vineri, 30 noiembrie 2012

Eu, privindu-mă prin mine

E ceaţă, foarte multă ceaţă în jurul, împrejurul meu şi încerc să văd cu ochii mei ceea ce este dincolo de valul ce-mi lasă tot mai mic orizontul... Cam atât pot să spun, oricui şi poate, lumii atât i-ar trebui să ştie despre mine, cel ce trăieşte viaţa în forma în care oricine o trăieşte. Văd lumea, dar şi eu priivesc lumea, aud lumea, dar şi eu ascult vorbele lumii. Doar că acest val de ceaţă îmi face vederea mai sfredelitoare şi auzul altfel, ca să pot, precum orbul şi precum surdul, să nu mă ştiu altfel decât sunt al realităţii.
Şi mă întreb de multe ori, sunt ultimile zile ale unei vieţi sau sunt ultimile zile ale acestei vieţi. Sunt zile de sfârşit sau sunt zile de început? E valul acesta de ceaţa atât de grea, val coborâtor sau este valul ce adună ceaţa ce de ani buni mi-a stat în calea drumurilor pe acest pământ? Când scriam despre timpul plecării mi-aminteam sau prevedeam ceea ce cândva era prins în coarda lui va fi iar acum pot spune că va urma?
Ce poţi să spui totuşi, despre un om, chiar şi despre tine însuţi, unei lumi în care oamenii joacă rolul de semeni, în care auzi cum zboară vorbele precum răpăitul ploii aprige de vară, pline de citate adunate de pe ude se poate găsi că vorbesc despre omenirea ce a existat şi acum a rămas în amintirea slovei scrise şi a poveştilor care încep cu „a fost odată“? Ce poţi să spui şi să audă cineva, când mai toţi stau încordaţi în căutarea lor de a găsi ceva, făcut de alţii, cu care ei să impresioneze pe alţii, în lupta lor contra neînsingurării şi contra încrederii, contra adevărurilor vieţii şi contra trăirilor fireşti, contra iubirii şi compasiunii, toate fiind doar motiv de vorbe, nu de fapte, dar pentru apărarea cărora se nasc cele mai mari controverse şi se trece, într-o clipă, de la îmbrăţişări la palme şi pumni? Ce poţi să spui unei lumi în care, tot mai multi cumpără spiritualitatea ca pe o haină la modă, ca să poată, ori să arate că o are, ori să fie mai atrăgători când fac tururi pe trotuarele vieţii?
Cine mai ia în seamă ceva, chiar şi ceea ce este spre binele său, când tot ce îi cade sub privire este văzut prin sita plăcutului, nu a înţelesului, a tiparului de bunătate, chiar dacă e mincinoasă şi nu a adevărului, chiar dacă e dur, prin cerinţa de răspunsuri la propriile dorinţe şi ambiţii, nu a cerinţei de răspunsuri la propriile probleme? Cine să ia ceva în seamă azi, când atâţia s-au lăsat prostiţi sau seduşi de vorbele guralivilor ce îi îndeamnă la necredinţă, fluturându-le aşa-zise credinţe, uitând să le arate primul reper al credinţei, semenul, cel de lângă el, când curajului i se spune nebunie şi laşitatea este vândută într-un nou ambalaj, şi cu nume schimbat în acceptare, trădarea este numită evoluţie a spiritului iar dezbinarea pusă sub iubirea de sine? Când mai toate cele pe care le ştie omul ca fiind rele sunt combătute, se vorbeşte de lupta împotriva lor, dar în realitate se aduc tot mai în faţă sub altă formă şi mai distrugătoare?
Eu sunt cel ce sunt şi acesta eu sunt! Chiar acesta care, scriind cele ce abia au fost citite, ştiu că unii deja s-au mâniat, alţii m-au şi etichetat, mulţi s-au simţit ei judecaţi deşi eu pe nimeni nu am judecat, dar am pus o oglindă şi văzându-se în ea, starea lor s-a schimbat brusc. Unii mi-ar spune că am aer de superioritate, alţii mă consideră un om inferior, sau unul care, frustrat fiind, se plânge. Sunt şi unii care îşi regăsesc gândurile lor în cuvintele mele, care înţeleg marea diferenţă în a judeca pe om sau a judeca faptele ce pot fi ale oricui, oricând. Nu mi se pare deloc rău că există toţi, drept are fiecare la a avea o părere.
Acesta sunt, şi acum sunt ceea ce sunt, după ce am mers pe drumul acestei vieţi. Mergând drumul am ajuns în câte un punct definitoriu. Am mers tot drumul cu credinţă... Aşa a fost să fiu, să cred şi să găsesc o cale prin care să demonstrez că în ceea ce cred şi există. Nu sunt cel care cred pentru că există. Şi când spun credinţă, nu mă refer singular sau cu precădere la ceea ce mulţi văd în credinţă: credinţa în ceva suprem, în Dumnezeu. Cel ce doar aşa vede credinţa, nu poate să stea drept şi să adune argumentele în jurul lui, acela se va propti în argumente mai mult de la alţii luate. Şi aceluia îi este frică de Dumnezeu şi acela apelează la Dumnezeu doar când îi e rău sau când îşi vrea binele sau chiar propriul interes.
Cine să audă un strigăt de om, azi? Acela ce crede doar în Dumnezeu, nu va auzi pentru că el aşteaptă să audă spusele Sale sau spuse din Ceruri. Aşteaptă ca să-i fie răsplătită credinţa. Şi, de cumva i se spune că nu are credinţă, ar fi în stare să dea foc lumii, uitând că nu se răzbună cel care crede în ceea ce este bine şi bun. Crede-s-a oare că cel care vrea ca totul să-i fie ştiut ca să creadă, crede? Iar eu spun, şi poate de aceea fug toţi de a auzi, că acum se crede doar ceea ce se simte, doar ceea ce se trăieşte. Şi de aceea toate ies pe dos, şi de aceea omul nu mai este creator. Aşa mergându-i faptele şi gândurile, omul nu mai crede nici în el. Tocmai pentru că n-are pe ce să se bazeze, nu-l crede deloc pe cel care îi spune ce simte, sau care-i sunt motivele simţite ce-l duc spre nereuşitele pe care se chinuie să le reuşească. Cel care nu are unde să muncească este învinovăţit de necăutare, iar dacă este cineva care nu are răsplată a muncii care să-i dea o viaţă la limita de jos a bunei simţiri, acela este el vinovat de tot, de toate, fiind un leneş. Nici plânsul înăbuşit al omului singur nu-l crede, crezând că vinovat este cel care plânge, că în el sunt motivele singurătăţii lui. Spusei cuiva că simte boala ce i se apropie nu i se dă crezare, numind-o închipuire sau, mai nou, în cuvintele spuse fără înţelegere, din învăţare, că el îşi aduce boala.
Acum văd valul de ceaţă, şi-l văd greu, cum se apasă strat peste strat, udindu-se, să fie de nepătruns, să poată să nu se împrăştie şi nici să poată fi spart. Îl văd şi îi simt şi eu apăsarea. M-aş lăsa adormit timpului care i-ar trebui să se ridice sin-gur, de-ar fi să fie val ridicător. Dar nu ştiu de nu-i coborâtor... Doar lumina sparelui şi vântul împrăştie ceaţa. De-ar fi ceaţa dimineţii, aş aştepta puterea Soarelui de amiază, să îi topescă chingile ce o ţine strânsă. Dar ceaţa de după amiază ştiu că doar vântul o poate împrăştia, dar vântul nu aduce căldura ci mai degrabă îngheţul, iar ceaţa asta, care abia aşteaptă să acopere ea tot, îngheţând, ar strânge în cleşte, să spargă, să omoare, să îngheţe, orice mişcare a trăirilor, orice vis, orice dorinţă, să se înstăpânească pe fapte şi pe gânduri. Ştiu toate astea şi voiesc a striga...
E ceaţă şi abia pot zări ceva înspre mai departe de mine. Stau treaz ca să mă conving că văd şi nu am vedenii, că nu dau eu viaţă, în vis, formelor pe care le dă ceaţa, umbrind totul în jur. O floare singuratică, ivită nu de-acum, îmi este motiv de a nu gândi că lumea, cea care cu totul este pentru mine dincolo de valul de ceaţă, îmi este îndemn de a căuta drum vederii prin ceaţă. Eu om, ea floare... ne apropie şi ne leagă existenţa stingheră şi singuratică. Şi ea s-a ridicat de sub omeneşti îngrădiri, ca să poată privi Cerul şi de ce nu aş vrea să cred că tocmai pentru a-mi fi far călăuzitor şi totodată alături, dar şi spre a-mi da motiv să nu-mi voiesc adormirea ori, nevăzut de nimeni, moartea?
În ea cred şi atunci când în mine mi-aş putea găsi motive să nu mai cred. Ori de unde şi oricum ar fi ivită, este plăpânda flacără pâlpâindă a lumânării ce nu se dă stinsă de suflarea vânturilor. Undeva, acolo unde-şi are rădăcina înfiptă în pământ, eu cred că-şi are grijă de acea flacără veşnică căreia îi duce lumina în floare de purpură care se arată vederii mele, fie zi, fie noapte, când ochilor le cercetez privirea şi-i întreb dacă mai pot să vadă ceva. Şi totdeauna, oricât de aproape împinge ceaţa orizontul înspre mine, ea e acolo, totdeauna mai aproape de mine decât de orizont.
Şi-i numai ceaţă restul, văl de ceaţă, prin care nu trece nici adierea vântului ce mi-ar mai putea aduce la urechi glas de om. Şi nu se mişcă nimic, mă face să cred că nici timpul nu se mai vrea mişcător de ceasornice ori pendule. De-aş şti măcar cât de groasă este ceaţa, să pot căuta o cale de a străpunge cu vârf de ac, să se poată primeni aerul. După cum văd, dincolo de peretele ce lasă să se creadă că în spatele lui începe infinitul, mai toţi se mulţumesc să ştie că aceea-i marginea lumii. Mulţumindu-se cu ceea ce vor să ştie, trebăluiesc mult ca să-şi agonisească niscaiva fapte pe care să le numească trăiri, dar pe care apoi, ca pe nişte vreascuri, le pun pe foc, încercând să-şi încălzească sufletul ce fiecărei minţite trăiri îi lasă plată parte din el. Eu văd şi poate că am vorbit despre asta şi nu le-a fost pe plac oamenilor. Ei vor să creadă că nu sărăcesc făptuind, ci doar mai bogaţi sunt, ca şi cum ar trăi o împlinire. Se prea poate să mă fi auzit şi când vorbeam despre omul care se dă şi nu mai ştie să dăruiască, ia dar nu mai ştie să primescă. Şi poate de aceea sunt împăcaţi cei care cândva, când orbecăiau după o geană de lumină spuneau că adevăr grăiesc, iar acum, doar pentru că s-au întovărăşit cu câte altcineva şi împart orbecăiala, de acele adevăruri nu mai au nici o picătură de păsare.
Privesc şi acum spre zidul ceţii...Doar o lumină purpurie, doar ea îmi dă semn că viaţa mai există. Auzul mi-l trimit ţintit spre unde ştiu că îşi duc viaţa oamenii. Ar trebui să fie linişte, dar aud că e mare zarvă. Glasurile lor dorm, dorm şi ei, dar se aude cum fug trăirile care-încotro şi mai aud şi sufletele cum gem de durere, ştiind că le vine ceasul să fie vândute pentru cine ştie ce dorinţe trezite din amorţeală de poveşti auzite, spuse de cei ce le spun tocmai pentru a fi auzite. Şi, pe deasupra paşi de soldaţi care caută pe la porţi şi pe la uşi. Acolo unde găsesc deschis intră şi mă cutremur, ştiind că de-acolo nu vor mai ieşi, chiar dacă toţi ai casei ajung să fie scoşi, rând pe rând, de alţii care, şi ei, pot să uite să încuie uşile când se coboară întunericul. Aud şi strig, ca măcar în zori, să fie auzit ecoul vorbelor strigate. Văd lumina purpurie, dar mă întreb dacă auzite fiind vorbele, nu se va spune că vreau să fur poveştile auzite.

