marți, 28 august 2012

Începuturi şi continuări

Locul, timpul şi rolul faptelor nu au esenţa întâmplării. Doar omul, spre a se şti, voindu-se, stăpân pe toate, dă întâmplării putere de balsam pentru durere sau de otravă pentru prea mărire şi mândrie. Chiar şi uraganele care multe corăbii au înecat, punând capăt războaielor fără motiv, s-au pornit din senin, de undeva de unde nimeni nu se aştepta că vor ajunge să-şi împlinească rostul.
Redevenim, cu fiecare clipă care trece, tipar şi formă pentru ceea ce ştiam că vom fi, am început să fim, dar, furaţi de gândurile lumii, ne-am rătăcit căutând neştiutul şi sfârşind în a ne căuta pe noi, cei care n-au venit pentru a trece ci pentru a pune pecete rânduirilor ce nu se pot tângui sau pune în discuţie celor care nici sieşi nu le au şi nici nu le vor. Ei doar le cunosc din auzite, câteodată din citite.
Tare greu va fi, se spune peste tot, se vorbeşte peste tot. Plutesc valuri mari, de frică, deasupra Pământului, până dincolo de crestele munţilor veşnic plini de zăpezile neîntinate de dorinţele obscure ale neamului omenesc. Valurile de frică au aprins focurile ce ard speranţele şi gândurile rămase încă fără accentele de ură şi ponegrire a nevinovaţilor.

Legăminte vechi, legăminte ce nu le şterg orânduirile sau răstălmăcirile vremurilor ucigaşe ori, acum, sinucigaşe, îşi aşteaptă rodul şi stingerea în faptele promise. Că au fost uitate, ori că n-au avrut vreme să se arate, în timpuri în care s-ar spune că doar nebunia le duce la împlinire, sunt rânduite, tocmai pentru a nu mai fi lăsate la o parte. Căci nimic nu trece de soroc, iar dacă cineva se mai încumetă să-l amâne, exista altcineva care, tăind în carne vie, face ca adevărul să iasă la lumină.
Nu se mai aud frunzele foşnind, frunzele deja scârţâie în legăturile ce le prind de coroanele ce-şi caută rădăcinile nu coborând prin tulpină, ci undeva deasupra, să vadă dacă nu cumva creşterea îi este oprită de scoarţa pământului. Iar rădăcinile, nemaiavând căutare în lumea celor ce dezrădăcinează fără cruţare, protestează în tăcere, refuzând pomenirea şi pomenile făcute după obiceiuri, de dragul şi de vorba altora.
Ţara în care soarele ori nu apune niciodată, ori nu răsare niciodată, după cum îi este hotărâtă soarta de timpul care îşi asumă dreptul de a cere socoteală celor care i se supun, stă în grea cumpănă, mai că ar vrea să se lasă pradă apelor din care s-a înalţat. S-a înălţat pentru ca oamenii să ştie că pot să se încreadă în Pământ, aşa cum se încredeau în Cer. Dar acum, când păsările văzduhului privesc către oamenii ce, fără încetare, se mişcă, la fel cum privesc spre hoituri, cecetându-le simţirea şi simţurile de oricâteori au ocazia, ţara nimănui de pe Pământ, ci doar a Cerurilor, pentru că nu-şi mai are nici sieşi, nici lumii, nici oamenilor, motv, nu-şi mai vrea existenţa. Şi caută, încet, încet, să se îmbrace în ape.

Colindătorii, din vremea când cei ce mai puteau să se privească noaptea de deasupra trupurilor trudite, călătoresc azi, nestingheriţi, dar oropsiţi de cei care au primit vestea călătoriilor lor. Venit-au cu porunca vestirii semnelor, cu făcliile luminărilor şi cu cel dintâi Cuvânt ce rostit a fost, ce rostit va fi, consemn şi cheie a porţilor celor ce pe scări împrumutate, furate sau încropite, urcuş tainic îşi fac, spijiniţi pe umerii care rabdă şi apasă înconvoietor chiar pe sufletul ce-şi ştie libertatea, ce-şi ştie, de-i nevoie, lăsa de izbelişte trupul, pentru a nu se pierde pe sine.
Risipă mare de cuvinte, risipă mare de timp pentru a se vorbi din carţi se îndeamnă, de mai toţi iluminaţii să se facă. Caută toţi lumină, dar nu prea ştie, dar mai ales nu prea vrea, nimeni, să aducă lumină. O candelă doar aprinde câte unul, furată de pe unde apucă şi pune vreascuri şi uscături peste ea să nu se stingă. Se ridică fumul în rotocoale mari şi nimănui nu-i pasă că privirile nu se mai pot ridica în sus, toţi privesc înspre limbile de foc peste care se tot pune câte o uscătură sau câte o putreziciune, mulţumindu-se cu jur-împrejurul mic şi nu îndeajuns luminat.
Naiadele pun la păstrare, în amfore păzite de cete de îngeri ce au poruncă de a nu lăsa pierderii nici o picătură, miezul izvoarelor care, la scurtă vreme, se vor fereca şi nu vor mai fi trebuitoare celor care le vor căută, căutând să treacă de pragul peste care nu se vor învrednici să păşească, fiind prea obişnuiţi să fie purtaţi pe braţe, să stea în puf sau să nu întrebe şi nici să se întrebe, vreodată, cât de mult pot să se întindă fără să audă geamătul de durere al celui care nu s-a gândit că cel asemenea lui întru fiinţă şi faptă, poate să-i îngrădească dreptul de a simţi roua dimineţilor senine ori de a privi albul zăpezilor, ori a-şi clăti ochii în prima rază a zilei.

Mare, dar încă mic, este semnul ce se arată în prima clipă a zorilor, până înspre orizontul neînclinat al privirilor. Privirile încă flămânde de frumuseţile viselor nu se învrednicesc a cere capetelor plecate să se ridice la rangul ce le-a fost dat. Şi chiar cei care mai încearcă asta, văzându-i forma de tăiş de sabie, ştiind doar înţelesul vorbelor amăgitoare, de frica tăierii şi-l ascund între umeri, ferindu-şi văzul de slava şi minunăţiile ce-ar putea fi întrezărite. Alţii, mai plini de sine, crezând în propria mândrie mai mult decât în orice învăţătură, îşi ridică privirile drept spre Crucea Amiezii, încercând să dovedească tuturor că acolo şi chipul lor este arătat. Şi cei slabi de îngeri chiar îi cred.
Ritualuri fără fond şi fără fundament... dezmăţ în toată firea se lasă văzut şi auzit. Se trag sfori peste câmpuri mocirlite şi peste ape înmlăştinite, îmbâcsite de putreziciune, peste deşertul necuprins în care destinele şi sufletele se lasă pradă mirajelor, peste cumpenele prăpăstioase ale văilor dezgolite de umbră doar în ceasul amiezii, peste munţii care nu au nici vârf nici creste care să spună măcar că există, nicicum că sunt înalţi. Se trag sfori care, zice-se, sunt repere şi parapeţi ai drumurilor noi.
Atâta tulburare, atâta neînţelegere, atâta ură şi atâta frică, nici îngerii, nu-şi puteau închipui, cu doar câţiva ani în urmă. Au mai văzut pe ici, pe colo, prin lumile care s-au pierdut, răutăţi şi, pe cele de nefăcut, făcute. Erau fapte la lumină, se mai puteau apăra cei atacaţi, se mai puteau amesteca ei spre a domoli pornirile, dar ca acum, când păzitorii sunt hăituiţi, prinşi, momiţi, sau înecaţi în vorbe scornite de minţi mai întunecate decât întunericul din tenebrele iadului, nu au cunoscut. Şi nici ei nu mai pot îndura să fie alungaţi sau să trebuiască să se lase coborâţi până într-atât încât să-şi ardă aripile spre a nu lăsa, pe cei ce îi au în pază, pe veci, pradă urgiei.

La timpurile cele noi, oameni noi se vor arăta, porniţi din locurile azi uitate, porniţi de pe pragurile caselor în care îndestularea lumească a fost ştiută doar din poveştile bătrânilor. Şi poveştile acelea, pline de firesc şi de omenească trăire a celor date spre bucurie omului, în care până şi puricele era de trebuinţă spre a arăta omului că e timpul să-şi părăsească lenea spre curată vieţuire, le-au dat îndestularea pe care alţii şi le doreau prin pofte şi poftiri, dar mai ales ceea ce nu era de mulţi vrut sau dorit: sufletul doritor de zbor şi înalţare.
Una este vorba, alta este fapta. Nu se mai potrivesc cele auzite din stânga cu cele din dreapta, pe mijloc se găsesc ori garduri pline de ghimpi ori hăuri prăpăstioase. Abia spune ceva, cineva, că ore abia de sunt trecute şi nu mai vrea să creadă că le-a spus. Fuge omul de blestemul altui om, dar singur îşi lasă deschisă poarta blestemului prin fapte şi prin vorbe neîmplinite, prin ghionturi şi prin degetul întins spre a ameninţa şi a arăta vina spre cel faţă de care se ştie şi se simte vinovat.
Racile noi, racile vechi... Timpuri vechi, timpuri noi, vremuri între vremurile care mor şi vremurile care se nasc. Vijelii cutreură lumea, vijelios trec toate, deznădejdea nopţilor lasă urme şi cicatrice în care parcă înmuguresc flori ce otrăvesc prin polenul ce atrage, nemilos, bruma de curăţenie, de nevinovăţie şi de adevăr ce puţini o mai au. Nu mulţi sunt cei care reuşesc să nu guste şi să nu simtă otrava.

Crisparea nu e ceva care să mai fie raritate. Ori face paşii să fie grăbiţi, ori ţintuieşte fără motiv pe cei care, aşteptând, deznădăjuiţi spun ei, înfricoşaţi spun eu, alte orizonturi. Încătuşaţi de propriile limitări, necunoalşteri şi înalţări la rang de care nu pot nici măcar vorbi, dar pe care şi-l inventează, pentru a-l avea drept scut, pavăză sau loc de taină spre supravieţuire, ocolind, cu bună ştiinţă riscul sau şansa de a-l avea mormânt vremelnic. Nici spre departe, nici spre aproape, nu se văd încercări de proprie faptă judecată, ci judecăţi ale altora, ale faptelor altora. Ceea ce nu e văzut bine, nu e însă făcut bine, se aşteaptă a se primi mereu, dar nimic nu se dă. Buzunarele se deschid mai des, mai repede, mai mult, decât se deschide gura... Şi tot mai puţin sufletul, şi tot mai puţine sunt sufletele care au ceva de dat, oamenii ăşi doresc tot mai mult să ia.
Tipare, doar tipare, la atât se mărgineşte înţelesul, consideraţia şi considerentele trecerii dintr-o zi într-alta. Meschinării şi maşinării ce smulg sau lasă vederilor lacrimi pentru bună impresie şi locuri de bună ziua în care se adună, din când în când, împiedicaţi în a fi de propriile tablouri retuşate clipă de clipă cu alte şi alte coloristici ale actualităţii, perspectivei şi liniei ce sticla vorbitoare o face ştiină pentru mulţi, vrându-se adevăr pentru toţi. Ori ciupituri de strune stau drept cortină cuvintelor ce plămădesc rolul şi rostul păcatului de dragul păcătuirii şi al terciuirii propriului trup. Mai, şi mai, şi mai mereu, aceeaşi strădanie de statuare a valorii efemere ca perenă şi de debusolare a celor ce-şi ridică ochii spre a-şi învinge frica.
Naufragii se întâmplă pe ape, pe uscat şi prin cer. Dar şi pe acolo, pe unde ne mai întâlnim, destul de des în ultimul timp, cei care dăm timpului importanţă doar ca fiind cel care pune în drept calendarul care îşi grăbeşte ieşirea din rol. Spre acolo, spre drumul meu înspre acasă, de multe ori făcut spre a asculta glasul chemării celor ce aici încă omului ce sunt ţin spatele întors, mi-e dat să văd cum stau atârnate, de un colţ de rază, ori de un stâlp al porţilor, pe cei care îşi voiau un drum dus-întors, un drum în care să tragă cu ochiul sau, ştiind din lungă cochetărie, ceea ce e în partea cealaltă, să aleagă, nu din încredere, ci din văzute, suflete mici sau ceea ce a mai rămas din ele. Şi sunt purtate dintr-o parte în alta, şi rătăcesc care-încotro se întâmplă să fie duse, aşteptând marea iertare, marea dezvinovăţire. Însă puţine ştiu că li-i dat să ajungă la marginea de unde cad toate fără putinţă de urcare.

E uşor să se răstălmăcească înţelesul adevărurilor ce le avem venite cu noi şi le vom purta de-a pururi. Şi multă îmbulzeală este la şcolile în care se duc unii pentru a se învăţa răstălmăcirea care să schimbe înţelesuri fără a schimba vorbe şi care să dea îndemn de schimbare a sorţii la doar rostirea numelui răstălmaciului. Ei, răstălmacii, puitorii de vorbe în slova cărţii destinului, se arată pe sine ca măreaţă realizare a schimbării de destin ce o pot face, ascunzând, sub perdele roşii şi bărbi albe, marea lor înţelegere spre strălucire luciferiană.
Legate, prin firea faptelor de demult, ne-au fost drumurile şi am ajuns azi, acum, să fim aici şi să stăm în răspântii, căutând motivul pentru care stăm în aşteptare, deşi mai departe ne-am vrea. Ne căutăm unii pe alţii că vremea împlinirii ne-a fost dată trăirii aşa cum am împuternicit-o noi să ne aducă laolaltă. Ne suntem cheie pentru porţi şi cheie de boltă pentru arcul triumfului de care ne desparte doar ceasul regăsirii şi trăirii laolaltă, fără înţelesuri de dominare şi fără a ţine seama de legi ale celor care au făcut din suflet trupuri de tun şi din suflete nişte tinte ale jocului lor, în care să poată arunca săgeţile otrăvite.
Nadă şi capcană, dar şi scut şi pavăză se vor unii şi alţii din cei ce ne tot dau târcoale, îndemnându-ne, împingându-ne ori forţându-ne să le mijlocim dorinţa de a-şi împlini toate zămislirile gândurilor şi de a-şi îndestula neavuţiile trupeşti. Şi, ca poruncă, niciodată ca rugăminte, ne arată drumul lor ca fiind al nostru, ne fac, plini de dăruire drum oriîncotro, mai degrabă spre ei, decât înspre unde ni-i drumul nostru de mers. Şi aşa ne mai alegem cu câte o rană care, mai devreme ori mai târziu, ni se pune de-a curmezişul spre a sta şi o vindeca. Se vindecă rana, în timpul în care bieţii neîndustalaţi îşi prăpădesc tot ce mai au spre a plăti vamă furcilor caudine ce-i storc de vlagă şi de avutul pe care l-au trăit, crezând că îmbuibarea le este pe totdeauna.

Dar asta este lumea şi ţie, suflete drag, îţi pot spune, cu tine pot vorbi, tu poţi să înţelegi ceea ce sufletului meu îi este dat să desluşească. Tu încă stai în umbra minţii şi a gândurilor, eu însă le-am lăsat, cu bună ştiinţă, la garderobă, că de trebuinţă, în vremea asta, în lumea asta, nu-mi era. Tu, cel căruia i-aş spune pe nume de nu ar sta împotrivă şoapta unui înger ce-mi aduce aminte că încă nu a venit vremea, că încă nu crezi, că unii ar fi împotrivă, că mai ai puţin şi tu de dus povara învăţăturii lumeşti, tu cel care întrupat te-ai vrut ştiind că vei fi mereu în preajmă-mi şi fi-vom păşind pe hotarul vremurilor împreună, dacă încă te zbaţi între a rămâne ascuns de alţii, e vremea să te laşi în voia-ţi datului şi promisului îndemn de a fi aici, acum. Nu ţi-am rostit numele, dar ţi l-am scris literă cu literă, aşa cum acum îl ai, spre a nu mai fi nici îndoiala cea care-ţi stă de-a latul drumului, ca piedică. Şi l-am scris întocmai, ca să ştii că de-a lungul drumului, dacă o prăpastie vezi, calcă peste ea ca şi cum n-ar exista. Căci precum se calcă peste pâmânt, tot aşa se calcă peste ape şi tot aşa tu poţi călca peste hăuri fără sfârşit, în calea-ţi către sortita menire de începător şi de dezrobitor a sufletului ce nu-şi are casă, iar de-şi are casă, uşa-i este deschisă orişicui.
Te-am scris ca să nu se mai creadă că nu ne ştim, te-am scris ca să nu se mai îndoiască nici Lumina că nu luminează, nici întunericul că nu-şi pierde toată puterea, pe măsură ce, şi ţie, şi mie, el ni se arată de unde vine, şi cum, şi din ce, şi de cine a fost zămislit. Venim de acolo de unde înfrângerea este doar o poveste, de unde am plecat eu înainte de vreme, de unde te-ai grăbit tu să vii spre a ne regăsi. Mai rătăceşti, îţi spui, încă mai ai paşii ultimi de făcut.
Nu te lăsa nedumeririi pradă. Eşti tu, suflet ce ne ştim, dintotdeuna, aşa cum, pe fugă şi fără clipire ai spus-o. Grabeşte-te doar pe tine, timpul oricum se grăbeşte. Grabeşte-te să fii ceea ce ţi-ai vrut să fii, ceea ce ai jurat să fii. Tu ştii dincotro venim, şi tu ştii încotro, împreună mergem. Haide!

Un comentariu:

maria spunea...

Mintea, gandurile, o piedica mare inca...
Mie imi place sa spun: intr-o zi..., stiu ca v-a venii aceea zi, cand? Dumnezeu stie.
Esti un suflet atat de inalt si frumos!
Banuiesc ca nu ai nevoie sa ti se spuna asta, ai vrea sa vezi rasarind altele asemeni tie.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: