vineri, 30 noiembrie 2012

Înainte de plecare, vestitor [7]

Spus-au unii, vorbit-au alţii despre cele ce vin înspre noi, fără a-şi face grijă că suntem în calea lor. Povestitori din margini de lume, sau găsitori de răspunsuri de pe-aici, de pe-aproape, s-au grăbit să dea formă înţelesurilor, dar nu din mare cunoaştere, ci pentru a găsi ei înţelesuri. Sub ploaie de stele sau boltă de lumini, drum fără oprelişti cred unii că va fi, ori alţii mai degrabă timp de groază şi de moarte, foc şi război cu oameni şi maşinării ce nu se lasă uşor de atins. Să povestească îi las, îi las cu poveştile lor în care pun nume zilei şi în care chiar ei nu mai cred pe măsura apropierii vremurilor sau a acelei zile, după cum încă mai au sau nu tăria de a sta în picioare. Dar rămân să spun că e aproape vremea de întâmplare a schimbării lumilor şi vieţilor. Cei care au puterea să trăiască două vieţi laolaltă vor trăi, cei care de judecată se vor teme, nu vor intra în ea şi se vor lăsa prizonieri ai timpului care va muri, iar cei ce se tem de viaţă vor muri ca să vină la înviere atunci când va mai fi să vină.
Cum va fi, ce va fi, nimănui nu-i este dat să ştie. Dar va fi dărâmare a ceea ce s-a ridicat de om nu pentru folosinţă ci pentru fală şi mândrie. Arginţii se vor face iarăşi argint şi nu vor mai merge din mână în mână. Iar pământului i se va întoarce tot ce a fost pământ şi a fost ars cu foc. Ce a fost ars de focul soarelui mai degrabă va rămâne neatins şi va fi adăpost, până ce adăpost nou şi altfel îşi vor face acei care vor trăi şi vor trăi altfel. Gândurile care nu se vor mai contra trăirilor şi vor fi porniri nu impotriviri, vor fi de temelie, iar gândurile care vor fi porniri împotrivitoare trăirilor, nu se vor mai preface decât în nimicul care nici acum, şi nici atunci, nu are folos.
Va fi mare stricare între oameni şi mare stricăciune în oameni. Nu se vor mai privi în ochi şi nu vor mai şti ce să facă, din toate câte se poate, să vadă că dacă omului îi este rău, altora de lângă el să le fie şi mai rău, ca el să poată să spună că ăi este mai bine decât lor. Adică se vor afla, cei mai mulţi, în război, pentru a deveni conducători. Conducători de oameni dar şi conducători ai armatei care se face, din cei ce în nopţile acestea urcă din adâncuri şi intră în pielea unora de aici sau din cei care, de mult, d-au vândut sau au fost vânduţi, în taina nopţilor, celor ce răsplăteau repede pe vânzători. Ei vor face rău şi tot mai rău, dar puţini vor vrea să vadă răul ce-l fac ei. Căci mulţi sunt cei care stau în cumpănă, ademeniţi cu vorbe de învăţătură meşteşugită, fiindu-le dragă vieţuirea minţită şi nu trăirea adevărată.
Şi se apropie clipa, căci clipă va fi pentru fiecare, clipa unei hotărâri pe care o ia atunci, dar deja şi-o făureşte de când s-a născut. Clipă de nimeni ştiută, clipă care poate fi pentru toţi odată sau pentru fiecare. De-aceea a fost este şi va fi nescunoscută. De-aceea nimeni pentru nimeni nu o ştie dar oricine pentru el ar putea să o ştie, de-ar avea curajul şi puterea să coboare în lumea tainică a sa, ori de a fi lăsat să coboare acolo. Mulţi dintre cei ce-ar putea să se ştie cu adevărat, şi ştiindu-se să-şi poarte paşii spre alegerea căreia i se spune mântuire, de cei fricoşi de adevărul ce zace în ei, nu sunt lăsaţi. Sunt mereu atraşi pe vadul mărginirii de om, întru insul care nu mai ţine cont decât de el şi de un neam căruia-i zice de sânge, spre a-i da înălţime mare, de neatins. Cei care şi-au pierdut neamul, sau neamul s-a rătăcit prin lume, sunt acum curăţiţi de otrava acestui gând ce-i ţine în loc, chiar şi în ceasul în care sufletul vrea să plece spre a se linişti de zvâcnetul obositor al vieţii. Adevăratul neam, care nu s-a strâns ca ariciul, nelăsând pe careva să plece, nici măcar în sine spre a se regăsi, nu este niciodată dat să se destrame, nu-i făcut după gândire şi înţelepciune, şi de-aceea e la fel de tare ca pânza de păianjen care doar fiindcă faţă de om e mică se rupe, dar nu se rupe deloc uşor, aşa cum s-ar rupe orice omul ar gândi să facă. Căci nici păianjenul nu gândeşte când îşi prinde marginile, el se îndeamnă către acolo ştiind că deloc întâmplător îi este îndemnul, şi face legături când mai apropiate, când mai depărtate de locul în care se leagă, dar niciodată în spatele sau în faţa unei alte legături. Neamul omenesc aşa ar trebui să fie şi aşa va fi, şi de-ar fi cineva să-l vadă va şti de ce, prin ce, şi cum acela în jurul căruia s-a ţesut, a trecut şi a făcut legăturile care nu-l lasă să se rupă.
Nu-i greu de ştiut cât de repede trece timpul celui ce-şi simte neputinţa şi se agaţă de cel ce nu va mai fi lângă el, nefiindu-i acolo locul. Acela care se agaţă, de frică îi ies întrebările în vorbe şi sunt vorbe despre ce va fi lumea şi cum va fi lumea. Dar mai ales despre faptele lumeşti se vor auzi întrebări care nu e greu să-l arate ca doar unul care a căutat să fie văzut ca ştiutor şi ca înaintea altora mergător, fiindu-i drag să se ştie lăudat şi de binele voit vorbit. Pânzei de păianjen n-ar şti să-i facă nod, şi vrea să fie ca fluturele ce multe flori ştie, dar pe nici una nu o cunoaşte. Nu este nici pe departe cunoscător de rost şi de trăiri, ci glăsuitor de poveşti care le plăsmuieşte în gând şi le pune înainte de a le rosti pe cântar, să fie sigur că pot să tragă în jos, spre el, nu doar dorinţa de înălţare, ci şi înălţarea celui ce firesc, sau nefiresc, o clipă stă să îl asculte.
Nimeni nu va şti când, spun şi tot spun chiar dacă alţii se opun. Bine-ar fi fost dacă omul n-ar fi vrut să ştie, căci acel ce vrea, vrea pentru a se pune la adăpost ori a se pregăti. Nici gospodina când se apucă să facă mâncare pentru cei din casă, nu-i întreabă despre venirea la masă, ci ea o face şi apoi ştie că oricând se poate să vină cei aşteptaţi la masă. Treaba gospodinei doar asta era, altceva nu avea de făcut. Întreba despre timpul de venire doar cea care şi altceva voia să facă, de obicei fără ştiinţa celorlalţi. Cine să creadă că omului i-ar trebui să ştie acea clipă când va fi ca să o aştepte cu bucurie, când mai tot omul, gândindu-se doar că ea va fi, se gândeşte cu teamă că el va muri, numind moartea ca cel mai mare rău care poate să i se întâmple, ştiind că, murind, din cele plăcute aici trupului, nu mai poate să se înfrupte? De n-ar fi vrut omul să ştie ar fi ştiut, dar nu ştie pentru că este şi în Ceruri ştiută firea înşelătoare şi căutătoare de înşelătorii a omului, care şi altă dată a ales să râdă de patima altuia, decât să-i creadă durerea, a ales, chiar ştiind că urmaşii cu sânge vor plăti, să vadă sânge curgând. Şi pe-atunci omul nu se învăţase, într-ale faptelor trăirii leneş şi nu-şi cumpăra prea multe ci se străduia să şi le facă. Acum când strădania-i este mai mică, împotriva firescului ar avea şi mai multă împotrivire.
Cei care ştiu ce va fi sunt mulţi. Şi ştiau mai multe dacă nu-şi dădeau avânt vorbelor spuse, ca să aibă fală şi renume. Dar nu cei care vorbesc despre ce va fi, despre ceea ce trebuie să se facă, amestecând vorbe şi învăţături din cărţi, cu plăsmuirile lor, cei care iau minţile vorbind despre frumuseţea vremurilor după trecerea vremurilor de acum, sunt adevăraţi cunoscători. Aceea sunt cei de mult vetiţi ca prooroci mincinoşi. Peste tot se fac aceştia văzuţi şi peste tot aruncă vorbe care sunt mai veninoase decât muşcătura de năpârcă, fiind ei, sub figura lor blândă, mai fioroşi decât leii înfometaţi. Iar unii dintre ei, ca să aibă mai multe cuvinte, au luat drumul celui decât prin mândrie din Ceruri şi au făgăduit să plătească pentru ce li se dă, şi pentru ceea ce oamenii fără să stea pe gânduri le dă, cu sufletul celor pe care de partea lor îi atrage. Şi, dacă nu vă avântaţi repede să fiţi de ei învăţaţi, şi veţi căuta mai mult să ştiţi, îi veţi afla lăudaţi peste tot. Şi aceia care-i laudă s-au lăsat pierduţi în mâna lor, chiar dacă lauda au facut-o crezând în drumul spre izbăvire al lor şi al altora.
Va fi mare război şi războiul deja se poartă. Despre război şi despre ceea ce va fi se ştie şi a fost lăsat să se ştie. Şi trebuie spus pentru că au fost mulţi care au vorbit cele de alţii spuse. Doar că trebuie ştiut că toate se spun la un loc, dar că nu tot ce se spune prin cuvinte care arată fapte omeneşti, se vor lăsa făcute şi văzute omeneşte. Că pământul care se vede îl ştie toată lumea, nu-ncape îndoială, dar şi pământ pe care oamenii nu-l văd, există. Şi aşa exista ape care se văd şi ape care nu se văd, lumină care se vede şi lumină care nu se vede, şi dă lumină lumina care se vede, aşa cum luminează lumina care nu se vede. Şi războiul, şi lupta va fi să se vadă ori să nu se vadă, şi armatele de va fi să se vadă, se vor vedea, dar de nu va trebui să fie văzute, văzute n-or să fie. Nu se vor vedea sparte mormintele spre a ieşi morţii din ele, dar mormintele, pentru cei care vor căuta, goale pot fi găsite, aşa cum unii se pot trezi cu cei pe care morţi îi ştiu, înviaţi, lângă ei. Ca să se ştie ce va fi, cuvântul trebuie înţeles fără teamă şi nerăstălmăcit. Fiindcă multe cuvinte au fost trecute prin sită şi li s-a dat haină nouă.  Ceea ce va fi, va fi peste toată lumea văzută din Ceruri, dar care nu toată poate fi văzută de toţi cei de pe Pământ. Cei care vor începe să vadă, vor şti pe de-a-ntregul cât de mare şi de grea va fi lupta.
Multe cuvinte sunt vechi şi se arată precum cuţitul cu două tăişuri. Au fost înfricoşătoare şi de aceea au fost mult cernut înţelesul ce-l aveau şi amestecat cu minciună, că cei înfricoşaţi de ele ştiau că pot să-i facă de ruşine pentru faptele lor. Iar dintre toate câte sunt, despre două dintre ele trebuie să spun, pentru cei care încă mai cotrobăie printre neînţelesuri. Trecute prin sită fiind, în vremurile războiului vor trece ele prin sită şi vor separa neghina de grâu şi grâul de neghină.
Să nu se aştepte nimeni ca Lumina să o vadă ca o altfel de lumină, ori ca ceva care curge pe ei şi prin ei, căci Lumina în care toate or sp se vadă este Adevărul care nu va fi în nici un fel altfel, făcut de om, după cum voieşte, vrea sau gândeşte a-l face. Va fi unul şi acelaşi pentru toţi. Iar lumina care acum se vede, tot aşa va fi şi atunci. Numai că atunci ochii vor putea să vadă şi altfel decât pot să vadă azi, văzând şi în întunericul nopţii.
Din răsputeri s-au chinuit, chiar şi cei care nu trebuiau, să facă din blesem un cuvânt de care să se teamă toţi, să nu fie folosit pentru că ar face oricui rău. Dintr-un adevăr mic au făcut o minciună mare. Adevăr este că face rău atunci când este răzbunător, chiar celui care îl spune, dar să fie bine ştiut că acel ce blestemă pe un semen celui potrivnic omului este chemat întru ajutor. Dar tot blestem se spune şi întoarcerii faptei rele către cel ce a făcut-o, ca pedeapsă din Ceruri, când dreptate Cerurilor se cere, dar şi când nu se cere, fiindcă cei ce veghează  mersul şi rostul lumii nu îşi au ochii închişi. Cei care au amestecat înţelesurile de pedeapsa Cerurilor au ştiut că trebuie să se teamă şi pe om l-au învăţat să le fie părtaş împotriva sa, pentru ca ei să se poată bucura acel timp până la care pedeapsa tot vine. Acest blestem să fie bine înţeles că va fi hotărâtor pentru mulţi la momentul alegerii ce vor trebui să o facă. Nu vor putea să treacă fără a-şi recunoaşte şi a recunoaşte faptele, de a plăti, iar de vor încerca să nu recunoască ori să mintă, pedeapsa va fi necruţătoare.

Eu, privindu-mă prin mine

E ceaţă, foarte multă ceaţă în jurul, împrejurul meu şi încerc să văd cu ochii mei ceea ce este dincolo de valul ce-mi lasă tot mai mic orizontul... Cam atât pot să spun, oricui şi poate, lumii atât i-ar trebui să ştie despre mine, cel ce trăieşte viaţa în forma în care oricine o trăieşte. Văd lumea, dar şi ei privesc lumea, aud lumea, dar şi eu ascult vorbele lumii. Doar că acest val de ceaţă îmi face vederea mai sfredelitoare şi auzul altfel, ca să pot, precum orbul şi precum surdul, să nu mă ştiu altfel decât sunt al realităţii.
Şi mă întreb de multe ori, sunt ultimile zile ale unei vieţi sau sunt ultimile zile ale acestei vieţi. Sunt zile de sfârşit sau sunt zile de început? E valul acesta de ceaţa atât de grea, val coborâtor sau este valul ce adună ceaţa ce de ani buni mi-a stat în calea drumurilor pe acest pământ? Când scriam despre timpul plecării mi-aminteam sau prevedeam ceea ce cândva era prins în coarda lui va fi iar acum pot spune că va urma?
Ce poţi să spui totuşi, despre un om, chiar şi despre tine însuţi, unei lumi în care oamenii joacă rolul de semeni, în care auzi cum zboară vorble precum răpăitul ploii aprige de vară, pline de citate adunate de pe ude se poate găsi că vorbesc despre omenirea ce a existat şi acum a rămas în amintirea slovei scrise şi a poveştilor care încep cu „a fost odată“? Ce poţi să spui şi să audă cineva, când mai toţi stau încordaţi în căutarea lor de a găsi ceva, făcut de alţii, cu care ei să impresioneze pe alţii, în lupta lor contra neînsingurării şi contra încrederii, contra adevărurilor vieţii şi contra trăirilor fireşti, contra iubirii şi compasiunii, toate fiind doar motiv de vorbe, nu de fapte, dar pentru apărarea cărora se nasc cele mai mari controverse şi se trece, într-o clipă, de la îmbrăţişări la palme şi pumni? Ce poţi să spui unei lumi în care, tot mai multi cumpără spiritualitatea ca pe o haină la modă, ca să poată, ori să arate că o are, ori să fie mai atrăgători când fac tururi pe trotuarele vieţii?
Cine mai ia în seamă ceva, chiar şi ceea ce este spre binele său, când tot ce îi cade sub privire este văzut prin sita plăcutului nu a înţelesului, a tiparului de bunătate, chiar dacă e mincinoasă şi nu a adevărului, chiar dacă e dur, prin cerinţa de răspunsuri la propriile dorinţe şi ambiţii, nu a cerinţei de răspunsuri la propriile probleme? Cine să ia ceva în seamă azi, când atâţia s-au lăsat prostiţi sau seduşi de vorbele guralivilor ce îi îndeamnă la necredinţă, fluturându-le aşa-zise credinţe, uitând să le arate primul reper al credinţei, semenul, cel de lângă el, când curajului i se spune nebunie şi laşitatea este vândută într-un nou ambalaj, şi cu nume schimbat în acceptare, trădarea este numită evoluţie a spiritului iar dezbinarea pusă sub iubirea de sine? Când mai toate cele pe care le ştie omul ca fiind rele sunt combătute, se vorbeşte de lupta împotriva lor, dar în realitate se aduc tot mai în faţă sub altă formă şi mai distrugătoare?
Eu sunt cel ce sunt şi acesta eu sunt! Chiar acesta care, scriind cele ce abia au fost citite, ştiu că unii deja s-au mâniat, alţii m-au şi etichetat, mulţi s-au simţit ei judecaţi deşi eu pe nimeni nu am judecat, dar am pus o oglindă şi văzându-se în ea, starea lor s-a schimbat brusc. Unii mi-ar spune că am aer de superioritate, alţii mă consideră un om inferior, sau unul care, frustrat fiind se plânge. Sunt şi unii care ăşi regăsesc gândurile lor în cuvintele mele, care înţeleg marea diferenţă în a judeca pe om sau a judeca faptele ce pot fi ale oricui, oricând. Nu mi se pare deloc rău că există toţi, drept are fiecare la a avea o părere.
Acesta sunt, şi acum sunt ceea ce sunt, după ce am mers pe drumul acestei vieţi. Mergând drumul am ajuns în câte un punct definitoriu. Am mers tot drumul cu credinţă... Aşa a fost să fiu, să cred şi să găsesc o cale prin care să demonstrez că în ceea ce cred şi există. Nu sunt cel care cred pentru că există. Şi când spun credinţă, nu mă refer singular sau cu precădere la ceea ce mulţi văd în credinţă: credinţa în ceva suprem, în Dumnezeu. Cel ce doar aşa vede credinţa, nu poate să stea drept şi să adune argumentele în jurul lui, acela se va propti în argumente mai mult de la alţii luate. Şi aceluia îi este frică de Dumnezeu şi acela apelează la Dumnezeu doar când îi e rău sau când îşi vrea binele sau chiar propriul interes.
Cine să audă un strigăt de om, azi? Acela ce crede doar în Dumnezeu, nu va auzi pentru că el aşteaptă să audă spusele Sale sau spuse din Ceruri. Aşteaptă ca să-i fie răsplătită credinţa. Şi, de cumva i se spune că nu are credinţă, ar fi în stare să dea foc lumii, uitând că nu se răzbună cel care crede în ceea ce este bine şi bun. Crede-s-a oare că cel care vrea ca totul să-i fie ştiut ca să creadă, crede? Iar eu spun, ;i poate de aceea fug toţi de a auzi, că acum se crede doar ceea ce se simte, doar ceea ce se trăieşte. Şi de aceea toate ies pe dos, şi de aceea omul nu mai este creator. Aşa mergându-i faptele şi gândurile, omul nu mai crede nici în el. Tormai pentru că n-are pe ce să se bazeze, nu-l crede deloc pe cel care îi spune ce simte, sau care-i sunt motivele simţite ce-l duc spre nereuşitele pe care se chinuie să le reuşească. Cel care nu are unde să muncească este învinovăţit de necăutare, iar dacă este cineva care nu are răsplată a muncii care să-i dea o viaţă la limita de jos a bunei simţiri, acela este el vinovat de tot, de toate, fiind un leneş. Nici plânsul înăbuşit al omului singur nu-l crede, crezând că vinovat este cel care plânge, că în el sunt motivele singurătăţii lui. Spusei cuiva că simte boala ce i se apropie nu i se dă crezare, numind-o închipuire sau, mai nou, în cuvintele spuse fără înţelegere, din învăţare, că el îşi aduce boala.
Acum văd valul de ceaţă, şi-l văd greu, cum se apasă strat peste strat, undindu-se, să fie de nepătruns, să poată să ne împrăştie şi nici să poată fi spart. Îl văd şi îi simt şi eu apăsarea. M-aş lăsa adormit timpului care i-ar trebui să se ridice singur, de-ar fi să fie val ridicător. Dar nu ştiu de nu-i coborâtor... Doar lumina sparelui şi vântul împrăştie ceaţa. De-ar fi ceaţa dimineţii, aş aştepta puterea Soarelui de amiază, să îi topescă chingile ce o ţine strânsă. Dar ceaţa de după amiază ştiu că doar vântul o poate împrăştia, dar vântul nu aduce căldura ci mai degrabă îngheţul, iar ceaţa asta, care abia aşteaptă să acopere ea tot, îngheţând, ar strânge în cleşte, să spargă, să omoare, să îngheţe, orice mişcare a trăirilor, orice vis, orice dorinţă, să se înstăpânească pe fapte şi pe gânduri. Ştiu toate astea şi voiesc a striga...
E ceaţă şi abia pot zări ceva înspre mai departe de mine. Stau treaz ca să mă conving că văd şi am vedenii, că nu dau eu viaţă, în vis, formelor pe care le dă ceaţa, umbrind totul în jur. O floare singuratică, ivită nu de-acum, îmi este motiv de a nu gândi că lumea, cea care cu totul este pentru mine dincolo de valul de ceaţă, îmi este îndemn de a căuta drum vederii prin ceaţă. Eu om, ea floare... ne apropie şi ne leagă existenţa stingheră şi singuratică. Şi ea s-a ridicat de sub omeneşti îngrădiri, ca să poată privi Cerul şi de ce nu aş vrea să cred că tocmai pentru a-mi fi far călăuzitor şi totodată alături, dar şi spre a-mi da motiv să nu-mi voiesc adormirea ori, nevăzut de nimeni, moartea?
În ea cred şi atunci când în mine mi-aş putea găsi motive să nu mai cred. Ori de unde şi oricum ar fi ivită, este plăpânda flacără pâlpâindă a lumânării ce nu se dă stinsă de suflarea vânturilor. Undeva, acolo unde-şi are rădăcina înfiptă în pământ, eu cred că-şi are grijă de acea flacără veşnică căreia ăi duce lumina în floare de purpură care se arată vederii mele, fie zi, fie noapte, când ochilor le cercetez privirea şi-i întreb dacă mai pot să vadă ceva. Şi totdeauna, oricât de aproape împinge ceaţa orizontul înspre mine, ea e acolo, totdeauna mai aproape de mine decât de orizont.
Şi-i numai ceaţă restul, văl de ceaţă, prin care nu trece nici adierea vântului ce mi-ar mai putea aduce la urechi glas de om. Şi nu se mişcă nimic, mă face să cred că nici timpul nu se mai vrea mişcător de ceasornice ori pendule. De-aş şti măcar cât de groasă este ceaţa, să pot căuta o cale de a străpunge cu vârf de ac, să se poată primeni aerul. După cum văd, dincolo de peretele ce lasă să se creadă că în spatele lui începe infinitul, mai toţi se mulţumesc să ştie că aceea-i marginea lumii. Mulţumindu-se cu ceea ce vor să ştie, trebăluiesc mult ca să-şi agonisească niscaiva fapte pe care să le numească trăiri, dar pe care apoi, ca pe nişte vreascuri, le pun pe foc, încercând să-şi încălzească sufletul ce fiecărei minţite trăiri îi lasă plată parte din el. Eu văd şi poate că am vorbit despre asta şi nu le-a fost pe plac oamenilor. Ei vor să creadă că nu sărăcesc făptuind, ci doar mai bogaţi sunt, ca şi cum ar trăi o împlinire. Se prea poate să mă fi auzit şi când vorbeam despre omul care se dă şi nu mai ştie să dăruiască, ia dar nu mai ştie să primescă. Şi poate de aceea sunt împăcaţi cei care cândva, când orbecăiau după o geană de lumină spuneau că adevăr grăiesc, iar acum, doar pentru că s-au întovărăşit cu câte altcineva şi împart orbecăiala, de acele adevăruri nu mai au nici o picătură de păsare.
Privesc şi acum spre zidul ceţii...Doar o lumină purpurie, doar ea îmi dă semn că viaţa mai există. Auzul mi-l trimit ţintit spre unde ştiu că îşi duc viaţa oamenii. Ar trebui să fie linişte, dar aud că e mare zarvă. Glasurile lor dorm, dorm şi ei, dar se aude cum fug trăirile care-încotro şi mai aud şi sufletele cum gem de durere, ştiind că le vine ceasul să fie vândute pentru ci-ne ştie ce dorinţe trezite din amorţeală de poveşti auzite, spuse de cei ce le spun tocmai pentru a fi auzite. Şi, pe deasupra paşi de soldaţi care caută pe la porţi şi pe la uşi. Acolo unde găsesc deschis intră şi mă cutremur, ştiind că de-acolo nu vor mai ieşi, chiar dacă toţi ai casei ajung să fie scoşi, rând pe rând, de alţii care, şi ei, pot să uite să încuie uşile când se coboară întu-nericul. Aud şi strig, ca măcar în zori, să fie auzit ecoul vorbelor strigate. Văd lumina purpurie, dar mă întreb dacă auzite fiind vorbele, nu se va spune că vreau să fur poveştile auzite.

