedesluşite idei sunt folosite pentru a da importanţă ideii. Se citeşte în stele de o armată de şcoliţi care mai de care mai plini de inspiraţie. Unii încearcă să dea explicaţii comportamentului uman după “energia zilei conform calendarului maya", ori calendarul respectiv este atât de controversat prin înţelesurile date de atâţia şi atâţia cercetători, încât a discuta ceva atât de amănunţit nu este chiar foarte sigur.
Subiectele româneşti şi ele suferă de aceeaşi boală. Este o moda în a vorbi despre daci, este o modă căutarea, ori chiar inventarea dovezilor despre daci, chiar şi în domenii care sunt, pentru vremurile lor, faşse, de parcă ar fi o civilizaţie de mult apusă, pierdută în negura vremurilor. Toată lumea caută secrete dar câţi se luptă în primul rând pentru a dovedi secretul limbii? Sarmizecetusa este asaltată de tot felul de „iniţiaţi” însă cine ştie totul, sau măcar jumătate din tot, despre religia iniţiatică a acestor meleaguri? Vrem adevărul să-l dovedim cu adevăruri inventate de dragul unui renume de durată infimă, de dragul popularităţii sau de dragului unui salariu plătit celor care pun preţ, fiindu-le lor de folos, pe subiecte incendiare?
Lupta cu întunericul, în vremea de azi, a rămas pe locul „n”, unii spiritualişti, chiar şi biserica, negând la un momentat existenţa „soldaţilor întunericului” prin celebra idee „cine nu crede în aşa ceva nu poate fi atacat” ori prin exagerarea principiului, înspre unanim, a toate cuprinzător, de karmă.
Anii din urmă au dus la apogeu activităţile oculte ale întunericului, dar şi şarlatanilor, încurajaţi mereu de atitudinea, intenţionat dualistă, a celor ce asta îşi doresc să apară publicului, sau în public. Reacţia taberei celelate? Public, prin latura dominată de spiritualişti, nulă! Cei care cu adevărat luptă pentru eliberarea din chingile subtilului sunt neluaţi în seamă, eventual ironizaţi, minimalizază lupta, arătaţi cu degetul ca şi călători prin alte lumi, fictive. Ba mai mult, în faţă sunt scoşi, sunt aduşi, de-ai lor, mascaţi şi fardaţi, care vorbesc mult şi nu spun nimic.
Căderile şi decăderile, nicidecum, cu nici un argument, ex-plicabile, vor sta mereu alături de oameni. Mulţi dintre cei bogaţi se vor prăbuşi copleşiti de neliniştea pierderilor datorate capriciior cosmice. Mulţi vor sufla în lampa afacerilor lor. Agricultura, ca afacere nu va mai exista, iar forma actuală de proprietate va dispare, trecându-se la proprietatea şi munca în comun, un comun însă desprins din tiparul “tiparului”. Doar cele ce se numesc sistemul de sănătate şi sistemul de învăţământ, pe alte reguli şi forme, pe alte baze, vor continua să existe. Dreptatea nu va mai fi, un timp, făcută de oameni...
Sinuciderile neadaptabililor se ţin lanţ. Dar se va întâmpla să se sinucidă cei care, având de toate, nu vor mai putea să le aibă, după epuizarea rezervelor, care vor deveni scumpe, foarte scumpe, motiv pentru care vor avea loc numeroase conflicte şi, mai apoi, revolte.
Au început să iasă la rampă falşii prooroci, care încercă să ridice în slăvi dreptul divin al celor avuţi pentru a-i salva de furia mulţumilor. Oamenii se vor diviza, rupându-se încrengăturile de neam, atât de specifice tiparului. Spusele lui Iisus, prin întrebarea „cine-i mama mea şi cine-s fraţii mei?” atunci se va adeveri cel mai bine căci puţine „familii” nu vor avea sciziuni definitive.
Se nasc şi se vor naşte copii ai luminii. Aceşti copii vor avea reprogramat ADN-ul şi vor fi aceia care vor duce viaţa în forma humanoidă mai departe. Vor trăi, iarăşi, va şi cândva, cei 120 de ani, indiferent care va fi mărimea de măsurare a timpului, care va fi măsura duratei, când timpul actual nu va mai avea importanţa de azi. Reprogramarea ADN-ului, modificarea a ceva ce este la fel de neînţeles pentru foarte mulţi, ca şi dimensiunile, s-a făcut deja acum în această perioadă. Tot ceea ce se întâmplă acum cu oamenii face parte din planul divin în care fiecare dintre noi este inclus.
S-ar vrea poate să spun mai multe despre mine. Unii doar din curiozitate. Alţii ca să mă prindă cu ceva şi să poată face un atac direct. S-ar vrea să fiu, cu amănunte cât mai suculente, ca om, personaj principal, în poveşti din care să se poată extrage probe pentru un probatoriu al vinovăţiilor indirecte... 
Fiind trăitor în această lume, nici pe mine nu mă vor ocoli cele care vor veni. Marea diferenţă este cum va fi să înţeleg eu această cădere pe toate planurile. Eu spun că-mi va fi uşor să nu fac parte din disperaţi, pentru că am experimentat, fără voie, multe din „lipsurile” care ne vor veni şi ne vor stăpâni. Nu le iau ca lipsuri, pentru că ştiu că fără ele se poate trăi, existenţa nu este pusă în pericol. Ceea ce ni se va lua, Dumnezeu ne va da! (un plural necesar!). Ceea ce azi nu s-ar concepe inexistenţa a ceva pentru viaţa, atunci va fi posibil căci gândirea altfel va fi. Cei ce azi au un copil mic ar spune că ceea ce va veni va fi un chin! Nu, nu va fi deloc, copiii aceea vor creşte frumoşi şi sănătoşi pentru că ei vor avea alte necesităţi, alte condiţii de îndeplinit. Cei ce vor fi copii luminii vor avea acele mame pe care „Dumnezeu le-a luat în braţe”! Ei se vor naşte direct „sus”, nu vor mai începe prin a lupta pentru a doborî bariere şi a cuceri baricade.
Se va percepe oare, ca moarte, nemoartea, trecerea în acele diferite dimensiuni, pe care acum oamenii nu le percep în nici un fel, judecând cu noţiunile spaţiului real? Se va întâmpla invizibilitatea unora pentru alţii? Eu spun Da, la un moment dat unii vor pieri din orizontul vizual al mulţimii, fără însă a se putea spune că au murit. Nu va fi moarte în sensul actual, totdeauna. Se vor petrece chiar minuni. Toate într-un vârtej ameţitor, o ştire va urma imediat alteia... Primii vor fi invizibili cei care sunt pregătiţi să sară „mai sus”, cei care acceptă că pot “sări”, apoi şi cei mai puţini săritori, dar totuşi săritori, nu vor mai fi văzuţi de cei rămaşi în acest „acum”, „aici”. Puţini vor merge foarte sus, ceva mai mulţi sus. Pentru cei ce vor urca, schimbările se vor simţi. Tehnologiile lor se va baza pe actualele cuceriri ştiinţifice transpuse în alte concretităţi materiale, specifice nivelelor lor. Vechile principii fizice se vor reajusta la noile condiţii şi particularităţi. Viteza luminii va fi o viteză depăşită, cu înţeles dictat doar de existenţa ca atare a luminii. Detaliile sunt prea consistente ca să poată fi sintetizată în câteva idei...

Cititori frecvenţi:

Google Followers: