marți, 18 decembrie 2012

Scrisoare la lumina lumânării [2]

Timpul trece! Eu nu-i simt trecerea, nici de ceasornicul ce bate ritmic nu ascult, dar se arată trecerea în lumânarea care, arzând, se face, prin picăturile de ceară ce cad, tot mai mică. Şi pentru mine, şi pentru tine, timpul trece, trece şi pentru cei ce spun că noi îmbătrânim...
Nu te întrista, nu te mira de ceea ce auzi că se spune, nu te mânia că auzi ceea ce se spune! Ţin unii atât de mult la oglinda în care se privesc... Le este oglinda de mai mare valoare decât plata pe care sunt în stare să o facă spre a-şi ridica un fel de statuie din vorbele celor ce-i laudă spre a fi la rândul lor lăudaţi. Şi, niciodată, să nu te miri de vei afla că sunt bine ştiutori ai propriilor treceri peste cumpene de ani dar, văzându-ţi neobosita căutare spre înalturi, se zbat să scornească, încăpăţânaţi, motive de a-ţi arăta că uşor eşti de învins, dacă voia li-i să fie ei învingători, că uşor eşti de supus, dacă vor să fie ei cei ce te supun, ori să te facă să joci cum ei cântă, dacă le va veni în gând să cânte şi să vadă de cumva cântecul lor este făcător de jucători pe sârmă ori de pas bătut pe loc. Să nu te miri că se arată mari ştiutori ai trecerilor tale peste cumpăna vremurilor în care stăteau cu ochii ţintiţi înspre neînsemnate detalii ale întâmplării de a fi ceea ce eşti şi acum.
N-a pierit niciodată întunericul fără ca lumina să-şi arate puterea de a da orizontului perspectivă şi adâncurilor umbra de care altfel, cei de-acolo, n-ar avea putinţa de a şti că doar înălţându-se pot înţelege cât de lung este drumul pe care alţii l-au tot mers şi tot atât de lung îl merg întorcându-se şi după ei, spre a-i duce acolo de unde se poate da valoare trăirilor altfel decât faptelor şi de unde faptele nu-s doar simple mişcări cu aceeaşi finalitate, ci, chiar şi atunci când mişcările sunt aceleaşi, finalul poate fi înălţare ori, de trăirile sunt lăsate să dormiteze, decădere. O lumânare e mai mult decât cea care dă lumina, căci ea lasă ceara acum să se picure spre a fi iarăşi mâine lumânare, şi a da iarăşi lumină. Lumânarea nu e vreascul, uscătura ce se arde şi-ntr-un maldăr de cenuşă se pierde pentru totdeauna, este altceva, ceva ce arde întunericul şi, totodată, dă măsură timpului.
Bucură-te, deci, nu te-ntrista, nu te mira de cele ce le spun unii cu jumătate de gură, alţii pe la colţuri, doar câte unii arătându-se, în fapte, vitejii de după războiul pe care mereu îl văd în oricare dintre clipele când nu stau la pândă să vâneze cocori când arşiţa soarelui îi adoarme ori când gerul năprasnic îi face să dea fuga în ascunzători umede şi întunecate, în care până şi văzul se strică de atâta pipăit, în care chiar şi pipăitul mai are esenţă doar după cum se simte moliciunea sau uscătura.
Când aud cum unii povestesc despre alţii, când le aud vorbele care le măsoară anii trecuţi, mă simt încălzit de o căldură ce este la fel doar când de acelaşi om se vorbeşte. Şi parcă o lumină se face în jurul tuturor cuvintelor. În lumina aceea eu văd alte cuvinte, care spun deodată două adevăruri şi care deschid larg porţile spre cunoaşterea celui care, despre altul vorbind, despre sine vorbeşte şi cuvintele rostite se aşează pe o pânză albă şi, punct cu punct, se colorează spre a devoala ceea ce de fapt rostitorul lor este, dincolo de chipul ce, de azi pe mâine, se schimbă, îmbătrânit de bătrâneţea dorită altuia, ceea ce este în gândul care mereu stă îndreptat, ca potrivnic, spre faptele altora.
Trece timpul! Unii spun că eu îmbătrânesc, unii spun că tu îmbătrâneşti, nu puţini sunt şi cei care spun că noi îmbătrânim. Ei spun, dar nu le trece prin cap cât de mult eu mi-aş dori să-mbătrânesc, sătul fiind de marile contradicţii ivite între cei ce mă cunosc şi cei ce nu mă cunosc. Ei spun, dar nu au habar că îmbătrânirea ce ţi-o tot doresc ţie se va lăsa mult şi bine aşteptată, că vor veni vremuri în care ei îşi vor întreba anii trecuţi despre cele de nefăcut făcute şi despre cele de făcut nefăcute, mânioşi pe faptul că toamna, în care deja ţie ţi-au făcut numărătoarea din urmă a rodului, era doar timpul în care sămânţa de rod bogat se pregătea pentru a se înrădăcina prin tine în eternitatea pe care doar cei împăcaţi cu Lumina Înalturilor o au ca însemn de destin.
Nu te mai mira, nu te mai întrista, bucură-te deci, şi te adună degrabă spre a face cele ce le ai de făcut, căci multe ţi-au rămas, şi cu cât mai devreme vom porni la drum, cu atât mai târziu va fi timpul în care ne vom lăsa amintirile să ne vorbească despre ceea ce acum unii spun că deja a trecut, timpul în care amintirile vor fi povestea pe care copiii, singurii care pot să nu se înşele, o vor lua-o ca pe o realitate pe care şi ei o pot trăi. Ţi-am cunoscut şi tinereţea trăirilor şi bucuria sufletului şi ştiu câte zile îţi întorc, vieţii tale, clipele pe care ţi le dăruieşti şi le dăruieşti, pline de zboruri şi vise spre totdeauna, spre mai departe, spre mai înalt, rostuitoare a adevărului veşnic.
Se trece, încet, încet, o altă lumânare, ca să-mi arate că timpul trece. Îi număr picăturile şi mă întreb de ce unii nu ştiu să îşi numere bătăile inimii, dar ştiu să privească spre trecutul din care ei fug de ei înşişi, ca şi cum ar fi murit înainte de a şti că vor muri, fără să fi înţeles că pasul pus în faţa pasului altuia nu ajută, ci împiedică, iar viitorul nu este doar un drum în continuarea celui din trecut, ci un altul, unul nou, în care punctul de plecare şi reper este prezentul şi mereu viitorul prezent, un tot în care fapta stă mână în mână cu cuvântul, iar cuvântul nu poate fi rod al gândului care nu îşi are şi simţire, ci al simţirii care se face înţeleasă şi prin gând.
Multe se vor întâmpla... O altă lumânare aprind, spre a-ţi putea spune că vei afla multe: ceea ce ştii, ceea ce nu ştii dar şi ceea ce se prea poate să nu vrei să ştii. Vorbe pe faţă şi fapte pe dos vor desţepeni bariera drumului ce-l ştii dar l-ai lăsat să aştepte ca să nu fie nicicui de mirare că ai ales să redevii tu, după multă muncă şi osteneală, spre a arăta altora că şi ei ar trebui să fie ei, iar ca răsplată ţi s-au întors vorbe nesăbuite şi fapte care se făceau cu osârdie spre a te opri tocmai sub malul din care curgeau, asemenea picăturilor de ceară din lumânare, pietre şi bolovani, şi chiar apele care adunau totul în calea lor, tulburate de furtunile ce se iveau prea des, din seninuri înşelătoare.
Îmbătrânind, unora nu le vine să creadă că oglinda din faţa lor le arată, fără măşti, farduri sau vorbe ticluite cu măsură cugetată, chipul ce şi-l poartă privirii celorlalţi şi lasă văzut oricând, oriunde, oricum. De-aceea îşi mai închipuie că pot să spună ceea ce vor să te facă să crezi şi în capcana acelor vorbe să cazi, spre a privi spre candela ce ei o aprind din când în când, ca spre un far călăuzitor. Iar dacă o vor lăsa-o stinsă, în aşteptare să stai, până-şi vor găsi timp de a veni spre tine şi a te duce, bâjbâind prin întuneric, acolo unde vor să-ţi fie locul. De-atâta închipuire nu pot să vadă lumina ta ce şi pe ei i-ar lumina, iar dacă cineva le mai spune câte ceva, suflu îngheţat caută să trimită înspre tine, spre a o stinge. De-atâta închipuire nu vor să accepte, nici în ruptul capului, că tu le vezi gândurile, că tu ştii ce ei vor ca tu să nu ştii...
La lumina lumânării văd multe, mult mai multe decât s-ar putea să se creadă ce se văd în lumina soarelui. Şi-ţi voi mai scrie cât va mai fi aprinsă. O voi stinge eu, când depărtarea de acum se va topi şi nevoie nu va mai fi să-ţi scriu, ştiindu-ţi pasul alături şi ştiindu-mă alături în mersul pe drumul luminat în alb, precum zăpada, curat, precum roua, şi urcător spre seninul crestelor semeţe, dar uşor la pas ca şi plutirea acvilei în înalturile cerului. Şi de-atunci despre toate vom vorbi şi le vom rândui, iar cei ce acum vorbesc se vor arăta ca privitori, păstrători ai neîmplinirii pe care şi-au făurit-o din trufie, din mândrie şi din uşurinţa cu care s-au vrut luminători fără lumină.

luni, 17 decembrie 2012

Scrisoare la lumina lumânării [1]