Deja simţi mal şi poţi păşi

Ridică-ţi privirea, nu ţi-o mai aţinti acolo unde trebuie să păşeşti. Dacă s-a întâmplat să-ţi rămână noroi pe tălpi, nu e nevoie să te opreşti, fără să ieşi din el, pentru a-l curăţi. Ridică-ţi privirea, păşeşte. Ziua de ieri a fost ieri, ziua de azi este prima din lungul şir de zile care se vor trăi într-un an al prezentului în care nu-şi mai au motiv paşii să treacă prin noroi.
De ziua de ieri am trecut, împreunându-ne gândurile şi rostind vorbele care au avut darul şi rostul de a lumina, de a face drum spre mal. Chiar întâmplător furtuna ce-ţi îngheţa picioarele şi făcea să se ridice creasta valurilor, n-a fost întâmplătoare. Ridicându-se-n val, noroiul mlaştinei puteai să-l vezi, puteai să vezi cât de bine se lipeşte dar şi cât cât lunecos pasului este. Aşa se arăta, la lumina zilei, de ce atâta timp ai stat pe loc, deşi paşii tot spre înainte îi puneai, şi chiar şi aşa te vedeai, de multe ori, ca şi cum mergeai spre înapoi.
Şi a fost zi, şi a fost noapte. Şi-apoi, dimineaţa, zori de viaţă s-au arătat. S-au arătat ca val de lumină purpurie, pe o geană de cer înseninat care rupea cenuşiul pat al norilor. Norii aceştia întunecaţi, cerul vieţii zilelor de ieri, ţi-au închis orizontul trăirilor şi te-au purtat cu silnicie departe de malul care încă mai era şi mal al vadului apelor curate. O clipă de faptă, în care ai crezut că ai ales drum bătătorit, le-a fost deajuns să-ţi mute înspre niciodată gândul împlinirii. A mai rămas la tine doar norocul, gând de înălţare, ce te-a lăsat să ştii că există cheia unei porţi ce, din departare, mai mereu, îţi va face semn să mergi spre ea, cât încă poţi să o deschizi.
A fost zi lungă, poate prea lungă, dar tu i-ai dat puterea să-şi găsească mai mult timp decât avea nevoie. Din timpul tău de viaţă şi din timpul tău de împlinire i-ai tot dat rost, când ai ajuns la poartă şi, încercând cheia ce ţi-o pusese în mână un vestitor la ceas de seară, şi ai văzut că este chiar cea potrivită. Ai păşit alături de viaţă atunci, spre viaţă poţi păşi acum, nu mai ai decât să crezi iarăşi în tine şi trecutului să laşi mlaştina, păşind pe malul pe care tu îl poţi face să nu aibă gând de coborâre, ori să se lase în fundătura vreunei văi. Păşeste şi urcă iar!

