Înainte de plecare vestitor [10]

- continuare din Înainte de plecare, vestitor [9] -

Din timpuri vechi venind, spre timpuri noi trebuie să merg, la fel ca oricine, aşa cum toţi ar trebui să meargă. Vremurile vechi le-am trăit, le ştiu, vremuri noi trebuie să ştiu, trăindu-le. Acum, aici, nici cele vechi nu mai sunt, nici de cele noi nu se poate vorbi. În această lume nici orizonturile cerului nu-şi mai află rostul, nemaifiind semn de început răsăritul şi semn de sfârşit apusul, ceasurile oamenilor nu se mai potrivesc nici timpului, nici absolutului în care haosul este o ordine deplină. Iar oamenii fac şi desfac legi după bunul plac, uitând să spună că cele vechi nu mai sunt bune, uitând chiar cei ce le fac şi de cele noi, când paşii li se încurcă în hăţişurile care sunt şi ele tot de oameni puse în calea oamenilor, ca nu cumva să aibă fapte pe care alţii să nu le facă, să nu cumva să le treacă prin minte că nu suntem la fel toţi, că cineva, mai îndrăzneţ ori mai curajos în a avea adevărul înainte de a lua ca adevăr ce i se spune, să nu aibă sorţi de izbândă ori să n-aibă cine să-i asculte ceea ce află. Venind din lumea în care întâmplarea este doar un cuvânt de care se vorbeşte că s-a sinucis din mândrie, nemaifiind folosit, din lumea în care stelele n-au taine şi în care oamenilor le pasă de oameni, trebuie să plec de aici pentru ca să-mi dau dovada existenţei în această lume în care fiecare este este reperul după care împarte lumea, în care minciunii şi lipsei de respect pentru propriul cuvânt li se spune, la un loc, fără crâcnire, uitare, în care cei buni sunt cei care îşi spun că sunt buni şi sunt buni doar dacă sunt cunoscuţi, în care ideea de neam, de rudă este singura care dă înţeles diferit morţii şi în care orice altceva este doar o idee frumoasă de care trebuie să se vorbească pentru ca cine o aude să caute cuvintele în sacul cu laude.

Prin cel ştiute, fiindu-mi fapte trăite, am văzut mai repede, mai uşor ceea ce trebuia să văd, mi-au fost căutările mai uşoare, aşa putând să fie mai multe, mai departe, în pustiu sau cotloanele bine dosite, deloc fără motive, mai totdeauna, dar şi din preamulta încredere în cele de la alţii învăţate. Cele mai neştiute mi-au fost date ca fapte care s-au numit schimbări, când imposibilul îl făceau posibil, accidente, când nimic nu dădea de veste că urmarea unei clipe nu are nici o legătură cu cea care abia îşi întorcea spatele mergând spre trecut, misiuni, când îşi luau de la sine dreptul şi puterea de a aduce realităţii un orizont nou, plin de amănunte care puteau fi gândite dar nimeni nu stătea, ori nu-şi avea timp, să le gândească. Şi le-am dat eu nume în multe feluri, alţii le-au numit după cum au avut a le înţelege ori a le judeca, după cum i-a lăsat sau şi-au lăsat sufletul să vadă, mai aproape sau mai departe, la suprafaţă sau întru totul în adâncuri. Şi-au lăsat bucurie sau suferinţă, după cum eram pregătit să le am, mai mare sau mai mică după cât de mult ştiam să le trăiesc sau după cât de mult mă împotriveam, fiind sau nefiind pregătit să le iau ca necesitate ori, de veneau din mintea altora, ca ajutor spre a învăţa mai repede, mai temeinic.

Când a fost să tac, am tăcut. Am vorbit când a fost să vorbesc şi-am spus lumii, rar pe înţelesul care se vrea, dar nu pentru a înţelege, ci pentru a se putea da cu piatra ori cu securea în cap, ceea ce de la mine avea de aflat, o parte din ceea ce, pe fiecare în felul lui, la un adevăr îl poate duce. Ce n-am putut să fac altădată nici acum nu am făcut, nici acum nu am copiat pe cei care, pentru arginţi şi orice altceva cred că li se cuvine, le spun oamenilor ce să facă. Mulţi sunt dintr-aceştia şi se vede cât sunt de mulţi... se vede după cum zboară vorbele, dintr-o parte în alta, de la cei care şi ei le-au primit, la alţii ca şi ei, dar faptele, care să le arate că nu-s nici praf în ochi, nici vorbe goale, nu se prea văd. Omului de-i spui ce să facă e ca şi cum de lanţ l-ai purta, şi, când liber îl laşi, tot ceea ce era nărăvit face. Acel ce el caută adevărul vorbelor spuse pentru a face ca oglinda să nu se aburească privind-o, fără să vadă nimic, va şti ce să facă, înţelegându-se în tot ceea ce este şi tot ceea ce are de făcut. Altfel mi-au fost vorbele şi altfel a fost înţelesul lor, tocmai pentru a şti că sunt de folos celor ce le vor citi dar şi pentru a nu fi bune de învăţat celor ce vorbesc din ceea ce au citit cu sârg spre a învăţa şi a rosti, asemenea, altora. Doar celor ce ştiu altfel înţelege, le-am spus vorbele ce-şi spun singure pe nume, însă rar, prea rar, aşa s-a putut vorbi.

E aproape ceasul plecării, e tot mai aproape. E timp care se măsoară singur, trecând, dar n-are măsura ce i-o dau ceasurile sau calendarele pe care unii, crezându-le singurele în măsură să le spună cât timp mai au, le ţin ca bogăţie, le arată oricui vrea să-i privească şi le mai lasă şi ca moştenire ori le dau ca zestre. Timpul mi se măsoară în cele câteva fapte ce mai sunt de făcut, ca rest de final împlinirilor care trebuiau să fie, dar nu şi-au avut timp, la vremea lor, să fie trăite. Trăind, am plătit şi am primit datorii de care omul uită dar ele nu se uită. Având de plătit, am plătit, având de primit, am primit, fără să mă întristez, fără să mă bucur. Tocmai acele fapte, numite în fel şi chip, m-au lăsat să înţeleg firescul vieţii, acel firesc ce nu poate fi dus în instanţele de judecată umane, aşa cum, de multe ori, aici, acum, se ajunge să fie. Şi m-am ferit, cât s-a putut, cât de mine a ţinut, să mă ştiu liber de orice constrângere pe mai târziu, când va fi să fie altfel, ca să nu fie la fel. Nu s-au putut toate iţele să se descurce, şi, cele ce acum s-au încurcat, aşa vor fi rămase până când va veni dorinţa, ori necesitatea descurcării, fără de care, cei ce le lasă ori le ţin încurcate, nici să-şi ridice privirea către Ceruri nu vor avea curaj.

Am venit ştiind de ce vin, plec ştiind de ce trebuie să plec. Plec lăsând împlinit ceva şi chiar de se va vrea, chiar de se va cere, nu se poate şterge. Am lăsat ca dar oamenilor şi las ca dar vieţii un semn prin care se va şti că am fost acestei lumi trăitor, că i-am descoperit nuanţe şi înţelesuri, că i-am cunoscut şi pietrele, şi zidurile, şi munţii, şi înălţimile, şi adâncurile, şi întunericul, şi gerul, şi frigul. Şi-am pus, aşa cum a fost dat să fie, pietre în temelia vieţii...

Mai repede decât mie îmi zboară gândul, zboară timpul. Şi va veni, fără să aştepte, clipa plecării mele într-o altă lume, în care adevărul nu stă niciodată să ceară dreptul de a se arăta, fiind, prin el însăşi, liber. De-acolo nu voi mai avea timpul ce-l am aici ca să mai pot vorbi ceea ce, firesc după cum cred eu, trebuie spus acelor care au toate motivele să ştie. Aproape de plecare, celor care au gândit rău sau au făcut rău, prin gânduri, prin vorbe şi prin fapte, altora, mie, le spun să-şi caute cale de îndreptare de mai pot ceva îndrepta, de iertare de mai sunt cei ce-i pot ierta, de spovedanie, pocăinţă şi proprie îndreptare, de nimic altceva nu pot face. Acum încă râd aceia care cred că se pot bucura că i-au dat apă la moară răului, dar e râsul cel de dinainte de plâns. Le va veni rândul să vadă în ei, şi-n cei lor apropiaţi, toată suferin-ţa pe care, cei de ei loviţi, au îndurat-o şi de care ei s-au bucurat. Ca să redevină ce-au fost, cum au fost, le va trebui înmiit timp faţă de cel în care au făcut rău şi înzecit faţă de timpul în care răul făcut, ori trimis, unora care, de multe ori doar vinovăţia de a se afla în preajmă-le au avut-o. Puterea câştigată se va schimba în neputinţă şi căldura luminii soarelui furat în cel mai rece întuneric, ce le va îngheţa inimile, şi chiar privirile.

În urma clipei mele de plecare se vor întâmpla multe, nu vor mai avea timp, din acei care voiau sau gândeau, să facă altfel să fie cele ce mie mi le-au făcut. Mă voi bucura pentru cei care ar fi putut să facă un rău, căci aşa vor fi cu mai puţine păcate. Pentru cei ce au făcut răul, şi se gândeau să facă bine, n-am altceva decât o părere de rău pentru că, irosind timpul, vom ajunge să avem iarăşi timpuri împreună. Îmi pare rău şi pentru că atunci când va fi, viaţa cea nepieritoare îi va pune în genunchi şi ei nu vor mai fi ca cei de azi, când alegerea faptei încă era la îndemână. Prin apă şi prin foc de vor trece, promisele, în gând sau cu vorbă auzită, fapte, vor fi făcute.

Pentru cei care, vânzându-se, trufindu-se, ori mândrindu-se cu fapte care au adus răul, îmi este milă, ştiind ce le va fi viaţa şi ştiind ce le va fi moartea. Dacă ar avea curajul de a auzi despre cum se întrezăreşte viaţa de după moarte, ar putea învăţa că, atunci când viaţa îşi va bate joc de ei, când vor trăi răul pe care şi l-au făcut făcând rău, mai au la îndemână demnitatea, ultima fărâmă din omenia ce şi-au târât-o în şanţurile pline cu duhori ale plăcerilor neputincioase. Milă-mi e de cei care nici atunci nu vor putea să creadă în Dumnezeul ce l-au avut în ei şi de care n-au ţinut seama, crezându-se mai presus de orice, chiar şi faţă de ei, fiind şi eu un semen de-al lor.

Plec din lume... plec spre a mă întoarce în viaţă, acolo unde sunt eu şi unde înstrăinat este doar cel ce întoarce spatele vieţii, acolo unde singurătatea nu-şi are tărâm, unde cuvântul este cuvânt şi creează din clipa în care este rostit, şi nici un alt cuvânt, al altcuiva, nu-i stă împotrivă, nefiind nici el împotriva cuiva, nici măcar împotrivirea nu se ştie ce este. În viaţa spre care plec, fiecare este cel ce este, şi nu ceea ce este văzut, nici cum este văzut, toţi fiind un întreg şi nu o mulţime mai mare sau mai mică, după interese sau după dorinţa de a fi cineva, fiind toţi, pentru toţi cineva.

Înainte de plecare dau veste şi cine vrea să ia aminte să ia, cine nu vrea, are dreptul lui să nu o ia, alegerea e un drept al oricui, chiar dacă nici măcar el nu şi-o vede cu ochi buni. Ceea ce astăzi este aici, nu va mai fi în curând. Ceea ce va fi nu este uşor de înţeles oamenilor de acum, căci ceea ce acum e referinţă, nu-i dă nici puterea, nici dreptul de a şti ceea ce va fi. Nu se va şti când va fi, dar va fi şi pentru mulţi dintre cei de acum, pentru aceia ce vor alege viaţa, lăsând această lume trecutului, lăsând-o legilor care o duce la pieire.

Între nori şi ceaţa întunericului

În întunericul nopţii, oamenii şi-au ales să doarmă ca să nu-şi întrebe nici simţurile, nici simţirile, de nepăsarea lor faţă de înaltul cerului în care norii se pot aduna şi pot lua hotărâri de care oricine are motive să se teamă. Şi pentru că n-ar avea răspunsuri, nu-şi prea pune nimeni întrebări de-s norii furtunii ori doar călătoarele picături de apă ce, pentru a nu da apei prilej să se dedea la obiceiul oamenilor, lenevind, dormind, se ridică spre a se muta acolo unde e nevoie de a însufleţi ceea ce lumina soarelui, a ars spre a curăţi toată necurăţenia cuibărită în ascunzătorile bine dosite. Ba, chiar mai mult, vântului, care încearcă să-i ajute a-şi uita o clipă de lenea care-i face să-şi numească somnul odihnă, de cumva le dă semne despre ceea ce deasupra capetelor lor se poate preface în deloc potrivit vieţii, cuvinte de pierire în pustii, şoptit, ori uneori cu glas tare, îi spun, cuaceeaşi nepăsare cu care îşi apleacă privirile în jos când li se pare a fi bine, uitând de disperarea care-i face să ceară Cerurilor ceea ce nu mai au, ceea ce le lipseşte, ceea ce vor.

Şi ţin oamenii la alegerea lor, ba chiar obiceiuri şi-au făcut spre a fi făcute doar sub umbrela întunericului, legându-şi viaţa de necunoscut şi neputinţa de a vedea adevărul, punându-şi toată încrederea în ceea ce mâna simte şi gândul face să fie realitatea ce şi-o doreşte, pentru a-şi numi fapta împlinire, când are puterea aşa a o numi, ori doar simplă necesitate a trecerii fără înţelegere peste hotarele pe care viaţa le pune, pe care le transformă din când în când în prag ce singur se aşează, când mai sus, când mai jos, după cum omul se coboară ori se ridică, prin gândurile şi faptele ce-l definesc. Obiceiurile, pe mulţi, i-au convins deja să creadă că, noaptea, aşa cum toate pisicile par negre, aşa şi pragurile se lasă înşelate şi sunt pentru toţi la fel, că aşa cum alţii le trec şi ei vor fi lăsaţi să le treacă. Şi mulţi ajung prinşi în ştreangul pe care-l credeau doar o simplă jucărie a sorţii.

Fiindu-le, oamenilor, pe plac amorţirea somnului, prea mult n-a trebuit, nicicui a înţeles de ce omul fuge chiar şi de sine, ori de ce faptul că nu-şi vede umbra întinsă la propriile-i picioare îl face să creadă că făcându-se umbră a amintirii ce şi-o ştia când se lăsa luminat, ori căuta să se lumineze, pentru a da odihnei întâietate, chiar dacă şi altfel odihna ar fi de mai mare folos şi cu mai multă folosinţă omului. Cei ce-au gândit să mai stârpească răul, spre a-l opri pe om de la răul pe care îl alege ca încercare a puterilor, chiar dacă încercând adâncimea mării cu degetul piciorului, nu-i e îndeajuns că simte clipocitul apei şi ajunge, crezându-se stăpân pe ceea ce nu poate fi stăpânit, să se înece, au găsit a fi bine să-l adune pe om, noaptea, de pe drumurile pline de ispite. Dar şi cei care au gândit să se pună de-a curmezişul drumurilor, mai cu sârg au muncit în a convinge că noaptea e timpul somnului, numindu-l doar pe acesta odihnă şi doar acestuia dându-i însemnătatea normalului şi firescului, pentru a se şti apăraţi, în lucrarea lor de împuternicire a ceea le e de folos şi folositor spre a-i avea pe cei ce uşor se lasă pradă somnului drept slujbaşi şi împlinitori de dorinţe străine de chiar gândurile lor, de chiar simţirile lor.

Abia în zori, când lumina zilei caută să înţeleagă noaptea, când caută să afle cât de sus au vrut norii să ajungă şi cine i-a convins să coboare, ori să plece, ori să năvălească furioşi, stricând ceea ce nu era stricat, unii dintre oameni, mai mult din obişnuinţa de a-şi arăta că nu şi-au pierdut puterea de a-şi roti capul, ori doar privirea, o privire aruncă spre cer, luând lumina care-i ajută să nu se împiedice de orice, drept ceva ce li se cuvi-ne prin simpla existenţă. Dar dacă văd stricăciuni, dacă somnul nu le-a fost aşa cum vroiau să fie, dacă dacă fruntea le spune că pragul de sus nu este cel care opreşte apa ori noroiul să dea buzna peste ei, privirea face înconjurul orizontului, împrăştiind înspre razele luminii vinovăţia de a veni prea repede şi de a spulbera gândul că noaptea e mai mare, aşa după cum se cade a o avea cel ce nopţii-i dă şi respectul pe care luminii nu-i prea dă mâna să-l dea.

Şi chiar dacă norii se ridică, umbra lor şi-o lasă, atât de aproape de oameni, că îi cuprinde cu totul. Doar că din somn plecând direct în viaţă, mai că se bucură că nu-i lumină întru totul şi nu se văd urmele în care somnul şi dorinţa de a dormi s-au întipărit ca o pecete înfricoşată că, de-ar fi să fie ştersă, şi s-ar trezi cel pecetluit, n-ar mai fi ţinută la mare cinste de cei văzuţi sau nevăzuţi, de cei care, prin ea, amprentă pe oameni îşi pun şi pe oameni îi ţin din scurt sau îi îndeamnă spre fapte de care trebuie cineva să dea socoteală.

Dimineaţa este cea care dă în vileag pe cei care îşi dorm gândurile, crezându-se limpezi precum apa izvoarelor din munţii ce poartă pe creste, în coroană albă, strălucitoare, imaculată, modelul de curăţenie ce doar nălucirea celor ce-şi spun, dar nu pot dovedi că au ceva ce se poate asemăna, o poate lăsa la vederea adormiţilor care preferă moartea ca soluţie a vieţii, pentru a nu renunţa la năravul de a se crampona de ceas şi calendar, pentru a împărţi timpul, trăirile fiind doar poveşti pe care nu le cred, poveşti pe care, de le e dat să le trăiască, le numesc întâmplări ciudate şi ispite fără folos. Doar dimineaţa, cei ce ştiu că somnul este sicriul în care viaţa se lasă îngropată când omul nu-i mai vede rostul de a fi trăită şi-i vrea doar numele pe care-l dă faptelor ce le repetă mereu şi mereu, până când nici măcar faptele nu se mai lasă pe mâna lui.

Între ceaţă şi nori, dacă-i noapte, mulţi sunt cei care cred că sunt legături fireşti. Cred doar, fără să ştie, nefiindu-le decât rar, dacă ceva-i fură somnului, văzute, printre şuvoaiele de întuneric cărora le dau ascultare şi se gonesc singuri în adormire. Puţini, dar pe deplin înţelegători, sunt cei care ştiu că întunericul dă ceţii putere de a se arăta ca orice, chiar şi ca nor, ori ca umbră, ori ca vietate zburătoare de colo-colo, ori ca pasăre ce se coboară până ce se face una cu praful drumurilor pe care dimineaţa paşii de om calcă. Ceaţa pe care norii ploilor o lasă nu stă să fie atinsă de om, nu se lasă niciodată depărtată de vânturile ce dinspre pământuri curate se pornesc spre a curăţi alte pământuri. Oamenii neprieteni cu somnul nu se lasă înşelaţi de norii care umbresc lumina şi închid orizonturi, neavând nici o picătură de apă ce s-ar putea dărui pământului, mult prea însetat uneori. Cei ce dorm mai tot timpul nori numesc şi ceaţa de care se bucură ca fiindu-le de folos. Unii trăiesc o viaţă şi nu văd diferenţa între nori şi ceaţa întunericului. Între ceaţă şi nori, dacă-i noapte, mulţi sunt cei care cred că sunt legături fireşti. Cred doar, fără să ştie, nefiindu-le decât rar, dacă ceva-i fură somnului, văzute, printre şuvoaiele de întuneric cărora le dau ascultare şi se gonesc singuri în adormire. Puţini, dar pe deplin înţelegători, sunt cei care ştiu că întunericul dă ceţii putere de a se arăta ca orice, chiar şi ca nor, ori ca umbră, ori ca vietate zburătoare de colo-colo, ori ca pasăre ce se coboară până ce se face una cu praful drumurilor pe care dimineaţa paşii de om calcă. Ceaţa pe care norii ploilor o lasă nu stă să fie atinsă de om, nu se lasă niciodată depărtată de vânturile ce dinspre pământuri curate se pornesc spre a curăţi alte pământuri. Oamenii neprieteni cu somnul nu se lasă înşelaţi de norii care umbresc lumina şi închid orizonturi, neavând nici o picătură de apă ce s-ar putea dărui pământului, mult prea însetat uneori. Cei ce dorm mai tot timpul nori numesc şi ceaţa de care se bucură ca fiindu-le de folos. Unii trăiesc o viaţă şi nu văd diferenţa între nori şi ceaţa întunericului.

Înainte de plecare vestitor [9]

- continuare din Înainte de plecare, vestitor [8] -

Blestemul, cu sensurile pe care oamenii de azi nu i le mai înţeleg, este cel care va da în vileag pe oricine, cu atât mai mult pe cel care se arată celorlalţi în orice fel curat, cel ce se dă pe sine exemplu, negăsindu-şi cusur. Blestemă oamenii, aşa se spune, şi când se doreşte răul cuiva, şi când se cere Judecătorului o anume pedeapsă pentru faptă, dar şi durerea pricinuită de o faptă a cuiva e blestemătoare pentru cel ce a făcut fapta. Şi ce nu ia omul deloc în considerare este blestemul pe care şi-l aduce sieşi prin fapta bună către alţii, dar răstignitoare pentru el. Şi mai sunt blestemele propriilor dorinţe, ale plăcerii căutate, a celei plătite, şi nu atât plătite cu valori ci plătite prin aruncarea sufletului în neascultare şi nepreţuire.

Se cern prin sită toţi, dar degrabă se uită doar la cei din jurul lor să vadă de trec ori nu trec prin sita lor. Doar ei nu se pun niciodată în sită. E mare temerea că nic sita lor nu i-ar lăsa să treacă acolo unde vor ei să meargă. Dar ei, făloşi şi plini de ei, arată cu degetul... Şi cu atât mai mult sârg arată, cu cât ei sunt mai mult făcători de fapte pe care, ca să mai uite cumva de ele, altora le pun şi coarne şi flori în coarne, să nu-i piardă din vedere. Sunt tocmai coarnele blestemului pe care şi-l fac judecând şi vorbind pe alţii, nedreptate de care n-au cum să se dezvinovăţească, ci doar plătind-o ei sau chiar urmaşii lor.

Neamul omenesc se strică pe zi ce trece. Obiceiurile care nu fac bine sunt dintotdeauna, dar, faţă de cândva, când nu toată ziua oamenii gândeau să-şi facă bine, ci mai întâi de toate să facă bine, când se gândeau oamenii că binele lor nu poate fi veşnic dacă fac rău altor, azi, din trufie, din răutate şi doar câteodată din neştiinţă şi necunoaştere, de nimic altceva decât de plăcerea de a gusta dintr-o fericire măcelărită de gândurile împotriva altora, de a se şti în câştig oricât şi oricine ar fi în pierdere, nu-i mai călăuzeşte omului paşii. Mai e câte unul care se gândeşte şi la asta, dar cei mai mulţi doar la lucruri se gândesc, câteodată şi la fapte, rar, foarte rar, la trăiri şi simţiri.

Cu stăruinţă, cu osârdie deosebită, la a veghea asupra faptelor, cele dântâi trebuie să fie femeile. Căci prin ele, în primul şi în primul rând, neamul omenesc merge mai departe, dar tot prin ele se adună acele mici, zice-se, neînsemnate, fapte care pun pe jar sau duc la suferinţă şi la moarte, generaţii de-a rândul, fără a se putea găsi alinare ori leac. Îndărătnicie, împotrivire şi vrajbă au semănat în sufletul lor cei care caută să stăpânească şi să înrobească oameni. Le-au stîrnit cu adevăruri din nedreptăţi, dar n-au căutat a se opri la dreptate, le-au dus, precum şarpele din începuturile omului, să se împotrivească menirii lor, să fie cele care greu mai vor să dăruiască viaţă pământului dar, prea uşor, viaţa altora, străini, sau din neam, sau chiar a celor ce viaţă le-au dat, să o ia, să gândească a o lua, în fel şi chip. Trufia aţâţată în sufletele lor, dorinţa de mărire şi laudă, de cuvinte ticluite, de dulcegării şi poveşti uşoare, odată pornită, le-a făcut să treacă dincolo de adevărul şi motivul pentru care pe Pământ sunt şi femei şi bărbaţi, şi să se creadă ca fiind doar ele de nevoie celorlalţi, chiar vieţii. Mai peste tot se aude, tot mai multe femei spun că doar bărbaţii au nevoie de femei, nevoind să vadă că aşa cum bărbaţii fără femei pot ajunge de netrebuinţă, la fel femeile, fără bărbaţi, ajung a fi unele ale celor ce dau frâu liber neacceptării adevărului. Aşa s-a ajuns să se facă ele singure, pe ele însele, ca marfă cu valoare şi preţ.

Acelea care-s mici şi neînsemnate, după măsura gândurilor clipei în care ambiţii, ori nepăsare, ori rătăcirea pe drumuri ale desconsiderării acelor ce prin înţelegere şi voinţă au fost alături, fac stricăciune de nici nu se ştie de câte ori mare, greu de dus. Gândurile de-a valma, când bune, când rele, minciuna, glume cu gândul la răul şi slăbiciunea altora, sunt fapte ce deschid porţile decăderii, înjosirii şi chiar pierderii neamului. Blestem pe neam e fapta şi precum vorbele spuse faptele se vor întâmpla copiilor acestor mame. Mai cu seamă fetele vor fi făptuitoare şi cu viaţa plină de stricăciune, mult prea nepăsătoare cu ele însele iar băieţii grea suferinţă vor îndura. Neadevărul e secure cu două tăişuri care loveşte când pare a fi totul bine şi linişte întru totul.

Se strică neamul omenesc, se strică, pe zi ce trece omul, şi toate şi le pune împotrivă-i. Vremuri grele, tot mai grele vin, dar puţini mai sunt cei care se mai lasă liberi să vadă, şi puţini cei care nu se cred de neînvins şi încă mai cred că tocmai gândurile şi apucăturile omului aduc Cerul şi Cerurile, apa şi apele, Pământul şi Soarele, împotriva celui ce a stârnit dar a şi scornit răul, fiind mai degrabă dornic de a-l vedea pe cel ca el, pe cel care i-a fost, îi este, sau îi poate fi alături, mai degrabă mort, de nu e mai jos decât el, de nu se lasă supus de el.

Vor fi răzmeriţe şi lupte între oameni de rând şi între oameni şi armate. Se vor război cei care au cu alţii ca ei, care au, ca să aibă mai mult. Se vor revolta cei ce n-au când vor ajunge ca nimic să nu mai aibă. Va fi vremea secetelor, focului şi a pierderii roadelor pământului. Cei care pun preţ pe mâncarea de zi cu zi, neputând să creadă altceva ca fiindu-le hrană, de frica morţii, vor omorî. Şi acei care orice pierdere li se pare mare, pierzând, mai mult sau mai puţin, pe cei nevinovaţi îi vor privi ca vinovaţi şi vor face omoruri fără motiv. Iar război când va fi, de nu se va putea să nu fie, va fi unul altfel decât cele de până acum, şi măcel va fi. Vor fi armate, unite şi amestecate, contra popoare la început dezbinate şi mai apoi unite. Va fi război lung şi moartea va veni de peste tot şi prin toate cele folosite de om. Vor muri oameni dar vor muri şi animale, se vor usca pomii şi iarba nu va mai răsări. Cei bogaţi care vor fi şi mai bogaţi, să-răcind şi pe cei care acum nu sunt chiar săraci, vor plăti cozi de topor, cu minţi agere, să facă alte şi alte arme care să omoare fără gloanţe, ca nimeni să nu spună că cineva a omorât. Şi vor plăti şi pe cei care abia aşteaptă să primească o simbrie pentru a şi a omorî cu sânge rece pe oricine şi oricâţi se vor uni ca să vorbească împotriva stăpânilor lor. Va fi un război în care pietrele vor fi de folos celor care cu pieptul gol vor sta împotriva fiarelor ce vor face orice să-i risipească, să-i invingă.