Dacă ceva mai rămăsese necunoscut, zi una după alta s-a arătat, spre ştiinţa şi cunoaşterea ta, spre înţelesul şi cunoaşterea mea. Poveste era altădată, acum un tot al existenţei se arată. Fără paşii noştri, fără nebunia altora, n-ar fi fost precum zăpada aşternută, ce poate fi văzută, ci doar ninsoare care se poate sau nu se poate să prefacă negrul pământului din bezna nopţii, în albul pur caree chiar şi umbrele din lumina lunii le arată la faţă.
S-a văzut de atâtea ori cât de greu suntem de urnit în a ne depărta unul de celălalt, că nimic nu ne poate rupe unul de celălalt, şi s-a văzut că orice adiere de vânt, chiar dacă nu la fel, pe amândoi, în acelaşi fel, ne mişcă.
Aidoma copacilor, s-a crezut că suntem uniţi prin coroane şi de aceea ştim la fel, vedem la fel, înţelegem la fel ceea ce cunoaştem într-un mod diferit, tu având rădăcinile tale, eu având rădăcinile mele. Şi aşa fiindu-le unora înţeles, vânturi s-au apucat să sufle, şi înspre mine să arunce picături de apă şi ace de gheaţă iar înspre tine nisip fierbinte ca, mai mult de a ne lua vederea, să ne şi întoarcă privirile în alte părţi, acolo unde se aşezaseră ei, suflătorii neobosiţi de frig din propriile trăiri ori de foc din vâlvătaiele aprinse în vreascuri şi uscături de aduceri aminte.
Foşnetul frunzelor l-au vrut ascultat, crezând, iarăşi, că frunză cu frunză şopteşte despre ceea ce vede în faţa ei şi aşa, fiecărei coroane îi este dată ştiinţa celor văzute de mine şi a celor văzute de tine. Ne-au tăiat frunzele ca şi cum ne-ar fi tăiar aripile, ne-au scuturat să vadă frunzele căzând, încrezători că, toamnă fiind, frunzele noastre mor, se scutură, şi le pot călca trecătorii ori cei care aşteaptau căderea oricărei frunze, cu picioarele curate ori pline de noroi. De-atâta aşteptare s-au apucat să ne caute tulpinele ascunse în frunzişul care este, până la pământ, coborâtor.
Şi-au crezut, şi cred, că stăm atât de aproape pentru că atunci când toţi stau adăpostiţi de vânt ori de ploi, tulpinile ni se-mpreună ori se-mbrăţişează spre a nu se rupe. În căutarea lor, ne-au rupt crengi, crezând că sunt lăstari, spre a ne dezgoli cât mai mult şi a putea pătrunde securea cât mai uşor la tulpini, de se vor gândi, ei sau alţii, să ni le taie... Încearcă şi acum, dar s-au cam săturat să nu înţeleagă de-i lăstăriş în jurul tulpinilor sau de-s crengile ce se apleacă până la pământ. Desişul lor, prea mare pentru ei, ori că văd crengi coborâtoare, ori lăstari urcători, îi lasă fără înţeles şi, de multe ori, fără pornirea de a mai căuta tulpinile.
Oricui nu vede, chiar şi celor ce văd, dar n-au ajuns să vadă totul, le era greu să creadă că suntem două tulpini unite prin rădăcină. E ceva ce nu se prea mai întâlneşte pentru că în lumea aceasta chiar şi copacii sunt egoişti şi dacă dintr-o rădăcină pleacă două tulpini, una pe alta vrea să se omoare, până ce una răzbeşte a urca mai sus şi a birui. Şi nici oamenii nu mai sunt ţiitori de aceleaşi rădăcini, în lumea a ceea ce se arată privirii şi se lasă atingerii, fraţi aşa cum se numesc, unii pe alţii încearcă să se lase în urmă, nicidecum să se ridice împreună.
Nici chiar nouă, după ce ne-am aflat unirea printr-o rădăcină, nu ne-a fost pe deplin înţeles şi încă acceptată această prea puţină coborâre a Cerurilor pe Pământ. Poate chiar această puţinătate să ne facă temători de înţeles şi căutători de alte drumuri ori cărări în lumea dezvelită de apă, de foc şi de pământul din care ne-am ridicat ca fiinţe şi ni s-a dat putinţa de a arăta că nu rădăcina din pământ trebuie să fie împreunătoare, ci împreunarea care arată şi dă înţeles rădăcinii unice pe care în Ceruri o avem?
Suntem copaci ce şi-au regăsit rădăcina când, după furtună, s-au privit a se şti câte crengi le sunt rupte şi cum se pot arăta soarelui. Şi-atunci s-au coborât sevele în tulpină, căutând să-şi afle izvorul din care vin spre a putea urca iarăşi în vârful ce scrutează zările, spre a-l urca sus şi tot mai sus. Suntem două tulpini ce prin rădăcină, unindu-se, pot fi, prin tine, de dimineaţă până înspre seară motiv de cutezanţă şi, prin mine, de seara până în următoarea dimineaţă, motiv de înălţare şi mers al drumului spre marile înălţimi, fără frica de geruri, de viscole, de furtuni sau de fulgerele ce pot arde, de nu-s dorite ca luminătoare de drum.
Acum înfurtunările altora, contra noastră, au dat, ţie spre ştiinţă, mie spre înţeles, întregul înalt din care eu cobor spre întregul ce nu se ridică singur, dar nimic nu-l poate mişca pe valuri şi-ntre care întreite legături sunt făcute, ca să facă un alt întreg care de oriunde ar fi privit, de jos sau de sus, din trecut ori viitor, de departe ori de aproape, la fel este văzut şi orice parte de netăgăduit, la fel.
În flacără pâlpâitoare de lumânare, picăturile de ceară iau forme cu înţeles. Se citesc şi pot să scriu ceea ce ele-mi arată. De-acum rămâne sensul lor ţie, spre înţelegere, nouă spre făptuire şi vremurilor care încep ca adevăr prin împreunarea trăirilor înrădăcinându-ne unul în celălalt.

miercuri, 12 decembrie 2012

Din nou, eu

În seara aceasta am să plec iarăşi spre Ceruri, să mă mai plimb, să mă plimb din nou prin Cerul meu. Merg ca de fiecare dată, nu e nevoie să ştiu ce voi găsi. De mult nu caut nimic şi poate de aceea uneori descopăr noi lumi. Am să merg în linişte. N-am să fac gălăgie, n-am să strig, n-am să plâng. Vreau doar să-mi iau gândurile la plimbare peste tot, să le las să se piardă şi apoi să le regăsesc. Undeva, în mijlocul lui aş vrea să mă opresc. Să urc într-un carusel, un carusel de vise.
O vreme, o vreme care abia s-a încheiat, aş fi putut să scriu continuu, fără oprire. Însă nu am făcut-o mereu, pentru că am lăsat sufletul meu să mai scrie şi fără cuvinte. L-am lăsat să scrie acolo, adânc pe el, direct pe el, fără intervenţia mea, fără traduceri. Acum când sufletul e prea plin, încerc să scriu. Acum, de fapt strig sau râd, plâng sau iubesc, mă revolt sau mă bucur... în cuvinte, prin cuvinte... Şi de-aceea simt că trebuie iarăşi să scriu. E calea ce mi-e liberă si nimeni, prin lege sau fapte, nu mi-o poate închide... Vocea poate fi sugrumata, faptele pot fi ascunse, libertatea in aceasta lume poate fi restrânsă. Dar, prin cuvintele ce le scriu ştiu ca voi vorbi si de va fi sa mor, sau sa fiu ascuns de restul lumii...
Îmi voi lăsa gândurile să plece unde vor, cât mai departe, să se scălde în alte ape, necunoscute ori cunoscute. Iar eu, acolo, deasupra lumii, eu am să deschid larg braţele şi am să ating infinitul. Acum simt cât de goale îmi sunt palmele, atunci n-or să mai fie... Am să strâng pumnul încet şi să şoptesc. Şi aşa voi face pentru că nu vreau să aud decât îngerii şi sufletul meu. Îl simt cum tresare... se cutremură... Închid palma şi o aşez pe piept. Sufletul tace...
În viaţă şi în iubire ar fi cu adevărat bine de ne-am baza în totalitate pe suflet, pe ceea ce, câteodată, şi nu întâmplător, numim inimă. Ea este cea care recunoaşte orice emoţie, orice culoare, orice trăire, doar ea recunoaşte o altă inimă. Înaintea noastră, inima ia propriile decizii. Noi, simţim propria împotrivire şi atunci ne ascultăm gândurile minţii, rodul raţiunii. Şi facem, mai tot timpul, ce ne spun ele...
Cum mai toate în care ne-am împotrivit nouă ajung să nu fie ceea ce ar fi fost altfel bine, ne regăsim întrebările Ce-ar fi de făcut cu mintea, cu raţiunea? Din trecute timpuri ne-a fost clar că ele sunt pline de minciună dacă sunt de capul lor. Chiar şi raţiunea, învinsă, când reuşeşte să se ruşineze, dă şi răspunsul: trebuie să coboare mai inainte în inimă, în suflet, să se oglindească şi să se limpezească şi apoi... totul va fi mai clar!
Spunem uneori că viaţa e un pod. Un pod pe care îl construim şi îl gândim, clipă de clipă, pentru a trece pe deasupra mării. Viaţa însă nu este podul, este chiar marea! Marea care, asemenea nebuniei, când e furioasă, când e blândă, când e rece, când e caldă, când e năvalnică şi dă cu tine de toate malurile când te mângâie şi te poartă mereu, mereu către alte şi alte locuri, şi oameni, şi întâmplări, şi mirări!
Sunt unii pentru care toate au o scuză şi un mijloc, pentru alţii, nu. Fiecare are o proprie sită de valori când ia o decizie. A mea a fost şi va rămâne omul în sine. Nu am să trec prin sita mea pe nimeni doar pentru triumful meu propriu, chiar dacă cel care va suferi mereu voi fi eu. Uneori dintr-un buchet de lacrimi poţi să aduni cele mai frumoase flori.
Aşa cum am crezut tot timpul trecut în aceasta viaţă, cred şi acum. Pentru viaţă trebuie mers până la capătul lumii şi înapoi. Trebuie urcaţi munţii şi coborâte văile. Trebuie drumul bătut cu talpa sufletului în lung şi în lat ca să poată fi apreciată şi fiecare să se aprecieze ca şi omul care este.
Dar teama însă, uneori, mai bine zis de multe ori, devine duşmanul cel mai puternic al omului. Teama îl face să se îndoiască de el însuşi, de cei de lângă ei şi chiar de fericire. Teama îl face să rupă relaţii frumoase şi să se îndepărteze de alţii. Oamenii se depărtează, din teamă, unii de alţii. Ea ţine, oricui paşii pe loc... şi oricine se simte ca şi cum am rămâne mereu la jumătatea drumului.
Ar trebui să se înţeleagă faptul că orice cauză merită, merită mai mult, merită a se lupta pentru ea, chiar dacă doar cel ce-şi ştie cauza crede în ea. Nu există cauze pierdute, numai oameni care nu mai cred în ele! Când se pierde credinţa că se poate reuşi, lupta este deja pierdută. Este ca şi când s-ar depune toate armele voinţei şi urmează predarea unor crezuri străine. Şi străine sunt crezurile gândului, egoiste şi fără de simţiri. Sunt crezuri ale obişnuinţei şi ale ambiţiilor, crezuri care, dacă aduc sau nu aduc omului biruinţa, genunchii stau totdeauna îndoiţi pe podele.
Simt că trebuie să scriu din nou. Şi simt că de-aş începe să scriu, nu m-aş mai opri din scris. Şi nu mă voi opri. Voi scrie mereu, mai mult decât până acum. Voi scrie despre lumi pe care nu le-am mai cunoscut şi pe care mă bucur că le-am găsit. Voi scrie si despre mine. Şi despre un altfel de mine. Şi tot ce voi scrie, va fi din credinţă şi iubire. Credinţa că iubirea există dincolo de tot şi toate şi uneori o găseşti şi o întâlneşti exact când, unde şi la cine te aştepţi cel mai puţin!
La urma urmelor chiar şi dragostea, este dragoste doar când se măsoară printr-o iubire... iar când se duce până la capătul capătului se numeşte... veşnicie... unica dragoste.
Dar, peste urma urmelor, când faptele sunt rodul credinţei, iubirea pune, definitiv şi fără dubii, un semn vieţii. Semnul pe care alţii îl vor regăsi ca însemn. Şi acesta s-a numit, se numeşte şi se va numi, totdeaunam, în vecii vecilor, de-a pururi, eternitate...

luni, 3 decembrie 2012

Moartea ocnaşului supravieţuitor

Când au fost puşi pe fugă de ciumă, păzitorii ocnei, au lăsat înăuntru pe toţi cei care erau acolo.Şi dintre cei de acolo, de jos, au murit toţi, în afară de unul. Şi de-acolo striga că trăieşte, să fie ajutat, să fie scos. Oamenii, auzind strigăte, au venit şi au vorbit cu el, iar el le-a spus că e de picioare legat şi nu poate de acolo să iasă. Şi-i coborau mâncare şi apă şi-i povesteau de cum e zi şi cum e noapte, şi cum e vreme bună sau vreme rea. Şi-i spuneau cum trăiesc oamenii, şi-i spuneau cum e lumea. El vorbea cu ei şi îi ruga să coboare unul dintre ei şi să-l dezlege, să urce şi el, să poată să se întoarcă în lume, să-şi muncească pământul, să-şi vadă copiii, să aibă grijă de ei, să fie om în lume, om în rândul lumii.
Din lipsă de curaj, ori făcând treburile lor, ori îngrijind de cei ce erau să moară dintr-ai lor, îi tot spuneau cuvinte de îmbărbătare şi-i spuneau că vor veni, hotărâţi sunt oamenii, să-l scoată, la data hotărâtă de ei. Şi continuau să vina să-i mai vorbească din când în când, spunându-i că se tem să nu-l obosească şi nu-l mai strigă aşa de mult. Îi coborau mâncare, apă, dar nu-l întreba nimeni de cele ce-i mai sunt de trebuinţă sau de nevoie, socotind ei ceea ce i-ar trebui. El nu cerea nimic, pentru tot ce-i dădeau le mulţumea. Îi povesteau despre trăirile lor, umblările lor, vorbele lor despre el. Dar nimeni nu se încu-meta să coboare şi nu din neputinţă lumească, ci pentru că se aşteptau unii pe alţii, că erau cu frică de boala care mai secera încă vieţi de copii şi oameni mari, printre ei. Şi nu se coborau, uitând parcă de el, ca cel care de boală, fără ajutor şi înlănţuit, scăpase.
El le răspundea când îl strigau, îi asculta, şi-i tot ruga să vină lanţurile să taie. Ei îi spuneau să mai reziste că ei vor veni, că acum toţi pregătiţi sunt să facă cele trebuitoare de sărbători, dar că nu-l vor uita.
Într-o dimineaţă au venit, l-au strigat şi nu le-a mai răspuns cu vorba, doar cu gemete. Atunci s-au vorbit ei că nu e creştineşte să îl lase să moară fără lumânare, ca măcar cineva cu o lumânare să coboare. Şi chiar de nu veniseră sărbătorile, a coborât unul şi l-a găsit înfrigurat, plin de rănile date de ferecătura lanţurilor şi de încercarea lui de a se elibera, răni din care sângele se scurgea. A urcat şi a povestit.
Au venit atunci în grabă cu cele ce trebuiau, l-au deslănţuit şi l-au ridicat la lumină. Ochii însă nu-i mai putea deschide să vadă, că lumina îl ardea, aerul mult şi curat îl făcea să respire puţin. De mers n-avea cum să meargă, nici nu putea pune piciorul pe pământ de durerea ce o avea în răni şi de curgerea sângelui ce se pornea. L-au dus în casă de om şi i-au adus de toate, stăteau cu rândul de-l păzeau.
El însă se stingea, nemaiavând puterea de a şti că e liber, nu mai ştia nici glasul omului şoptit. Dar la glas de copil lacrimile îi şiroiau şi dar aşa oamenii ştiau că încă e printre ei, e cu ei. Şi a mai trăit trei zile şi trei nopţi şi a murit.
După ce a murit, oamenii l-au plâns îngropându-l şi apoi au plâns ştiindu-şi păcatul. Despre el vorbeau satele toate, plânsul pe ei îi ucidea, bolnavi de inimă rea. Căci ei nu fuseseră în stare să-l scape de lanţuri pe cel ce scăpase de moarte. I s-a auzit po-veste, dar ei se ruşinau să o spună. Nici copiilor lui nu i-au spus-o, iar când ei au venit să vadă mormântul, ploaie plângătoare peste sat a căzut.
Şi sute de ani au trecut de-atunci, dar în satul acela oamenii încă mor de întristare mare. Având grijă de lumeştile treburi, cu frici lumeşti în sân, au purtat mereu în ei blestemul morţii din neputinţa sufletelor lor a celui ce Dumnezeu îi dăduse zile, trecându-l peste boala ce omorâse pe atâţia.

duminică, 2 decembrie 2012

De nerodire să înveţi să fugi

De nu mi-ai fi vorbit, eu tot ştiam. De ţi-aş fi spus, mai ieri, despre pământul pe care stăteai că se va clătina, nu mi-ai fi dat crezare. Te-ai mutat pe alt pământ, pe care credeai că poţi zidi casă de piatră, dar pământul acela nu-i bun, este stricat sub coajă, şi mlaştină e dacă sapi ca la un lat de palmă adâncime. Toate astea să ţi le spun îmi venea, când vorbe de crezută izbăvire tu rosteai, fără să-ţi laşi timp de a simţi aerul rece şi proaspăt al dimineţii. Nu teamă să îţi spun aveam, ci am cugetat o clipă, şi nu m-am bucurat să ştiu că, de-ţi voi spune eu, tu nu vei înţelege. Se putea doar să-ţi răstigneşti faptele să nu se întâmple, pentru o zi, două, dar o puteai şi mai tare lua de la capat. Credeai oare că fără să ştii unde e rana, ştiind doar durerea, învelindu-te toată, rana singură paote săşi aline durerea şi se poate vindeca? Abia acum, definitiv şi ultima dată, înveţi să nu-ţi mai cauţi drum altul decât pe cel care, chiar dacă vei simţi că mersul e greu şi dureros, în durerea cea mare să cureţi rana, ca atunci când merge spre vindecare să ştii că vindecată va fi când durerea nu va mai fi deloc.
Se zvonesc multe, cândva ştiai asta, şi aşa ţi s-a zvonit şi acum, că pomul care are roade, toamna târziu, pe lângă el, este mult şi bun roditor, şi roadele lui nu se strică nici dacă gerul le încearcă. Era zvonul pe care l-a dat unul dintre mulţii necunoscători ai rostului pe Pământ. Şi-ai să mai auzi de multe ori zvonurile astea, căci cei necunoscători caută să fie ei cunoscuţi, prin vorbe care încearcă să se prindă. Tocmai de-aceea sunt multe, e ştiut că multe se pierd şi nu prind rădăcini, dar au prins gustul încercărilor, crezând că încercarea moarte nu are. Acum poate deja înţelegi de ce chiar şi pământul nu e aşa de milostiv şi nu lasă orice sământă să încolţească. De s-ar înrădăcina floarea de piatră pe câmpii, pământul s-ar împietri şi n-ar mai fi bun pentru rodirea celor omului de trebuinţă, iar dacă pirul ar împânzi stâncile, munţii s-ar sparge în nisipuri duse de vânt în cele multe îndepărtate zări.
Se aude laudă despre unii pomi şi cei care-i laudă, spun că buni sunt şi sunt şi buni de leac la orice ar fi. Şi spun că şi loc de odihnă şi linişte totdeauna se găseşte, dar de vei îndrăzni să întrebi ce uită să întrebe toţi cei care ascultă lauda, despre cum, şi când, şi cât, acela care laudă-i aduce, s-a odihnit sau de roade a avut parte, vei şti că lauda e făcută ca cel ce ascultă să se încumete să caute şi să încerce. De va fi nereuşită, nevăzut se face cel ce-a lăudat, dar de cumva se va adeveri, repede se va repezi să culeagă numai pentru el rodul şi roadele.
În stele să citeşti n-am să te învăţ, că n-am nici eu atâta învăţătură, nici n-am învăţat să cred măcar că ele ştiu paşii omului din fiecare zi. Nici prin ceruri să colinzi ca să nu te pripeşti, nu ţi-aş spune să te duci, fiindcă nici nu ştiu cum cineva asta ar putea fi învăţat. Nevoie ai să ştii tu când e bine sau când nu e bine să te laşi pe mâna gândului ori să te laşi pe pornirea sufletului. Să înveţi când sufletul şi gândul merg mână în mână sau când gândul se întovărăşeşte cu îndemnul de a crede că a fost furtună nu după semnele ştiute dintotdeauna, ci după ce vezi casa în care ţi-ai găsit adăpost că se şubrezeşte sau nu mai are acoperiş şi zidurile încep să se umfle. Ştiam din prima zi, a înscrisului dintru început, că te vei duce să pui piciorul în apa aburindă şi că-ţi va prinde piciorul în gheţă. Din Ceruri, de demult ştiu, şi-am văzut că şi aici, gheaţa de sub apă ridică un altfel de ceaţă, ca cel neştiutor să fie ispitit, să intre în apa despre care crede că-l va-ncălzi, şi de-acolo să nu poată decât cu greu, de îşi găseşte puterea, să mai iasă.
Încă nu s-au sfârşit încercările tale. Până ce drumurile vei face tu să ni se întâlnească, timp de uitare de tine ai să treci mai întâi, şi lucrare fără plată, iar ca răsplată, vorbe nepotrivite ţi se vor da. Să nu îţi fie clipa aceea de mânie, căci dinadins se va face vorba, ea de mult timp este ştiută că va fi, dar până la urmă rost are, ca de nerodire să înveţi să fugi. Pământul care se-ntrece cu vântul în fugă, oricât ar munci omul şi oricât l-ar aranja, el tot fuge de sub picioare când cu adierea vântului se întâlneşte.
Şi drum vei avea de făcut şi pe vreme bună ai să pleci, dar când semnele nopţii se vor arăta, drumul se va-ngreuna, şi se va face greu, lunecând într-o parte sau în alta, sau tu ajungând la marginea lui, frică-ţi va fi de căderea dincolo de margine. Aşa va fi ca să fie vremea când o să primeşti învăţătura de a mai crede că lunecând orice drum poţi să-l faci, că acolo unde vrei să ajungi, ajungi. Mult e dat omului să creadă că ce vrea face, şi făcându-le, crede că orice poate face, şi timp de cugetare nu-şi mai lasă. Când ajunge să-şi fure din timpul vieţii, i se dă întâmplarea ce-l opreşte şi-l pune pe gânduri, spre învăţătură.
După toate astea trecute, înspre seară pe drum spre mine vei porni şi aproape-n miez de noapte vei ajunge. Sub lumină de candelă nestinsă, vom povesti prin vorbe, şi trăiri, şi fapte, despre începutul ce de cândva, de când încă omul mai privea zorii zilei ca pe un dar, nouă ne era ştiut.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

În forme de lumini, să vezi...

O temere mai ai şi doar ea te mai împiedică să ai ceea ce trebuie să ai, să trăieşti ceea ce trebuie să trăieşti, să fii ceea ce trebuie să fii. Cauţi un drum acum spre mai înalt, pentru a putea să urci spre înălţimi ca să vezi mai bine, că să înţelegi mai bine, ca să ştii mai bine ceea ce cunoşti. Picătură cu picătură se adună şi adunate sunt deja în pârâu, dar încă nu vezi că el curge, şi se tot adună, şi se va face curând râu şi mai mult decât râu. Tu crezi că nici măcar nu se va opri ci că se va creşte şi nimc nu-i va mai sta în cale. Doar că aşa cum apei ce curge i se spune că poate fi oprită de mal făcut de om, sau de pământul, care mişcându-se pleacă spre vale, aşa şi ţie temerea îţi spune despre ceea ce ştii că îţi stă în cale şi, ca să te convingi pe tine că nu-şi are nici temei, nici adevăr, cauţi să trăieşti totul, să vezi totul, să auzi totul, să simţi totul, cauţi, în sensul acestei lumi, ceea ce deja ştii că există în sensul întreg al lumilor.
Din acelaşi loc, pe acelaşi drum, am venit amândoi. Înţelesurile care-s la fel, care n-au decât diferenţe de timp între ele, abia acum le-am putut eu înţelege, dar şi mie, ca să fie înţelese, mi-au trebuit multe vorbe să facă drum dus şi întors între noi. Acel timp care ne mai desparte este tocmai timpul dintre înţelesuri. În zi de început mi-au pus piciorul în prag, ieşind în calea mea dintre toate înţelesurile pe care le am din alte fapte şi din alte trăiri. Şi-atât de hotărâte s-au arătat, că eu m-am simţit un mare nehotărât în faţa lor. Chiar dacă se arătaseră de atâtea ori în marginea orizontului privirilor, chiar dacă faptelor împreună le-a dat contur şi formă, n-aş fi spus că-mi pot băga mâna în foc pentru puterea-i de a nu o lua la goană în faţa argumentelor. Nicidecum nu mă făcea ceva să cred că îmi va arăta şi mai mult decât atât, că va da înţeles diferenţei care, între noi, nu se arată.
Singuri ţi se-agaţă paşii de temerea ta şi te face să te aşezi, răbdătoare, în genunchi, în faţa unei realităţi care îţi mărgineşte idealurile şi te împinge pe drum plin de fundături şi desfundat, înspre ghioluri cu apă murdărită de atâtea alte amăgitoare căutări. În forme de lumini, să vezi adevărul ţi se dă, şi atunci mi-este şi mie dat să ştiu că temerea-ţi face pas în urmă, voind să se ascundă spre a nu fi alungată. Atunci se simt iarăşi vorbele libere şi bat drum ştiut, dinspre tine înspre mine, ca să se poată întregi, şi întorcându-se înspre aşteptările tale, creionează pasul cel mare ce va strivi o realitate care acum se mândreşte cu ea însăşi, se încrede în ea, şi se crede de neînvins.
Triadelor care suntem, triada ni-i destin şi ea încă ne aşteaptă pe noi. Eu am venit, tu ai venit, noi încă nu am venit. Acesta este un alt răspuns ce mi s-a arătat pe vârful primei raze de soare. Se tot auzea rostită întrebarea şi răspuns nu-i ştiam. Când iarăşi temerea ta se va cutremura, prima rază de lună ce ţi se va oglindi în privire, îţi va arăta, în forme de lumini, să vezi mai mult decât răspunsul... tu ai să vezi continuarea. Puţin altfel, e adevărat, faţă de cele ce acum le-ai vrea susţine, dar vei fi tu cea care vei împrumuta argumentele lui ca să se împlinească totul, chiar dacă eu gând de-mpotrivire aş putea să am.
Ceea ce este acum realitate, îţi mai trecea, din când în când, prin gând, că este un amestec de aşteptare şi trădare îmbrobodită de liniştea calculată până la forma pasului şi lungimea cuvântului. Şi chiar că poate stă mână în mână cu temerea ta, te mai gândeai, dar firea-ţi căutătoare, lăsându-se ştiută, era împinsă şi câteodată chiar urnită, spre a bate drumuri pe câmpuri pustii sau prin pădurile munţilor prăpăstioşi. Dar învăţând să zbori pe deasupra a tot ceea ce se credea că poate să te ţină mai mult plecată, s-a văzut că faci de două ori mai repede, pe amândouă, decât făceai una dintre ele, cândva. Aşa a ajuns trădarea să numească, întru răzbunare, cunoaşterea, duşman şi înălţarea în Lumină, coborâre în întuneric. Atunci simţeam şi eu vinovăţia care şi asupra mea se arunca, la un loc, însă de-a valma, cu a ta.

vineri, 30 noiembrie 2012

Înainte de plecare, vestitor [7]