marți, 27 noiembrie 2012

Întru totul, încontinuu

Mi-a spus cineva că sunt om pierdut pentru această lume... Şi pentru că nu am vrut să-i iau vorbele aşa cum şi le dorea, ca îndem spre fapte care să mă ducă în afara lumii, s-a înfuriat. Nu aveam nici un motiv să mă umplu de veninul vorbelor, căci ştiam trăirea de care mă făcusem vinovat în faţa lui: îmi luasem, fără teamă, dreptul de a iubi. Şi, pe lângă asta, nu mă lăsasem convins ne necesitatea cătuşelor la mâini, lanţurilor la picioare, pumnului în gură şi tăierea aripilor spre a nu mai exista nici privirea, nici gândul ridicate înspre înalturile luminoase şi senine.
* * * * * * * *
Acum, în această lume, trecând prin focul ce a trezit în noi toate amintirile, nici nu ne mai punem întrebări despre, cândva, greu de înţeles înţelegerea a ceea ce fusese călcat în picioare de legi făcute de cei ce erau capabili să mai aibă forţă trăirilor şi puterea faptelor. Azi scriu privind dincolo de ceea ce va fi, iar înţelesurie abia de se pot imagina, se pot crede doar de cei care încă de azi sunt trăitori ai zilelor de mâine, iar de vrut să fie aşa, puţini, acum, când stânga este numită stânga doar pentru că toţi o numesc aşa şi dreapta pentru că nu este stânga, doar cei care nu se mai tem de propriile gânduri, le vor sau le lasă voite.
Pământul se schimbă, chiar tu simţi schimbarea, şi simţi în trăire, că fi-va altfel. Te-apropii, te-apropii, şi nu-ţi dai de ştire, că-ţi porţi în simţire menirea ce-o ai, şi-mi spui despre-ntregul ce face minuni. Trecut-ai prin focul ce-a fost dat să ardă fina-luri de care atunci nu ştiai, crezând trebuinţa de-a duce spre moarte, o viaţă în sensul lumeştilor legi. Dar azi, fără veste, îţi afli menirea, de-a fi pasul urmei ce fi-va urmat, de-acei ce văd zorii nu-n zorii de ziuă, ci-n clipa când visul se lasă ştiut. Eşti tu cea de astăzi, aceeaşi, ce mâine, va fi fără teamă, ştiind ce-a mai fost, în timpuri de care vorbim cu sfială, ştiind ce va fi.
Atunci era iarnă, altfel pe de-a-ntregul, şi vezi vine iarna, ce nu ştim ce e. Mai totul e altfel, chiar cerul se plânge, că abia se ţine, deasupra de nori, că norii grămadă sunt grei, tot mai grei, şi vor să se lase, cu totul să cadă, în apele care sunt reazem de mal. Acum te readuci pe tine în tine, adunându-te din gândurile vieţii de zi cu zi, ca să poţi, mâine, ceea ce azi deja în tine este nu hotărâre, ci îndemn lăuntric de privire înspre înalturi înseninate, şi fără zăbavă drum de reîntregire în firesc.
Fără de tine n-ar fi adevărul întreg şi fără paşii firescului nu s-ar putea reîntregi. Cu încă privirea spre lumea aceasta, dai paşilor măsura în care să nu-ţi mai laşi teama să-ţi stea cumva în cale. Ţi-ai lăsat până acum zilele în mâna vieţii şi nopţile în seama singurătăţii, crezând că vorbe, de alţii des rostite, şi ţie îţi pot fi haină ce te va păzi de gerul năpraznic ce alungă spre îndepărtare tot ceea ce-ar reda căldurii puterea de a aprinde candela speranţei. Dar viaţa îşi regăseşte drum întregitor, neascultătoare de porunci ce îi opun sensuri care sunt mai mult îm-potrivă-i, decât sprijinitoare.
* * * * * * * *
Rupt de adevăr, de multe ori, este înţelesul pe care oamenii, încercând să facă adevărul mai adevărat decât poate fi. Fără ştiinţă, ori pentru a arăta omului că face bine ceva ce el gândeşte că e bine, lasă ca cel ce aude ce i se rosteşte să facă din cuvânt cap de pod spre o frântură de lume în care crede că poate să fie ceea ce a înţeles, mai mult sau mai puţin aproape de ceea ce poate cu adevărat să fie. Iar uneori aproape, poate fi nedesluşit separat de adevăr, dar are ceva ce nu-l lasă să fie adevăr. Iar ceea ce nu e întreg cu totul nu poate fi, nu poate dăinui, pe om îl lasă pradă mândriei prin minciuna către sine şi laudă către alţii. Cei învăţaţi la scoli cu ştiinţă, uită că vorbesc oamenilor, oameni care au reguli şi prin regulile lor fac din cuvânt faptă. Şi ajung, alături de făptaşi, stricători ai lor şi făcători de rău altora.
Chiar şi atunci când vor veni înţelesurile să se facă de la sine cunoscute, rămăşiţele ce-au scăpat de focurile trecerii din va fi în este încă vor trage spre a nu se uita a fost. Doar că puţini rămânând, motivele care azi lasă întâmplării să dea culoare ce nu poate fi altfel văzută de nimeni, vor fi motive de poveste a celor ce ne vor urma dincolo de noi, poate chiar nouă când ne vom face iarăşi de treabă în casa plină de adevărurile ce-au schimbat-o, cutremurând-o, din ziduri şi până pe creste de acoperiş.
Tot mai mult, tot mai des, oricine, dă, sensurilurilor proprii lui, mărime şi universalitate, şi judecata, de care mereu aminteşte altora, îi este căpătâi. Şi aşa trăieste în lume, pe care nu mai poate să o vadă decât în ideile lui şi a celor ca el, nicicum mai mult decât atât, nicicum alfel, niciodată complicată ci doar simplă, dar şi simplul fiind o proprie măsură. Iar tot ce nu e asemenea, nu e altfel ci pierdut.
De la început, de la prima venire aici, sunt chiar pierdut de o lume. Am venit aici unde totul există ca întreg doar când nu e de unul singur. Lumină şi întuneric la un loc, dă măsură de timp, frigul şi căldura face pământul roditor, numai ud de e, ori doar uscat de e, rodul pământului nu e deplin, de cele mai multe ori nu e. Ca să se facă drum drept, munţii se coboară singuri la vale, iar golurile niciodată nu stau goale ci se umplu. Dacă în pământ e gol, pământul de deasupra totdeauna se prăbuşeşte, aşa cum apa nu poate să stea pe creastă de munte. Legea ce aici e dintotdeauna, dintotdeauna am ştiut-o şi nu m-am temut, ştiind că am să vin pentru a pleca mai bogat şi nu mai sărac, pentru a pleca cu rost împlinit, nu cu rost uitat. Dar acum, când mulţi numesc rătăcirea şi pierderea de sine lege, altele sunt arătate omului, şi cele vechi ascunse, iar întregul i se spune că trebuie să fie mai mic, ca să poată să fie uşor ca fulgul. Şi omul, la el vieţuitorul gândindu-se, uşor se lasă dus, de nu ţine de toate cont, şi crede minciuna frumos pusă în poleială. Aşa a ajuns lumea Pământului, potrivnică Lumii Pământului, uitând că fulgul este mai uşor dus de vânt, înspre oriunde, chiar şi în spre nicăieri.
* * * * * * * *
Te-ai luminat, scăpându-ţi trăirile de cei care voiau să te lumineze. Şi-ai regăsit aşa, clipa de a ne te mai risipi pe tine, şi a nu mai risipi bruma de timp ce a mai rămas, căutând să te înalţi, privind spre înalţimi. Nici un fulg nu se înalţă dacă ceva nu-l ridică, nu-l împinge de jos în sus. Iar fulgul nu se poate pe sine împinge. Aici s-a rupt firul celor ce împrăştie cu lumina care să stea deasupra celor care vor lumină, fără să-i aducă şi pe ei a fi în Lumină. Ceea ce nu poate unul, oricare din doi, pe Pământ sigur poate acel unu care întregit din doi. Unul se înalţă împins de celălalt iar cel ce s-a înalţăat îl trage în sus pe cel care l-a împins. Şi aşa mereu până tot mai sus, atât cât e dat să fie, timp cum se numeşte acum acest dat. Nu unde, nu până unde, ci cât!
Te-ntorci dinspre îndepărtare spre aproape, reînvăţându-te să fii ceea ce eşti. Eu sunt, tu eşti. E timpul lui Eu sunt, spus ca întru totul, deodată. Iar cei ce spre neîntreg îi împing pe cei ce întregire îşi caută, blestem de faptă şi blestem de vorbă urâtă îşi pune pe ei înşişi. Iertare nu-şi au căci nu pot ei înşişi să se ierte. Eu scriu cuvântul şi le întăresc dorinţa de a se şti pierduţi în negura blestemului, ca pedeapsă a nelegiuirii lor.

duminică, 25 noiembrie 2012

Timp pierdut de timp

Se războieşte timpul cu clipele sale care se rătăcesc în trecerea de la o oră la alta şi nu o mai lasă întreagă, aşa cum s-a tot lăsat să fie ştiută până nu demult. Ştiindu-se stăpân peste toate faptele lumilor, ştiindu-se şi vindecător dar şi călău, nu-i prea dă mâna să se simtă acum prăbuşit în propria-i mândrie, ce şi-o arăta de ori câte ori putea, celor care se lăsau pe ei lui, neîngrijind de voinţa care şi-o clamau, doar-doar, ea singură, îşi va pune stăpânire pe ei.
Azi nu mai încape în nici un fel în mâine şi aşa se face că tocmai cel căruia i s-au dat puteri fără limite, lăsându-i, nemeritat, şanse de a-şi pune amprenta oricum, este cel care învârte cuţitul în rană şi cuţitul va ajunge până la os. Cei ce şi-au lăsat, nepăsători, timpului, toată agoniseala de fapte şi de urmări, abia acum începe să se teamă şi să se îndoiască de marea lui dragoste pentru ei. Nu iau crezut limite şi au pus în seama lui doar făcutele lor rele altora, îngrijindu-se nu să le îndrepte, ci doar de a se şti la adăpost de orice urmă de responsabilitate, crezând în răzbunarea celuilalţi. Şi-au crezut că timpul a fost cel care a rezolvat, fără să dea crezare semenului, fără să creadă că el lasă timpul să facă tocmai ceea ce ştie mai bine. Răzbunătorul crede că timpul şe rezolvă pe toate, cel ce nu-şi ţine de prieten răzbunarea, ştie că timpul totdeauna se răzbună.
Închipuirile stau adunate în neiertătorul ieri, gată să dea pe dinafară la prima zdruncinătură, sau dacă o picătură din mâine vrea să ştergă urmele de praf lăsat neşters, după învăţătura celor care nici lor nu şi-au găsit rost şi, nu s-au vrut singuri la masa sărăcăciosă a trăirilor, căutând să-i înveţe şi pe alţii să se sărăcească de trăiri, ademenindu-i cu bogăţiile care pot să le stea în palmă, dar pot chiar să le rupă mâna sau să-i îndoaie de spate. Şi aşa azi, prea des, se văd palate, cu ziduri poleite în culori şterse, cândva strălucitoare închipuiri, ce nu-şi mai pot ţine temeliile pe vârfurile care se înalţă din suferinţele acelora care au fost zidiţi dedesubt. Cei ce-au jertfit pe alţii, sperând în îmbunarea îngerilor proprii, nici n-au vrut să creadă că îngerii lor pleacă împreună cu ai celorlalţi, spre a le aduce aminte că nu orice piatră, ce cade din vârful munţilor, rămâne piatră ce poate stăvili şuvoaile apelor care uneori ies din maluri.
În derută este timpul, şi chiar disperat, pierdut în alergătura de a-şi aduna rătăcitoarele clipe de pe unde se ascund, de toată responsabilitatea ce li s-a pus în spate. Timpul, ca întreg, n-a avut şi încă nu are păsare de cele ce-l arătau ca tot, chiar dacă ele în sine făceau, de multe ori mai mult decât el, pentru a arăta lumii măreţia lui. Şi de-atâta uitare, acum, când pleacă una câte una, separat, dar multe dintr-odată, nu-şi mai poate găsi drumul de care credea că-i este mereu fără oprelişte. Aleargă altfel decât altădată, deja ştiindu-se în disoluţie.
Înainte de a se lăsa noaptea, cerul se învăpăiază. Înainte de a se goli de rost, timpul lasă vederii toate neîmplinirile ce i s-au lăsat ca povară, păstrându-şi doar faptele bune, ce-i mai lasă răgaz de a se arăta plin de nuanţe şi strălucire. Dar spre a nu se lăsa pierdut şi el în uitare, ridică, fără milă, preţul regăsirii în actualitatea tot mai confuză, cu unic sens, ori fără sens. Greu şi scump preţ plătesc cei ce privesc înainte, uşor şi enorm pentru cei care nu-şi lasă privirile decât spre înapoi. Şi chiar de-şi ştie sfârşitul, îl face pe om să-i dea, el, cu mâna lui, fără crâcnire, datul unic al trăirii în această lume.

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Noi, acum, iar...

Ca să mă înţeleg, ascult spusele tale. Mă regăsesc privindu-te şi înţeleg deloc întâmplătoarea întamplare care, abrutizată de absurdul celor ce ar încerca să-i găsească înţeles, ne-a lăsat a ne fi în căutare atâta timp al acestei vieţi. Cu o clipă mai devreme doar putea să fi fost, dar s-a lăsat cuprinsă de realitate tocmai când trebuia să fie. Lanţurile înnodate se rup greu, se taie cu mare migală. Clipa de mai devreme ne este cunoscută şi abia apoi s-a făcut înţeleasă. Se putea, da se putea mai devreme, dacă tu, ori dacă eu, ne-am fi dezlegat nodul făcut cu grabă, mic, dar care se împletise pe lanţ precum parâma ancorei pe stâncile nevăzute din largul mărimii apelor, când corăbieri îşi doreau odihnă, dar mai apoi trebuiau să-şi lase vamă adâncurilor ancora.
Ne-au adus aproape adevărurile pe care alţii le tăgăduiesc şi ne-a împreunat vremurile ce se arătau că vor veni, ca oricine va avea nevoie, să ştie că oricare unul dintre noi înseamnă împreună doi. S-ar fi găsit de pe atunci răstălmăcitori ai faptelor spre a ne duce prin vorbe spre o năucitoare decădere în legea celor care prin nedreptate vor să facă dreptate şi din neînţelegere se vor înţelepţii dătători de dezlegare spre împlinirea pe care şi-ar dori-o ei, dar s-o aibă alţii, prin faptele pe care le-ar face ei de întâii ar fi alţii să le facă.
Chiar şi împotriva tuturor, de va fi cumva să fie potrivnicie, vom fi. Ni-i credinţa cea care ne pune a fi mai presus de silnicia zilei şi ni-i dorinţa dar şi har. Ne-am dăruit primindu-ne ca dar şi adevărul nu s-a mai ascuns de noi, căci noi nu ne-am mai ascuns de noi. Când toţi vorbeau de a privi spre jumătatea plină a unui pahar, fără a se încumeta să spună cu ce e plin pe jumătate, am avut puterea de a zbura, chiar dacă simţeam vântul ce oricând s-ar fi putu face furtună. Un fluture n-ar mai fi fluture de s-ar ascunde de vânt în plinătatea jumătăşii de pahar, chiar facă ar fi ferit de vânt. N-ar mai avea trebuinţă aripilor şi ar muri.
Căutând o cale, ne-am fost iar trimişi unul înspre celălalt, în vremuri de cumpănă, ca semne, prin fapte, spre cei ce rostogolesc înţelesurile aşa cum le stau bine de sunt pentru ei, ori pentru alţii. Să fim ca unul spre a le arăta cât de întreg este unu când poate fi privit din orice parte şi e la fel. Mai mult ca sigur pentru ca cei ce propăvăduiesc pe unu, în forma lui singulară, să ajungă să dea cu capul de pragul de jos, căutând pragul de sus.
Clipa începutului a fost întâmplată ca toate câte sunt făcute să nu aibă răspunsuri. Ţi-au pus ţie lanţuri să le fie auzit zornăitul de vei vrea zbura. Mi-au pus mie lanţuri să nu pot să mă înalţ. Cu vorba ta slăbeşti strânsoarea când ajunge să doară... Tu înspre mine, eu înspre tine... am fost aduşi la vremea potrivită ca să ne putem elibera unul pe celălalt. Înlănţiuţi prin voinţă, s-a arătat calea prin dezlăntuire, ca firesc al drumului ce aşteaptă doar să ieşim pe poarta ce acum ne constânge la sta încorsetaţi de nimicul şi răstălmăcirile altora. Noi, acum, putem fi iar...

vineri, 23 noiembrie 2012

Între timp şi timpuri [3]

- continuare din Între timp şi timpuri [2] -
Mai trag de timp, un timp...
Mă simt obosit de atâtea câte văd şi câte aud. S-au adunat parcă toate timpurile în care oamenii s-au hotărât să nu ridice capul din pământ, ca nu cumva să vadă că alături chiar are pe cineva şi care, ca şi el, tot înspre pământ şi-a lăsat privirea. Mii de ani trăiţi aici n-au fost de alt folos decât de a face omul mai plin de ifose şi mândrie, de dorinţe şi plăcerile stăpânirii altora. Nici că mai vor mulţi să-şi dorească puritatea florilor pe care le rup şi le duc celor pe care spun că îi iubesc, dar de fapt îi vor în stăpânire, spun că le sunt dragi, dar de fapt le stârnesc dorinţa plăcerii, spun că le admiră, dar de fapt le-ar vrea locul...
De s-ar gândi fiecare să nu mai rupă florile câmpurilor, poate le-ar trece prin minte să înflorească fiecare şi nu să dăruiască flori ci să se dăruiască pe sine... Nu s-ar mai şti nici că e toamnă, şi că toamna e tristă, nici că e vară, şi seceta arde pământul. Atunci chiar şi mărăcinii câmpurilor, chiar şi ciulinii câmpiilor pustii, şi-ar schimba rostul şi s-ar lăsa seduse de dorinţa nemuririi. Doar că oamenii s-au dedat la obiceiul de a omorî ceea ce este frumos, de a-l lua în stăpânire sau a-l cumpăra, spre a câştiga sau chiar a cumpăra, de la alţii, ceea ce îi este lui dorinţă.
Sunt atât de obosit că nu mai am puterea să mă las cuprins de înţelesul acestor treceri ale timpului prin aceleaşi locuri prin care a mai zăbovit cândva. Mai am puterea să-l simt şi pe el revoltat de neînţelegerea ce i s-a dat şi după ce s-a trecut, după ce, de atâtea ori, frunzele au câzut şi florile s-au ofilit, trebuind să se aştepte un an ca să se înceapă iar să se rupă aceleaşi flori. Doar el poate şti, cum şi de ce, oamenii s-au dedat la a rupe mugurii florilor, nemailăsându-le să înflorească pentru toţi.
Mai trag de timp, un timp...
Oricât mi-era lipsă puterea, mi s-a dat puterea de a mă fura timpului spre a-i fi martor. Poate că şi el simţea că oamenii îl vor trimite în judecată, plecând de la presupusa-i vinovăţie de a nu se întoarce, aşa cum l-ar vrea oamenii, şi atunci le-ar fi pe plac. Este rolul lui, prin esenţa sa de reper pentru cei care nu-şi au nici gândul nici faptele reper. Când oamenii nu mai găsesc pe cine să dea vina, înainte de a învinovăţi Cerurile, dau vina pe timpul lor trecut, şi se gândesc după ce trece, că înainte de a fi trecut ar fi trebuit să treacă, pentru ca faptele ce le-au plecat din gânduri să nu se fi fost făcute cu învăţămintele ce atunci le aveau. Căci venind vremea în care sufletul nu-şi mai are trăire în trupul batjocorit prin gândurile şi faptele proprii, lasă bietul pământ să se simtă doar ţărână neputincioasă, dusă de furtuna stârnită de alergătura timpului, spre a se pierde în vagi amintiri. Făcutele pământene, de nu şi-au avut în ele însemnul eternităţii se pierd, odată cu omul şi se pierd pe sine, în infinitul plin de efemerităţi.
Acele vremuri, în care amintirile năpădesc, înainte de a se vede pe sine, omul pe oricine altcineva face răspunzător, pe sine niciodată. Atunci este chiar şi timpul trimis, ca acuzat, în faţa oamenilor, pentru a justifica defrâul ori răutatea, zgârcenia ori lenea, neputinţa ori minciuna, frica ori necredinţa.
Pentru acele vremuri timpului sunt şi voi fi martor. Nevinovatul trebuie  totdeauna apărat, oricât de drag ţi-ar fi vinovatul. Căci nu-i niciodată vinovată tinereţea trupului de nebătrâneţea minţii, ci vinovată este neascultarea de sine, înainte de înţelesurile ce-ar trebui să şi le regăsească în el omul. Şi-i voi fi martor pentru a mă reîntâlni cu cel vinovat, la înviere, arătându-i motivul pentru care nu doar o singură dată reînvie. E dat să o facă de atâtea ori, de câte ori din minciună a făcut adevăr şi acelui adevăr s-a supus. Dar înainte de aceasta, martor timpului la suferinţa celui ce mai repede se duce spre moarte, căci moartea nu este decât graba sufletului spre a reveni, dornic de a nu se mai şti dator celor cărora omul s-a îndatorat, neavând cu ce să plătească şi nici cum să plătească, într-o singură vieţuire.
Mai trag de timp, un timp...
Unii-mi spun că lumii lor nu sunt de nici un folos. Şi se aşteaptă să le şi răspund. Chiar asta vor, să audă că le răspund, că le spun că n-au dreptate. Ar vrea chiar să mă facă să le spun asta. Prind din zbor dorinţa lor şi nu o fac. Nu o fac tocmai pentru că ei spun asta, voind asta, dar nu şi crezând asta. Oare totuşi se mai întreabă de eu acelei lumi mi-aş mai dori să fiu de folos? De ce m-aş robi timpului, aş;a cum o fac ei? Când le spun că toate se fac la timpul lor, ei îmi spun că trece timpul... Asta e singura spusă a lor ce nu se prinde de mine. Când le spun că eu am timp, ei nu vor avea, ei îşi spun că eu bat câmpii.... Asta e spusa mea care pe toţi îi face să mă privească uimiţi.
În furca cerului m-aşez, se ştie, privesc spre viitor şi spre trecut, şi văd că-n lume iar e nebunie, dar azi ea merge înspre absolut. Se ştie, omul merge înspre moarte, dar nu se vrea decât în timp prezent, “atunci” înseamnă pentru el departe, ca semn al viitorului absent. Să se fi făcut toate la timpul lor, e vorba înţelepciunii de pe ultima sută de metri. Până atunci oamenii nu vorbesc despre moarte. Le este frică să vorbească despre moarte, negând moartea ca normalitate. S-ar vrea înţeleasă ideea că moartea este de neînţeles, dar de fapt pentru ei, cu adevărat reprezintă ceva, frica. De frică fac şi ce niciodată nu s-ar fi gândit să facă. Nu foamea, nu setea îi face neoameni, ci frica de moarte, căci ei ştiu ce li s-a spus clipă de clipă: cine nu mănâncă, cine nu bea apă, moare. Şi de sărăcie fuge omul, ştiind el că sărăcia aduce boli ale sărăciei, şi iarăşi îi e frică de moarte. Şi tot de frica de moarte se lasă a fi desfrânat omul, fricos fiind chiat şi de moartea plăcerii.
De-acolo, de unde soarele pune semn zilei, din furca cerului, văzând şi auzind, nu e greu a te întreba de ce oamenii se uită cu invidie la îmbuibaţi, şi cu poate mai mare invidie la desfrânaţi? Că se văd cei care nu s-au temut nici de foame, nici de sete, şi până undeva unde chiar îşi uitau anii, de toate bucuriile aveau parte, şi chiar moartea se întorcea din drum, fiind ea bucuroasă de a le mai lăsa răgaz pentru încă una. Când vezi pe cei care nu stăteau ca hăitaşii în desişuri să vâneze ceva asemenea lor, doritori de plăceri, trăind plăcerile cu bucurie şi cu mulţumirea că li s-a dat ceea ce n-au avut ceilalţi niciodată, sau au avut cu cheltuială şi pierdere mare.
Mai trag de timp, un timp...