Focul din ceruri venit, prin căldura luminii Soarelui dar mai ales prin fulgerele ce se vor rostogoli ca mingile pe suprafaţa pământului, lovind armatele şi palatele făcute să reziste oricăror arme de pe Pământ, vor fi cele care vor readuce pacea în mintea oamenilor, altfel nu o să se poată, căci faptele de până atunci nu vor putea să mai încapă în haina iertărilor de care, acum, făţarnicii, cei ce coc în mintea lor planul omorârii altora şi cei vânduţi lor, vorbesc şi tot vorbesc, ca şi cum pentru nimic n-ar trebui să se dea socoteală, nicicui. Ei sunt cei care vor să ne înveţe că neghina şi grâul, împreună crescând, nu se cade să mai fie elese, că tot îm moară se macină amândouă. Ei vor să-l înveţe pe om să ierte nu doar greşelile, aşa cum e firesc, aşa cum şi aici şi în Ceruri s-a făcut de când e lumea lume, ci plănuitele, în gânduri, fapte împotriva altora şi chiar a tuturor. Şi mai vor să luăm minciuna, care înainte de a fi spusă e gândită şi ticluită, ca pe o vorbă, vorbind despre Lumină ca ceva ce se poate da şi se poate lua, nicicum că Lumina este Adevărul, singurul pământ în care sămânţa Iubirii poate încolţi, creşte şi rodi. Iubire nu-i unde minciuna îşi face casă, şi nici dragoste nu-i în sufletul celui care iubeşte singurătea şi pe el însuşi mai mult decât orice. Prin minciuna iubirii în singurătate se face loc răului, căci în singurătate unde mai este semenul pe care să-l poţi iubi ca pe tine însuţi?

Alte credinţe vor veni să ia locul credinţei adevărate. Alte biserici se vor face, dar din toate va lipsi Cel ce şi astăzi este din multe scos şi înlocuit cu altceva, de promenadă şi după placul oamenilor, spre a fi uşor la bani darnici, modelat şi învăţături, cu acelaşi motiv ticluite, se va spune că vine de la el. De pe-acum, din multe biserici, prin cei care spun că sunt slujitori ai lui Dumnezeu, Dumnezeu este scos din biserică, Legea e mărturisită după înţelesuri, împotriva Legii, legi ale năravurilor şi neputinţelor sunt puse în loc. Măsură n-au nici cei care vor cu orice preţ, obligă pe oameni să vină la biserici fiindcă aşa trebuie. Nici ei nu sunt mărturie de adevărată credinţă şi nu mărturisesc în lumina credinţei, căci nici un Dumnezeu din cei care despre Ei vorbesc, nu se vor în sufletul omului forţat băgaţi şi dacă lipseşte, la orice slujbă, ori rugăciune, sufletul omului, de credinţă nu poate fi vorba. Nici biserici, nici slujitori ai ei, nu au motiv să existe dacă omul are credinţă în el, în semeni şi în Dumnezeu, căci oriunde ar fi omul, Dumnezeu ar fi prezent. Dar azi un dumnezeu care sporeşte, care poate fi mai mare sau mai mic, după numărătoare, sălăşluieşte în mintea omului, un dumnezeu care n-are nimic de-a face cu sufletul, rupând pe om de suflet şi lăsând sau ducând sufletul în hrube întuncate, înfrigurate şi pline de duhoarea celor mai negre fapte.

Ca şi mai de mult, acum e iarăşi vremea în care lumea se strică pe zi ce trece. Dar acum se strică printr-o amăgire care depăşeşte măsura, amăgitori fiind deopotrivă şi cei care vor asta să facă, dar şi cei care se încred în ei şi pornesc a se amăgi şi mai tare, ajungând nişte înşelaţi, care nicicui nu se mai pot plânge, înşelându-se singuri. E vremea acelora care din toate şi cu sârg învaţă, fac şi bune dar şi rele, nevoind să creadă că sunt rele, crezând ei că aşa ajung să cunoască nu doar legile firii, ci şi legi mai puternice decât orice fire, legi care peste toate sunt puse şi care, de nu-şi pune omul mintea să strice ceva, de la începuturi au făcut ca niciodată balanţele să nu se încline. Omul îl strică pe om şi omul strică şi Pământul. Şi nu-i departe ziua în care va voi să strice şi tăriile cerului.

Sunt multe femei care neavând împlinire, căci vor doar ceea ce cred că li se cuvine, indiferent de fapte, indiferent de gânduri, iau drumuri de credinţă, bătând cruci pe unde apucă, luând ce le convine de peste tot de unde găsesc vorbe frumoase. Femei sunt mai cu seamă, bărbaţii caută alte căi, la vederea tuturor, însă şi rătăciţi printre acestea mai sunt. Dar, aşa ca în vechime, tot ele ajung la mâna câtorva bărbaţi care cred ele, şi se laudă şi ei, şi nu ajung, oricât ar învăţa, oricâte ar încerca, decât să decadă din femei în femeiuşti care umblă ele din casă în casă şi la ele umblă cei care umblă din casă în casă, învăţând şi tot învăţând, luminându-se doar în strălucirea celui mai negru întuneric. Altele, neputincioase şi fără credinţă în ceea ce ele sunt, ascultă de altele, de cele care au mers pe drumuri aşa de luminate, că nici nu văd pe unde calcă. Se-mbulzesc la a şti dinainte totul, ca nu cumva să facă un pas greşit, având destule motive să-şi lase paşii să meargă împotrivă: că nu-i încă timpul, că pornirea nu vine dinspre lumină, că e simte piedici, şi altele, şi altele... Motivele cele adevărate sunt şi rămân aceleaşi, adăugându-le încă şi păcatul minciunii. Şi mint de zor, crezându-şi minciuna, că doar în lumină trăiesc şi doar lumina o caută. Însă nu vor spune, neîntrebate, nici măcar o dată, că trăiesc în credinţă şi destinului calea lui o lasă.

Aşa cum am zis, şi o voi spune şi la plecare, femeile sunt cele care trebuie să se îngrijească de sănătatea sufletului lor şi al copiilor lor. Căci asemenea cu ceea ce oricine poate să vadă, cu grâul bun semănat pe pământul în care neghina, oricât de puţină ar fi, se înmulţeşte, iar orice soi de grâu, oricât de bun ar fi, dă rod prost sau îl omoară tăciunele, este şi neamul omenesc, care doar prin femei merge mai departe. Orice faptă împotriva firii, oricât de veche ar fi, urme tot lasă în cei ce se nasc. Orice păcat al femeii, păcat al urmaşilor va fi, cu mult mai mult decât al bărbatului. Cine are de înţeles, să înţeleagă, de ce femeii îi e dat să se aibă singură în grijă, căci nimeni n-o poate uşor opri să-şi urmeze gândurile, dar destui sunt bărbaţii care îşi au chiar ciudă pe ei că nu pot să facă din gânduri faptă întâmplată, oricâte încercări de a se minţi, de a se încuraja sau de a se vrea puternici vor avea. Iar omul, fie bărbat, fie femeie, pe lângă toate câte are de făcut în viaţă, trăitor în veac nu e după cât de mult munceşte şi adună, ci după ceea ce lasă după el, după cum poate să rămână ştiut de cei care vin, cei care nici nu l-au cunoscut, el fiind plecat, poate chiar de mult timp, când lor le-a fost dat să vină. Iar cei mai mulţi doar prin urmaşi au calea deschisă spre nemurire. Calea aceasta doar prin ceea ce pleacă din suflet, trece prin minte, se face gând, vorbă şi faptă, se poate deschide.

- continuare în Înainte de plecare, vestitor [10] -

Rugăciune pentru vremuri şi oameni

Doamne, Dumnezeule, Dumnezeu al Dumnezeilor, Tu făcătorul a toate, făcător al începutului şi începuturilor a toate câte sunt, a toate cele ce cu rost ştiut sau încă neştiut făcute, ştiutor a toate câte în lume şi în lumea lumilor se întâmplă, Eu, cel ce sunt, acum, aici, trăitor, prin legământ neauzit de oameni, căutător în a păstra, a şti şi a arăta Legea cea dintotdeaua şi Legile cele din totdeauna ale firii şi vieţii pe Pământ, mă rog Ţie pentru tot ceea ce în lumea vremurilor de azi trăieşte şi vieţuieşte, pentru îndreptarea gândurilor, a vorbelor, a minţilor şi a faptelor, pentru pacea fiecăruia şi a tuturor.

Pentru cei ce sunt alături, pentru prieteni, dar mai cu seamă pentru cei ce se împotrivesc unii altora, pentru cei care nu mai fac loc în suflete gândurilor bune pentru cineva, ori chiar pentru ceva, în această lume în care adevărurile se fac după bun plac şi după dorinţa, mă rog Ţie să le dai ceea ce ştii că au nevoie, să le trimiţi pe cei ce-i pot lumina spre a se reîntoarce la Lumină, la Bunătate şi la Credinţa cea adevărată, aceea care tot mai puţin e ştiută şi puţini o mai ştiu, doar cei care au regăsit-o, lovindu-se de răul ce tot mai mult e aici, acum, prezent.