marți, 27 noiembrie 2012

Întru totul, încontinuu

Mi-a spus cineva că sunt om pierdut pentru această lume... Şi pentru că nu am vrut să-i iau vorbele aşa cum şi le dorea, ca îndem spre fapte care să mă ducă în afara lumii, s-a înfuriat. Nu aveam nici un motiv să mă umplu de veninul vorbelor, căci ştiam trăirea de care mă făcusem vinovat în faţa lui: îmi luasem, fără teamă, dreptul de a iubi. Şi, pe lângă asta, nu mă lăsasem convins ne necesitatea cătuşelor la mâini, lanţurilor la picioare, pumnului în gură şi tăierea aripilor spre a nu mai exista nici privirea, nici gândul ridicate înspre înalturile luminoase şi senine.

* * * * * *

Acum, în această lume, trecând prin focul ce a trezit în noi toate amintirile, nici nu ne mai punem întrebări despre, cândva, greu de înţeles înţelegerea a ceea ce fusese călcat în picioare de legi făcute de cei ce erau capabili să mai aibă forţă trăirilor şi puterea faptelor. Azi scriu privind dincolo de ceea ce va fi, iar înţelesurie abia de se pot imagina, se pot crede doar de cei care încă de azi sunt trăitori ai zilelor de mâine, iar de vrut să fie aşa, puţini, acum, când stânga este numită stânga doar pentru că toţi o numesc aşa şi dreapta pentru că nu este stânga, doar cei care nu se mai tem de pro-priile gânduri, le vor sau le lasă voite.
Pământul se schimbă, chiar tu simţi schimbarea, şi simţi în trăire, că fi-va altfel. Te-apropii, te-apropii, şi nu-ţi dai de ştire, că-ţi porţi în simţire menirea ce-o ai, şi-mi spui despre-ntregul ce face minuni. Trecut-ai prin focul ce-a fost dat să ardă finaluri de care atunci nu ştiai, crezând trebuinţa de-a duce spre moarte, o viaţă în sensul lumeştilor legi. Dar azi, fără veste, îţi afli menirea, de-a fi pasul urmei ce fi-va urmat, de-acei ce văd zorii nu-n zorii de ziuă, ci-n clipa când visul se lasă ştiut. Eşti tu cea de astăzi, aceeaşi, ce mâine, va fi fără teamă, ştiind ce-a mai fost, în timpuri de care vorbim cu sfială, ştiind ce va fi.
Atunci era iarnă, altfel pe de-a-ntregul, şi vezi vine iarna, ce nu ştim ce e. Mai totul e altfel, chiar cerul se plânge, că abia se ţine, deasupra de nori, că norii grămadă sunt grei, tot mai grei, şi vor să se lase, cu totul să cadă, în apele care sunt reazem de mal. Acum te readuci pe tine în tine, adunându-te din gândurile vieţii de zi cu zi, ca să poţi, mâine, ceea ce azi deja în tine este nu hotărâre, ci îndemn lăuntric de privire înspre înalturi înseninate, şi fără zăbavă drum de reîntregire în firesc.
Fără de tine n-ar fi adevărul întreg şi fără paşii firescului nu s-ar putea reîntregi. Cu încă privirea spre lumea aceasta, dai paşilor măsura în care să nu-ţi mai laşi teama să-ţi stea cumva în cale. Ţi-ai lăsat până acum zilele în mâna vieţii şi nopţile în seama singurătăţii, crezând că vorbe, de alţii des rostite, şi ţie îţi pot fi haină ce te va păzi de gerul năpraznic ce alungă spre îndepărtare tot ceea ce-ar reda căldurii puterea de a aprinde candela speranţei. Dar viaţa îşi regăseşte drum întregitor, neascultătoare de porunci ce îi opun sensuri care sunt mai mult împotrivă-i, decât sprijinitoare.

* * * * * *

Rupt de adevăr, de multe ori, este înţelesul pe care oamenii, încercând să facă adevărul mai adevărat decât poate fi. Fără ştiinţă, ori pentru a arăta omului că face bine ceva ce el gândeşte că e bine, lasă ca cel ce aude ce i se rosteşte să facă din cuvânt cap de pod spre o frântură de lume în care crede că poate să fie ceea ce a înţeles, mai mult sau mai puţin aproape de ceea ce poate cu adevărat să fie. Iar uneori aproape, poate fi nedesluşit separat de adevăr, dar are ceva ce nu-l lasă să fie adevăr. Iar ceea ce nu e întreg cu totul nu poate fi, nu poate dăinui, pe om îl lasă pradă mândriei prin minciuna către sine şi laudă către alţii. Cei învăţaţi la scoli cu ştiinţă, uită că vorbesc oamenilor, oameni care au reguli şi prin regulile lor fac din cuvânt faptă. Şi ajung, alături de făptaşi, stricători ai lor şi făcători de rău altora.
Chiar şi atunci când vor veni înţelesurile să se facă de la sine cunoscute, rămăşiţele ce-au scăpat de focurile trecerii din va fi în este încă vor trage spre a nu se uita a fost. Doar că puţini rămânând, motivele care azi lasă întâmplării să dea culoare ce nu poate fi altfel văzută de nimeni, vor fi motive de poveste a celor ce ne vor urma dincolo de noi, poate chiar nouă când ne vom face iarăşi de treabă în casa plină de adevărurile ce-au schimbat-o, cutremurând-o, din ziduri şi până pe creste de acoperiş.
Tot mai mult, tot mai des, oricine, dă, sensurilurilor proprii lui, mărime şi universalitate, şi judecata, de care mereu aminteşte altora, îi este căpătâi. Şi aşa trăieste în lume, pe care nu mai poate să o vadă decât în ideile lui şi a celor ca el, nicicum mai mult decât atât, nicicum alfel, niciodată complicată ci doar simplă, dar şi simplul fiind o proprie măsură. Iar tot ce nu e asemenea, nu e altfel ci pierdut.
De la început, de la prima venire aici, sunt chiar pierdut de o lume. Am venit aici unde totul există ca întreg doar când nu e de unul singur. Lumină şi întuneric la un loc, dă măsură de timp, frigul şi căldura face pământul roditor, numai ud de e, ori doar uscat de e, rodul pământului nu e deplin, de cele mai multe ori nu e. Ca să se facă drum drept, munţii se coboară singuri la vale, iar golurile niciodată nu stau goale ci se umplu. Dacă în pământ e gol, pământul de deasupra totdeauna se prăbuşeşte, aşa cum apa nu poate să stea pe creastă de munte. Legea ce aici e dintotdeauna, dintotdeauna am ştiut-o şi nu m-am temut, ştiind că am să vin pentru a pleca mai bogat şi nu mai sărac, pentru a pleca cu rost împlinit, nu cu rost uitat. Dar acum, când mulţi numesc rătăcirea şi pierderea de sine lege, altele sunt arătate omului, şi cele vechi ascunse, iar întregul i se spune că trebuie să fie mai mic, ca să poată să fie uşor ca fulgul. Şi omul, la el vieţuitorul gândindu-se, uşor se lasă dus, de nu ţine de toate cont, şi crede minciuna frumos pusă în poleială. Aşa a ajuns lumea Pământului, potrivnică Lumii Pământului, uitând că fulgul este mai uşor dus de vânt, înspre oriunde, chiar şi în spre nicăieri.

* * * * * *

Te-ai luminat, scăpându-ţi trăirile de cei care voiau să te lumineze. Şi-ai regăsit aşa, clipa de a ne te mai risipi pe tine, şi a nu mai risipi bruma de timp ce a mai rămas, căutând să te înalţi, privind spre înălţimi. Nici un fulg nu se înalţă dacă ceva nu-l ridică, nu-l împinge de jos în sus. Iar fulgul nu se poate pe sine împinge. Aici s-a rupt firul celor ce împrăştie cu lumina care să stea deasupra celor care vor lumină, fără să-i aducă şi pe ei a fi în Lumină. Ceea ce nu poate unul, oricare din doi, pe Pământ sigur poate poate acel unu care întregit din doi. Unul se înalţă împins de celălalt iar cel ce s-a înalţăat îl trage în sus pe cel care l-a împins. Şi aşa mereu până tot mai sus, atât cât e dat să fie, timp cum se numeşte acum acest dat. Nu unde, nu până unde, ci cât!
Te-ntorci dinspre îndepărtare spre aproape, reînvăţându-te să fii ceea ce eşti. Eu sunt, tu eşti. E timpul lui Eu sunt, spus ca întru totul, deodată. Iar cei ce spre neîntreg îi împing pe cei ce întregire îşi caută, blestem de faptă şi blestem de vorbă urâtă îşi pune pe ei înşişi. Iertare nu-şi au căci nu pot ei înşişi să se ierte. Eu scriu cuvântul şi le întăresc dorinţa de a se şti pierduţi în negura blestemului, ca pedeapsă a nelegiuirii lor.