Spus-au unii, vorbit-au alţii despre cele ce vin înspre noi, fără a-şi face grijă că suntem în calea lor. Povestitorii din margini de lume, sau găsitorii de răspunsuri de pe-aici, de pe-aproape, s-au grăbit să dea formă înţelesurilor, dar nu din mare cunoaştere, ci pentru a găsi ei înţelesuri. Sub ploaie de stele sau boltă de lumini, drum fără oprelişti cred unii că va fi, ori alţii mai degrabă timp de groază şi de moarte, foc şi război cu oameni şi maşinării ce nu se lasă uşor de atins. Să povestească îi las, îi las şi cu poveştile lor în care pun nume zilei şi în care nici ei nu mai cred pe măsura apropierii vremurilor sau a acelei zile, după cum încă mai au sau nu tăria de a sta în picioare. Dar rămân să spun că e aproape vremea de întâmplare a schimbării lumilor şi vieţilor. Cei care au puterea să trăiască două vieţi laolaltă vor trăi, cei care de judecată se vor teme, nu vor intra în ea şi se vor lăsa prizonieri ai timpului care va muri, iar cei ce se tem de viaţă vor muri ca să vină la înviere atunci când va mai fi să vină.
Cum va fi, ce va fi, nimănui nu-i este dat să ştie. Dar va fi dărâmare a ceea ce s-a ridicat de om nu pentru folosinţă ci pentru fală şi mândrie. Arginţii se vor face iarăşi argint şi nu vor mai merge din mână în mână. Iar pământului i se va întoarce tot ce a fost pământ şi a fost ars cu foc. Ce a fost ars de focul soarelui mai degrabă va rămâne neatins şi va fi adăpost, până ce adăpost nou şi altfel îşi vor face acei care vor trăi şi vor trăi altfel. Gândurile care nu se vor mai contra trăirilor şi vor fi porniri nu împotriviri, vor fi de temelie, iar gândurile care vor fi porniri împotrivitoare trăirilor, nu se vor mai preface decât în nimicul care nici acum, şi nici atunci, nu are folos.
Va fi mare stricare între oameni şi mare stricăciune în oameni. Nu se vor mai privi în ochi şi nu vor mai şti ce să facă, din toate câte se poate, să vadă că dacă omului îi este rău, altora de lângă el să le fie şi mai rău, ca el să poată să spună că îi este mai bine decât lor. Adică se vor afla, cei mai mulţi, în război, pentru a deveni conducători. Conducători de oameni dar şi conducători ai armatei care se face, din cei ce în nopţile acestea urcă din adâncuri şi intră în pielea unora de aici sau din cei care, de mult, s-au vândut sau au fost vânduţi, în taina nopţilor, celor ce răsplăteau repede pe vânzători. Ei vor face rău şi tot mai rău, dar puţini vor vrea să vadă răul ce-l fac ei. Căci mulţi sunt cei care stau în cumpănă, ademeniţi cu vorbe de învăţătură meşteşugită, fiindu-le dragă vieţuirea minţită şi nu trăirea adevărată.
Şi se apropie clipa, căci clipă va fi pentru fiecare, clipa unei hotărâri pe care o ia atunci, dar deja şi-o făureşte de când s-a născut. Clipă de nimeni ştiută, clipă care poate fi pentru toţi odată sau pentru fiecare. De-aceea a fost este şi va fi nescunoscută. De-aceea nimeni pentru nimeni nu o ştie dar oricine pentru el ar putea să o ştie, de-ar avea curajul şi puterea să coboare în lumea tainică a sa, ori de a fi lăsat să coboare acolo. Mulţi dintre cei ce-ar putea să se ştie cu adevărat, şi ştiindu-se să-şi poarte paşii spre alegerea căreia i se spune mântuire, de cei fricoşi de adevărul ce zace în ei, nu sunt lăsaţi. Sunt mereu atraşi pe vadul mărginirii de om, întru insul care nu mai ţine cont decât de el şi de un neam căruia-i zice de sânge, spre a-i da înălţi-me mare, de neatins. Cei care şi-au pierdut neamul, sau neamul s-a rătăcit prin lume, sunt acum curăţiţi de otrava acestui gând ce-i ţine în loc, chiar şi în ceasul în care sufletul vrea să plece spre a se linişti de zvâcnetul obositor al vieţii. Adevăratul neam, care nu s-a strâns ca ariciul, nelăsând pe careva să plece, nici măcar în sine spre a se regăsi, nu este niciodată dat să se destrame, nu-i făcut după gândire şi înţelepciune, şi de-aceea e la fel de tare ca pânza de păianjen care doar fiindcă faţă de om e mică se rupe, dar nu se rupe deloc uşor, aşa cum s-ar rupe orice omul ar gândi să facă. Căci nici păianjenul nu gândeşte când îşi prinde marginile, el se îndeamnă către acolo ştiind că deloc întâmplător îi este îndemnul, şi face legături când mai apropiate, când mai depărtate de locul în care se leagă, dar niciodată în spatele sau în faţa unei alte legături. Neamul omenesc aşa ar trebui să fie şi aşa va fi, şi de-ar fi cineva să-l vadă va şti de ce, prin ce, şi cum acela în jurul căruia s-a ţesut, a trecut şi a făcut legăturile care nu-l lasă să se rupă.
Nu-i greu de ştiut cât de repede trece timpul celui ce-şi simte neputinţa şi se agaţă de cel ce nu va mai fi lângă el, nefiindu-i acolo locul. Acela care se agaţă, de frică îi ies întrebările în vorbe şi sunt vorbe despre ce va fi lumea şi cum va fi lumea. Dar mai ales despre faptele lumeşti se vor auzi întrebări care nu e greu să-l arate ca doar unul care a căutat să fie văzut ca ştiutor şi ca înaintea altora mergător, fiindu-i drag să se ştie lăudat şi de binele voit vorbit. Pânzei de păianjen n-ar şti să-i facă nod, şi vrea să fie ca fluturele ce multe flori ştie, dar pe nici una nu o cunoaşte. Nu este nici pe departe cunoscător de rost şi de trăiri, ci glăsuitor de poveşti pe care le plăsmuieşte în gând şi le pune înainte de a le rosti pe cântar, să fie sigur că pot să tragă în jos, spre el, nu doar dorinţa de înălţare, ci şi înălţarea celui ce firesc, sau nefiresc, o clipă stă să îl asculte.
Nimeni nu va şti când, spun şi tot spun chiar dacă alţii se opun. Bine-ar fi fost dacă omul n-ar fi vrut să ştie, căci acel ce vrea, vrea pentru a se pune la adăpost ori a se pregăti. Nici gospodina când se apucă să facă mâncare pentru cei din casă, nu îi întreabă despre venirea la masă, ci ea o face şi apoi ştie că oricând se poate să vină cei aşteptaţi la masă. Treaba gospodinei doar asta era, altceva nu avea de făcut. Întreabă despre timpul de venire doar cea care şi altceva voia să facă, de obicei fără ştiinţa celorlalţi. Cine să creadă că omului i-ar trebui să ştie acea clipă când va fi ca să o aştepte cu bucurie, când mai tot omul, gândindu-se doar că ea va fi, se gândeşte cu teamă că el va muri, numind moartea ca cel mai mare rău care poate să i se întâmple, ştiind că, murind, din cele plăcute aici trupului, nu mai poate să se înfrupte? De n-ar fi vrut omul să ştie ar fi ştiut, dar nu ştie pentru că este şi în Ceruri ştiută firea înşelătoare şi căutătoare de înşelătorii a omului, care şi altă dată a ales să râdă de patima altuia, decât să-i creadă durerea, a ales, chiar ştiind că urmaşii cu sânge vor plăti, să vadă sânge curgând. Şi pe-atunci omul nu se învăţase, într-ale faptelor trăirii leneş şi nu-şi cumpăra prea multe ci se străduia să şi le facă. Acum când strădania-i este mai mică, împotriva firescului ar avea şi mai multă împotrivire.
Cei care ştiu ce va fi sunt mulţi. Şi ştiau mai multe dacă nu îşi dădeau avânt vorbelor spuse, ca să aibă fală şi renume. Dar nu cei care vorbesc despre ce va fi, despre ceea ce trebuie să se facă, amestecând vorbe şi învăţături din cărţi, cu plăsmuirile lor, cei care iau minţile vorbind despre frumuseţea vremurilor după trecerea vremurilor de acum, sunt adevăraţi cunoscători. Aceea sunt cei de mult veniţi ca prooroci mincinoşi. Peste tot se fac aceştia văzuţi şi peste tot aruncă vorbe care sunt mai veninoase decât muşcătura de năpârcă, fiind ei, sub figura lor blândă, mai fioroşi decât leii înfometaţi. Iar unii dintre ei, ca să aibă mai multe cuvinte, au luat drumul celui decât prin mândrie din Ceruri şi au făgăduit să plătească pentru ce li se dă, şi pentru ceea ce oamenii fără să stea pe gânduri le dă, cu sufletul celor pe care de partea lor îi atrage. Şi, dacă nu vă avântaţi repede să fiţi de ei învăţaţi, şi veţi căuta mai mult să ştiţi, îi veţi afla lăudaţi peste tot. Şi aceia care-i laudă s-au lăsat pierduţi în mâna lor, chiar dacă lauda au facut-o crezând în drumul spre izbăvire al lor şi al altora.
Va fi mare război şi războiul deja se poartă. Despre război şi despre ceea ce va fi se ştie şi a fost lăsat să se ştie. Şi trebuie spus pentru că au fost mulţi care au vorbit cele de alţii spuse. Doar că trebuie ştiut că toate se spun la un loc, dar că nu tot ce se spune prin cuvinte care arată fapte omeneşti, se vor lăsa făcute şi văzute omeneşte. Că pământul care se vede îl ştie toa-tă lumea, nu-ncape îndoială, dar şi pământ pe care oamenii nu-l văd, există. Şi aşa exista ape care se văd şi ape care nu se văd, lumină care se vede şi lumină care nu se vede, şi dă lumină lumina care se vede, aşa cum luminează lumina care nu se vede. Şi războiul, şi lupta va fi să se vadă ori să nu se vadă, şi armatele de va fi să se vadă, se vor vedea, dar de nu va trebui să fie văzute, văzute n-or să fie. Nu se vor vedea sparte mormintele spre a ieşi morţii din ele, dar mormintele, pentru cei care vor căuta, goale pot fi găsite, aşa cum unii se pot trezi cu cei pe care morţi îi ştiu, înviaţi, lângă ei. Ca să se ştie ce va fi, cuvântul trebuie înţeles fără teamă şi nerăstălmăcit. Fiindcă multe cuvinte au fost trecute prin sită şi li s-a dat haină nouă. Ceea ce va fi, va fi peste toată lumea văzută din Ceruri, dar care nu toată poate fi văzută de toţi cei de pe Pământ. Cei care vor începe să vadă, vor şti pe de-a-ntregul cât de mare şi de grea va fi lupta.
Multe cuvinte sunt vechi şi se arată precum cuţitul cu două tăişuri. Au fost înfricoşătoare şi de aceea au fost mult cernut înţelesul ce-l aveau şi amestecat cu minciună, că cei înfricoşaţi de ele ştiau că pot să-i facă de ruşine pentru faptele lor. Iar dintre toate câte sunt, despre două dintre ele trebuie să spun, pentru cei care încă mai cotrobăie printre neînţelesuri. Trecute prin sită fiind, în vremurile războiului vor trece ele prin sită şi vor separa neghina de grâu şi grâul de neghină.
Să nu se aştepte nimeni ca Lumina să o vadă ca o altfel de lumină, ori ca ceva care curge pe ei şi prin ei, căci Lumina în care toate or să se vadă este Adevărul care nu va fi în nici un fel altfel, făcut de om, după cum voieşte, vrea sau gândeşte a-l face. Va fi unul şi acelaşi pentru toţi. Iar lumina care acum se vede, tot aşa va fi şi atunci. Numai că atunci ochii vor putea să vadă şi altfel decât pot să vadă azi, văzând şi în întunericul nopţii.
Din răsputeri s-au chinuit, chiar şi cei care nu trebuiau, să facă din blestem un cuvânt de care să se teamă toţi, să nu fie folosit pentru că ar face oricui rău. Dintr-un adevăr mic au făcut o minciună mare. Adevăr este că face rău atunci când este răzbunător, chiar celui care îl spune, dar să fie bine ştiut că acel ce blestemă pe un semen celui potrivnic omului este chemat întru ajutor. Dar tot blestem se spune şi întoarcerii faptei rele către cel ce a făcut-o, ca pedeapsă din Ceruri, când dreptate Cerurilor se cere, dar şi când nu se cere, fiindcă cei ce veghează mersul şi rostul lumii nu îşi au ochii închişi. Cei care au amestecat înţelesurile de pedeapsa Cerurilor au ştiut că trebuie să se teamă şi pe om l-au învăţat să le fie părtaş împotriva sa, pentru ca ei să se poată bucura acel timp până la care pedeapsa tot vine. Acest blestem să fie bine înţeles că va fi hotărâtor pentru mulţi la momentul alegerii ce vor trebui să o facă. Nu vor putea să treacă fără a-şi recunoaşte şi a recunoaşte faptele, de a plăti, iar de vor încerca să nu recunoască ori să mintă, pedeapsa va fi necruţătoare.

Eu, privindu-mă prin mine

E ceaţă, foarte multă ceaţă în jurul, împrejurul meu şi încerc să văd cu ochii mei ceea ce este dincolo de valul ce-mi lasă tot mai mic orizontul... Cam atât pot să spun, oricui şi poate, lumii atât i-ar trebui să ştie despre mine, cel ce trăieşte viaţa în forma în care oricine o trăieşte. Văd lumea, dar şi eu priivesc lumea, aud lumea, dar şi eu ascult vorbele lumii. Doar că acest val de ceaţă îmi face vederea mai sfredelitoare şi auzul altfel, ca să pot, precum orbul şi precum surdul, să nu mă ştiu altfel decât sunt al realităţii.
Şi mă întreb de multe ori, sunt ultimile zile ale unei vieţi sau sunt ultimile zile ale acestei vieţi. Sunt zile de sfârşit sau sunt zile de început? E valul acesta de ceaţa atât de grea, val coborâtor sau este valul ce adună ceaţa ce de ani buni mi-a stat în calea drumurilor pe acest pământ? Când scriam despre timpul plecării mi-aminteam sau prevedeam ceea ce cândva era prins în coarda lui va fi iar acum pot spune că va urma?
Ce poţi să spui totuşi, despre un om, chiar şi despre tine însuţi, unei lumi în care oamenii joacă rolul de semeni, în care auzi cum zboară vorbele precum răpăitul ploii aprige de vară, pline de citate adunate de pe ude se poate găsi că vorbesc despre omenirea ce a existat şi acum a rămas în amintirea slovei scrise şi a poveştilor care încep cu „a fost odată“? Ce poţi să spui şi să audă cineva, când mai toţi stau încordaţi în căutarea lor de a găsi ceva, făcut de alţii, cu care ei să impresioneze pe alţii, în lupta lor contra neînsingurării şi contra încrederii, contra adevărurilor vieţii şi contra trăirilor fireşti, contra iubirii şi compasiunii, toate fiind doar motiv de vorbe, nu de fapte, dar pentru apărarea cărora se nasc cele mai mari controverse şi se trece, într-o clipă, de la îmbrăţişări la palme şi pumni? Ce poţi să spui unei lumi în care, tot mai multi cumpără spiritualitatea ca pe o haină la modă, ca să poată, ori să arate că o are, ori să fie mai atrăgători când fac tururi pe trotuarele vieţii?
Cine mai ia în seamă ceva, chiar şi ceea ce este spre binele său, când tot ce îi cade sub privire este văzut prin sita plăcutului, nu a înţelesului, a tiparului de bunătate, chiar dacă e mincinoasă şi nu a adevărului, chiar dacă e dur, prin cerinţa de răspunsuri la propriile dorinţe şi ambiţii, nu a cerinţei de răspunsuri la propriile probleme? Cine să ia ceva în seamă azi, când atâţia s-au lăsat prostiţi sau seduşi de vorbele guralivilor ce îi îndeamnă la necredinţă, fluturându-le aşa-zise credinţe, uitând să le arate primul reper al credinţei, semenul, cel de lângă el, când curajului i se spune nebunie şi laşitatea este vândută într-un nou ambalaj, şi cu nume schimbat în acceptare, trădarea este numită evoluţie a spiritului iar dezbinarea pusă sub iubirea de sine? Când mai toate cele pe care le ştie omul ca fiind rele sunt combătute, se vorbeşte de lupta împotriva lor, dar în realitate se aduc tot mai în faţă sub altă formă şi mai distrugătoare?
Eu sunt cel ce sunt şi acesta eu sunt! Chiar acesta care, scriind cele ce abia au fost citite, ştiu că unii deja s-au mâniat, alţii m-au şi etichetat, mulţi s-au simţit ei judecaţi deşi eu pe nimeni nu am judecat, dar am pus o oglindă şi văzându-se în ea, starea lor s-a schimbat brusc. Unii mi-ar spune că am aer de superioritate, alţii mă consideră un om inferior, sau unul care, frustrat fiind, se plânge. Sunt şi unii care îşi regăsesc gândurile lor în cuvintele mele, care înţeleg marea diferenţă în a judeca pe om sau a judeca faptele ce pot fi ale oricui, oricând. Nu mi se pare deloc rău că există toţi, drept are fiecare la a avea o părere.
Acesta sunt, şi acum sunt ceea ce sunt, după ce am mers pe drumul acestei vieţi. Mergând drumul am ajuns în câte un punct definitoriu. Am mers tot drumul cu credinţă... Aşa a fost să fiu, să cred şi să găsesc o cale prin care să demonstrez că în ceea ce cred şi există. Nu sunt cel care cred pentru că există. Şi când spun credinţă, nu mă refer singular sau cu precădere la ceea ce mulţi văd în credinţă: credinţa în ceva suprem, în Dumnezeu. Cel ce doar aşa vede credinţa, nu poate să stea drept şi să adune argumentele în jurul lui, acela se va propti în argumente mai mult de la alţii luate. Şi aceluia îi este frică de Dumnezeu şi acela apelează la Dumnezeu doar când îi e rău sau când îşi vrea binele sau chiar propriul interes.
Cine să audă un strigăt de om, azi? Acela ce crede doar în Dumnezeu, nu va auzi pentru că el aşteaptă să audă spusele Sale sau spuse din Ceruri. Aşteaptă ca să-i fie răsplătită credinţa. Şi, de cumva i se spune că nu are credinţă, ar fi în stare să dea foc lumii, uitând că nu se răzbună cel care crede în ceea ce este bine şi bun. Crede-s-a oare că cel care vrea ca totul să-i fie ştiut ca să creadă, crede? Iar eu spun, şi poate de aceea fug toţi de a auzi, că acum se crede doar ceea ce se simte, doar ceea ce se trăieşte. Şi de aceea toate ies pe dos, şi de aceea omul nu mai este creator. Aşa mergându-i faptele şi gândurile, omul nu mai crede nici în el. Tocmai pentru că n-are pe ce să se bazeze, nu-l crede deloc pe cel care îi spune ce simte, sau care-i sunt motivele simţite ce-l duc spre nereuşitele pe care se chinuie să le reuşească. Cel care nu are unde să muncească este învinovăţit de necăutare, iar dacă este cineva care nu are răsplată a muncii care să-i dea o viaţă la limita de jos a bunei simţiri, acela este el vinovat de tot, de toate, fiind un leneş. Nici plânsul înăbuşit al omului singur nu-l crede, crezând că vinovat este cel care plânge, că în el sunt motivele singurătăţii lui. Spusei cuiva că simte boala ce i se apropie nu i se dă crezare, numind-o închipuire sau, mai nou, în cuvintele spuse fără înţelegere, din învăţare, că el îşi aduce boala.
Acum văd valul de ceaţă, şi-l văd greu, cum se apasă strat peste strat, udindu-se, să fie de nepătruns, să poată să nu se împrăştie şi nici să poată fi spart. Îl văd şi îi simt şi eu apăsarea. M-aş lăsa adormit timpului care i-ar trebui să se ridice sin-gur, de-ar fi să fie val ridicător. Dar nu ştiu de nu-i coborâtor... Doar lumina sparelui şi vântul împrăştie ceaţa. De-ar fi ceaţa dimineţii, aş aştepta puterea Soarelui de amiază, să îi topescă chingile ce o ţine strânsă. Dar ceaţa de după amiază ştiu că doar vântul o poate împrăştia, dar vântul nu aduce căldura ci mai degrabă îngheţul, iar ceaţa asta, care abia aşteaptă să acopere ea tot, îngheţând, ar strânge în cleşte, să spargă, să omoare, să îngheţe, orice mişcare a trăirilor, orice vis, orice dorinţă, să se înstăpânească pe fapte şi pe gânduri. Ştiu toate astea şi voiesc a striga...
E ceaţă şi abia pot zări ceva înspre mai departe de mine. Stau treaz ca să mă conving că văd şi nu am vedenii, că nu dau eu viaţă, în vis, formelor pe care le dă ceaţa, umbrind totul în jur. O floare singuratică, ivită nu de-acum, îmi este motiv de a nu gândi că lumea, cea care cu totul este pentru mine dincolo de valul de ceaţă, îmi este îndemn de a căuta drum vederii prin ceaţă. Eu om, ea floare... ne apropie şi ne leagă existenţa stingheră şi singuratică. Şi ea s-a ridicat de sub omeneşti îngrădiri, ca să poată privi Cerul şi de ce nu aş vrea să cred că tocmai pentru a-mi fi far călăuzitor şi totodată alături, dar şi spre a-mi da motiv să nu-mi voiesc adormirea ori, nevăzut de nimeni, moartea?
În ea cred şi atunci când în mine mi-aş putea găsi motive să nu mai cred. Ori de unde şi oricum ar fi ivită, este plăpânda flacără pâlpâindă a lumânării ce nu se dă stinsă de suflarea vânturilor. Undeva, acolo unde-şi are rădăcina înfiptă în pământ, eu cred că-şi are grijă de acea flacără veşnică căreia îi duce lumina în floare de purpură care se arată vederii mele, fie zi, fie noapte, când ochilor le cercetez privirea şi-i întreb dacă mai pot să vadă ceva. Şi totdeauna, oricât de aproape împinge ceaţa orizontul înspre mine, ea e acolo, totdeauna mai aproape de mine decât de orizont.
Şi-i numai ceaţă restul, văl de ceaţă, prin care nu trece nici adierea vântului ce mi-ar mai putea aduce la urechi glas de om. Şi nu se mişcă nimic, mă face să cred că nici timpul nu se mai vrea mişcător de ceasornice ori pendule. De-aş şti măcar cât de groasă este ceaţa, să pot căuta o cale de a străpunge cu vârf de ac, să se poată primeni aerul. După cum văd, dincolo de peretele ce lasă să se creadă că în spatele lui începe infinitul, mai toţi se mulţumesc să ştie că aceea-i marginea lumii. Mulţumindu-se cu ceea ce vor să ştie, trebăluiesc mult ca să-şi agonisească niscaiva fapte pe care să le numească trăiri, dar pe care apoi, ca pe nişte vreascuri, le pun pe foc, încercând să-şi încălzească sufletul ce fiecărei minţite trăiri îi lasă plată parte din el. Eu văd şi poate că am vorbit despre asta şi nu le-a fost pe plac oamenilor. Ei vor să creadă că nu sărăcesc făptuind, ci doar mai bogaţi sunt, ca şi cum ar trăi o împlinire. Se prea poate să mă fi auzit şi când vorbeam despre omul care se dă şi nu mai ştie să dăruiască, ia dar nu mai ştie să primescă. Şi poate de aceea sunt împăcaţi cei care cândva, când orbecăiau după o geană de lumină spuneau că adevăr grăiesc, iar acum, doar pentru că s-au întovărăşit cu câte altcineva şi împart orbecăiala, de acele adevăruri nu mai au nici o picătură de păsare.
Privesc şi acum spre zidul ceţii...Doar o lumină purpurie, doar ea îmi dă semn că viaţa mai există. Auzul mi-l trimit ţintit spre unde ştiu că îşi duc viaţa oamenii. Ar trebui să fie linişte, dar aud că e mare zarvă. Glasurile lor dorm, dorm şi ei, dar se aude cum fug trăirile care-încotro şi mai aud şi sufletele cum gem de durere, ştiind că le vine ceasul să fie vândute pentru cine ştie ce dorinţe trezite din amorţeală de poveşti auzite, spuse de cei ce le spun tocmai pentru a fi auzite. Şi, pe deasupra paşi de soldaţi care caută pe la porţi şi pe la uşi. Acolo unde găsesc deschis intră şi mă cutremur, ştiind că de-acolo nu vor mai ieşi, chiar dacă toţi ai casei ajung să fie scoşi, rând pe rând, de alţii care, şi ei, pot să uite să încuie uşile când se coboară întunericul. Aud şi strig, ca măcar în zori, să fie auzit ecoul vorbelor strigate. Văd lumina purpurie, dar mă întreb dacă auzite fiind vorbele, nu se va spune că vreau să fur poveştile auzite.

Deja simţi mal şi poţi păşi

Ridică-ţi privirea, nu ţi-o mai aţinti acolo unde trebuie să păşeşti. Dacă s-a întâmplat să-ţi rămână noroi pe tălpi, nu e nevoie să te opreşti, fără să ieşi din el, pentru a-l curăţi. Ridică-ţi privirea, păşeşte. Ziua de ieri a fost ieri, ziua de azi este prima din lungul şir de zile care se vor trăi în altul, într-un an al prezentului în care nu-şi mai au motiv paşii să treacă prin noroi.
De ziua de ieri am trecut, împreunându-ne gândurile şi rostind vorbele care au avut darul şi rostul de a lumina, de a face drum spre mal. Chiar întâmplător furtuna ce-ţi îngheţa picioarele şi făcea să se ridice creasta valurilor, n-a fost întâmplătoare. Ridicându-se-n val, noroiul mlaştinei puteai să-l vezi, puteai să vezi cât de bine se lipeşte dar şi cât cât lunecos pasului este. Aşa se arăta, la lumina zilei, de ce atâta timp ai stat pe loc, deşi paşii tot spre înainte îi puneai, şi chiar şi aşa te vedeai, de multe ori, ca şi cum mergeai spre înapoi.
Şi a fost zi, şi a fost noapte. Şi-apoi, dimineaţa, zori de viaţă s-au arătat. S-au arătat ca val de lumină purpurie, pe o geană de cer înseninat care rupea cenuşiul pat al norilor. Norii aceştia întunecaţi, cerul vieţii zilelor de ieri, ţi-au închis orizontul trăirilor şi te-au purtat cu silnicie departe de malul care încă mai era şi mal al vadului apelor curate. O clipă de faptă, în care ai crezut că ai ales drum bătătorit, le-a fost deajuns să-ţi mute înspre niciodată gândul împlinirii. A mai rămas la tine doar norocul, gând de înălţare, ce te-a lăsat să ştii că există cheia unei porţi ce, din departare, mai mereu, îţi va face semn să mergi spre ea, cât încă poţi să o deschizi.
A fost zi lungă, poate prea lungă, dar tu i-ai dat puterea să-şi găsească mai mult timp decât avea nevoie. Din timpul tău de viaţă şi din timpul tău de împlinire i-ai tot dat rost, când ai ajuns la poartă şi, încercând cheia ce ţi-o pusese în mână un vestitor la ceas de seară, şi ai văzut că este chiar cea potrivită. Ai păşit alături de viaţă atunci, spre viaţă poţi păşi acum, nu mai ai decât să crezi iarăşi în tine şi trecutului să laşi mlaştina, păşind pe malul pe care tu îl poţi face să nu aibă gând de coborâre, ori să se lase în fundătura vreunei văi. Păşeste şi urcă iar!

marți, 27 noiembrie 2012

Întru totul, încontinuu

Mi-a spus cineva că sunt om pierdut pentru această lume... Şi pentru că nu am vrut să-i iau vorbele aşa cum şi le dorea, ca îndem spre fapte care să mă ducă în afara lumii, s-a înfuriat. Nu aveam nici un motiv să mă umplu de veninul vorbelor, căci ştiam trăirea de care mă făcusem vinovat în faţa lui: îmi luasem, fără teamă, dreptul de a iubi. Şi, pe lângă asta, nu mă lăsasem convins ne necesitatea cătuşelor la mâini, lanţurilor la picioare, pumnului în gură şi tăierea aripilor spre a nu mai exista nici privirea, nici gândul ridicate înspre înalturile luminoase şi senine.

* * * * * *

Acum, în această lume, trecând prin focul ce a trezit în noi toate amintirile, nici nu ne mai punem întrebări despre, cândva, greu de înţeles înţelegerea a ceea ce fusese călcat în picioare de legi făcute de cei ce erau capabili să mai aibă forţă trăirilor şi puterea faptelor. Azi scriu privind dincolo de ceea ce va fi, iar înţelesurie abia de se pot imagina, se pot crede doar de cei care încă de azi sunt trăitori ai zilelor de mâine, iar de vrut să fie aşa, puţini, acum, când stânga este numită stânga doar pentru că toţi o numesc aşa şi dreapta pentru că nu este stânga, doar cei care nu se mai tem de pro-priile gânduri, le vor sau le lasă voite.
Pământul se schimbă, chiar tu simţi schimbarea, şi simţi în trăire, că fi-va altfel. Te-apropii, te-apropii, şi nu-ţi dai de ştire, că-ţi porţi în simţire menirea ce-o ai, şi-mi spui despre-ntregul ce face minuni. Trecut-ai prin focul ce-a fost dat să ardă finaluri de care atunci nu ştiai, crezând trebuinţa de-a duce spre moarte, o viaţă în sensul lumeştilor legi. Dar azi, fără veste, îţi afli menirea, de-a fi pasul urmei ce fi-va urmat, de-acei ce văd zorii nu-n zorii de ziuă, ci-n clipa când visul se lasă ştiut. Eşti tu cea de astăzi, aceeaşi, ce mâine, va fi fără teamă, ştiind ce-a mai fost, în timpuri de care vorbim cu sfială, ştiind ce va fi.
Atunci era iarnă, altfel pe de-a-ntregul, şi vezi vine iarna, ce nu ştim ce e. Mai totul e altfel, chiar cerul se plânge, că abia se ţine, deasupra de nori, că norii grămadă sunt grei, tot mai grei, şi vor să se lase, cu totul să cadă, în apele care sunt reazem de mal. Acum te readuci pe tine în tine, adunându-te din gândurile vieţii de zi cu zi, ca să poţi, mâine, ceea ce azi deja în tine este nu hotărâre, ci îndemn lăuntric de privire înspre înalturi înseninate, şi fără zăbavă drum de reîntregire în firesc.
Fără de tine n-ar fi adevărul întreg şi fără paşii firescului nu s-ar putea reîntregi. Cu încă privirea spre lumea aceasta, dai paşilor măsura în care să nu-ţi mai laşi teama să-ţi stea cumva în cale. Ţi-ai lăsat până acum zilele în mâna vieţii şi nopţile în seama singurătăţii, crezând că vorbe, de alţii des rostite, şi ţie îţi pot fi haină ce te va păzi de gerul năpraznic ce alungă spre îndepărtare tot ceea ce-ar reda căldurii puterea de a aprinde candela speranţei. Dar viaţa îşi regăseşte drum întregitor, neascultătoare de porunci ce îi opun sensuri care sunt mai mult împotrivă-i, decât sprijinitoare.

* * * * * *

Rupt de adevăr, de multe ori, este înţelesul pe care oamenii, încercând să facă adevărul mai adevărat decât poate fi. Fără ştiinţă, ori pentru a arăta omului că face bine ceva ce el gândeşte că e bine, lasă ca cel ce aude ce i se rosteşte să facă din cuvânt cap de pod spre o frântură de lume în care crede că poate să fie ceea ce a înţeles, mai mult sau mai puţin aproape de ceea ce poate cu adevărat să fie. Iar uneori aproape, poate fi nedesluşit separat de adevăr, dar are ceva ce nu-l lasă să fie adevăr. Iar ceea ce nu e întreg cu totul nu poate fi, nu poate dăinui, pe om îl lasă pradă mândriei prin minciuna către sine şi laudă către alţii. Cei învăţaţi la scoli cu ştiinţă, uită că vorbesc oamenilor, oameni care au reguli şi prin regulile lor fac din cuvânt faptă. Şi ajung, alături de făptaşi, stricători ai lor şi făcători de rău altora.
Chiar şi atunci când vor veni înţelesurile să se facă de la sine cunoscute, rămăşiţele ce-au scăpat de focurile trecerii din va fi în este încă vor trage spre a nu se uita a fost. Doar că puţini rămânând, motivele care azi lasă întâmplării să dea culoare ce nu poate fi altfel văzută de nimeni, vor fi motive de poveste a celor ce ne vor urma dincolo de noi, poate chiar nouă când ne vom face iarăşi de treabă în casa plină de adevărurile ce-au schimbat-o, cutremurând-o, din ziduri şi până pe creste de acoperiş.
Tot mai mult, tot mai des, oricine, dă, sensurilurilor proprii lui, mărime şi universalitate, şi judecata, de care mereu aminteşte altora, îi este căpătâi. Şi aşa trăieste în lume, pe care nu mai poate să o vadă decât în ideile lui şi a celor ca el, nicicum mai mult decât atât, nicicum alfel, niciodată complicată ci doar simplă, dar şi simplul fiind o proprie măsură. Iar tot ce nu e asemenea, nu e altfel ci pierdut.
De la început, de la prima venire aici, sunt chiar pierdut de o lume. Am venit aici unde totul există ca întreg doar când nu e de unul singur. Lumină şi întuneric la un loc, dă măsură de timp, frigul şi căldura face pământul roditor, numai ud de e, ori doar uscat de e, rodul pământului nu e deplin, de cele mai multe ori nu e. Ca să se facă drum drept, munţii se coboară singuri la vale, iar golurile niciodată nu stau goale ci se umplu. Dacă în pământ e gol, pământul de deasupra totdeauna se prăbuşeşte, aşa cum apa nu poate să stea pe creastă de munte. Legea ce aici e dintotdeauna, dintotdeauna am ştiut-o şi nu m-am temut, ştiind că am să vin pentru a pleca mai bogat şi nu mai sărac, pentru a pleca cu rost împlinit, nu cu rost uitat. Dar acum, când mulţi numesc rătăcirea şi pierderea de sine lege, altele sunt arătate omului, şi cele vechi ascunse, iar întregul i se spune că trebuie să fie mai mic, ca să poată să fie uşor ca fulgul. Şi omul, la el vieţuitorul gândindu-se, uşor se lasă dus, de nu ţine de toate cont, şi crede minciuna frumos pusă în poleială. Aşa a ajuns lumea Pământului, potrivnică Lumii Pământului, uitând că fulgul este mai uşor dus de vânt, înspre oriunde, chiar şi în spre nicăieri.

* * * * * *

Te-ai luminat, scăpându-ţi trăirile de cei care voiau să te lumineze. Şi-ai regăsit aşa, clipa de a ne te mai risipi pe tine, şi a nu mai risipi bruma de timp ce a mai rămas, căutând să te înalţi, privind spre înălţimi. Nici un fulg nu se înalţă dacă ceva nu-l ridică, nu-l împinge de jos în sus. Iar fulgul nu se poate pe sine împinge. Aici s-a rupt firul celor ce împrăştie cu lumina care să stea deasupra celor care vor lumină, fără să-i aducă şi pe ei a fi în Lumină. Ceea ce nu poate unul, oricare din doi, pe Pământ sigur poate poate acel unu care întregit din doi. Unul se înalţă împins de celălalt iar cel ce s-a înalţăat îl trage în sus pe cel care l-a împins. Şi aşa mereu până tot mai sus, atât cât e dat să fie, timp cum se numeşte acum acest dat. Nu unde, nu până unde, ci cât!
Te-ntorci dinspre îndepărtare spre aproape, reînvăţându-te să fii ceea ce eşti. Eu sunt, tu eşti. E timpul lui Eu sunt, spus ca întru totul, deodată. Iar cei ce spre neîntreg îi împing pe cei ce întregire îşi caută, blestem de faptă şi blestem de vorbă urâtă îşi pune pe ei înşişi. Iertare nu-şi au căci nu pot ei înşişi să se ierte. Eu scriu cuvântul şi le întăresc dorinţa de a se şti pierduţi în negura blestemului, ca pedeapsă a nelegiuirii lor.

duminică, 25 noiembrie 2012

Timp pierdut de timp

Se războieşte timpul cu clipele sale care se rătăcesc în trecerea de la o oră la alta şi nu o mai lasă întreagă, aşa cum s-a tot lăsat, atâta vreme, să fie ştiută. Ştiindu-se stăpân peste toate faptele lumilor, ştiindu-se şi vindecător dar şi călău, nu-i prea dă mâna să se simtă acum prăbuşit în propria-i mândrie, ce şi-o arăta de ori câte ori putea, celor care se lăsau pe ei lui, neîngrijind de voinţa care şi-o clamau, doar-doar ea singură va pune stăpânire pe ei.
Azi nu mai încape în nici un fel în mâine şi aşa se face că tocmai cel căruia i s-au dat puteri fără limite, lăsându-i, ne-meritat, şanse de a-şi pune amprenta oricum, este cel care învârte cuţitul în rană şi cuţitul va ajunge până la os. Cei ce şi-au lăsat, nepăsători, timpului, toată agoniseala de fapte şi de urmări, abia acum începe să se teamă şi să se îndoiască de marea lui dragoste pentru el. Nu iau crezut limite şi au pus în seama lui doar făcutele lor rele altora, îngrijindu-se nu să le îndrepte, ci doar de a se şti la adăpost de orice urmă de responsabilitate, crezând în răzbunarea celuilalt. Şi-au crezut că timpul a fost cel care a rezolvat, fără să dea crezare semenului, fără să creadă că el lasă timpul să facă tocmai ceea ce ştie mai bine. Răzbunătorul crede că timpul şe rezolvă pe toate, cel ce nu-şi ţine de prieten răzbunarea, ştie că timpul totdeauna se răzbună.
Închipuirile stau adunate în neiertătorul ieri, gată să dea pe dinafară la prima zdruncinătură, sau dacă o picătură din mâine vrea să ştergă urmele de praf lăsat neşters, după învăţătura celor care lor nu şi-au găsit rost şi, nu s-au vrut singuri la masa sărăcăciosă a trăirilor, căutând să-i înveţe şi pe alţii să se sărăcească de trăiri, ademenindu-i cu bogăţiile care pot să le stea în palmă, dar pot chiar să le rupă mâna sau să-i îndoaie de spate. Şi aşa azi, prea des, se văd palate, cu ziduri poleite în culori şterse, cândva strălucitoare închipuiri, ce nu-şi mai pot ţine temeliile pe vârfurile care se înalţă din suferinţele celor care au fost zidiţi dedesubt. Cei ce-au jertfit pe alţii, sperând în îmbunarea îngerilor proprii, nici n-au vrut să creadă că îngerii lor pleacă împreună cu ai celorlalţi, spre a le aduce aminte că nu orice piatră, ce cade din vârful munţilor, rămâne piatră ce poate stăvili şuvoaile apelor care uneori ies dintre maluri.
În derută este timpul, şi chiar disperat, pierdut în alergătura de a-şi aduna rătăcitoarele clipe de pe unde se ascund, de toată responsabilitatea ce li s-a pus în spate. Timpul, ca întreg, n-a avut şi încă nu are păsare de cele ce-l arătau ca tot, chiar dacă ele în sine făceau, de multe ori mai mult decât el, pentru a arăta lumii măreţia lui. Şi de-atâta uitare, acum, când pleacă una câte una, separat, dar multe dintr-odată, nu-şi mai poate găsi drumul de care credea că-i este mereu fără oprelişte. Aleargă altfel decât altădată, deja ştiindu-se în disoluţie.
Înainte de a se lăsa noaptea, cerul se învăpăiază. Înainte de a se goli de rost, timpul lasă vederii toate neîmplinirile ce i s-au lăsat ca povară, păstrându-şi doar faptele bune, ce-i mai lasă răgaz de a se arăta plin de nuanţe şi strălucire. Dar spre a nu se lăsa pierdut şi el în uitare, ridică, fără milă, preţul regăsirii în actualitatea tot mai confuză, cu unic sens, ori fără sens. Greu şi scump preţ plătesc cei ce privesc înainte, uşor şi enorm pentru cei care nu-şi lasă privirile decât spre înapoi. Şi chiar de-şi ştie sfârşitul, îl face pe om să-i dea, el, cu mâna lui, fără crâcnire, datul unic al trăirii în această lume.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Noi, acum, iar...

Ca să mă înţeleg, ascult spusele tale. Mă regăsesc privindu-te şi înţeleg deloc întâmplătoarea întamplare care, abrutizată de absurdul celor ce ar încerca să-i găsească înţeles, ne-a lăsat a ne fi în căutare atâta timp al acestei vieţi. Cu o clipă mai devreme doar putea să fi fost, dar s-a lăsat cuprinsă de realitate tocmai când trebuia să fie. Lanţurile înnodate se rup greu, se taie cu mare migală. Clipa de mai devreme ne este cunoscută şi abia apoi s-a făcut înţeleasă. Se putea, da se putea mai devreme, dacă tu, ori dacă eu, ne-am fi dezlegat nodul făcut cu grabă, mic, dar care se împletise pe lanţ precum parâma ancorei pe stâncile nevăzute din largul mărimii apelor, când corăbieri îşi doreau odihnă, dar mai apoi trebuiau să-şi lase vamă adâncurilor ancora.
Ne-au adus aproape adevărurile pe care alţii le tăgăduiesc şi ne-a împreunat vremurile care se arătau că vor veni, ca oricine va avea nevoie, să ştie că oricare unul dintre noi înseamnă împreună doi. S-ar fi găsit de pe atunci răstălmăcitori ai faptelor spre a ne duce prin vorbe spre o năucitoare decădere în legea celor care prin nedreptate vor să facă dreptate şi din neînţelegere se vor înţelepţii dătători de dezlegare spre împlinirea pe care şi-ar dori-o ei, dar s-o aibă alţii, prin faptele pe care le-ar face ei de întâii ar fi alţii să le facă.
Chiar şi împotriva tuturor, de va fi cumva să fie potrivnicie, vom fi. Ni-i credinţa cea care ne pune a fi mai presus de silnicia zilei şi ni-i dorinţa dar şi har. Ne-am dăruit primindu-ne ca dar şi adevărul nu s-a mai ascuns de noi, căci noi nu ne-am mai ascuns de noi. Când toţi vorbeau de a privi spre jumătatea plină a unui pahar, fără a se încumeta să spună cu ce e plin pe jumătate, am avut puterea de a zbura, chiar dacă simţeam vântul ce oricând s-ar fi putu face furtună. Un fluture n-ar mai fi fluture de s-ar ascunde de vânt în plinătatea jumătăşii de pahar, chiar facă ar fi ferit de vânt. N-ar mai avea trebuinţă aripilor şi ar muri.
Căutând o cale, ne-am fost iar trimişi unul înspre celălalt, în vremuri de cumpănă, ca semne, prin fapte, spre cei ce rostogolesc înţelesurile aşa cum le stau bine de sunt pentru ei, ori pentru alţii. Să fim ca unul spre a le arăta cât de întreg este unu când poate fi privit din orice parte şi e la fel. Mai mult ca sigur pentru ca cei ce propăvăduiesc pe unu, în forma lui singulară, să ajungă să dea cu capul de pragul de jos, căutând pragul de sus.
Clipa începutului a fost întâmplată ca toate câte sunt făcute să nu aibă răspunsuri. Ţi-au pus ţie lanţuri să le fie auzit zornăitul de vei vrea zbura. Mi-au pus mie lanţuri să nu pot să mă înalţ. Cu vorba ta slăbeşti strânsoarea când ajunge să doară... Tu înspre mine, eu înspre tine... am fost aduşi la vremea potrivită ca să ne putem elibera unul pe celălalt. Înlănţuiţi prin voinţă, s-a arătat calea prin dezlănţuire, ca firesc al drumului care aşteaptă doar să ieşim pe poarta ce acum ne constânge la sta încorsetaţi de nimicul şi răstălmăcirile altora. Noi, acum, putem fi iar acel tot de care doar noi ştim şi doar noi îl putem reface.
Flag Counter