S-au arătat semnele, se fac unii că nu le văd, alţii ascund adevărul. S-au arătat vremurile secetelor şi foametei ce ce va coborî asupra oamenilor. Mă rog, Doamne, Ţie, cel pe care unii l-au scos din biserici şi şi-au adus acolo un dumnezeu al lor, de la care au învăţat să mintă şi să-i mintă pe oameni, dă minte şi celor cu suflet mic, celor de toate şi fără de nevoi strângători, cei ce pentru a se îndestula iau de la oricine, şi de la cel fără nevoi şi de la cel nevoiaş, ca în vremurile când se va împărţi chiar şi felia de pâine în patru şi încă odată în patru şi tot nu va ajunge la toţi, să nu se ajungă la vărsare de sânge, căci pe drept atunci şi de la ei se va lua ce prisoseşte, dar ei, cu gândurile care le au acum, cu mânie şi cu răutate primii vor lovi, nepăsători la toţi, mai ales la cei de la care au luat spunând că le va da, de vor avea nevoie.

Mă rog, Doamne, Dumnezeu al Dumnezeilor, pentru cei de aici şi pentru cei de peste mări şi peste ţări, risipiţi de faptele vieţii sau porniţi pe drumuri cu bună ştiinţă, spre a-i ajuta să găsească uşor drumul spre casă când vor fi izgoniţi sau când vor fi împinşi de alţii, chiar de cei pe care acum îi au aproape şi îi au în grijă, chiar dacă acum, când aud vorbele şi văd faptele, încă mai cred că viforniţa va trece şi cred că şi cei ce se ridică împotrivă-le se vor gândi la ei că sunt toţi la fel şi neam de neam omenesc. Curaţă-le, Doamne, sufletul de trufie şi de mândrie deşartă ori de laudă mincinoasă, celor ce-au apucat pe acest drum, uitând de unde au plecat şi uitând au ajuns chiar să arunce vorbe de ocară şi de rău spre cei ce n-au plecat ca ei, ori cu ei. Iar pe cei ce-au rămas, sau mai mai buni s-au făcut, întăreşte-i în toate, întru credinţă şi putere omenească, fiindcă tocmai ei sunt cei care deja au început să sufere din răutatea tot mai mare a altora.

Te rog, Doamne, îndreaptă-ţi privirea spre cei suferinzi din răutatea celor ce caută oricui nod în papură, celor ce cu de la ei putere, sau plătiţi spre a strâmba vieţi şi destine. Fă Tu, Cel care poţi să opreşti focul spre a nu arde ceea ce nu-i de ars, apa să nu se învălureze chiar dacă furtuna loveşte totul cu furie nebună, puterea celui slab să înspăimânte pe cei care îl atacă fără motiv, dreptate celor nevinovaţi şi i-ai în grija ta, spre a-i apăra de cei ce stau cu urechea ciulită la zvonurile care le dau veşti despre sfârşitul ori suferinţa celor pe care au pus ochii spre a-şi încerca şi arăta puterile. Şi fă dreptate şi pentru cei ce-şi fac răul cu mâna lor ori cu mintea lor, ori spre a-i îndrepta, ori, de nu e cu putinţă, de a-şi uita gândul de pierzanie.

Facă-se voia Ta, Doamne, facă-se ca să fie pe Pământ ca şi în Ceruri! Te rog doar pentru cei care nici să se mai roage nu-şi au putere, pentru cei ce neştiind, nevinovăţindu-se prin fapte împotriva altora, nu din milă, nici cu îngăduinţa unor învăţături făcute de unii sau de alţii pentru ei de folos şi orbirea celorlalţi spre a nu li se împotrivi, ci pentru a se face dreptate şi pentru a se mărturisi Adevărul, doar astfel mărturisindu-te pe Tine şi doar astfel, în Adevăr trăind, să trăiască oamenii în Lumină, căci Lumina nu e nici pământ, nici aer, nici apă, nici foc, nici altceva ştiut sau neştiut, ci doar Adevărul, simplu, aşa cum doar adevărul poate fi. Şi tot pentru a fi oamenii pe drumul cel bun, dă oamenilor puterea de a fi la şi când le e bine la fel cum sunt cu alţii când nu le e bine, că prea mulţi s-au umplut de păcatul de a uita de toţi ceilalţi, de cei care le-au fost alături, de cei care i-au ajutat, şi-au uitat vorbele, au uitat ceea ce au spus şi ceea ce au promis şi, văzând că le e mai bine, au devenit trufaşi şi mândri de ei. Da-le, nu iertarea, căci aşa vor mai păcătui, ci deschide-le ochii să-şi vadă greşelile ca să se poată ei ierta când vor face socoteala vieţii, dorindu-se şi ştiindu-se iertaţi, atunci, şi de Cerurile spre care la greu şi-au îndreptat rugile şi rugăminţile.

Pentru cei mai puţini în îngeri, mă rog Ţie, Dumnezeul cel Preaînalt, Tu izbăvitor al omului, să le însănătoşeşti sufletele spre a nu fi duşi pe calea pierzaniei de cei care de Tine vorbesc doar ca să fie crezuţi, despre Legi doar cât sunt ascultaţi, dar după arginţi şi altele lor plăcute aleargă spre a le cere celor care, într-o înţeleasă şi oamenilor, şi Ţie, încredere în cei care le spun că dând le poate fi bine, dau. Sau, crezându-le vorbele ticluite, crezând că în numele Tău şi în Legea Ta pot face şi fac binele pe care Tu l-ai lăsat omului să-l aibă, le fac pe plac, le fac plăcerile şi se încred în ei ca şi în tine şi în Dumnezeieştile puteri şi orânduieli, lăudându-i la unii sau la alţii, fiind, fără să vrea, stricători ai altor oameni. Te rog, Doamne, curăţă-i de păcatul acesta ce-i la fel de mare ca şi al celor ce fac stricare de oameni şi vânzare de suflet, da-le ce-i poate face să ia aminte şi să aibă încredere mai mare în ei, căci doar aşa pot să găsească drumul către adevăratul lor destin şi drumul către fericirea de care oricine are parte dacă nu fuge de ea sau, din mărinimie ori prostie, nu şi-o dă altora.

Pentru cei cu ştiinţă de toate, pentru cei care cunosc multe şi cu cele ce ştiu sau cunosc nu bine fac ci dimpotrivă, strică, sau fac rău, nu mi-e dat mie să te rog să faci ceva, căci rugându-te Legea aş cere să fie schimbată şi nu împlinită. Fă, Tu, ceea ce trebuie să fie făcut cu ei sau pentru ei, căci doar Tu vei putea şti de mai sunt sau mai sunt potrivnici rostului omului pe Pământ. Eu doar pot să-Ţi spun ceea ce spun şi oamenilor, că văd cum tot mai mulţi, dornici de grabnică mărire, apucă pe drumul acesta fără întoarcere.

Mă rog Ţie, Dumnezeu al Dumnezeilor, pentru toţi cei care trăiesc întru credinţa în Tine, oricum ar fi să-ţi spună, orice lege dată de oameni ar avea, să ne fim aproape şi să fim uniţi pentru a face bine şi niciodată rău, să nu avem împotriviri şi nici să nu mai fie atâtea poveşti despre deosibiri şi diferenţe între noi, să învăţăm unii de la alţii ceea ce este mai bun, ceea ce face bine oricui. Mie dă-mi puterea de a nu mă îndoiesc niciodată de adevăr, oricum mi s-ar arăta ispita care să-mi ceară să merg pe alt drum, să am puterea de a nu-mi ascunde credinţa, oricât ar fi să ajung să sufăr pentru credinţa mea şi, Te rog, îndreaptă-mă, de greşesc, du-mă pe drumul cel bun de va fi cumva, cândva, ceva, din mine sau de lângă mine să mă ducă spre rătăcire.

De-acum, până-n veacul veacurilor, fie doar bine! Amin!

Altfel, cu totul, toate

Ca niciodată, de când oamenii se ştiu oameni, avem de toate şi suntem săraci, şi când e să vedem că unele nici nu-ncape vorbă să le-avem, se buluceşte peste noi bogăţia. Bogăţiile ni-s doar cele ce pot avea preţ, şi, cum nimeni nu poate pune preţ valorii, sunt semn şi simbol de sărăcie cruntă. Bine şi imediat plătiţi, sunt figuranţii, artiştii abia după ce ies din scenă figuranţii...

Privit de departe, orizontul are detalii concludente... Cele mai bune, cele mai precise, aprecieri ale lucrurilor lumii, de-i gol în jurul lor, se fac. Dar cum negrul făcut să fie sclipitor e mult mai atrăgător când este luminat, părând a fi el însuşi lumină, mai greu să se găsească cei care vor să vadă realitatea ca reală şi să nu mintă, scuzându-se că vrea să fie bun. Mai degrabă se vor buni cu ei, căci mare teamă le e şi de realitate şi de lipsa a ceva sau altceva, singura cale care-i poate face să vadă bine. Şi le e teamă de Dumnezeu, ştiind că le poate lua bogăţia, de oameni, ştiind că le poate lua din drepturi... Puţini, pierzând tot, au puterea de a-şi permite luxul de a privi înspre lumină.

Viaţa este cel mai complex sistem ce se supune doar legilor haosului. Când dezordinea pătrunde în viaţă, nelegiurea ţine loc de lege, şi toate culorile se pierd în frig. Întunericul nu are culoare, dar are răceală... Poate şi de aceea mulţi, tot mai mulţi îşi cred soarele strălucind pe cer şi se căznesc să sting felinarele altora. Doar că şi felinarele se vor revolta şi în loc să se stingă, vor aprinde lumea... Iar soarele lor, speriat de aşa revoltă, îşi va întoarce faţa de la ei, cei care şi-au pierdut unica şansă de a avea parte de lumină!

Mai mult ca altădată, mai mult ca sigur ca niciodată, pe tarabe, la porţi de cetate ori în prag de case cărora li se caută renume, se vând de toate, de sunt verzi ori sunt uscate. Se cumpără fapte şi se vând şi obiceiuri, se vinde începutul separat de sfârşit, se vinde sfârşitul ce nu-şi are habar de început. Se vând pânze de păianjen şi se vinde jocul urşilor de la poarta cuiva, se vinde bunătate şi se vând leacuri. Se vând roluri, se vând, şi sunt la mare căutare, măşti cu zâmbetul pe buze şi ochi înlăcrimaţi de durerea la auzul vorbelor despre dureri ale celor ce dau bine şi strâng bogăţii care cred unii că pot cumpăra leacuri şi iertări de păcate. Şi, tot la fel, se vând pofte cu sau fără adaos de mofturi, se vând dorinţe şi dorinţe de a avea dorinţe, se vând plăceri şi, ca dar, fără preţ, dorinţa de-a trăi-n plăcerea plăcerilor trupeşti. Se vând vindecări şi hapuri care omoară ceea ce nu pot vindeca, nu cumva cineva să spună că nu sunt decât praf în ochi şi bani în vânt.

Şi toate se fac doar pentru a fi ştiute, şi-s pline toate de bogăţia promisiunile paşilor următori. Pe scenele spectacolelor astăzi este atât de multă gălăgie dată de clopoţeii din coada cuvintelor, că şi instrumentele, care mai scot câte un sunet să se mai îndrepte ceva, se dezacordează! Chiar mai curând decât vrem să acceptăm, vom merge la teatru să privim personajele jucând rolul de actori. Noi oamenii deja mimăm rolul de oameni, căci de fapt suntem spectatori în rolurile vieţii, chiar dacă ştim că actorii pe scenă joacă un rol; când confundă viaţa cu scena, rolul se joacă de-a viaţa cu ei. Mimăm şi ne ridicăm în picioare, de-i nevoie chiar în vârful degetelor ca să nu rămânem nevăzuţi. Mimăm şi suntem falşi, căci putem încă să facem deosebiri între artiştii adevăraţi care cântă pe scenă şi nu stau neapărat în picioare, pe când ceilalţi se mulţumesc şi cu un podium, dar stau în picioare să-şi dea impresia că sunt pe scenă!

Când ar fi de spus ceea ce este de spus, e tot mai mare tăcerea, se mai vorbeşte, cu adevăruri şi despre adevăruri, pe la colţuri şi, câteodată, când prea apăsătoare sunt amintirile care se încăpăţânează să nu se piardă în uitare, devenind regrete. Dar şi aşa, în tăcere, se simte marea bogăţie de cuvinte împrăştiate pentru a da rod, fie în piatră seacă, fie în copci de gheaţă. Se aruncă peste tot, în stânga şi în dreapta, în sus şi în jos, cuvinte mari, de iubire şi despre iubire. Şi mai toţi învaţă să spună că Iubirea e veşnică, nici Cerul, nici Pământul nu o poate îngropa. Învaţă uşor mai ales cei care ştiu să se aşeze în calea razelor de lumină spre a se încălzi. Cu mintea ţintind scopul, nu-şi mai schimbă culoarea când dau de căldură, dacă privirile cuiva îi ţintuiesc. Dar când privirile se întorc în altă parte îşi aduc aminte că au de fapt altă culoare...

De-atâtea vorbe de iubire, dragosta nu-şi mai găseşte în fapte locul pe care l-a avut şi ar fi trebuit să îl aibă. Iar dragostea are acum doar nuanţe de realizare şi siguranţă, cumpărate cu un preţ enorm, fericirea. Dar se trag sfori şi se încurcă iţe, sforile printre sfori lunecă şi nu se mai ţes, se încurcă şi ele. Şi ceea ce a fost ţesut se pierde, rămânând neterminat.

E atâta haos în lume şi atât de puţini cei ce nu îl confundă cu dezordinea! Din Ceruri, Pământul nu se mai vede albastru, e doar o forfotă de puncte gri!

Timp de ierni

S-au dus, aşa cum s-au tot dus, iernile ce aveau rostul lor, de a încurca pe cei ce, privind în urmă, nu-şi vedeau umbra şi se credeau nicicând văzuţi în umbletul lor prin dedesubturile lumii, când îi legau picioarele de pragul caselor şi pregăteau pietrele de moară care să fie de folos ca stavilă puhoaielor răzmeriţite ori spre a le face de petrecanie de se vor răzmeţi. Acum nu mai e nici vara, vară, nici iarna, iarnă, acum totul e de-a valma, învămăşit e şi timpul cum şi oamenii sunt, cu prea multa lor nepăsare şi încăpăţânare de a se şti făuritori de vremuri şi destine.

Din viscol în arşiţă se trece aşa cum n-a fost şi nu e lăsat să fie, căci dintr-o moarte într-alta nimic nu se trece. Dar ni-i dat nouă să trecem prin ele ca răspuns al ordinei fireşti împotriva nefirescului pe care ni-l facem trai în rai. Căci doar dorinţe suntem şi de fapte nu ne mai pasă că nu sunt ceea ce vrem să fie. Mereu vrem pentru noi şi nimic nu dăm. Dăm ca să primim, nu mai ştim ce înseamnă a da şi ce înseamnă a dărui... Nimeni nu suflă o vorbă despre a se dărui...

Trecem dintr-o iarnă în altă iarnă, aşa cum trecem, trăind, din minciună în minciună. Nici de noi nu mai ştim mare lucru, ne înfuriem cumplit când auzim că vorbesc unii că n-am mai fi oameni ci simpli robi ai trecerii dintr-o zi într-alta cu gândul mereu la a aveam cât mai mult, oricum ar fi să fie primit, oricare ar fi motivul pentru care primim. Mai minţim o dorinţă, mai sărăcim o speranţă înrobindu-ne gândul, vorba, trupul şi sufletul aşteptând să primim o rază de lumină şi câteva picături de căldură care să ne amintească măcar de vară dacă nu şi de ceea ce ar trebui să fim, ceea ce credem că suntem, simţind iarna ce n-a uitat să treacă, doar că nu poate pleca pentru că nu se mai găseşte nici un alt anotimp care să ne mai vrea.

Nu mai este timp de nici o primăvară. Florile doar se mai chinuie să păstreze o tradiţie la care nu se mai găseşte, azi, în nimic, nici măcar în trăiri, rost. Mai sunt doar câteva poveşti care încep, ca orice poveste, cu a fost odată ca niciodată, lipsite şi ele de firescul că de n-ar fi. Iernăm într-o încăpăţânare de a ne arăta răutatea şi e tot mai limpede se vede că în noi numai de iarnă e loc. Şi Cerurile ne ascultă... şi primim ceea ce dorim.

Vinovăţia trecerii timpului

Ne simţim mereu nedreptăţiţi în faţa timpului şi, cu toate că, de multe, multe ori l-am vrea făcând cale întoarsă, tot pe el aruncăm vina. Se face vinovat de toate cele pe care noi doar privind în urmă le putem pricepe. E vinovat că doar când ce-a fost mult a trecut, esenţele se percep ca regrete...

De ce ar fi omul vinovat şi nu timpul atât timp cât oricât ar fi plină de soare şi căldură, vara, până peste un an omul uită că tocmai prea multa căldură a soarelui, pe care o ştie dătătoare de viaţă, e cea care arde, face scrum, omoară.

Când noi suntem prea ocupaţi cu căutarea conjuncturilor şi a prieteniilor ce doar prin ele se pot lega, cum să nu fie timpul vinovat că a trebuit să treacă pentru ca noi să înţelegem că sunt puţini adevăraţii prieteni, cei care oricând pot fi repede număraţi, şi că alergând după ce era mai la îndemână, ceva ce nu cerea efort, mai devreme sau mai târziu, ne-am trezit crezând că avem în jur pe cei, foarte mulţi, prieteni falşi? Evident, ca noi să învăţăm, timpul a trebuit să treacă!

Abia după ce timpul a trecut nu ne mai încurajăm, aşa cum o facem ca să ne ştim liberi de noi înşine, că vorbele spuse la mânie, fac rău şi după ce mânia a trecut, tot restul vieţii, celui ce i-au fost spuse. Şi tot atunci ne e dat să ştim că de a scuza e oricine în stare, dar iertarea o pot da doar sufletele cu adevărat mari. După ce ne este clar că a trecut timpul, ne dăm seama că ne-am găsit scuze, dar nu ne-am iertat. Dovadă stau regretele.

Nu ar fi, oare, normal ca timpul să ne înveţe dinainte de a ajunge, mai devreme sau mai târziu, a suferi, întreit, înzecit, mult mai mult, umilinţa, dispreţul sau ura pe care altor oameni, le-am arătat? Nu ei, timpul, avea datoria, obligaţia chiar, ca, înainte de a bate drumul trecerii să ne facă să ştim că grăbind sau forţând faptele să se petreacă, ele duc înspre un final altfel decât era aşteptat?

Şi tot vinovat este timpul de trecerea nevăzută. Abia trecerea lui ne face să vedem atât de neînsemnate diferenţe: diferenţa dintre înlănţuirea unui suflet şi susţinerea acelui suflet care, prin mâna omului în care îşi duce această viaţă se aşează în mâna noastră, diferenţa dintre dragoste şi simplul gest fizic de a ne culca cu cineva, diferenţa de a avea pe cineva alături, cu totul diferită de starea de siguranţă. Şi mai e subtila diferenţă între sărut şi promisiunea gestului următor ori neînsemnata diferenţă între a primi un dar şi a aştepta mereu altele.

Când ne dăm seama, după ce timpul a trecut şi s-a trecut odată cu noi, că rana gravă ce cândva unui prieten i-am făcut-o a lăsat urme şi prietenia de altădată niciodată n-a mai fost la fel, ne putem pe noi învinovăţi? Ori că ceea ce altădată ne era bucurie alături de prieteni iar după ce s-a rostogolit tăvălugul timpului n-avem cu cine împărţi momentul bucurie, pentru că, la un moment dat, n-am vrut să-i mai avem, i-am alungat chiar cu o oarecare bucurie, pentru că mai veneau să ne spună şi ceea ce nu ne era pe plac, nu trebuie să aruncăm vinovăţia doar pe umerii timpului?

Ce mai trebuia să facă timpul pentru noi şi a uitat şi n-a mai făcut?... Bineînţeles, ne-a trădat. Nu ne-a făcut de la început ştiutori că am stat alături de cineva doar pentru că atunci ne oferea un viitor mai bun şi acum când încă nu-i prea târziu, ori pentru unii e prea târziu, am ajuns să vrem întoarcerea în acele timpuri, să schimbăm motivele, chiar pe cel de alături... ori, că atunci ne-am dorit să fim alături de cineva pentru a fugi de singurătate, iar acum am ajuns să fugim cât mai departe de acea persoană, pentru a nu o mai vedea, fiindu-ne de noi ruşine.

Totdeauna el, niciodată noi, atât timp cât n-a trecut destul de mult... asta spunem... Dar, când a trecut destul, ori când simţim că nu mai e mult cel care să treacă ştim că doar trecând timpul am învăţat că fiecare faptă şi fiecare clipă trăită alături de fiecare fiinţă nu se mai repetă, că prezentul era mult mai important decât viitorul, că a încerca să ierţi sau să ceri iertare, să spui că ţi-e dor, să spui că iubeşti, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, în faţa unui mormânt, nu are sens. Tocmai atunci, chiar dacă ne simţim fericiţi alături de cei din jur, ne lipsesc teribil de mult cei care mai ieri erau cu noi dar acum s-au dus, şi nu mai sunt... Invinovăţirea timpului se mută în regrete, alături de regretele că prea multă importanţă a avut alunecosul mâine faţă de astăzi şi acum şi că n-am ştiut cât de valoros este omul. Timpul însă e pe sfârşite. A trebuit să treacă pentru ca noi să ştim...

Importantul timp al faptelor importante

Se sfârşiseră războaie, se schimbaseră graniţele, venise vremea păcii, un nou Împărat, tânăr şi căutător de adevăruri avea una dintre împărăţiile lumii. Ştiind vremurile războiului, luptător în război fiind, înainte de a fi împărat, căuta să păstreze vremurile păcii cât mai mult timp. Lupta totdeauna pentru pace, nu lupta vreodată împotriva războiului. Tocmai pentru că voia pacea, ştia că ea se poate pierde într-o clipă, printr-o faptă măruntă. De-aceea căuta răspuns la trei întrebări care, ajunsese el să creadă, dacă le găseşte, îl vor conduce chiar pe el, aşa cum şi pe alţii i-ar conduce, pe cel mai bun drum în viaţă, totdeauna:

- Care este cel mai important moment pentru a face un lucru, o faptă?

- Care este cel mai important moment pentru a face un lucru, o faptă? - Cine sunt cei mai importanţi oameni?

- Care este cel mai important lucru de făcut?

A dat veste în toată împărăţia despre căutarea-i de răspunsuri la aceste întrebări, şi, celui ce îi va da răspunsuri care să îl mulţumească, i-a promis o recompensă foarte mare. După un timp a poruncit tuturor învăţaţilor şi înţelepţilor, ştiuţi ca nefiind interesaţi de recompense, să caute raspunsuri. Pe unii dintre ei a dat poruncă să-i fie aduşi la curte...

La înţelepţii lumii lui, Împăratul n-a găsit răspunsuri. Îi chemaseră şi veniseră, sau fuseseră aduşi, toţi, la lui. Doar într-un vârf de munte mai rămăsese unul. Nici măcar veste chemării la curte, nici porunca venirii la curte, nu ajunsese la el, căci la el doar cu pasul de om, bine bătut şi înfipt în cărările abrupte, putea ajunge. Aflând că doar astfel mai putea exista speranţa lui de a avea acele trei răspunsuri, Împăratul şi-a luat curajul şi hotărârea ca tovarăşi de drum, şi a urcat în vârful muntelui...

Ajuns acolo, l-a găsit pe bătrân lucrându-şi grădina. O grădină care, oricine vedea, fusese acolo făcută de mâna lui, deasupra de stâncă punând pământul roditor adus de la mari depărtări. I-a spus cine e şi i-a spus şi cele trei întrebări, motivul pentru care urcase către acoperişul lumii oamenilor. Bătrânul l-a ascultat cu atenţie şi n-a răspuns... a continuat să sape şi să plivească ceea ce era de plivit, fără a sufla un cuvânt.

Împăratul, l-a privit pe bătrân... pe faţa lui nu vedea nimic din ce ar fi trebuit să vadă la unul care gândeşte... S-a gândit că este foarte obosit şi, spre a putea avea mai repede răspunsurile, să-l lase pe bătrân să se odihnească. Şi i-a spus:

-Am să continui eu să sap! Odihneşte-te!

După ore bune de muncă, Împăratul, crezând că bătrânul nu vrea să îi răspundă la întrebări, a lăsat uneltele jos şi i-a spus:

-Dacă nu vrei să-mi răspunzi la întrebări, atunci am să plec...

Îşi pregătea plecarea când bătrânul l-a întrebat:

-Ai auzit ceva?

Împăratul nu auzise nimic, dar şi-a îndreptat privirea acolo unde şi bătrânul privea, spre marginea pădurii... Deodată, a ieşit din pădure, împiedicându-se, un om care se ţinea de piept. Şi bătrânul, şi împăratul, au alergat săre el şi l-au văzut prăbuşindu-se. Au văzut că avea cămaşa sfâşiată şi plină de sânge, din cauza unei tăieturi adânci.

I-au curăţat rana şi Împăratul şi-a folosit propria-i cămaşă pentru a-i face bandaje. Când şi-a revenit, cel rănit a cerut apă, iar Împăratul n-a stat pe gânduri şi a alergat spre cel mai apropiat izvor. După ce a băut-o, însetat, cel rănit a căzut la loc, într-un somn adânc. Bătrânul şi Împăratul l-au dus la colibă şi l-au întins pe pat. Ostenit, Împăratul a adormit şi el, în preajmă-i.

A doua zi, dimineaţa, când Împăratul s-a trezit, l-a văzut pe rănit aplecat înspre el, privindu-l cu insistenţă. Nici n-a avut timp să întrebe ceva, că acesta i-a spus simplu:

-Iartă-mă!

Împăratul, nedumirit, s-a ridicat în capul oaselor şi l-a întrebat, de parcă nu ar fi înţeles:

-Să te iert? Pentru ce să te iert?

-Nu ne-am întâlnit niciodată până acum, dar te-am căutat, pentru că mi-ai ucis fratele în război şi ai luat toată averea familiei mele. Pentru asta te-am considerat duşmanul meu şi am făgăduit să mă răzbun, în numele întregii familii. Am jurat că te voi ucide!

Împăratul asculta, cercetându-şi amintirile. Îşi dădea seamă că vremurile războiului fac faptele să se amestece, motivele venind, de multe ori, după ce sunt făcute.

-Ieri te aşteptam în pădure să cobori de pe munte, să mă pot, în sfârşit, răzbuna. Aşteptam de mult timp şi cu toate astea tu nu mai coborai, asa că am ieşit din pădure sa caut ceva de mâncare. M-au văzut gărzile tale, ce le-ai lăsat să te aşteapte, la poalele muntelui. Unul dintre ei ştia cine sunt şi, când doar el mă păzea, m-am luptat cu el să scap. L-am omorât şi, pentru că ştiam că mă vor căuta şi-ţi vor da de ştire, chiar rănit, am plecat înaintea ta, să te întâlnesc. Am reuşit să ajung, dar la marginea pădurii, m-a simţit bătrânul. Atunci n-am mai putut şi am căzut. Daca tu nu ai fi avut grijă de mine, aş fi murit. Planul meu a fost să te ucid, dar, în schimb, tu mi-ai salvat viaţa. Acum mă simt ruşinat şi recunoscător. Te rog, mă poţi ierta?

Împăratu era uimit.

-E bine să aud că duşmania a luat sfârşit. Acum, ţi-am ascultat povestea... Războiul nu este niciodată frumos. Te iert şi îţi dau înapoi tot ce vi s-a luat. Hai să fim prieteni de acum încolo!

Se pregătea să plece cu rănitul către poale muntelui unde îl aşteptau gărzile. Înainte de a-şi lua rămas bun de la bătrân i-a spus:

-Trebuie să plec. Voi coborî de pe munte şi am să continui să caut răspunsurile la întrebările mele. Poate într-o zi le voi găsi.

Bătrânul, care până atunci avea neschimbată figura, a început să zâmbească:

-Nu e nevoie să mai cauţi! Tocmai ţi s-a răspuns la întrebări!

-Ce vrei să spui? a întrebat împăratul surprins?

-Dacă nu m-ai fi ajutat să muncesc în grădină, ieri, nu ai fi întârziat şi ai fi fost atacat în drum spre casă. Deci cel mai important moment pentru tine a fost cel pe care l-ai petrecut în grădina mea. Iar cea mai importantă persoana am fost eu, persoana cu care erai în acel moment, iar cel mai important lucru pentru tine a fost, pur şi simplu, să mă ajuţi pe mine...

Împăratul privea crestele înălţimilor de unde scăpau razele de soare ce-l cuprindeau pe bătrân şi-i aruncau umbra peste creştetul pădurii...

-Mai târziu, când a venit omul rănit, cel mai important moment a fost cel pe care l-ai petrecut pentru a-i îngriji rana, altfel ar fi murit, iar şansa iertării şi a prieteniei s-ar fi pierdut. El a fost cea mai importantă persoană în acel moment, iar cel mai important lucru de făcut era sa îi îngrijeşti rana...

Împăratul nu-şi putea mişca nici măcar un deget. Era atât de uşor de găsit răspunsul, dar credea că cineva poate să arate cu degetul... credea că poate, gândind să nu rateze ceva măreţ... S-a trezit spunând ca pentru sine:

-Singurul moment important este cel prezent. Cea mai importantă persoană este întotdeauna persoana cu care te afli. Iar cel mai important lucru de făcut este întotdeauna acela de a face lucruri bune pentru persoana de lângă tine!

Împaratul, tăcut, s-a înclinat respectuos şi a plecat în pace.

Pe seară gărzile l-au văzut coborând. L-au recunoscut şi pe rănit. Împăratul le-a dat ordin să-l ducă la casa pe care o avusese cândva, spunându-i acestuia să vină la curtea sa, după ce se va face bine...

Contra-adevărul feţelor curate

Orizontul senin mi-a dat puterea să intru în joc... Şi vorbeam toţi despre aceeaşi înseninare ce va veni pentru toţi... Era în joc acelaşi timp, acelaşi prezent şi acelaşi viitor. Dar, din trecut, eu veneam din hrube întunecate, ce nu m-au putut convinge să le stau aproape, oricâte mi-au fost promise şi chiar arătate. Voi veneaţi cu vorbe şi poveşti despre întuneric... Niciodată nu aţi vrut şi niciodată, în faţă, n-o să vorbiţi despre mlaştinile care v-au ţinut de cald şi nici de cum aţi mâzgălit cerul, pentru voi ori pentru alţii, cu noroiul ce duhnea, prea rău, a minciună şi trădare.

Printre voi fiind, am auzit neliniştea somnului care se toc-mea ci îngăduinţa de a vă mai lăsa o clipă de gândire înainte de a fi aruncat în pustietatea prin care să căutaţi drumul spre vremea de apoi... Şi căuta mereu motive să fiţi îngăduiţi la trecerea spre totdeauna, fără a fi duşi de paşii vieţii pe catafalcul pe care chiar voi să omorâţi minciunile, în faţa celor minţiţi. Şi chiar auzeam cum ţipă în voi minciunile, încătuşate cu nervi de oţel, spre a nu vă schimonosi privirea când adevărul vi-i ştiut şi aflat în privirea îngăduitoare ce, încă şi acum, mai crede în fărâma de omenie din voi.

Alb contra negru, negru contra alb. Pe lumină, pe întuneric... Albul, de-i lumină, se vede, de-i întuneric face lumină... Voi vă doreaţi pe-amândouă... nu puteaţi renunţa la negru, vă uitaţi cu jind spre alb. Aţi fi vrut să fiţi gri, dar nu amestecând albul cu negru ci albi pe faţă, negru pe dos şi, rotindu-vă ca un titirez, făcânt tumbe de la o masă la alta, de la o casă la alta, de la un pat la altul, să nu prindă nimeni de veste că albul este doar o pojghiţă din vopseau cuvintelor bine ticluite din îndemnul celor ce-i ţineţi, la sân, ascunşi, să nu fie fugăriţi în toate părţile şi aşa să fiţi săraci de un renume câştigat cu vindere de trăiri şi făptură.

Zarurile s-au aruncat, jocul s-a jucat. Învingători n-au fost, ci doar o ruşinoasă şi plină de păcate ieşire din joc şi ascundere în casa celor mai neauzite vorbe, pentru a se primi laude şi compătimiri, ca altădată, când jocul era altul dar se juca la fel... Din trecut s-au auzit răcnete, din prezent se aud tot felul de idei, mereu având în ele lumina unui trecut în care s-au zbătut iarăşi, absurde şi făţarnice, cuvintele alese. Dar, încet, încet, contraadevărul feţelor curate demachiază şi conturează firescul. Întoarcerea va da câştig de cauză ruşinii de a spune două adevăruri: unul era o minciună, altul era scos din cutia zăvorâtă, păstrătoare de minciuni.

Doar un drum, greu şi bolovănos era înspre orizont. Poate, fiindu-vă frică de a vă fi greu, căci drumul era al învingătorilor, v-aţi urcat pe metereze să mă priviţi prăbuşindu-mă. Eu am plecat şi-am mers pe el... şi merg pe el. Voi aţi rămas în acelaşi loc, aşteptând să se întâmple ceva, un ceva care să fie oricum, numai să fie spre binele ce vi-l doriţi. Vă ştiu ochii privitori spre trăirile mele. Vă las să ştişi tot ceea ce vreţi să aflaţi. Oricum ştiţi şi voi unde voi ajunge. Apoi, faţă în faţă vom fi, voi la judecată eu cu treburile mele, de pregătire pentru a merge mai departe.

Semnele furtunii nu le veţi simţi, de-acolo de unde v-aţi ascuns. Va veni peste voi, cu surle şi trâmbiţe. Fulgerele vor veni abia după ce se va şti că viaţa şi-a luat rolul în serios, nemaivoindu-se minţită şi mincinoasă. Cuvinte doldora de bunătate veţi mai rosti până atunci, ascunzându-vă de a mi se da cumva mie de ştire, dar, aşa cum vă ştiu, pentru laude o faceţi! Contra-adevărul vi se va arăta odată cu arătarea feţei voastre adevărate.

Măsura crucii

În satul cel mai depărtat de lume, în care nimic nu se mai întâmpla, în care, spuneau toţi, că şi timpul nu face altceva decât să-şi aştepte moartea, trăiau oameni obişnuţi, obişnuişi cu toate greutăţile vieţii. Şi pentru că erau prea puţine cele ce se întâmplau, poveştile de demult nu erau deloc uitate.

Într-o vreme, un om rătăcea pe drumurile lumii, purtând o cruce în spate. O purta de mult şi de atât de mult purtând-o, drumul, de mers, i se părea mai greu şi crucea devenea din ce în ce mai grea... Şi tot aşa mergaând, îşi ridica ochii înspre Ceruri şi chiar pe Dumnezeu îl întreba:

-Doamne, Dumnezeule, Tu care eşti de oameni iubitori, de ce ai îngăduit să port atâta timp această grea cruce? De ce nu-mi iei, Doamne, povara de pe umeri?

Şi tot întreba, şi tot mergea, răspuns nu primea. Ajunsese şi pe sine să se întrebe:

“Dumnezeu, care esti iubitor şi iertător de oameni, de ce a îngăduit ca eu să duc această grea cruce care este tot mai grea? De ce nu mă pate şi pe mine, de păcate pe care nu le ştiu, ierta, şi să-mi ia povara de pe umeri?”

Şi tot mergea, şti întreba şi se-ntreba...

Prin împrejurimile satului ajunsese când, aşezându-se ostenit lângă un izvor, a văzut că apa, care până atunci curgea liniştit, a început să se mişte. Şi-a ridicat privirea şi pe Tatăl Ceresc l-a văzut în faţa lui. De atâta osteneală nici să-şi mişte mâinile nu mai putea...

-Fiule, ce e cu tine?

-Doamne, tu care pe toate le potriveşti, în aşa fel încât nouă, trăitori şi muritori, să ne fie mai uşor, fă o minune şi pentru mine...

-Şi ce pot face pentru tine?

-Ia-mi, Doamne, de pe umeri această cruce şi dă-mi una mai uşoară...

Dar n-apucă să mai audă răspunsul Tatălui:

-Bine, fiule!

De oboseală, dar şi bucuros că a primit un răspuns de la Ceruri, a căzut în somn adânc.

Visul somnului l-a dus în Ceruri unde s-a trezit pe un câmp plini de cruci multe mari, înalte, grele, şi puţine mici. Într-o margine a câmpului era o cruce mică, cea mai mică şi uşoară cruce din toate câte erau acolo...

-Alege, fiule, de pe acest câmp, crucea pe care doreşti să o porţi de acum înainte, îi zise Tatăl, privindu-l cu blândeţe ocrotitoare.

Fără să stea pe gânduri, arâtând spre marginea câmpului, omul a zis:

-Doamne, vreau crucea aceasta mică. Am dus prea mult o cruce mare şi grea. Iartă-mă de toate şi dă-mi acea cruce!

-Nu se poate, fiule, acea cruce! Acea cruce este tocmai crucea pe care ai purtat-o tu, până acum!

Dimineaţa sătenii l-au văzut purtând o cruce şi mai mare şi l-au întrebat de ce. Iar el le-a spus povestea. Şi a plecat mai departe...