sâmbătă, 10 noiembrie 2012

Scrisoare întru început

De-ar fi totul aşa cum era cândva, în lumea în care despre piedici doar în poveştile despre trecut se spuneau că au fost, azi ne-ar fi fost şi nouă, depărtările, amintire de poveste. În lumea în care rostul timpurilor s-au dezis de rostul locurilor, tot ceea ce e de făcut se face, nimic nu se amână, ba chiar se fac deodată şi împreună.
Acum, ştiind ce şi cum este aici, trăind în urzeala de gânduri a tuturor, mă apucă dorul de a fi ceea ce doar câţiva ştiu, de ce nu mă sfiesc să zăbovesc alături de trăirile celor ce n-au ştiut că a trăi este mai mult decât goana după ziua de mâine. Aici, reînvăţând că poveştile altor lumi, despre cum au rămas cei răi să se rătăcească, prin ei, de ei, spre a nu mai sta alături de cei ce-şi vedeau de drumul lor, ar fi trebuit să fie carte de căpătâi celor ce trăiesc acum, aici, şi noi împreună cu ei.
Şi tocmai acum, aici, în lumea şi în vremea în care josul e sus şi dosul e-n faţă, ne-am chemat să fim iarăşi trăitori începuturilor de după sfârşituri. Poate fiindcă ştim să domolim ape repezi şi să redăm strălucire celor tulburate... Sau poate că cineva trebuie să spună că nu e decât normal ca apele ce nu-şi mai încap în matcă să dea pe din afară. Şi că cele ce pleacă din matcă după ce-şi arată vijelia, se băltesc şi mor. Doar cele ce rămân cuminţi, şi curg în străvechea matcă, rămân vii şi, bogăţia pe care au împuţinat-o celelalte, o fac să fie iarăşi, cu totul, întreagă.
Puţini au fost cei care, ştiind ce vor avea aici de trăit, ar fi venit fără să le fie de mare nevoie, doar pentru a nu-i lăsa neştiutori pe cei doar câţiva ce nu se vor feri de a lua în piept greul urcuş spre puţinele creste luminate. Şi cum dat era ca să nu putem să fie aici unul fără să fie şi celălalt, am ajuns să fim străjerii timpului ce-şi duce acum traiul pe muchia cuţitului ce îl mărunţeşte fără milă.
Ne-am putea spune că nimeni nu ştie, că nimeni nu are de unde să ştie rostul ce-l avem. Mi-a fost pe de-a dreptul îndoită mirarea să aud spuse despre văzuţii nevăzuţi paşi pe care, ori eu, ori tu, i-am făcut, unul înspre celălalt. Cu un fel de sfială, cu bucurie ori cu tristeţe potrivnică, au început unii să vorbească. Eu i-am auzit... Dar am auzit şi că nu credeau ca tu să nu înţelegi că deja trebuiau să se întâmple rosturi... Nu mi-a fost greu să aud şi vorbe vesele ale câtorva, căutătoare de umbre sub adăpost, ce-şi spuneau că simt gustul dorinţelor pe care ţi le-au furat şi că adierea de vânt ce te poate mângâia nu-i decât suflarea lor, laolaltă.
Din vechile trăiri aş putea aduna amintiri ale bucuriei, dar n-au cum să se confunde cu realitatea conturată încă de ceea ce se spune, pe aici, că este viitorul. Pe unii miră hazardul a ceea ce spun, fac şi sunt eu, ba mai mult, pe la spate îmi pun însemn de pierdere pe totdeauna. Câteodată mă întreb şi eu de ce nu i-aş crede? Să nu crezi cuvântul mai multor oameni, pe aici este o nebunie. Să ai curaj, trăind în margine de lume, să priveşti spre deasupra ei, şi să mai ştii să că te trag în jos teribilităţile timpului trecut, este o stupizenie, spun cei care-şi numără deja zilele pe care le mai au de trăit. Ştiu că nu sunt singurul ce crede în nesfâşţit, dar ştiu că mulţi sunt doar cei care vorbesc de nesfârşit, căci faptele lor stau în limitele sfârşitului, încărcate de fatalitate.
Amintirile vin totuşi cu un rost al lor. Îţi recunosc paşii pe drum luminat. Atâţia sunt care îţi văd lumina, unii chiar spre tine vin şi spun asta, dar ei nu ştiu că drumu-ţi este luminat. Din depărtarea timpului de acum îi văd, şi nu mă pot bucura, pentru că ei laudă-ţi aduc ţie spre a te face mergătoare pe un alt drum, mai mult al lor, voindu-te spre a-l lumina. Nu mă bucur pentru că atât le-ai fi lor de trebuinţă, nevoind să te lase să îţi împlineşti menirea.
Te-a cuprins tristeţea, căreia îi dai acum un fel de înţeles. Nu aş vrea să dau eu crezare la ceea ce altfel văd. Asta-mi e tăcerea, nicidecum aşa cum şi-ar dori cine ştiu că-şi doreşte să fiu, spre tine, tăcut. Drumul tău e luminat, drumul prin lume acum însă stă să se prăbuşească. Deseori luminiş se vede golul, şi de crezi că e luminiş, de te uiţi în stânga ori în dreapta, cu liniştea dată de privirea-n fugă, întunericul îşi poate arăta colţii.
Înainte mergători e dat să fim, dar pentru a merge, noi, fiecare pe fiecare, să-l dezlege de cele cu care spre adâncuri deznădăjduitoare se trage şi se tot trage, vârtos. După străvechea poruncă, ce oamenii au numit-o Legea pământului, ne putem desţeleni întru totul. Şi paşii-ţi merg către clipa în care te vei hotărî să-ţi întorci privirea spre valea din care mă tot pornesc să urc crucea pe dealul ce numai eu nu-l numesc munte, chiar dacă văd stelele poposindu-i, mai mereu, pe vârf.
Stai în pas de cumpănă şi abia-ţi recunosc gândul ce te lasă pradă mai multor gânduri despre ceea ce a fost, despre ceea ce este dar, mai multe decât toate, despre ceea ce va fi. Nu îmi e uşor să-mi las spusele libere ca ele să îţi spună, cu sau fără argumente, că altfel trebuie toate făcute. Iar gândurile s-au abătut asupra ta spre a nu-ţi aminti că deja exist aproape de tine, doar la o vorbă depărtare. N-ar fi nicicum departele piedică să nu mai existe, de vorba ţi-ai lăsa-o să curgă. Dar gândurile încă nu-ţi dau libertatea de a trece dincolo de gardul ce ţi l-au înălţat.
Se spune despre mine că sunt complicat, tu spui despre tine, într-un alt mod privind, că eşti simplă. Aşa ai fost dintotdeauna, şi tot aşa mă ştiu dintotdeauna. Dar nu-i decât încărcătura timpurilor cărora tu le-ai spus, mai simplu şi mai frumos decât le-aş fi putut eu spune, ca fiind cele dintotdeauna. M-am întors pentru o viaţă din viitor şi-ai venit mai devreme, ca să ne putem întâlni aici, în acest acum al marii schimbări a tot şi a tuturor. Hai, lasă gândurile şi-ţi aminteşte de noi!
N-avem cum să coborâm, dacă nu ne uităm pe noi deznădejdii. Dar putem să ne zbatem mai mult, şi mai mult, de ne uităm unul pe altul departe. Şi de-ar fi să nu putem singuri nimic a face, împreună fiind, munţii ne-ar lăsa drumul liber, ori, peste prăpăstii de netrecut, ne-ar pune punţi. O punte de care şi tu, şi eu, acum avem mare nevoie.

luni, 5 noiembrie 2012

Scrisoare înspre final [III]

Te vei întoarce... Eu ştiu, tu ştii, tu ştii chiar şi motivul pentru care o vei face... Puţini înţeleg, puţini cred că se mai poate. Într-atâţia ani petrecuţi pe aici, n-aş fi putut spune asta niciodată. După acele jaloane pe care le-am avut, şi încă, în multe alte fapte şi întâmplări, le mai am, nici măcar eu nu aş fi putut înţelege ceea ce acum afirm. Dar azi nu-mi mai caut înţelesuri. Tu, aşa cum eşti, aşa cum nu vrei să te ştiu, negând un întreg tot, dar nu re-negând, te-ai întrebat, te întrebi şi te tot întrebi, dacă ţi-aş mai lasă privirea să caute privirea mea. Ştii bine că mult mai multe simt, dar oare cum să nu simt gândul ce te apasă la ceas de seară, cel care îţi sparge visările în cioburi care prind a străluci şi îţi cuprinde mintea spre a o dezlega de coşmarurile care-ţi tot fură liniştea, liniştea pe care şi aşa o ai rar şi greu, oricât ai vândut chiar din sufletul tău, oricâte înţelegeri ai schimbat, pentru a ţi-o avea, pentru a-ţi fi redată... Chiar şi numele mi-l rosteşte gândul tău... îl aud, oricât de departe am fost împins să fiu de tine, oricât lăsatu-te-ai ascunsă, oricare s-a vrut să fie motivul pentru care binele a fost ticluit după importanţa îndelung cântărită.
Luminii nu te poţi ascunde... Aripile ţi s-au tăiat încă odată... De data asta ştreangul fricii ţi l-ai pus singură la gât, la porunca ce ţi s-a dat, pentru a face tuturor cunoscut că ai acceptat să-ţi îndrepţi ceea ce s-a văzut a fi greşit, prin cele ce ţi s-au spus să le faci. Şi te-ai mai ales şi cu o condamnare pe viaţă, pe toată viaţa asta, să faci ceea ce mi-ai spus că vrei să faci, că vei face... Ştiu, aşa cum îţi este de îmbălsămat destinul, cum îţi este de pitrocită simţirea, gândirea şi făptuirea, eşti pusă să spui “Nuuu!”... dar îmi ştii zâmbetul ce totdeauna l-ai văzut pe chipul meu de fiecare dată când una spuneai şi alta urma să faci... Şi ştii cum te arătai, ziceai, supărată că prea ştiam dinainte ceea ce va fi... Acelaşi zâmbet îl am şi acum, amintindu-mi viitorul. Şi-mi amintesc, ca şi cum acum ţi-aş spune, că am spus că totul este scris, că aşa e dat să fie...
O rânduire a trecuturilor nu moare, dacă nu se face să fie după cum a fost dată, dacă este oprită, prin alegere sau prin piedici, să se facă şi apoi să-şi plece ea singură din rostul ce-l avea. Vei reveni pentru tot timpul care a rămas, în ceea ce nu doar eu, nu doar tu, ci şi alţii îl vor numi timp al noii înţelegeri, vremuri ale împlinirii. Au vrut unii să fie mai târziu, în jug, pentru acest mai târziu, te-ai pus tu, pe foc ai acceptat să fie pus sufletul meu, tot pentru acest mai târziu, dar, aşa cum e vorba din trecuturi care nu se mai ştiu, mai bine mai târziu decât niciodată, zic eu, acceptând lovitura ca pe un bine şi nu ca pe un rău. Numai că toţi cei cu care ai stat la taină, când ei se puseseră împotrivă-mi, nu vor mai fi, or nimic nu vor mai fi, şi nimic nu vei mai putea să faci pentru a le uşura cazna prin care vor fi puşi să-şi plătească nimicnicia. Iar tu, prin revenire, vei plăti şi pentru nelegiuita minciună care a lăsat oameni, mai mult decât trebuia, să sufere din cauza altor neisprăviţi, asemenea celor ce au stat prin preajma-ţi.
Rostuite-s toate. Ceas de moarte vor trăi ei, flacără vie vom fi noi. Mirată eşti acum, de curajul ce îl am spre a spune asta, dar flacără te-ai mai văzut şi ştii cum şi când s-a aprins. Aşa se va întâmpla iarăşi când, reîntorcându-te cu faţa spre Lumină, vei înţelege că până şi pe cineva care trebuia să se întoarcă în Ceruri înger, l-a dus laşitatea ta spre întunecate adâncuri din care va trebui să lupte cu omeneştile slăbiciuni pentru a se mai putea ridica. Dacă nu ar fi fost pasu-ţi greşit, n-ar fi fost căsăpită de neputinţa ce i-a fost turnată în trăiri, de licoarea pe care trebuia să ştie că purta în ea gheaţa care să îi facă inima să nu se mai avânte spre calea ce ar fi avut-o. Vei plăti tu, cţnd, prin Lumina ce, redându-se ţie, te vei obliga să fii ceea ce acum încă ai fi în stare să spui că nu ai spus. Tu, acum chiar nu te mai poţi privi în oglindă. Dacă o mai faci, nu tu o faci, ci doar umbra ta, cea care vieţuieşte pe Pământ în locul tău, tu preferând umbrei tale să îi fii umbră...
E ştiut. Voi pleca în curând, mai devreme, cum poate nimeni nu se aşteaptă, în afară celor care aşteaptă asta de cum au aflat despre mine, şi tot ei îţi vor da vestea, cu bucurie, cu o bucurie pe care şi dacă te vrei preface a fi bucuroasă, tot nu o vei înţelege. Bucuria lor te va face să vezi ce semn poartă pe ei, să vezi neghiobia sufletelor lor. Şi tot bucuria lor va fi semnalul începutului sfârşitului tău printre ei şi a lor printre oameni. Te vei mira că nu au fost doar cei care erau în vorbele noastre, că unii din cei care îţi tot ziceau să-ţi iei zborul ţi-o spuneau doar ca tu să le vezi un gând bun către tine. Când nu erai de faţă, ştii tu de gândul le mai era la fel?
Treabă multă se face în juru-ţi. Trebăluiesc oamenii, cei care nu îşi lasă timpul să treacă, aşteptând o altă zi de mâine. Dar nu despre oameni îţi dau eu de ştire... A trebăluit şi trebăluieşte, şi va trebălui moartea prin jurul tău, având mult de furcă. Şi chiar acum, lângă tine, e cineva care ar fi gata să dea morţii trei nevinovaţi pentru ca, pe aici să-şi mai aibă rost de nevolnicii. Visele tale negre sunt de fapt zbaterile lui, rugăminţile lui, spre a nu-şi lăsa trecută în necunoaştere ceea ce a trăit în înţelegere cu răul cel mai rău, vânzător de fapte împotriva altora fiind. De nu se va lăsa dus spre necesara dezrobire, vor veni flăcările, din senin, şi vor cuprinde locul în care somn al sufletului duci şi tu, şi duceţi toţi. Şi altele se mai pot să vină, căci prea multe trebuie acolo arse şi spălate. De spălat vor fi oamenii cei ce vor spăla, dar de multe ori vor spăla cenuşa focurilor care din Ceruri vor veni să se aprindă, pentru a nu se putea stinge, aşa cum orice alt foc s-ar stinge.
Astfel e să fie. Vom fi iarăşi, vom fi pentru rostul dat nouă, chiar de noi. Ne-am legat spre totdeauna, iar legământul este nodul ce nu lasă nici una, nici alta dintre cele două părţi legate, să se depărteze. Nici una, nici alta dintre părţi nu poate să ajungă la el spre a-l dezlega. Chiar şi de-ar ajunge, să-l dezlege n-ar putea. E un nod atât de bine legat şi cu atâtea răsucituri, că nici nouă vieţi de-ar munci nouă oameni, nu l-ar putea desface. De-i tăiat el se aduce singur la ceea ce a fost, căci Lumină fiind, nici o sabie nu-l poate tăia. Spre a nu mai fi, trebuie topit în creuzetul trupurilor amândurora, prin faptele şi urmarea faptelor. Se poate fugi oricât, de dorinţele omeneşti, dar niciodată nu se poate fugi de destinul ce îşi are rădăcina prinsă în Cerurile cele mai înalte... E greu acum să accepţi, pentru că acum îţi este greu şi să te înţelegi pe tine, să-ţi înţelegi trecutul tău... E greu să crezi că te poate copleşi regretul când unii ţi-ar zice că trebuie să trăieşti bucurii şi, nevoind să crezi motivul, nici o bucurie nu poţi trăi.
Îţi dau veste, scriindu-ţi, dat fiind să rămână, prin cele scrise ca să înţeleagă atunci când se vor căuta înţelesuri. Vestit-am de multe ori şi n-am fost totdeauna plăcut, mai ales când nu a fost de bine, aşa cum cei vestiţi voiau să fie, pentru că, şi eu ştiu, pentru un om de azi, bine nu le părea a fi. Nici acum vestea mea nu va fi plăcută, dar acum din alte colţuri fiind privită vestea. Dar, mă ştii că altfel nu pot fi, nu pot să văd alb şi să spun că este negru, sau măcar gri, nu pot să văd negru şi, sperând că mă înşel, să spun că este alb... Aşa va fi, pentru că acum a venit vremea libertăţii. Iar libertatea e dar doar acelora care se ţin de cuvânt. Asta-i viaţa în care ne vom câştiga libertatea de a fi aproape. Ceea ce ne ţinea legaţi doar lăsând-o viitorimii nu va mai fi lanţul ce-l purtăm. Libertatea de acum nu este întru totul libertate, este o libertate de a zburda în lanţ... Putea fi până la timpul schimbării, încă poate fi. Şi-ar fi mai bine să fie! Viitorimea pentru libertatea vieţii... e un preţ binecuvântat de Ceruri şi de toţi cei prea Înalţi... De va fi mai apoi, va trebui să urci, alături de mine, trepte mari, chiar de vei obosi... Vei reveni, mă vei regăsi. Vom face drumul, tot cât a mai rămas, deloc puţin, împreună. Înpreună, în Legea nouă!

joi, 1 noiembrie 2012

Lumină de înger

Ridică-ţi privirea, nu te teme! După ce vei fi numărat toate cele ce le poţi găsi printre pietricelele de care doar tu ţii seamă, ştiindu-le poveştile şi păţaniile, acolo, pe Cer, acolo unde tu vezi, chiar dacă alţii nu văd stelele, caută tot înţelesul poveştilor. Între atâtea nenumărate sclipiri, lumini şi luminări, mergi acolo unde tu ştii că poţi găsi un izvor care se arată doar celor ce aud clipocitul apei blând curgătoare când tunetele asurzesc pe cei care se ştiu prea temători.
Îngerii nu se tem... Îţi mai aduci aminte cum alergau unii după îngeri?... Încercau să îi prindă ca pe fluturi şi să-i ducă în casa lor, în casa în care razele soarelui nu se lăsau, nici rugate, să treagă pragul ferestrelor. Cum fluturii zboară, la prima adiere, căci aripile lor simt apropierea celui care vrea să-i prindă, aşa şi îngerii, simţindu-i ca fiind hoţi de îngeri, se lăsau până aproape de trăirile lor şi apoi se urcau până la Ceruri, unde nu se încumeta nimeni, mai ales ei, cei care se cunoşteau în gânduri ca hoţi, să-i mai ademenească.
Tu ai intrat în casa fără lumină şi, unii, din acea casă, au crezut şi chiar cred că vor fi fericiţi, fiindu-le tu rază nepieritoare, la care să se încălzească, lumină pe care o pot folosi ca ademenire a altor îngeri şi ca aducătoare de hrană lumească, la vremea când tuturor le va fi greu să şi-o găsească, fiindu-le şi mai mult decât o dorinţă, fiindu-le mod de a se şti că vieţuiesc şi că se pot asemăna cu cei care nu se tem să-şi mărturisească, oricând, încrederea în cei care, ca şi tine, cu a Cerurilor hotărâre, printre oameni s-au coborât.
Dintre toţi cei aşa veniţi, sunt câţiva oameni, prin lumea asta, pe care Cerurile i-au lăsat să fie şi îngeri. Sunt cei care au venit aici ştiind pentru ce şi pentru cine au ales să vină. Unii s-au născut chiar dacă puseseră la cale, aceia ce-i stăteau împotrivă, să fie întâmplare cu alţi vinovaţi, de nenaştere şi întoarcere fără bun sfârşit a ceea ce aveau să facă.. Alţii au venit în pripă, când era deja mare sărbătoare în mintea celor care vânaseră un suflet şi se pregăteau să-şi aibă coroană potrivnică Cerurilor.
Povestea timpurilor în care ai ales venirea, de nu o ştii, mulţi se vor grăbi să ţi-o spună, cu multe cimilituri, bune de a arăta orice, dar în nici un caz adevărul. Nici nu vor voi, cei care îţi ţin ascuns adevărul, să îşi mai facă, vreodată, timp de a se lăsa de glume cu propria conştiinţă, şi vor spune mereu şi mereu aceleaşi cuvinte frumoase despre unii şi aceleaşi cuvinte urâte despre alţii. Te vor privi, zi cu zi ce trece vor şti despre Lumina pe care o poţi da, însă nu se vor sfii să-şi ceară partea lor, ca pe un tribut, pentru faptul că eşti printre ei. Doar când se va arăta Lumina-ţi arzătoare de cotloane, vor scrşni din dinţi. Te vor vrea fără de înger, nemaiţinând cont că tu eşti înger, în grija şi paza tainelor Slavei Cerurilor.
Povestea vremurilor în care ţi-ai ales venirea, ţi-o ştii la fel de bine cum ţi-o ştiu şi eu. Nici nu am curajul să spun că-mi aduc aminte, în acest perpetuum continuu al existenţei dincolo de existenţa prin prezenţă. Dar de-ar şti ei, pândacii mei şi îmbucuraţii de crezuta prindere a ta în bârlogul lor, că ne povestim despre vremurile care vor veni, în taină, în miez de noapte, când şi păsările, dormind, spre Poarta Cerurilor îşi ridică ochii, mie mi-ar trimite gonaci iar ţie ţi-ar împuia auzul cu întâmplări ciudate, ce şi le au în închipuire şi mi le pun în cârcă, spre a nu-ţi lăsa timp de a rostui ceea ce ai de rostuit şi de a uita că minciuna are picioarele mai scurte decât, acum, degetele tale...
Se tem mulţi împrejurul tău! Şi-s tare miraţi că nu te laşi la mâna celor care s-ar bucura să fii, şi să rămâi, neştiutoare de lumeşti nelegiuri şi cereşti legiuiri. N-ar spune vreodată că teamă li-i de tine, dar se gândesc că te poţi arăta moştenitoarea puterii de a privi dincolo de zidurile întunericului nopţii ori de a-ţi întinde mâna spre a domoli fulgerul de care se ascund cei ce se ştiu mai demult trăitori aici, doar când ştii că nu-şi are motiv să lovească. şi de a face cu ochiul soarelui spre a însenina cerul chiar dacă norii sunt coborâţi atât de jos încât toţi le simt apăsarea pe creştet, şi nu pot accepta. Se tem mulţi şi se vor arăta, în curând ca mari temători, de-aceea, după ce îţi vor fi slobozit veninul vorbelor împotriva a ceea ce ţi-a fost lăsat, cuvinte pline de alint îţi vor spune la ureche.
Eşti venită sub semn de pecete spartă şi altele ştii când altele s-au spart. Acum stă Pământul sub arsură ce nu se va vindeca, murdar fiind. Oricâtă apă s-ar turna, rana nu se va curăţa... Şi se va cutremura ca să arunce de pe rana-i dureroasă pe cei ce-i caută motiv să-l ştie în suferinţă. Sub semnul ultimei peceţi, Lumina ta se va şti şi văzută va fi. Dar atunci vor şti toţi de ce unii s-au gândit să te ţină în ascunzătoare. Şi atunci se va şti de ce mie mi-a fost rostuit drum pe niciunde. Împreună am fi răsturnat munţii... Şi acum putem... Dar, oricum, îi vom reclădi, de va fi necesar să existe.
Ridică-ţi privirile şi întinde-ţi mâna către stele. De va fi vreuna care să pălească, ajut-o cu Lumina ta de înger. Lângă tine sunt unii care încă le fură lumina. Tu ia-o înapoi şi, când va fi să fie clipa de răscruce, fă-le iar să lumineze, drumuri şi destine.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: