duminică, 29 decembrie 2013

Nespusele spuse ale nopţii mele

La ceasul meu de cumpănă a vieţii, din răscrucea în care m-au pus cele ce-au fost să-mi fie fapte şi, înainte de toate, gânduri şi vorbe, iar acum doar urmări, la ceasul acesta când mi-e deschis drumul spre viaţă tot aşa cum îmi este deschis drumul spre neviaţă, când la fel de deschis îmi este drumul spre libertate cum îmi este spre nelibertate, când se arată a fi venit clipa adevărurilor, prin gândurile ce nu le pot pune în vorbe, din teama proprie de a nu fi înţelese altfel decât sunt, în suflet fiind, prin minte doar avându-şi forma de a fi legate de literele cuvântului, vă mulţumesc pentru că unui copil mare, rătăcitor pe străzile vieţii, i-aţi dat şi l-aţi lăsat să vadă că mai există şi bucuria de a fi „acasă cu toţi ai casei”. Anii aceştia ai mei, trecuţi, în care casa m-a cuprins doar pe mine, între cei patru pereţi ai ei, m-au făcut să uit multe şi să-mi amintesc multe...
Nu-i nevoie să ştiu mai multe decât ştiu, nici pretenţia că vă cunosc mai mult decât trebuie nu o am, mă mulţumesc să simt şi să vă simt în darul fără de preţ ce mi l-aţi dat, neştiind măcar că l-aţi dat, mie, unui om trecător ca toţi oamenii. Nu ştiu ce-ar însemna răsplata ce v-aş putea-o aduce, ce vi s-ar putea da sau aduce, nici gândul nu îmi e acum să spun despre asta...
Vă pot mulţumi prin cuvinte, ori prin fapte?... Nu ştiu, nu cred... Doar dacă iubirea poate fi o răsplată, vă rog luaţi-o! Vă iubesc pentru puterea de a trece de cumpeni şi a vă păstra puterea de a iubi pe oameni, de a simţi sufletul dincolo de ceea arată sau ascunde vederea ochilor, vă iubesc pentru sinceritatea de a vă lăsa chipul cuprins de bucurie, la fel de sincer cum şi alte adevăruri s-au lăsat, cândva sau de curând, spuse, vă iubesc pentru puterea de a nu renunţa, chiar dacă renunţarea ar fi fost calea văzută de mulţi, înainte de a fi siguri că a renunţa la un drum este singura, vă iubesc pentru puterea de a vrea măcar o schimbare spre a fi tuturor mai bine, când nimeni nu mai credea în schimbare, vă iubesc pentru puterea de a vrea altceva, un altceva al adevărului, cu riscul de a înfrunta greul şi chiar judecata pe care mulţi nu s-ar opri să o facă... Vă iubesc cu toate câte nu le pot cuprinde acum în nişte cuvinte scrise în miez de noapte! Vă iubesc... cuvinte puţine... atât mai am, dar vor fi şi vor rămâne cele care doar ele s-ar putea spune, dacă mâine ar fi spuse cu ultima răsuflare a unei vieţi ce şi-ar încheia nasturii hainei, plecând să dea socoteală pentru ce a făcut, bine sau rău, după cum judecata cea dreaptă a stabilit-o.
De-ar fi să vă dau, v-aş da orice mi-ar fi dar să vă dau, vă voi da ceea ce voi putea să dau, de primit va fi, dar v-aş da şi aş cere să vi se dea, cele trei lucruri pe care oamenii pot să le ia, rar să le dea: sănătate, libertate şi iubire! Eu doar, pentru viitor, o parte din ceea ce sunt, aşa cum sunt, din tot ceea ce sunt, vă las, vă dau...

marți, 24 decembrie 2013

Vorbe înspre îndreptarea lumii [30]

*Oamenii preferă mai degrabă să moară decât să iubească pe cei asemeni lor!

*Câţi oameni văd ceea ce au în propria ogradă când caută să arate ciulinii dintr-a altuia?

*Cel mai greu în viaţă este să te simţi vinovat de nevinovăţie!

*Am învăţat să rezolv ecuaţii matematice complexe, când eram student. Abia când am uitat de acelea am reuşit să rezolv ecuaţii ale vieţii. Deşi par simple, sunt pline de variabile şi parametri. Cine însă vrea să accepte că este o variabilă ce trebuie, înainte de toate bine definită? Această definiţie se numeşte regăsire de sine sau regăsirea Dumnezeului din noi!

*Cel ce poartă în suflet spiritualitatea şi în trăiri înţelepciunea ancestrală, a ţăranului român, nu flutură steaguri! Oare de ce se văd atâtea steaguri?

*Adevărul rezistă oricărui uragan, oricărui val, oricărui cutremur, oricărui foc. Minciuna nu rezistă nici măcar unui început, unei porniri a acestora.

Fragment de scrisoare [1]

Dacă viaţa a vrut să ne întâlnim, ea a ştiut de ce a făcut asta. Noi, căutându-i motive, putem, din plin şi fără cale de întoarcere, greşi. Noi încercăm fiecărui motiv al ei, întrezărit, să-i dăm nume şi argumente, ea însă nu a stat şi nu stă, şi nici nu va sta vreodată să-şi caute explicaţii ori să ne dea explicaţii.
De-ar fi fost să ne aducă aproape pentru a ne da motive de ruşine ori de laudă, până acum le-ar fi mutat din motive în realităţi: ne-am fi pus cenuşă în cap, ne-am fi ruşinat şi ne-am fi depărtat, am fi aruncat cu noroi şi ne-am fi îndepărtat unul de celălalt. După propria conştiinţă, şi inconţtienţi nu suntem azi deloc, ne e uşor să vedem, să fim obiectivi... fiecare dintre noi are planuri pe care este mai sus, mai jos, ori suntem într-o oarecare egalitate, faţă de celălalt. Social tu eşti sus, eu sunt jos, pe al folosirii capacităţii intelectuale invers, pe plan moral nu sunt mai deloc diferenţe, doar diferenţa detaliilor fireşti. În mod sigur şi altele mai pot fi, chiar diviziuni ale acestora, nu în echilibru, ci în dezechilibru. Nu mi se pare deloc nefiresc, nici existenţa dezechilibrului, nici a echilibrului, trecerea anilor ne-a dus, într-o normalitate a trecerii, în acest punct. Dezechilibrele sunt dovada clară a complementarităţii... Ea, complementaritatea, este suprafaţa rugoasă a feţelor care se arată una alteia când se suprapun, care le face să nu alunece una pe lângă alta, care le ţine împreună, care umple golurile uneia cu plinurile celeilalte, care face ca plinul să intre în golul pe care, umplându-l, îşi pierde neobişnuita şi deloc necesara mărime, şi care face ca golul să se lase golit de propria-i mare inconsistenţă, de nimicul ce-l caracterizează, cu tot ce înseamnă consistenţa plinului, spre a nu mai avea nici măcar ideea de vulnerabilitate.
Din ruşine, argument al minţii, nu al vieţii, nu facem ceea ce e nevoie să facem, ceea ce ar trebui, pentru noi, să facem, ci facem tocmai contrariul: minţim dar, şi mai rău, ne minţim şi, în locul umplerii unui gol, ne golim şi mai mult. Punem o pătură numită mândrie peste golul nostru şi ajungem, la un moment dat, să ne prăbuşim în gol. Din mândrie ne aducem aproape oameni care sunt superficiali, care nu privesc spre noi, ci spre ei, dar vorbesc despre noi, şi aşa uităm, lăsând timpul să treacă, de necesitatea de a ne umple golurile, de necesitatea de a ne reaşeza acolo unde ne este locul, de a ne reaşeza între reperele noastre. Ale noastre sunt nu cele care ni se arată, cele pe care le căutăm, ci acelea pe care le simţim în clipele de singurătate ale suferinţei şi durerii neputinţei.
Dacă viaţa a vrut să ne întâlnim, ea a ştiut de ce avrut asta. Noi îi botezăm şi dăm argumente motivelor pe care le găsim, într-o siguranţă care ar speria poate chiar pe ea, pe cea care şi le ştie dar nu şi le lasă ştiute. Viaţa n-are legi ca ale noastre, nu are legile noastre, nu are legi generale, ea are legi particulare pentru fiecare om, pentru fiecare relaţie dintre oameni, oricare ar fi aceştia. Ea face legea în timpul cel mai scurt posibil, în aşa fel încât îşi corectează propriile erori, dar mai ales să le corecteze pe-ale noastre, erorile alegerilor noastre. Uneori o face arătându-ne nimicnicia, alteori dându-ne şansa de a avea în faţa noastră ceea ce noi nu recunoaştem, nici măcar nouă nu vrem să ne recunoaştem, că este o necesitate a noastră. O face ea pentru că noi stăm, fără să crâcnim, drepţi, în faţa legilor altora, ale oamenilor, sau chiar mai rău, izgonind dumnezeirea din noi, crezând că alţii, apropiindu-se de Dumnezeu, ştiu ceea ce El vrea şi ceea ce ne vrea pe noi. Uităm, sau vrem să nu ţinem seama, că şi noi, ca şi ei, îl avem pe Dumnezeu în noi. Ei s-au apropiat de El prin ceea ce din El este în ei, prin destinul lor, dumnezeiesc. Noi, printr-al nostru, la fel de bine, ne putem apropia de El. Dacă ne simţim departe de El, la noi trebuie să privim, fiindcă prin noi ne-am depărtat de El, chiar dacă alţii ne-au împins a ne depărta. Viaţa ne face drum spre regăsirea Lui, şi spre propria regăsire, prin ceea ce ne scoate în cale, prin ceea ce ne aduce aproape, foarte aproape.
Avem reguli şi avem instituţii care fac reguli... avem legi şi avem instituţii care fac legi. Toate regulile şi toate legile sunt însă generale. Avem legile vieţii sociale, avem reguli în medicină, în învăţământ, avem armate, avem biserici... Toate şi-au făcut reguli. Ba chiar şi cei mai mici şi-au făcut regulamente. În toate generalitatea este stăpână, dar viaţa, cu particularităţile ei, cu multele, foarte multele particularităţi, le-a schimbat, ba chiar uneori le-a anulat. Nici un regulament nu ţine cont, nu poate programa timpul necesităţilor oamenilor care trebuie să-l respecte, iar necesitatea face, se vrea ori nu se vrea, ca regulamentul să se lase încălcat fără a putea spune că a fost încălcat. Şi cei puşi să le aplice, aceleiaşi reguli ajung să se supună. Fiindcă nu este un judecător bun acela care aplică generalitatea legii, ci acela care aplică legea pe caz, medic bun este acela care dă un tratament personalizat şi tratamentul vindecă, fără a ţine cont de regulile care l-ar face ca alt tratament să dea unui pacient, asemenea celorlalţi, Este bun profesorul care se apleacă spre necesităţile fiecărui elev şi îl duce pe drumul de a şti şi a cunoaşte, trecând dincolo de metoda generală, pe care tuturor de o aplică, nu obţine rezultate răsunătoare. Armatele şi bisericile se confruntă cu criza generalităţii, fiindcă tocmai acolo nu se ţine cont de om, fiidcă acolo se iau regulile generale şi se pun în braţele oamenilor, cerându-le supunere oarbă. Armata, ca sistem, are cinstea ei, se recunoaşte a fi de oameni creată. Bisericile însă, îşi arogă supremul, divinitatea, chiar dacă, prin realitatea faptelor, se dovedesc rupte de credinţele pe care le vor propăvăduite şi pe care şi le arată ca bază a propriilor existenţe. Cererile lor îi fac pe oameni nu să se îndrepte, ci ori să fugă pe alte căi, ori să fie nişte roboţi, habotnici. Cîndva erau pregătite pentru a fi în ajutorul oamenilor, pentru a face, împreună cu oamenii, faţă problemelor, cândva existau adevăraţii duhovnici, cei care aveau în grijă şi aveau grijă de puţini, îşi ştiau şi le ştiau problemele. Acum însă totul se vrea rezolvat prin rostirea unui singur cuvânt: “Păcat”... Acum totul este păcat. Păcat este şi că un altul, avându-şi credinţa sa, deşi trăieşte bine, deşi nu îl năpădeşte suferinţa, deşi rău altora nu face, crezând în Dumnezeul credinţei sale, nu se înrolează în armata altei credinţe, cea care îl numeşte păcătos. Eu am ales calea respectului altora, eu am ales calea de a trăi în credinţă, fără să mă las încorsetat de legile slujbaşilor bisericilor, fără să ştiu cu adevărat dacă sunt ale credinţei sau ale lor, de-a lungul timpului, sau mai noi făcute. Am cunoscut pe mai mulţi, am văzut la ei, şi prin ei de la ei la mine, generalităţile, dar am văzut şi particularităţile care, pe măsură ce se apropiau mai mult de mine, cap în cap se băteau. Atunci am înţeles că şi ei fac la fel ca alţi oameni: unii îşi fac meseria, alţii chiar cred că fac bine, dând sfaturi şi poveţe, din învăţături sau proprie judecată, păcătuind şi ei, uneori, tocmai în legile credinţei. Sfântă este viaţa şi nici un alt cuvânt nu este mai sfânt, nu defineşte sfinţenia mai bine decât cele care definesc viaţa.
De greşit vieţii, noi suntem însă cei care îi greşim, noi, cei care o facem, aproape totdeauna, când credem că ne este bine. dar şi când nu acceptăm că e vina noastră că nu ne este bine. Apoi, realizând că am greşit, negăsindu-ne puterea de a ne îndrepta şi a îndrepta greşelile, alergăm la alţii să ne spele de păcate, de greşeli. Şi mai greşim încă odată, şi aşa ajungem acolo unde nimic nu mai putem face. Ajungem la biserici pe care le credem tămăduitoare a tot şi izbăvitoare de toate ale noastre şi ale tuturor, fără să privim înspre lume şi să ne dăm seama că de ar fi biserica tămăduitoare, n-am avea atâta rău în lume, nici boli nici suferinţe, nici fărădelegi. Dar omul, în preamulta-i dorinţă de a-i fi bine, se minte şi se lasă minţit. Cînd nu-i merge ceva bine, cere şi i se citeşte o dezlegare pentru acel ceva ce nu merge bine. Crezând doar că aşa e bine, nici cuvintele citite nu le ascultă. N-are de unde să înţeleagă, nu are cum să înţeleagă... Dacă i s-ar citi pentru altceva şi ar asculta, ar auzi câteva alte cuvinte altfel, restul l-ar auzi ca fiind la fel. Ar înţelege că este o generalitate şi că dezlegarea are efect dacă generalul este repus în drepturi, ca particularul să se lase văzut de el însuşi, şi văzându-l, să-l îndrepte.
Totul înseamnă pentru om “minte”, cu “raţionament” şi “judecată”... dar el nu mai vrea să vadă dedesubt, acolo unde stăpân este “sufletul” cu ale sale “porniri”, “simţiri”... Nici nu-şi prea vrea accepta, că fără suflet nu poate avea minte. Sufletul se fură, se pierde, dar se şi lasă dat, se lasă pierdut. Dumnezeu îl dă, dă, dar nu bagă în traista omului şi nici nu ţine omului traista să bage omul în ea ceea ce i se dă. Şi nici nu o leagă, pentru că dacă ar lega-o, ar trebui şi minţile să i le lege şi aşa l-ar lăsa pe om sărac de bucuria alegerilor. Omul alege şi aşa poate greşi...
Cum însă omul să poată să aleagă să-şi facă bine şi să nu-şi facă rău? Şi jos fiind, şi sus fiind, dorinţe avem. Avem dorinţe fireşti şi avem dorinţe nefireşti. Noi, punându-le la grămadă,le numim pe toate omeneşti, şi scăpăm de grija de a ne avea grijă de noi. Fireşti însă nu sunt decât cele ale necesităţilor fără de care nu putem nici măcar vieţui, cele care primejduiesc binele vieţii oricui. Nefireşti sunt cele ale dorinţelor născute din alegerile noastre. Eu, de pildă, îmi doresc să am o haină nouă, dar nu pun preţul cel mai mare pe faptul că este nouă, ci pe faptul că e bună, e mai bună decât cea veche, care nu mai este bună pentru că lasă, prin ea, frigul să mă biciuiască. Ştiu că aşa fiind, ea nu doar că îmi este mai bună, dar arată şi mai bine decât cea veche, eu îmbrăcat cu ea altfel, mai bine arăt. Asta e ceva în plus, asta e ceea ce dorinţa alegerii ar pune-o pe primul plan, însă aşa făcând, firescul necesităţii m-a dus, fără să vreau, şi la cealaltă dorinţă omenească, împlinită. Dacă însă caut ceva pe placul celei de-a doua dorinţe, îmi este la fel de bun placul şi pentru cea dintâi, dorinţa fireştii necesităţi?
Aşa am învăţat eu să trăiesc firesc. De fapt nu eu m-am învăţat, ci viaţa m-a învăţat. Şi nu pot să spun că încă nu amestec încă dorinţele. Nu pot să spun că toate diferenţele îmi sunt imediat văzute. Uneori trec pe lângă oameni şi se naşte şi în mine dorinţa. Dar, faţă de altădată, se naşte pe un plan mai greu de învins, acela că dacă nu arăţi ca ei, nici dreptul de a deschide gura nu-l ai pentru a vorbi, nici să ai o părere, nicidecum nu ţi se cade ţie, cel sărăcăcios îmbrăcat, cel simplu, cel care ai o haină îndărătnic cusută, să poţi să-i ajuţi pe alţii, ori chiar pe ei, în suferinţele lor. Asta mă mai doare... tocmai faptul că atunci când pe ei îi doare, eu ştiu ce este durerea...
Viaţa, dacă a vrut să ne întâlnim, ea a ştiut de ce a făcut asta. A făcut-o fiindcă avem ce ne da unul altuia, fiindcă Dumnezeu cu noi are, sau noi înşine cu noi avem, un plan. Nicidecum al Lui nu ne este ştiut, dar nici pe-al nostru nu putem să spunem că îl ştim. Doar îl definim prin gândurile noastre. Viaţa însă ne va pune, şi chiar ne pune, în faţă provocările. Vrem, ori nu vrem, azi suntem prizonierii destinului, chiar dacă ne-am asumat sau nu această postură. Ne ţine acest prizonierat alegerile în frâu, şi ne ţine pentru că ne ştie, ca pe toţi oamenii, poftitori la încercări şi greşeli. Ne ştie posibilitatea de a ne face prieteni între neprieteni, de a ne face durerea însoţitor. Ne ştie şi neîmplinirile pe care, chiar dacă noi am renunţat a le considera neîmpliniri, ni le va reda ca împliniri. Ne ştie în toate amănuntele noastre. Ne ştie ea, ne ştie El, noi nu ne ştim...
Căi, pentru noi neînţelese, îşi are viaţa ca să ne redea adevărului. Ne lasă paşii mari, apoi, brusc, ni-i taie. Ne taie multe legături, ne taie putinţele. Ne taie şi de ce este rău, dar mai ales ne taie de ce este bun. Pe cât de mult ne încăpăţînăm să rezistăm la ceea ce ne-a fost traiul, pe atât de mult ne taie, ne izolează, ne duce în margini de lume. Dar nu ne uită acolo, ne lasă doar atât cât noi să uităm, sau chiar ne obligă să înţelegem răul ce l-am făcut altora, făcându-ni-l nouă. Îl conştientizăm sau nu, ea ştie cum să ni-l îndrepte. Apoi ne pune ceva în faţă, pentru ca noi, vindecaţi sau nu, să alegem. Cu cât suntem mai aproape de cum-pănă, cu atât mai mult ne pune ceea ce ne este necesar. Însă nu ne ia şansa neşansei, nu ne pune în sfere de cristal, ne dă dreptul la alegeri fără să ne atenţioneze cu “Da” ori “Nu”. Putem alege vindecarea cuţitului înroşit, înfipt direct în rană, sau putem alege otrava, veninul dulce, care omoară, încet, mai tîrziu, dar sigur, chiar şi speranţa. Putem alege să ne întoarcem la cei ce ne-au lovit şi, acum, pe la spate, nu stau, nu s-au împăcat cu lovitura ce-au dat-o, şi încă lovesc, dar putem alege şi tăietura grea, dureroasă, ruptura, cea care spulberă şansa de victorie a cotropitorului. Din istoria lumii, veche, ne vin exemplele... Dacii au ars podul de la Drobeta şi romanii nu i-au putut cuceri în primul război. Dacă şi a doua oară îl ardeau, învinşi n-ar fi fost, Doar că ei au ales să-şi facă o armată puternică în loc să slăbească legătura cu cei care îi voiau învinşi... Şi noi la fel, de multe ori facem. Pentru că ni se pare greu. Greu este acum, dar tocmai acest greu nu ne lasă gândul să meargă înspre necesarul mâine, ducându-se înspre ştiutu-i ieri.
Armata puternică asemenea este faptelor proprii, care nu ţin loc de minte sau de suflet. Sufletul este conducătorul, comandantul armatei. O armată puternică, dar condusă de un comandant slab, pierde războaiele, chiar dacă mai câştigă câte o luptă. O armată mică, slabă, condusă de un comandant puternic, va învinge totdeauna, va pierde lupte, dar războiul îl va câştiga. Un comandant puternic îşi va alege generali pe măsura sa. Un suflet mare, puternic, va avea mintea, cea care-i pune în practică puterea, ageră, vioaie. De suflet să ne îngrijim, şi ne va fi mintea sănătoasă, şi ne va fi trupul sănătos. Să nu dăm gândului puterea de simţire, căci tot gândul ne va lua la întrebări şi tot el ne poate face să ne pierdem minţile. Nici minţii să nu dăm puterea de a fi conducător suprem, fiindcă, tocmai ea, neştiutoare a toate fiind, fiind cea care învaţă, prin căutări va încerca să meargă mai departe. Dar încercarea este tocmai riscul ulciorului dus prea des la apă.
Viaţa pune pilonii podului vieţii, totdeauna, unde trebuie şi când trebuie, şi din lemnul care trebuie să fie făcuţi îi pune. Din lemn, fiindcă viaţa din viaţă se naşte şi de viaţă are nevoie ca să fie viaţă. Noi suntem cei care ne dorim lemn de esenţă tare, ori nobilă, ori frumos mirositor. Şi tot noi, atraşi de mirajul tobelor bătute în piaţa mare, în locul lemnului, care se crede că poate putrezi, alegem să-i facem din betoane cu renume, care, mai devreme, ori mai târziu, în gerul iernii, ori lovit de şuvoaiele ploilor, cad precum uriaşii cu picioare de lut. Viaţa-şi pune pilonii podului fără să-i pese că s-ar putea lăsa trecută spre mai departe şi pe punţi ori pe poduri suspendate. Nu lipsesc niciodată punţile, dar fiindcă ea ştie că pot şi atât de nesigure, că tocmai în timpul trecerii, la mijloc, chiar deasupra abisului, se pot rupe, nu se încrede în ele, chiar şi când noi, dintr-odată, faţă de altă dată, mari curajoşi, ne-am avânta fără a mai sta pe gânduri. Şi le evită pentru că, mai bine decât noi ştie că dacă ajunge să treacă, dar picioarele sunt tremurânde când ajung pe celălalt mal, timp de revenire îi trebuie şi drumul îşi poate pierde răbdarea, aşteptând să fie bătut pe lumină şi nu pe întuneric.
Viaţa ne pune faţă în faţă când ştie ea, când simte ea că trebuie asta să ni se întâmple, când ştie că asta întâmplându-se, orice altceva e sortit să piară. Nu face calcule, nu măsoară de multe ori. Dinainte ştie ce croi ne este pe măsură, o singură dată taie. Când ne ademenim pe căi, iarăşi, ei lăturalnice, ne dă, ca semn, suferinţa, ne dă, ca măsură neputinţa, ne ia binele, oricât de mic ar fi el şi ne ia putinţa tocmai pentru a ne arăta că ei nu ne putem împotrivi, că alegerea ei, după ce noi, în alegerile noastre, ne-am încărcat de greşeli, este singura ce o mai putem face şi singura ce ne mai este la îndemînă. Viaţa e în noi, viaţa suntem noi, cei care, cu mintea şi cu gândurile noastre suntem una cu ea, sau, tot cu mintea şi gândurile noastre, facem fapte care se împotrivesc ei, facem fapte de care ea, atunci, sau cândva mai târziu, de ea înseşi ajunge să se ruşineze. Prin noi înşine, ne dăm şi ne avem şansa de a ne arăta demni, atunci când ei îi dăm şansa de a avea motive să-şi vadă drept drumul către împlinire. Noi înşine, ea fiind, ne luptăm cu noi înşine pentru a izbândi în marea încercare de a pleca oameni, cu motivul venirii, cu menirea, împlinită. Când noi ne opunem ei, ea ni se opune nouă, când ne suntem loiali, nu îşi găseşte timp de a se arăta, ci doar se lasă trăită. Altfel, în orice altă situaţie, ceea ce noi nu mai suntem în stare să facem, ea face în locul nostru. Ea chiar ştie de ce o face... Noi nu ştim!...

vineri, 13 decembrie 2013

Întîia oară înspre prima dată

Între vorbe şi fapte,un întreg univers de trăiri încape. Oricât de meşteşugite, ori de seci, vorbele s-ar lăsa spuse, şi oricâte înţelesuri, ca formă şi esenţă, ar avea, frumuseţea faptelor n-o pot cuprinde, n-o pot arăta vederii minţii altora.
Te-am privit, m-ai privit, eu ştiindu-te, tu mirată şi întrebătoare, în nesiguranţa apariţiei fără veste, de niciunde, a mea. Căutai adevărul fără să ai de unde să ştii că un singur pas, un singur cuvânt, ne ţineau încă departe. Nici acum nu-ţi voieşti a crede că un singur pas şi un singur cuvânt ne-au ţinut departe, un pas şi un cuvânt au lipsit pentru a-ţi alunga nesiguranţa şi a ne face depărtată necunoaşterea unuia de către o amintire a trecutului ce deja n-ar mai fi fost amintire, iar trecutul n-ar mai fi fost trecut, ci în faptă a viitorului s-ar fi preschimbat. În toată nesiguranţa privirilor prezentului, te-am văzut zâmbind dimineţii faptelor împlinite şi a bucuriei trăirii regăsite, a dorinţei de a primi şi de a dărui, a mă primi şi a te dărui. Ai plecat şi ai revenit înainte de a te pierde prin mulţimea clipelor care încă sunt date a trece, pentru a te întâlni cu acea clipă în care toate vor lipsi, doar noi doi îi vom fi prezenţi trăitori.
Doar privirile care treceau dincolo de prezentul furnicarului din jur, când întâmplarea a făcut să ne putem pe de-a-ntregul avea în orizontul mărginit de prezenţe necunoscute şi vitrine încărcate de falsul unei lumi care crede că ceea ce se arată există şi că tot ce există se şi arată, te-au trădat mie. Oricâţi, dintre cei care treceau pe lângă noi, şi chiar printre noi, ceea ce se arăta, vedeau, ceea ce exista nu vedeau, ceea ce va fi şi ceea ce vom fi, nicicum nu li s-ar fi putut lăsa a crede că face parte din ceea ce există. Te-au trădat mie privirile dintre vorbele ce le rosteai cuiva, cuiva de mai departe, unui cuiva ce trebuia să trebuia să vină şi nu venea, cuiva ce trebuia să vină în întâmpinarea-ţi şi altundeva era. S-au rânduit, fiind rostuite, toate în aşa fel ca să ajungi să ştii, fără a cunoaşte, deja ştiutul pe care, până în clipa dezgolirii de lumeştile haine şi măşti, neştiut ţi-ar fi fost dat să-ţi fie. Acum doar ţi se pare că nu-l ştii.
Îţi alunecau privirile în toate părţile, căutând, dar ţi s-au oprit de câteva ori, săgetând privirile mele. Îţi auzeam şi întrebările şi răspunsurile pe care ţie doar ţi le puneai şi doar tu ţi le dădeai. Ţi-aş fi dat eu răspunsurile, dar, din tot ceea ce erau răspunsurile tale, am înţeles că trebuie să rămân ceea ce eram, căci altfel viitorul ar fi îngheţat pentru toată această viaţă, ori s-ar fi forţat prin voinţa noastră şi ar fi murit puţin mai apoi, cu regretul că nu s-a lăsat trăit şi n-a putut să ni se dăruiască, pentru a umple universul trăirilor, acel univers care va fi văzut de alţii ca un gol dintre fapte şi vorbe. În tăcerea dintre vorbele rostite, buzele şopteau şi privirile se înflăcărau, aprinzând torţa care ne va lumina.
Te-ai regăsit în privirile mele, pe care, înţelegându-le rostul ce-l aveau, de a privi pentru a şti că nici trecutul, nici viitorul, de demult, de doar o clipă sau de mai târziu, n-au cum să-şi mai caute un alt drum, fiind hărăzite să se lase, între două clipiri, lacrimei ce poartă în ea şi iertarea şi dezlegarea, şi tot în ea poartă şi speranţa şi dorinţa. Te-ai regăsit şoptindu-ţi gândul tău, ce-şi ridica, fără să mai aştepte încuviinţarea ta, cortina pe care un prezent efener a lăsat-o să cadă şi te face să crezi că este la fel prinsă jos, ca şi pe margini, tot atât de bine cât este prinsă sus, ca să stea şi să rămână ca un zid ce nu-l poţi trece, zid la care te-ai arăta pusă dacă te-ai apropia de el. Te-ai regăsit văzând că nici o piatră nu se ridică, ci doar se ridică o privire care înţelege că ceea ce a fost, a fost, seva întâmpla să fie ceea ce doar prin întâmplare este să fie, dar va fi ceea ce va fi, fără ca ceva din ceea ce va fi să stea să se mai gândească la ceva din ceea ce a fost, chiar şi din acest prezentul care se lasă sedus de trecut.
Întâia oară a fost să te văd, recunoscându-te, întâia oară a fost să mă vezi, căutându-mă printre amintiri, neînţelegând de ce nu-ţi sunt ştiut din poveştile trecutului, aşa cum toţi cei din trecut îţi sunt ştiuţi, deşi, aparent, de-acolo ţi-aş fi venit, fiindcă la fel de bine şi pe mine mă ştiai. Întîia oară ţi-ai întrebat gândurile de unde s-au pornit de n-ai reuşit să-ţi mai opreşti privirii atente tremurul şoaptelor ce se încurcau cu vorbele pe care şe rosteai văpaia ochilor ce lumina mai cald şi mai puternic decât toate luminile ce ne înconjurau şi graba cu care te-ai întors pentru a-ţi putea dumiri nedumerirea venirii, de nicăieri, în calea ta, a mea, cel pe care doar visul îl putea aduce şi doar întâmplarea, în drumul tău, îl putea pune. Întâia oară, ca şi cum n-ar fi fost iarnă, chipul tău, ca florile primăverii se arătau a se deschide, simţind că le sunt atrase privirile de cerul senin, înseninându-se şi ele, voindu-se, asemenea înaltului cerului, înălţătoare şi născătoare de dorinţa înălţării. Te priveam privind spre mine, simţind golul ce-l făceai împrejuru-mi, spre a te convinge că nu trăieşti în vis ci trăieşti un vis, pentru a te convige că visul este de acum timp al prezentului, care pune temelia viselor ce se vor lăsa trăite, ce se vor coborî, tot în miez de noapte, din trăire în faptă trăită, din dorinţă în împlinirea firecului. Întîia oară, aşa a fost să fie... Întâia oară, a fost pasul înspre întîia dată...

vineri, 6 decembrie 2013

Înainte de unu, doi...

Dumnezeu lucrează printr-un om, pentru alt om, pentru a-i face bine. Diavolul de om se foloseşte, pentru ca omul să se distrugă pe sine, pentru a-şi face rău. Noi am îmbrăţişat ideea “Prin noi înşine”...
De unul singur, prin noi înşine... idei nobile la prima vedere, ucigaşe ale vieţii într-un final... De unul singur se poate orice, dacă e să vorbim de planul spiritului:un roman se scrie de unul singur, o pictură de unul singur se face, o compoziţie tot de unul singur este creată, însă nu şi ceea ce intră în caruselul vieţii reale, vieţii sociale, când, în orice formă, oricum, intervine şi altcineva: un loc de muncă – altcineva aprobă sau nu aprobă, o vânzare – altcineva cumpără sau nu cumpără, o călătorie – altcineva conduce mijlocul de transport, altcineva a produs autovehiculul ş.a.m.d. În viaţa socială, cu cât a devenit mai complexă, cu atât mai puţin “de unul singur” se mai poate să fie o deviză, cu atât mai puţin se mai poate face referire la singularul determinist al celor ce preaslăvesc singurătatea şi îi fac drum prin lumea oamenilor.
Legea vieţii pe Pământ, până la urmă, este o lege care, pentru tot ceea ce înseamnă realitatea materială, n-are de-a face cu unicitatea. Un bărbat sau o femeie nu pot avea copii de unul singur, ci doar împreună... avortul însă n-are nevoie de doi... Viaţa se naşte prin doi şi moare printr-unul. Un accidentat este salvat de altcineva, altfel, accidentatul, singur fiind, poate muri singur... Şi tot aşa, privind spre mai tot ce înseamnă a trăi, e uşor să se înţeleagă că viaţa înseamnă doi, moartea înseamnă unu... Viaţa înseamnă forţarea morţii, crearea din nimic, viaţa înseamnă binele, iar moartea înseamnă răul, pentru lumea materială. Unde-s doi puterea creşte, nu-şi pierde, în lumea noastră, deloc esenţa.
Ne-am înfumurat şi ne-am pervertit noi, şi am pervertit ideile, să nu ne dea de gol. Cu mâna, ostentativ pusă pe Biblie, mărturisim neadevărurile altor învăţături ce pun la zid acea scriere, în parte divină, în parte sfântă, dar în totalitate plină de înţelepciune şi înţelesuri. Le-am pervertit cu multă inteligenţă şi cu multe argumente care să le întărească în forma lor pervertită, însă mic este bagajul argumentelor ce ar putea să şi combată ideile care ne-ar arăta mândria şi trufia pervertitorilor şi pervertiţilor. Cu un asemenea bagaj izgonim repede pe cei care ne-ar pune o oglindă în faţă şi fugim de orice idee polemică, fugim de confruntarea argumentelor, nu doar a ideilor.
Ne facem rău şi-i facem puternici pe cei care vor să facă rău. Ei ştiu că dezbinarea este cheia succesului lor. Cei împărţiţi uşor pot fi stăpâniţi, cei singuri uşor pot fi folosiţi. A-l ajuta pe cineva ca doar singur să fie în reuşită, nu este o faptă bună, este o crimă. Acela doar pe un singur drum, impus, va merge, şi reuşind se va simţi dator, va simţi necesitate de a plăti, negândind că a dărui este sublim, este înălţăţor, negând că a dărui este dumnezeiesc!
Nici ochii nu văd realitatea de nu privesc amândoi, nici urechile nu aud ce trebuie să audă, de nu aud amândouă la fel de bine. Unu se poate multiplica cu el însuşi de oricâte ori, dar tot unu rezultă, Nici floarea nu face rod fără fluturi, nici fluturele nu trăieşte de nu ar fi floarea. De unul singur se pot face doar cele câteva care se pot face, în doi sau mai mult de doi, toate se pot face. Unu ţine doar de ceea ce nu se vede, de spirit, doi ţine de tot ce se vede, de tot ceea ce există în forma în care se vede. Pasărea de una singură zboară, dar pentru ca specia ei să nu dispară, de una singură nu stă. Şi nimeni altcineva dintre necuvântătoarele în lumină trăitoare. Unii poate se gândesc la râme, dar câţi pot să se vrea trăitori ca râmele?
Prin noi înşine, însinguraţi, chiar trişti, neputincioşi, ne recunoaştem printrele urmele paşilor, prea mândri pentru a ne privi ca umbre cu un nume comun în întunericul în care dispare orice contur, în care culorile mor, cu toată strălucirea ce o aveau cândva, când lumina le făcea să aibă şi nuanţe care să le facă distincte, căutăm ultima minciună care să ne umilească întru tot ceea ce suntem, fluturând steagul puterii de a arăta altora drumul singurătăţii şi reuşitei de a fi la dispoziţia altora, de a le fi de folosinţă cât mai putem fi de folosinţă.
Ştim să ne facem rău, şi asta o vedem după ce eram încredinţaţi că ne vom face bine. Când ni se apropie cineva, încredinţaţi suntem că nu vrea să ne facă bine, cu tot răul ce ni l-am făcut noi, în credinţa noastră de a şti ce este cu adevărat binele. Fiindcă cel ce vine cu ideea unui bine, potrivnic binelui ce l-am avut cândva, dar care rău a ieşit, ca rău îl vedem, deşi nici o dovadă că rău ar fi nu avem. Avem însă mândria de a ne şti singurii ştiutori a ceea ce e bine şi a ceea ce e rău, schimbători după cum bate vântul plăcerilor pe care nu putem să ni le refuzăm şi al foloaselor ce nu putem să le vrem doar ale meritelor, aşa cum ne sunt date a le avea.
Singurătăţii să-i dăm credit ne-am învăţat, şi ne-am învăţat să o ştim a avea puterea de a ne lăsa pe noi propriilor prea multe alegeri, în vieţuirea pe care o numim trai, când toate le putem rândui după cum ne vrem mofturile satisfăcute ori o dreptate după cum se asemanănă cu noi, trasă să păr ori închipuită, ori nerăbdării de a aştepta timpul ce se cuvine a-l aştepta pentru ca toate să fie sortite după cum prin destin sunt date. Că i-ar fi sufletului teamă de-mpărţiri ori de lovituri, ne spunem şi spunem, fără să ne întrebăm mintea cât de dreaptă e cu noi, de câte ori nu se preface a fi curată ca apa izvorului de munte, deşi colcăi de urzeli şi gânduri care urăsc şi nu iubesc, de gânduri care omoară pe loc, fără a ţine cont de cine este dătător de viaţă, fără a ţine seama că a veni pe lume nu înseamnă a învia... Că ne simţim a fi de noi înşine întregiţi o spunem, speriaţi de şansa pe care, după ce ne-am omorât, noi pe noi, singuri, singuri luându-ne dreptul de a ne fi ucigaşi, viaţa şi Cel de viaţă dătător ne dă, ne-o dă, spre a fi întregiţi prin aceeaşi lege care ne-a dat dreptul de a fi şi a o respecta şi noi.
Prin noi înşine, hotărâţi suntem să fim mai puternici decât viaţa, căreia îi punem ştreangul în care ajungem şi noi să ne trăim agonia aşteptării sfârşitului pe care, în virtutea a tot ce am ales, singuri să-l trăim...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [29]

*Înainte de a coborî Dumnezeu focul din Ceruri, îl va coborî omul pe Dumnezeu din Cer.

*Cei care mor când este frig afară sunt fericiţi. În lumea lor nu duc mizeria căldurii artificiale! E destul să se spună "căldura e scumpă” şi se înţelege de ce nu este curată!

*Viaţa sfinţilor e bine să fie ştiută! Însă nicidecum trăită!

*Cei care vor să vadă cerul senin trebuie să fie uneori cu capul în nori. Sunt atâţia care folosesc binecuvântările, că te poţi gândi că ei chiar merg spre sfinţenie. Şi îngerii îi ţin pe buze... Dar de fapt ei îşi acund lipsa interesului, făcând gesturi de complezenţă!

*Când tac nu înseamnă că nu ştiu adevărul chiar dacă atunci când ştiu adevărul totdeauna vorbesc.

*Cei mai secretoşi vor să ştie cele mai multe secrete. La ce le-ar folosi? Satisface, cu adevărat ego-ul? Şi apoi?...

*Cel mai greu îi e omului să-l înţeleagă pe cel care tace. Şi adesea cade în plasa acuzării acestuia!

*Cei ce pe războinici îi iubesc, mesageri ai păcii nu pot vreodată fi.

miercuri, 4 decembrie 2013

Noi, prin timpul nostru

Timpul, cât nu-l fugărim şi cât nu-l lăsăm simplu trecător pe lângă noi, nu nu se împotriveşte, nu ne face să fim cei care din greşeală în greşeală trecem. Cât îi respectăm măsura firească, acea măsură pe care el o are pentru fiecare, a noastră fiind, ne ajută să fim noi, să nu ne pierdem de rostul şi destinul nostru. La urma-urmelor, timpul nu este decât o înşiruire, rostuită, de fapte, cele care între ele prin vorbe se leagă, şi, prin cele neştiute decât de noi înşine, prin gânduri. Timpul îşi are în noi originea şi, atât timp cât ne respectăm pe noi, el ne respectă, ştiindu-se, la rândul lui, respectat de noi, numit firesc, real, concludent.
Ne-am învăţat să nu mai fim noi înşine, să ne dorim mai mult, să ne dorim dintr-odată să facem să fie altfel, un altfel grăbit ori un altfel lăsat pe mai târziu. Şi aşa ajungem la o ruptură dureroasă. Ne rupem de timpul nostru, luăm drept bun, şi firesc, şi normal, un timp al altora, şi începem să clădim, ne spunem noi, să dărâmăm în realitate. Rătăciţi de drumul drept al timpului, ne fugărim pe noi înşine şi ne trezim sărind din piatră în piatră, lovindu-ne cu capul de pra-gul de sus, dar şi de pragul de jos. Ne trezim trecând din greşeală în greşeală, crezând de fiecare dată că nu mai greşim. Facem fapta, ajungem la alta, ne este clar că cea de dinainte a fost greşită şi ne promitem că nu mai greşim. Ne promitem doar, dar nu putem să nu greşim, decât după ce ne reîntâlnim cu timpul nostru. Învăţaţi fiind cu greşelile, se întâmplă, mai întotdeauna, ca tocmai fapta care ne readuce pe noi, nouă, să ni se pară a fi încă o greşeală. Şi, aşa luând-o, încercăm să facem tot ce depinde de noi, pentru a ne arăta că nu ne mai înşelăm, că este o greşeală. Însă timpul, redevenindu-ne aliat, nu se mai lasă convins, nu se mai dă alungat, şi nu ne mai lasă fără parapeţii drumului. El trece normal, faptele-şi au o firească trecere şi, după ce ne trezim deja alţii, ne dăm seama că s-au sfârşit greşelile, tocmai prin fapta pentru care eram în stare să facem jurământ suprem că este cu adevărat o greşeală.
Timpul trecut nu ni-l mai readucem, ne spunem, cumva, ca o acuză lui adusă pentru trecerea-i nemiloasă şi ca o scuză nouă, nepăsătorii de noi. Vinovaţi de lăsarea liberă prin fapte de-ale noastre, ale trecerii lui, nu ne mai recunoaştem, nu ne vrem. Vrem să găsim vinovaţi pentru toate, aşa cum, până când ajungem să-i punem în spate vinovăţia nefăcutelor noastre fapte, ne căutăm rostitori de vorbe frumoase, ne vrem privitori lung căutători, ca să ne avem întreagă speranţa că suntem mereu aceeaşi, netrecători şi neschimbaţi. Când cade cortina, când scena se dovedeşte a fi fost un podium de mucava prăbuşit de atâta întuneric şi ape tulburi, când în luminile orbitoare doar umbre mai putem privi, din spate, de stră-lucirea luminilor ne-aducem aminte, fiindu-ne clar, atunci când în spatele ei nu ne trecea prin gând să privim, timpul ne dădea târcoale, încerca să ne tragă de mânecă, încerca să ne spună că el totuşi trece, dar noi n-aveam motive să ne pese, siguri fiind că veşnicia ne aparţine, siguri fiind că nu ne mint lăudătorii, că el ne este sperietoare, speriat fiind că neînsoţit pe drumurile lui merge. Ajungem să înţelegem ce eram atunci când credeam că drumurile lui sunt drumurile lui şi drumurile noastre sunt drumurile noastre, şi ni le putem duce pe oriunde şi schimba oricând vrem.
Ne-am învăţat să căutăm leacuri şi lecuitori, aşa cum căutăm doctori şi tratamente, pentru ceea ce ajunge să doară, pentru ceea ce boală ajunge să fie. Şi pierdem timp căutând, şi pierdem timp cu aşteptarea sănătăţii care nu se poate, nu se mai poate, astfel, toată niciodată regăsi. Căutăm lecuitori şi leacuri, dar nu avem timp să aşteptăm, vrem totul repede, vrem imediat, ca şi cum cele de dinainte fapte, zile şi ani făcute, bine ne-ar fi făcut, de bine ne-au fost, iar ceea ce trebuie făcut rău ar fi, fiindcă repede rău se pate face, încet se face binele. Rău răului însă nimeni nu poate face spre a se face binele bine, numai rău binelui uşor, oricine poate face. Răului greu cineva i se poate împotrivi, binelui oricine poate să-i fie potrivnic. A vindeca nu-i la îndemâna celor care ştiu să facă rău, pentru că tot cu un rău aceia vor vrea să vindece. Doar cei care nu ştiu să facă rău pot face bine, doar ceea ce ştiu să nu strice şi mai rău ceea ce este deja stricat, pot să repare, pot să vindece. Cei ce ştiu calea răului, nu au cum să ştie calea binelui, fiindcă nu-i calea răului drumul invers pe calea binelui şi nu-i calea binelui drumul invers pe calea răului. Cui pe cui se scoate, dar cuiul ruginit nu cu un cui ruginit se poate scoate, ci doar cu unul nou, curat, şi neatins de nici o putreziciune, de nici o neputinţă. Altfel, cuiele ruginite se pot împinge unul pe altul, dar oricare se poate rupe şi, odată rupt vreunul, nimic nu se mai poate face.
Timpului nu-i dăm valoare înainte de a şti că a trecut, de a simţi, pe propria piele, în trăirile şi gândurile noastre, în faptele noastre, trecerea, ireversibilă. Tocmai faptul că nu-i dăm valoare ne face să nu-l privim ca fiind al nostru, ca fiindu-ne bun sfătuitor ci doar ca cel care nemilos ne biciuieşte, fiind ceva care de la sine se trece. Îl tot vrem înapoi şi doar ne împăcăm cu ideea că nu se mai întoarce. Uneori învăţăm, în ceasul al doisprezecelea, că-i mai putem încetini trecerea, nelăsându-l pe lângă noi trecător, alteori, nici măcar când se aud clopotele pregătindu-se să bată trecerea din vremea în care orice este posibil, înspre cea în care greu este posibil şi o banalitate, nu ne lăsăm nici măcar o clipă s-o trăim în felul în care el ne-ar face-o frumoasă, ţinem cu tot dinadinsul să-i arătăm că până la urmă reuşim ceea ce atâta vreme n-am reuşit, rămânându-ne, până la urmă bucuria, ori necazul, de a ne da bătuţi, de a ne pleca privirea în pământ, căutând, înspre trecut, urmele trecerii lui, urmele pe unde noi am lăsat paşii să calce pe propria viaţă, pe bucuriile ce ni le-am refuzat, dând plăcerii clipei puterea de a se autoîncorona regină a bucuriei şi chiar a-şi aroga, emfatic, nuanţele a ceea ce nu este decât o fulgerare, fericirea, şi, mincinos, dreptul de a se numi împlinire, lăsându-ne furaţi de prea strălucitoarea efemeritate.

Vorbe înspre îndreptarea lumii [28]

*Sunt aici unde sunt pentru că cel care m-a chemat a avut menirea de a mă aduce aproape şi de nevoile altora, nu doar ale lui. Nu ăsta e rolul oamenilor, de a se lucra prin ei pentru alţii? Putem să înţelegem asta şi pentru noi?

*E greu să trăieşti printre oameni, findcă-i greu să tot asculţi fără să spui nimic!

*Saltul de pe vârful munţilor înspre aripile norilor e semnul de învingător în contra fricii.

*Oamenii au considerat mai mereu pe alţii, ţinând cont de material. Cine nu a spus "e om de casă", "e femeie de casă". Dar oare pentru orice casă?

*Mulţi apreciază ceea ce spun! Câţi au curajul să facă în viaţa ceea ce spun eu?

*Sunt atâţia ce-l iubesc pe Dumnezeu şi cred în El, doar pentru că le-a plăcut minciuna că Dumnezeu îi ajută să creeze orice, doar prin forţa gândului lor. Nici nu le mai trebuie altceva. Dar, de l-ar cunoaşte pe Dumnezeu, s-ar întreba totuşi, ce au ei de gând să facă?

luni, 25 noiembrie 2013

Clipa infinităţii, noi...

Ai clipei suntem, adevărul ce ne facem să existăm este legat de clipă, de străfulgerarea căreia nimeni nu-i dă valoare, celei care, fiind mai mică decât cea mai mică parte ce o putem măsura, a timpului, nu ne dă mâna să ne-o luăm ca definitorie, pentru orice am făcut, pentru tot ceea ce facem, ori pentru ceea ce vrem să ni le ştim făcute. Oricare ar fi mărimea timpului, infinită de e să fie comparată cu acea nedefinibilă clipă, nu este, pentru om, mai importantă în ceea ce aduce, decât clipa. Începutul şi sfârşitul, a ceea ce e bine sau a ceea ce este rău, oricâtă strădanie s-ar pune în a le găsi rădăcinile, oricâte minţi luminate ar răsuci şi ar învârti, pe toate părţile, pe cele ştiute ori pe cele neştiute, oricât s-ar dori o un răspuns pe măsura calendarelor ori ceasornicelor, la ceea ce pare strivită de măsura calendarelor, de tic-tac-ul ceasornicelor, clipa, în cele din urmă, este cea binecuvântată ori cea blestemată.
Din nimic ni se porneşte drumul spre a ne naşte şi nimic suntem după ce plecăm. Clipa de început, bănuită dar niciodată ştiută, cea care prin alţii ni se întâmplă, şi clipa de sfârşit, cea care nimeni nu o poate şti şi care de nimeni nu depinde, sunt cele care ne definesc, sunt cele care ştiu ce rost avem sau cu ce rost ni s-au trecut zilele. Tot timpul vieţii în aceste două neînsemnate clipe încape. Toată înfinitatea clipelor vieţii prin aceste două clipe vine, de-acolo de unde toate vin, şi pleacă acolo unde toate pleacă. Nefiindu-ne cunoscute nouă, cei care nu avem puterea de a le cuprinde pe toate dintr-odată, le negăm şi, negându-le, le punem pe seama minţii ori pe seama hazardului, condamnându-ne la o veşnică judecată.
De aproape plecăm înspre departe, de departe venim înspre aproape. Ne numărăm paşii, ne numărăm faptele, ne numărăm trăirile şi simţirile, numărăm cu măsura tuturor trecerile sau aşteptările, fiindu-ne, zicem noi, firesc, să ştim, doar plăcut nu ne este totdeauna, alteori neplăcut ne este gândindu-ne că prea repede au fost trecute cele bune sau, prea greu, cele ce văzute apoi ca bune nu ne-au fost sau nu ni s-au părut. Măsurile, chiar şi cele la fel fiind, nu ne sunt egale. Nu ne sunt, în nici un fel egale nouă, dar nici egale cu ale altora, şi ei făptuitori sau trăitori ale unor fapte asemenea, prin toate cele ce sunt ale firii, ale trăirii, ale vieţii. Întrebându-ne de ce nu sunt la fel, dăm un fel de răspuns, după pricepere şi înţelegere... Mai departe nu putem trece, mai departe refuzăm să trecem, spunându-ne mai degrabă, că încă nu putem trece...
Viaţa, într-un tot, prin toate câte o definesc şi o fac să fie ceea ce este, n-are limite, fiind un întreg Univers, parte şi el al Universului tuturor. Fiecare stea e însemn al universului său şi în fiecare univers străluceşte o stea. Şi cu cât se apropie mai mult una de cealaltă, strălucesc cu mult mai mult, şi mai înspre vederea tuturor ajung. Dansul strălucirii lor este mereu şi mereu mai frumos, şi tot mai multă lumină dau. Şi dansul le face să uite că totuşi ceva, chiar dacă şi el nu-şi prea lasă privirea dusă de la ele, trece. Este timpul, cel care pe toate le aranjează în şir, fără să greşească ordinea. Mereu acelaşi stând pe loc este începutul... Doar timpul trece!
În dansul lor, un firesc venind dintr-un departe pe care nici gândul nu-l pătrunde, se adună într-un roi de stele, în jurul a ceva ce le ţine mereu aproape, ceva ce ele ştiu că de strălucirea lor se bucură, că de clipa când pălesc se întristează şi caută să le stea aproape pentru a străluci. Bucuriile scânteierilor, tristeţea umbririlor, pe care umbre ce au uitat să înţeleagă bucuria dansului, drumul lor spre a fi soare al lumilor ce în jurul lor se va aduna, e şirul în care toate celelalte, şirurile stelelor care nu-şi lasă timpului privirile clipă de clipă, se adună să rămână amintiri. Mereu, amintirile acolo se regăsesc... Precum e-n Ceruri, la fel şi pe Pământ e...
Una peste alta se aşează, înălţându-se, clipele. Una peste alta aşezându-se, fără ca măcar ele să se numere, Universul faptei, ori al gândului, ori al trăirilor, creează. Nenumărate de nimeni, şi tot de nimeni ştiute, asemenea stelelor cerului, fiecare îşi are lumea, nevăzută şi greu de pătruns cu mintea omului care, nici lumea întregului Univers de ele creat, n-o poate pătrunde şi nici pe de-a-ntregul a o-nţelege. Omul pentru clipa trăită este asemenea cu stelele pentru om. Universul clipei ne este de neînţeles, mai puţin însă decât ne este al stelelor. Universul clipelor n-are cum să fie văzut, nici atins, nici măsurat, către al stelelor măcar privirea ne-o aruncăm şi ne putem dumiri întrucâtva.
Ne-ncepem a aduna totul de la nimic... Aşa se vede... Nu avem decât un minut, apoi o ora, o zi, o lună, un an până când ajungem la o viaţă, totul reductibil la acel singular unu. Ne guvernează acest univers singular şi,tot universul fiinţei umane, la el se raportează, fiindcă totul porneşte de la acea unică şi infimă clipă. Tot ce excede acestuia trimite în haos realitatea. Haosul este univesul în care unitatea are mai multe dimensiuni şi simultane pot fi mai multe, pentru că ele nu se mai suprapun. Dar haosul este un univers, la fel de singular, al Cerurilor. Haosul este de necuprins, este văzutul şi nevăzutul la un loc. Unicităţii omului îi este dată unicitatea. Îngerilor le este dat a putea cuprinde mai mult, şi chiar şi ei au o limită. Alţii, mai mult decât îngeri, trec de acea limită, şi ei avându-şi altă limită. Limitea finală, infinitul, doar Creatorul o poate cunoaşte şi cuprinde într-o totalitate de amănunte.
Viaţa-i una, doar cu unu se poate însoţi. Tot ce excede, tot ce se vrea asemenea haosului, devine dezordine. Vieţii şi omului îi este necesară unicitatea pentru a putea fi el însuşi: o şcoală, o activitate, o familie, Mai mult nu poate duce, mai mult îl scoate în afara universului existenţial. Plăteşte mai mult pentru tot ce e mai mult. Două de-acelaşi fel deodată înseamnă pierderea a altceva. De cele mai multe ori înseamnă, din ceea ce se vede, pierderea sănătăţii sau pierdere minţii, sau chiar amândouă dintr-odată, fiindcă, din ceea ce nu se vede, pierde sufletul. Şi nici nu ştie cât pierde, pentru că nu şi-a găsit încă măsură potrivită înţelegerii sale pentru suflet. Doar sufletele mari pot duce mai mult. Dar nici lor nu li se poate totul, oricât de mari ar fi, pot să se piardă, depăşindu-şi limitele.
Chiar şi ceasul măsoară timpul prin unicităţi. Doar un tic şi apoi un tac, îi dă prima lui măsură, cea care, aşa cum oamenii au găsit de cuviinţă, le măsoară trecerea. Oamenii l-au inventat şi au inventat măsura, respectând, ca orice creaţie unicitatea. Inventându-şi măsura propriei treceri, şi-au dat singuri dovada trufiei şi mândrie de care sunt în stare. Pentru că tocmai ei, creatori pentru lumea lor, aşa cum ei, în lumea Creatorului au fost creaţi, au vrut şi cu osârdie vor să se asemene Lui, fără să stea să gândească dacă vreodată s-ar putea ca cele de el create, lui să i se asemene... Şi, ca să-şi dovedească fără dubii vrerea, au început să iasă din tiparul unicităţii prin fapte sau agoniseli, modul lumesc de a-şi dovedi putinţa.
Una lângă alta stau agoniselile şi fuga după una sau după alta, mai multe decât pentru o viaţă necesare îi sunt, îl face să se piardă în tot felul de idei pe care le ia, în clipa de decizie, ca fiind cele mai bune. Şi chiar şi mai târziu, când încă e devreme, alte şi alte idei, agonisite de pe oriunde, şi le face blazon pentru a-şi da o iertare de faţadă. Iar când nimic nu mai încape în cuvinte şi înţelesuri, pentru sine dar şi pentru alţii, ca să poată să iasă cu faţa curată, “aşa a fost să fie” le pune la un loc pe toate, în acel loc în care se mimează adevărul, preferându-şi un mers asemenea celui dinainte, prefăcându-se a fi drept, preferând a nu crede coclaurii din juru-i.
Adunături de nimic, pentru o viaţă care se raportează la o simplă clipă, fie că este ea cea de început ori cea de sfârşit. De-ar fi fost să nu-şi facă din cele ale Pământului repere, de n-ar fi luat drept reper Pământul, împărţindu-şi-l, folosindu-se de sine pentru a-şi găsi o cale de a se întina şi de a-şi întina clipele vieţii prin dureri şi bucurii ale unor fapte nefireşti care doar bucuria mândriei sau a neînţelegerii rostului şi menirii îl au faţă de cele fireşti, şi-ar fi avut timp de el. Avându-şi timp de el, clipele trăindu-le, viaţa şi-ar fi ştiut-o întreagă şi aproape nesfârşită. Păcătuind faţă de sine, s-a dedat la a lăsa celor următori, agoniseli: bogăţii, năravuri, cunoştinţe, boli, plăceri, suferinţe, credinţe, necredinţe, nume şi renume. Şi cel mai mult au făcut-o cei mai puţin ştiutori ai propriului rost.
Ireversibilă-i trecerea clipelor, de la cea dintâi, cea unică şi irepetabilă, până la cea din urmă, la fel de unică, la fel de irepetabilă, cu nimic diferite de toate celelalte. Fiindcă aşa cum e prima şi cum e ultima, toate au pe cea dintâi şi pe cea din urmă, Nimic nu-i repetabil, doar omul îşi închipuie imposibilul. Nici ceea ce el creează nu e repetabil, nefiind o copie, ci un altceva... Ca şi viaţa...

Vorbe înspre îndreptarea lumii [27]

*Viaţa e o minune. După ce s-a consumat e uşor de a fi siguri de asta!

*Prietenii au şi calităţi nu doar defecte.

*Timpul care trece are valoare doar după ce face parte din trecut.

*Toate ale omului pornesc de la gândul omului. Nu se face nimic din viaţa omului care nu trece prin gând. De aceea toată grija celui care vrea să-şi aibă sufletul trebuie să fie grija de a-şi curăţi mintea de gândurile cele rele şi de toate înfăţişările răului ce le poate aduna în gand. Aici este toata cheia vieţii sufleteşti, toată cheia curăţirii sufleteşti: să-ţi faci rânduială în minte. Cine îşi face rânduiala în minte îşi face rânduială în viaţă.

*Mondenitatea este mai importantă decât sănătatea sufletească a oamenilor. Cei ce cred asta, chiar cred, spunând că se vinde! N-au curajul de a face un test pentru că ei înşişi sunt bolnavi!

*Oamenii ştiu ce este rău şi ce este bine! Când însă e vorba despre ei, trec uşor cu vederea. La bătrâneţe se plâng că le-a slăbit vederea şi nu găsesc ochelarii potriviţi!

duminică, 24 noiembrie 2013

Revelări în lumina relevatoare [2]

Venise, pe nepregătite, vremea lor, vremea de a-şi face jocul, vremea de a acapara ceea ce trebuiau să acapareze, vremea de a distruge tot ceea ce putea să urce deasupra a ceea ce fusese pus ca limită, venise vremea să oprească cu totul ceea ce nu fusese oprit, aşa cum, în alte condiţii dăduseră greş, nefiind uşor de deschis uşa deznădejdii şi decăderii. Doar întâmplarea potrivită era aşteptată...
Erau deja lupte pierdute, erau siguri pe victoria deplină, căci erau deja ferestrele sparte, pietrele intraseră şi prin ferestre, pereţii dinauntru aveau urme, drept nimic nu mai era. Bogăţia încă exista şi ei pe asta o păzeau, puteau pleca liniştiţi de era golită casa de toate, şi dacă împrejuru-i se puteau mărăcinii simţi liberi la a cuprinde totul. Şi-acel perete, proptit să stea în picioare, ştiindu-l că fără proptele s-ar fi putut dărâma, la proptele se gândeau când apărea câte-o rafală de vânt, ori când şuiera viscolul. Dacă ele cădeau, peretele s-ar fi prăbuşit şi treaba cu hoţia o ştiau ca rezolvată. Şi chiar dacă le venise pe tavă ruptura legăturilor acelui perete, ei ordinul ţineau să-l execute întocmai. Şi, într-o zi ca toate celelalte, cu doar adiere de vânt, cu o ploaie mai rece, obişnuită, le-a ieşit în cale motivul întâmplării care să pornească cel mai cumplit uragan, cel care nu doar distruge, ci acela care i-a totul cu el, spre a putea arăta, altor uragane, puterea ce o are, să se poată mândri ca fiind altfel decât altele. Şi, ştiindu-l, apă la moară i-au dat pentru a se porni, ştiindu-l şi ajutat, în a se porni, de alte vârtejuri care, pentru a nu fi văzute ca vârtejuri, îşi ţineau vârful în pământ şi pâlnia spre Ceruri, spre a-i putea fura, chiar şi Cerului, lumina.
S-a făcut pentru-ntâia oară să fie, pe uşa deschisă oricum de paznicii zeloşi a păzi casa doar ce cei veniţi cu gând curat, să se intre prin faţă, dar, de la primul pas pe uşă, din spate, pe la spate, pentru a nu mai exista scăpare, s-a lovit cu furie neagră, cea care şi drumurile şi privirile înspre zări senine le taie şi le mută încotro vor cei ce măsluiesc destine, pentru a se face ei înfloritori şi bogaţi. Şi-aducea, fiindu-i puterea sporită noaptea, spre miez de noapte şi dincolo de miezul nopţii, cârlige şi parâme cu care să înlănţuiască, săbii şi iatagane cu care să hăcuiască şi să spintece orice piedică pusă în cale-i, ba chiar şi care cu soldaţi nevăzuţi prin întuneric, care să împiedice orice nou venit să stea prea mult, dincolo de ceasul înserării, pentru a nu-i da nicicui prilejul de a cunoaşte de unde-i vine puterea înlănţuitoare şi cui i se supune fără crâcnire. Ştia metehnele uşii, ştia de paznicii pe care-i chemase, şi căuta chiar şi pe ei să-i îngrozească, voindu-se singurul şi de-a pururea prădător, singurul care să se bucure de tot ceea ce era îmbucurare.
Nu se lăsau nici paznicii mai prejos, în lumina zilei ei făceau, mai tot timpul legea, ei cotrobăiau peste tot, ei urcau în pod şi spuneau ceea ce văd, ei fluturau flamuri deasupra acoperişului, să fie văzute din depărtare, chiar şi focuri aprindeau, focuri cu fum gros, ca nu cumva să fie nevăzute. Şi mergeau şi prin vecini, pe la cei de care îi lega prietenia ajutorului dat pe ascuns, când încă nu ştiau seama casei, şi ei, ca răsplată, puseseră casa şi acestora la dispoziţie, pentru când ar fi vrut-o. Nu le mergea nici lor prea bine, paznicilor lor, căci şi aceşti vecini aveau, îmbătrâniseră şi nu mai aveau putere, acum plăteau, chiar şi cu ziua, pe cei care-i apărau şi se străduiau să le aducă mai mult spor şi mai mult folos. Casa le-ar fi fost bună, dar ştiind de la paznicii casei metehnele uşii, starea pereţilor, vraiştea ce tocmai ei au făcut-o, în pod, nu le trecea prin cap, pentru atunci, să se mai procopsească şi cu o casă în prag de părăginire. Căderea acelui perete îi făcuse să cam uite a se gândi la ea. Apoi, când au început să fie, de ai lor înştiinţaţi de uraganul cel negru, când vedeau carele cu soldaţi veniţi la ceas de seară şi puşi la ospăţ, râzând de soarta casei, când în casele lor simţeau mirosul deloc plăcut al acestor îmbuibaţi, ce-şi lăsau urmele peste tot, prin jurul casei, chiar şi pe pereţii care, ştiind că dacă se vor cutremura, casa poate oricând să cadă.
N-a mai fost, de-atunci, deloc pace. Ziua paznicii căutau să-şi împlinească ordinele, noapte uraganul se arunca năpăstuitor. Ziua uşa ba se închidea, ba se deschidea, după cum paznicii găseau de cuviinţă, după cum ei spuneau casei că-i este de folos ori de trebuinţă, noaptea se dădea singură la o parte, nemaiputincioasă, văzând puzderia de nimicuri ce-i bat fără încetare pragul, căutând să nimicească totul în cale. Ştia, simţea, că n-are nici o şansă de a sta închisă atunci când i se cerea să se deschidă! Stând la perete, se minţea singură că este mai bine aşa, că aceea-i este poziţia adevărată, aşa fiindu-i rostul, că trebuia să vină şi un asemenea uragan care să o facă să înţeleagă ce motiv îşi are. În podul casei era numai fum, pucioasa făcând să se taie orice respiraţie. Ferestrele nu mai aveau nici o strălucire, lumină nu se vedea, oricine, în juru-i orbecăia, învârtindu-se în cerc, fără spor şi fără să poată face un pas înainte, dar oricâţi înapoi.
Zile întregi cu burniţă şi ploaie rece, nopţi la rând cu vântul care tăia puterea oricărei încheieturi, ferestrele crăpau, tocurile lor trosneau de frigul care nu-şi găsea, prin nici un fel, leac. Mersul de zi era somn de noapte şi somnul de noapte era cumplită alergătură şi căutare. Căutările se opreau la căderea întunericului şi începeau, fără a avea continuare, când pleca întunericul nopţii să-şi adune puterile pentru a altă noapte, în care să poată ascun-de pe cei care, râzând prin spate de casă, prefăcându-se, pe faţă, interesaţi de pereţii care se cojeau şi se putrezeau văzând cu ochii. Pe lângă casă începeau să crească bălării, pelin şi mătrăgună, tătăneasa sub praguri creştea şi sub praguri se usca, ca şi cum, sub praguri câmp pustiiz era. Şi ca acasă, în câmp, prin scorburi, ori la adăpost, sălbăticii trăiau. Dincolo de gardul casei era primăvară, ori vară, ori toamnă ori iarnă, cam toate la vremea lor, doar casa în care cuib îşi făcuse frigul întunecat al vântului, nu mai avea de ce se bucura, nu-şi mai avea decât timp de aşteptare fără rost şi trecere de timp fără nici o schimbare. Orice schimbare doar sub rafalele uraganului se putea face, altfel rafalele căutau să i se piardă orice valoare, alungau, cu mare grabă, orice schimbare sau chiar gând al schimbării...
Dinspre înăuntru nu se prea putea nimic mişca. Nici un Sisif nu s-ar fi încumetat să încerce să mişte ceva. Scara podului căzuse, drumul până la poartă fusese mutat spre în spate, unde sfârşea într-o mlaştină prin care hoţi şi căutători de comori îşi aveau drum tainic şi care, de cineva încerca să o taie pe lat, pe unde nu credea cineva că poate zăbovi prea mult pentru a o trece, îngheţa şi prindea picioarele trecătorului. Chiar şi cel care prindea de veste şi nu-şi lăsa picioarele îngheţate, malul lunecos nu-l putea trece. Doar un cer de noapte senin, pe care să se vadă drumul care ar fi trebuit bătut, cel care nu se pierduse cu totul înainte de primele rafale ale uraganului şi doar un alt soare, mai puternic, mai pătrunzător, care să poată răzbate prin întuneric, prin ceaţă, care să nu se lase înşelat de strălucirile îngheţului, mai putea să facă ceva pentru o casă atât de lovită, atât de devastată de toate câte putuseră fi luate. Casă albă fiind, din Ceruri era văzută, dar Cerurile prea departe fiind, nu putea să facă mai mult decât să se însenineze şi să trimită pe cei care putea să răzbată, să pătrundă pe uşa deschisă, cu balamalele îngheţate, pentru a o mai încălzi un pic, pentru a-i aduce aminte de rostul de casă, de adăpost şi de loc de bucurie.
Când s-a înseninat cerul şi drumul s-a văzut cum era de făcut, furia uraganului n-a mai avut margini. Nu mai putea să se abţină, era furios pe orice, căuta să dărâme casa, căuta să omoare pe paznicii care-i făcuseră pagubă în cele ce voia să şi le ia pentru el. Peste tot căutându-i, n-a putut pe paznici să-i vadă când intră în casă, din nou, la ceas de zi, şi reuşesc să închidă uşa, să oblonească ferestrele. Atunci s-a răzbunat pe pod, pe care l-a răvăşi în ultimul hal. Acoperişul i l-a găurit, să poată să vadă prin el oricând, să poată oricând de deasupra intra, ca să poată să-i prindă pe paznicii care, ştiind că el n-a respectat înţelegerea, şi nici ei la rândul lor împotriva lui vor fi, să poată să orbească şi să ţintuiască orice mişcare a cuiva de-al casei, să nu stea deloc altcineva, care, din afară venind, mai multe ştiind, casa de el nu-şi va mai aminti, ba chiar nu-l va mai crede, aşa cum crezuse cândva, mai ales uşa, că e folositor şi de trebuinţă, ci, aşa cum şi el ştia că e, distrugător a tot ce-i intră-n cale. Şi, ştiindu-se fără prea multă ştiinţă şi ţinere de minte, a rânduit timpul viitor, mutându-se într-o casă asemenea, ca să se poată întoarce fără să aibă nevoie a se obişnui cu uşile, ferestrele şi pivniţele ce-ar fi, după trecerea timpului, ca noi.
Trasul nou drum, drept n-a putut de la început să fie... ba mai sufla, în rafale vântul, ba paznicii mai aduceau pe-aproape câte un trecător într-ale sale, ori un simplu pierde-timp, ba paznici de pe la alte case ori mercenari plătiţi cu mulţi bani mai erau aduşi de ei să vadă ce mai rămăsese din ceea ce fusese odată casa, şi toate se vedeau, erau acum urme care nu piereau. Şi mai erau soldaţii plecaţi pe cine ştie unde care, nemaştiind cum stau lucrurile prin acea curte, cu bocancii lor mai rupseseră marginile drumului. Anevoie încă se putea merge de la casă la poartă şi greu, sau mai deloc, de la poartă la casă. Nici măcar hoţii nu încercau să sară gardul, chiar şi cei care nu ştiau de paznici, doar pentru că se întrebau dacă mai au ce fura, dacă merită să caute ceea ce le era de trebuinţă, dacă această căutare n-ar fi fost decât o zadarnică pierdere de vreme. Vedeau ferestrele sparte, proptelele zidului, întunericul dinauntru, simţeau răceala vântului ce le sărea în cap şi în spate, şi-şi vedeau de alte drumuri şi alte treburi.
Vedeau Cerurile că după ce atâta timp stătuse îngheţată şi întunecată, albă rămăsese casa, descoperită de acoperiş, vedeau că drumul înspre spate începea să se crape, rar mai fiind bătut de pas de om. Şi văzuse cum acel zid, proptit, căuta spre înalturi să vadă înseninarea, aşteptând înseninarea. Cerurile, doar ele mai puteau face ceva şi doar ele ştiau că se mai poate face ceva... Un soare nou, un altfel de soare, un soare care să poată pătrunde întunericul şi care, cât ţine noaptea să nu stea ascuns ci să-şi lase raze care să privească tot ce se mişcă împrejurul casei, care să dea cât de cât lumină şi în casă, care să stea deasupra ca acoperiş, trebuia să trimită, un soare care să nu ardă, un soare care să nu usuce prea repede totul, când casa se voia iarăşi casă, ştia că trebuie să trimită.
Un soare altfel, un soare care să cuprindă curtea întreagă, care să lumineze peste tot, un soare care să fie prins doar de înaltul Cerurilor, care să n-aibă teamă de risipire, care să poarte semnul crucii fără nici o urmă de îndoială, pentru a putea, cu ea şi în numele ei, să pună pe paznici pe fugă, să poată să vadă când se porneşte vreun viscol, când se arată câte-un nor de ploaie, care să privească şi spre ziduri ca fiind parte din casă, şi nu s-ar putea casa să fie casă fără ele, care să dea strălucirea, luminoasă, firească a ferestrelor, care să readucă uşa la rostu-i firesc, să facă din casă loc potrivit pentru a-şi avea pe cei ce trebuie să locuiască în ea şi să o ajute să şi-i aibă grabnic. Şi i-a fost trimis tocmai când paznicii dormeau şi uraganul, domolindu-şi furia, îşi căutase de lucru, dărâmând, altă casă, socotind cât mai are de aşteptat pentru a-şi împlini dorinţele.
Şi după toate acestea, s-au văzut semnele, dar nu doar Cerurile le-au văzut, şi întunecatele adâncuri le-au văzut, şi de la paznici au auzit, fiindcă ei de-acolo fuseseră trimişi şi de acolo cereau ajutor când nu puteau să facă faţă. Se vedeau umiliţi de Înaltul cel înalt şi se plângeau de frica de a pleca precum câinii cu coada între picioare, după atâta timp în care, prin vicleşuguri şi năluciri, ajunseseră până aproape de limanul dorit de cei care, cândva, cu de la ei putere şi viaţă îi plătiseră. Încercau chiar a găsi o cale de a se uni cu singurul în stare să mai vrea să lupte, căci lupta pentru a-şi apăra furtişagurile, înşelăciunile şi mândria, pusă la pământ după aşa pierdere, ce nu şi-o închipuia, după aşa scăpare printre degete a unei sigure victorii. Jucau pe singura lor carte ce o mai aveau...
Zarurile au fost aruncate, înţelegerile s-au făcut, semnele luptei, date sub masca îmblânzirii uraganului, sunt deja văzute, fiind deja cunoscute de la prima încercare. Cunoscut e şi ce poate şi ce nu poate acel uragan, ce chingi foloseşte şi unde loveşte. Casei doar îi lipseşte curajul de a-i sta în cale şi, din lipsă de curaj, nu-şi lasă luminile noaptea aprinse, încurajând astfel pe cei ce bat doar noaptea la în geamuri, sting candelele, se furişează în vise, înfrigurează ori înfierbântează, fură adevăratele gânduri pentru mâine, punând în locul lor altele, îmbrăcate în alb dar de un gri negricios înăuntrul lor. Luminii nu i se mai pot ascunde detaliile, doar amănuntele sunt ascunse sub motive de tot felul, motive de ocolit ori de neocolit. Dar sunt ştiute dinainte urmările, şi chiar dacă ajung pietrele să se mai lovească de acoperişul care e încă provizoriu, care încă nu poate să fie bună acoperitoare, neavând învelitoare, a ceea ce sub acoperiş îşi are locul. Pietrele ajung şi acolo încă nu e linişte deplină, nelinişte şi nesigranţă fiind, încă, în toată casa.
Lupta cea de pe urmă e începută. De la-nceput nimeni nu poate fi văzut ca învingător. Între Lumină şi Întuneric, între Adevăr şi Neadevăr, motivul luptei, este tocmai casa, nicidecum uşa casei... Va învinge Casa Luminată, dacă nu va ceda greutăţii drumului spre Lumină sau va câştiga Întunericul o Casă care, încet dar sigur, se va dărăpăna, lăsând în urmă pereţii duşi, de ape murdare, în pământ, înrobiţi durerii de a nu fi avut parte de împlinirea de a fi pereţii unei case pe care şi-au dorit-o şi au susţinut-o totdeauna, chiar când orbecăia prin întuneric. Lupta e în toi, nimeni şi nimic nu e cruţat! Pentru un suflet, oricum ar fi, mare sau mic, lupta e mare. Pentru un suflet mare e şi mai mare. Căci un suflet mare e un trofeu mare!

Vorbe înspre îndreptarea lumii [26]

*De sus, din Ceruri, Pământul nu e albastru. E mai mult o forfota de puncte gri!

*Chiar şi când câinii sar la gâtul cailor fără şei, aceştia nu pot fi opriţi să fie liberi.

*Iubirea e veşnică! Nici Cerul, nici Pământul nu o poate îngropa!

*Dacă iarna bate vântul, stelele tremură şi îşi doresc să poată dormi. Dar vântul fluieră şi nu le lasă să adoarmă!Când s-a scufundat Atlantida au scăpat omizile ce s-au grăbit să se transforme în fluturi?

*Cruciaţii din vechime au ucis în numele crucii; ei nu înţelegeau ce înseamnă crucea. Acum cei ce înţeleg asta sunt vânaţi, dar nu ucişi. Crucea le este scut.

*Costul unei prestaţii şi eventual un proces îţi dau prestanţă! Vrăjitorii au întâietate!

*Crimele împotriva umanităţii sunt doar vârful ice-bergului ce pluteşte acum deasupra noastră.

*Hapurile vindecătoare omoară ceea ce nu pot vindeca.

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Revelări în lumina relevatoare [1]

Oricâtă strădanie, cei ce vor să facă plăcut vederii ceea ce neplăcut vederii este, cei ce vor să facă a fi văzut curat ceea ce murdar este, ceea ce a fost murdărit ca fiind ceva ce n-a fost de murdărie atins, ceea ce nu este alb imaculat ca totdeauna fiind imaculat, ori ceea ce nu e alb, ba chiar e negru, ca fiind alb, oricât se vor acoperi urmele şi se vor spăla zidurile, când ziduri de case se vor vrea arătate, dacă se vor spăla rufele la vederea tuturor, când rufele sunt ca dovadă, sau dacă oamenii, împinşi în faţă, cât mai în faţă, sunt motivul strădaniei, tot rămâne, pe colţuri, în cute, ori în umbra privirilor, mai greu vederii tuturor, mai greu înţeles celor care se lasă orbiţi de strălucirea asemenea a ceva ce-i nouă a celei ce-i veche şi nu poate, nu mai poate fi nouă, cea mai de netăgăduit dovadă a adevărului, cel care nu poate şi fardat, ori schimbat, ori înlocuit, fiind pecetluit de trecerea timpului, cu toate cele ce se întâmplă în trecerea lui ireversibilă. Greu de crezut, greu de înţeles, greu de pus în limitele normalului pe care toţi îl caută şi îl definesc după percepţii proprii... Greu de acceptat când se pun limite şi bariere întregului...
Praf în ochi, dacă e nevoie, străduitorii spre a face plăcut vederii ceea ce vor ei, ori ceea ce sunt plătiţi să facă astfel, aruncă. Spre a avea folos, nu se lasă înduplecaţi de nimeni şi de nimic, iar dacă e nevoie, fără cruţare, lovesc. Lovesc ei când laţul se strânge în jurul lor dar, mai înainte de a se ajunge aproape de ei, înainte de a simţi arsura privirii ce-i face să nu mai poată deloc spori, prin cei tocmiţi, a sta de pază ori a le fi soldaţi, pentru a izgoni şi a goni, la început prin convingere înşelătoare, prin sprerietură, prin ciudate întâmplări şi, dacă nici aşa nu le este cu putinţă, prin lovitură dureroasă, prin boală de moarte grabnică dătătoare. Când nici astea toate nu reuşesc, platnicii ies la drumul mare şi calea o aţin, pentru fapte ce se lasă crezute frumoase, ori pentru tânguială, ori pentru forţare. Dar tot pentru a arunca praf, ori sare, în ochi, ies...
S-a-nceput, dintr-un gând al necugetării şi-al dorinţei de mai mult, din necunoaşterea altei bogăţii decât pe cea care are şi formă şi valoare, care să poată spori şi care, aşa cum era, să fie motiv de mândrie şi laudă. S-a început pentru a se rupe neam şi a se lega, spre a fi nefireşti drumurile, rânduite de firescul timpului şi vieţii. S-a început din jinduirea la mai mult decât ceea ce exista. Şi s-au făcut legături şi s-au făcut chipuri hâde, şi s-au îndreptat drumuri spre iubire de arginţii uşuraticei cale de pierzare şi decădere. Şi s-a însemnat cu semn la fluierul piciorului, înainte păşitor al drumurilor astfel croite, altfel, cele păşite întâi cu piciorul neînsemnat.
De mult mai devreme însă, dintr-un motiv ce doar venirea-l ştia cu adevărat, şi singurul care ar fi fost posibil, cel care întâmplare sortită nefacerii ar fi fost, de n-ar fi fost însemnarea spre mers nefiresc, din cealaltă parte, din partea care se credea şi încă se crede curată, cea însemnată cu semn de totală decădere, s-au pornit cele deschizătoare ale porţilor înspre adâncurile cele întunecate. Iar întâmplarea s-a întâmplat, fără de amintire, ca să fie mai greu de desluşit înţelesul, cel care, ascuns după omenesc nărav şi după omeneşti năzăriri ale minţii întunecate, a deschis uşa pe care oricare alte viforniţe, intrând, puteau să spulbere tot şi să mute din loc totul, chiar şi rostul, chiar şi destinul. Şi s-a deschis şi cum nimeni n-a ştiut să o închidă, întâmplarea fiind neştiută, a rămas deschisă şi tot deschisă e încă, oricâtă forţare de minte ar voi să o închidă, fiindcă, de dincolo de uşă, uşa care nu ar trebui să stea deschisă, să intre oricine, paznici zeloşi o tot deschid. Sunt zeloşi dar temători, când simt pericolul de a fi izgoniţi, de cei sortiţi prin destin, ajutor îşi cheamă şi, ajutaţi, lovesc. Iar când nu au de ce să se teamă, zidurile casei lovesc, în plină noapte, scenarii groteşti putând, prin ferestre, fi văzute, în plină zi, alte zugrăveli făcându-i, chemând la ospăţ tainic pe alţii ca ei, de prin orice cotlon, curat ori murdar, cunoscut ori necunoscut, ar veni aceştia. Ei sunt primii intraţi şi pe cei asemenea lor i-au ţinut ca soldaţi credincoşi, ştiindu-i tocmai pentru lucrare de dezdumnezeire trimişi, fiind şi ei dedaţi la aceleaşi năravuri costisitoare.
Când e uşa deschisă şi bate vântul, ferestrele rezistă... dar când începe furtuna, unele dintre ele se deschid şi se sparg... când uraganul se porneşte, nu doar că sparge toate ferestrele, dar cu totul ia şi tocurile, uşa, trântită în toate părţile nu mai poate să se închidă cum trebuie, frigul năvăleşte în casă iar pereţii încep să se crape, uşor de văzut de oricine. Gerul şi arşiţa macină. Focul, de se vrea pentru a încălzi, se poate aprinde repede, dar repede se stinge, alteori mocneşte şi afumă, alteori arde ascuns în cenuşă, aşteptând să vină vremea în care, în casă, pot să se adăpostească şi să nu îngheţe, cei ce o vor locui-o, timp cât va fi să o locuiască. Uşa fusese deschisă, în casă paznicii şi soldaţii îşi făceau de cap. Apoi, venind furtunile şi uraganele, ei, grabnic vestiţi, fiind bine ştiutori ai timpurilor cu furtuni şi uragane, fugind, adăpost îşi găseau... Casa se pustia şi nimeni nu o vedea ca bună pentru locuit pentru mult timp. Poate doar ca adăpost de o noapte, pe timp de ploaie.
La prima furtună s-au mişcat ferestrele, nu atât de la vântul, încă neîndestulat de puterea căldurii de primăvară, dar destul cât să dea de veste paznicilor, încă ei singuri, destul de puternici, că vremea luptelor începe. Apoi, uşa s-a arătat deschisă, ca şi cum ar fi fost fără voie deschisă. Dar nu-i mai era voia ei, paznicii o voiseră de alţii deschisă, în felul în care de veste nu putea prinde nici chiar casa care se voia necălcată de cei ce nu-i erau pe plac. Ei, paznicii, făceau legea, şi, de câte ori uşa se deschidea, larg o deschideau. Nici casa măcar nu ştia, de n-ar fi văzut, de nu i s-ar fi spus, că pe uşă câte cineva intrase. Paznicii aveau grijă, nefiind dispuşi să se dea de gol, nici să fie cumva de cineva alungaţi, să ţină uşa deschisă, casei lăsându-i motive, care de care mai pe placul ei, de a crede că uşa este calea prin care îşi poate câştiga admiraţia, plăcerea sau poate şi mai uşor înfrumuseţată şi, dacă era cazul, reparată, de cei ce erau lăsaţi să-i treacă pragul. Şi nu-i mai păsa că toţi intrau, cuvinte frumoase, până să plece spuneau, să revină promiteau, dar în spate altceva gândeau şi doar când îşi aveau motive să revină, reveneau. Şi, uneori, aşteptarea era lungă, fiindcă în altă parte le era gândul. Paznicii îşi ştiau împlinit rostul. Casa devenea din ce în ce mai rece, alungându-şi singură, ştiind că altfel nu vor fi bine, pe cei ce şi-ar fi vrut să locuiască în ea...
Alte şi alte furtuni şi adieri de vânt loveau pereţii casei. Mai loveau şi trăsnete, mai veneau şi hoţi căutându-i, pe la fereste, bogăţiile, care nu lipseau, ori lucruri de folosinţă. Pereţii se clătinau, stâlpii dădeau semne că prea multă greutate îi apasă, ori că sunt împinşi să cadă, pereţii erau loviţi cu pietre dar, ştiindu-se că ei făcuseră casa să fie aşa cum este, nicicui nu spuneau, doar câteodată spre a se lăsa la pământ căutau, simţind că se slăbesc, simţindu-se mai urâţiţi de fiecare bolovan sau piatră aruncată. Casei i-ar fi trebuit căldură, iar fi trebuit meşter priceput şi înţelegător, dar ea căuta poleiala, căuta raza pieizişe care să îi accentueze conturul, se voia înălţată şi bine văzută. Uşa însă, deschisă stând, fără să poată să stea închisă cum se cade, nu mai asculta de nimic, nici de întrebări, nici de răspunsuri, nici de poveţe. Începuse să se creadă că ea poate fi singura în măsură să încălzească pe cei înfriguraţi, nebăgând de seamă că unii, care se plângeau de frig, erau prea înfierbântaţi, erau decăzuţi de propria mândrie. Paznicii deja puneau casei beţe-n roate de nu era de ei ascultătoare, punând foc pe lângă pereţii ce nu se vedeau şi nimeni nu-i putea cerceta de sunt cumva ei aprinşi, ori o pustiau şi o lăsau în adormire.
Un prim uragan, după atâtea cîteva furtuni, un perete a lovit cu furie. Şi l-a rupt de tot motivul ce-l avea, de perete şi stâlp al casei, făcându-l să se încline până aproape de pământul pe care, dacă-l atingea, pământ se făcea şi acolo rămânea. Uraganul şi paznicii ieşiţi din casă, şi soldaţii dezertori din alte armate, aciuiţi în ea, loviseră fără cruţare. Casa era vraişte, curtea casei la fel, pereţii trosneau de ger, fiindcă oricâtă arşită şi foc ar fi fost, n-ar fi putut să întreacă puterea frigului ce îngheţase fiecare loc al casei. Paznicii căutau soldaţi adevăraţi şi ieşiseră la drumul mare. Soldaţii dezertori căutau alte case, oricât de mici, chiar şi crăpături de ziduri, să-şi găsească loc de odihnă şi petreceri. Nici un adevăr nu mai era adevăr. Uşa se tot închidea şi deschidea, crezând că astfel poate să mai facă ceva să nu cadă cu totul casa. Paznicii o tot trînteau, supăraţi cumva şi ei pe uragan, nemaiavându-şi nici ei liniştea. Ei, din altă parte îşi voiau întăriri. Ei aveau ordinele lor clare...
Flag Counter