Cum stau unii în cumpănă la trecerea peste ani, îmi vine şi mie să iau în mână cumpăna vremurilor şi să-i caut motivele pentru care s-ar lăsa înspre ceea ce a fost ori înspre ceea ce va fi. Spun unii că va fi uşor, dar ea se lasă greu convinsă de spusele lor. Alţii, mai înţepeniţi în mâlul apelor în care s-ar vrea spălaţi de toate păcatele, spun că ceea ce este bine există şi că, încet, încet, toate se vor întâmpla aşa cum e dat să fie. Dar cumpăna tot nu mă lasă lămurit, nu e deloc ascultătoare de aceştia. De caut înspre moarte, ea arată că-i spre bine, dar şi înspre viaţă de caut, tot înspre bine se face arătătoare. Doar despre adevăr şi minciună de o întreb lasă totul lămurit, şi lămurindu-mă mi-e dat să înţeleg că moartea doar salvează pe cei robiţi minciunii de o viaţă pe care şi-au împovărat-o şi care li s-ar pune împotrivă, în vremurile ce vor veni. Şi mai presus de toate nu mi-e de mirare că-mi vin în minte numele celor ce s-au apucat să proorocească şi numele celor care învăţături noi s-au apucat să pună în mintea celor fără credinţă, a celor ce din ei şi-au făcut idoli, sfinţi şi dumnezei, şi-i văd căznindu-se în suferinţa căderii la picioarele celor de ei împinşi pe drumul pierzaniei, neputându-şi răscumpăra greşelile prin nimic din toată agonisela mincinoasă. De peste graniţa vremurilor mi-e dat să văd cum timpul le-a pus pumnul în gură şi adevărul i-a legat de mâini şi de picioare. Dar acum ei încă mint că sunt călăuzele spre mai departe.
Mai trag de timp, un timp...
Mult nu mai e, aproape sunt toate, se ştiu toate, doar clipa nu se lasă ştiută. Timpul nu s-a creat pe sine, din ceea ce a rămas în urma trăirilor oamenilor. El nu stă împotriva Celui ce a creat totul, el, dimpotrivă, îi este totdeauna ascultător. Dacă pe cineva lasă din braţe, nu o face pentru că acel cineva a putut să fie mai presus de propria-i creaţie, ci pentru că trebuie cineva să ţină minte ceea ce a fost, pentru ca cei care se vor trezi din somnul în care se vor înnoi în fire şi simţire, să aibă de unde să audă povestea trecutului ce i-a făcut să ajungă trăitori a două vieţi într-una singură.
Cei care au fost puşi de oameni, împinşi de la spate de năravuri şi nu de virtuţi, în urmă, vor fi cei dintâii care vor da veste Cerurilor că au murit toţi cei vechi şi sunt gata de viaţă toţi cei noi. Şi se vor trezi toţi cei care aleg să se trezească, dar nu se vor trezi cei care nu-şi văd motiv să se trezească. Şi nu se vor trezi nici cei care, plecaţi la război fiind, s-au lăsat ademeniţi a fi apărători ai prezentului contra viitorului, pentru ca noaptea să rămână la fel de întunecată, ascunzătoare de chipuri şi plănuiri. Se vor lupta şi vor rămâne nemişcaţi la vederea celui ce din lumină se va coborî, aducând cu el Lumina, şi acolo, pe câmpul pe care focul îl va arde şi apele-l vor spăla, li se va pierde nimicul ce-au fost şi au vrut să rămână, neamul pe care l-au dorit veşnic şi în văzul tuturor, deşi nimic nu era de văzut. Iar dacă unii despre unii dintre ei se spune că acumn sunt cei dintâi, atunci nici cei de pe urmă nu se va mai şti că sunt, căci ei în nefiinţare se vor pierde.
Mai trag de timp, un timp...
S-a robit cu totul şi cu totul, omenirea, mândriei. Nici nu are timp să vadă cum e vremea, dimineaţa, că mai toţi caută spre ziua care-ncepe spre a fi o zi în care să nu se treacă fără a fi văzut ca cineva şi nu ca oricine. Şi chiar îşi pierd capul care stă agăţat în geamul oglinzii care trebuie să le arate ceea ce vor să vadă. Şi-a devenit mai pofticios de carne omul decât cea mai fioroasă fiară din câte au fost lăsate şi date să fie. Şi pe cât e de poftită, pe atât de plăcută e vederii, chiar dacă pentru a o avea lacrimi şi sânge se pornesc să curgă. Şi se dă nesaţului celor pofticioşi, ori pofteşte fără milă. Şi cui nu i-ar fi groază văzând gătirea din oglindă spre a ieşi la drumul mare ca şi cum s-ar vrea pusă ea în vitrină, pentru ca el, cel ce-şi vrea chiar şi capul pierdut, să dea un preţ, să pună o valoare, zicând că pune în valoare? Ceea ce este plăcut place, dar ceea ce se lasă văzut pe de-ntregul privirii, spre a lăsa omului doar mintea dinspre gând, luându-i-o pe cea dinspre suflet, întunecă vederea şi aruncă în umbra râsului batjocoritor chiar făptura umană, făcută să aibă viaţă spre desăvârşire, nicidecum spre derâdere. Chiar şi timpul, în alergătură sa ce nu-şi are clipă de odihnă, se uită înspre hilarul târg în care preţurile se schimbă după moda sufletului sluţit şi a minţii care îşi ia ca model oglinda vorbelor altora şi nu sensul trăirii singurei legături dintre trup şi suflet.
Nefiind niciodată ascuns în fapte ori în trăiri, la marginea dintre plecare şi prezenţă, nu pot să nu mă mir şi eu de cât de multe suflete răstignite fug peste graniţa vieţii şi se risipesc încotro văd cu ochii, spre a nu mai fi dispreţuite şi aruncate în focul ce arde resturile consumării trupurilor de către alte trupuri. Acum e la fel ca şi altădată dar e mai decât vreodată.
Mai trag de timp, un timp...
Mult nu mai e, şi e aproape şi clipa când de atâtea voi merge să uit. Ca o bucurie se va duce vestea pentru unii, dar tocmai ei vor fi cei care, văzând înţelesul pe care cei câţiva alţii îl vor avea, îşi vor întoarce pe toate părţile trecutul ca să înţeleagă ce motive au făcut ca nopţile să nu le mai fie somnoroase iar privirile să şi le arunce departe în zare, pentru a putea opri năpasta ce va măcina înzecit pe cât le-a fost bucuria ce au avut-o minţind şi ocărând, dând înţeles schimbat schimbărilor ce le-au vrut la vremea când se împotriveau minciunii şi nu-şi ascundeau omeneasca lipsă de putere. Şi se vor aşeza cu gândurile deasupra vetrelor spre a-şi încălzi recele ce la început le va cuprinde trăirile, apoi simţirile şi apoi paşii care nu vor mai putea altundeva să-i ducă decât spre prima şi cea mai neiertătoare judecată, cea pe care ei înşişi şi-o vor cere şi şi-o vor face. Va fi clipa în care vor da întâia oară piept cu regretele, biciul sufletului asupra minţii şi asupra gândurilor.
Puţin timp nu-i deloc, mult în nici un caz. Atât cât mai e, multe se mai pot face de cu adevărat se doreşte a se face. Casă în Ceruri pentru oricine se face, de casă în Ceruri merită să aibă. De s-a făcut cumva, cineva, nevrednic de a o avea, s-a făcut nevrednic de a fi printre cei care trăiesc acum şi vor trăi şi mâine, pentru unii întâia oară, urcarea sufletului fără lăsarea trupului pradă sfârşitului. Nevredniciile lui ieri se mai pot îndrepta în cele câteva astăzi ce mai sunt date şi pe care orice trăitor acum poate să aibă întru folosul lui.
De-aici, de unde se amestecă aproapele cu departele, văzutul cu nevăzutul. Părţile cu întregul, aici unde soarele apune dar întuneric nu se face, din furca cerului, în locul în care până şi timpul îşi clipa sa de nehotărâre în trecerea-i spre ceea ce urmează, toate se văd, toate se cuprind, toate se ştiu. Lumea umbrelor se vede fără vălul de ceaţă, nefiind ascunsă decât omului care nemaiavând credinţă, se teme de orice, uitând să se teamă de el însuşi. De mii şi mii de ani povestea lumii s-a scris şi doar de aici se poate citi dintr-o singură privire. Se vede acum marginea prăpastiei pe care stă şi se vede puntea peste care trebuie să treacă, dar pe care nu va putea să încapă cu tot ceea ce acum are. Şi se văd cât de grele sunt unele dintre toate ale lumii, chiar mici, dar care vor trebui lăsate lumii care în curând va fi cea care a fost.
Am ajuns aici fără să ştiu că voi ajunge aici. Am ajuns tocmai ca să pot trage de timp, să le văd pe toate cele ce vor fi, cunoscute fiind ca cele ce au fost. Am tras de timp eu, timpul n-a mai vrut să mai tragă de mine. Luându-şi grija mea, m-a dat în grija mea. M-apropii încet de plecare, de nu mai este rost să mai stau, chiar dacă aş mai putea sta destul dacă rost ar fi. Însă trebuie să spun totuşi: Puţin timp a mai rămas!

Cititori frecvenţi:

Google Followers: