luni, 28 mai 2012

Ţintind spre stele

N-am trăsături de vânător. Dar, intuitiv, sau cu o trăsătură înnăscută, mi-am tot încercat puterile în a ţinti. Nu mi-a plăcut niciodată să ţintesc ceva ce era sub orizontul meu şi abia acum înţelegeam de ce: atunci n-aş fi ţintit ci aş fi ţintuit.
Mi-a plăcut să privesc orizontul şi întreaga lui deschidere, am găsit destule ţinte. Găsindu-le, ştiindu-le, înţelegându-le, am ţintit şi am mers direct spre ţintă. N-aş fi putut să arunc cu o piatră sau cu un glonte, pentru că nici piatra şi nici glontele nu m-ar fi putut îmbogăţi cu tot ceea ce doar ele ar fi cunoscut, nici măcar nu s-ar mai fi întors către mine ca să îmi spună. De aceea am învăţat să ţintesc şi să merg eu spre ţintă. Şi această învăţătură mi-a fost de mare folos, căci aceasta mi-a fost calea spre cunoaştere. A trecut timpul... stau să mă întreb dacă îmi era de ajuns să ştiu ţintele sau e mai bine că acum pot să spun că le cunosc?
Mi s-a spus că e mai uşor să mă uit în jurul meu, în jos, atâtea pot fi ţintite fără prea multă încordare, fără prea mult efort, fără prea multă aşteptare. Chiar mi se arătau cu degetul comori pe care eu le ignoram. Şi pentru ignoranţa comorilor dar şi pentru ignorarea celor ce stăteau cu degetul întins în faţa privirilor mele, multe cuvinte mi-au curs, mi-au şiroit precum ploile de vară, pe mine şi pe viaţa mea.
M-au mai şi bătut gândurile şi m-am bătut şi eu cu gândurile care încercau să-mi abată drumul sau să se pună de-a curmezişul, ca să mă învăţ, ziceau ele, cu ricoşeul. A fost o luptă mare, pe viaţă şi pe moarte, o luptă cu un singur învingător. Puteam să mor eu sau puteau să moară ele. Şi-atunci eu aş fi fost un alt eu. Şi a fost o luptă destul de necinstită din partea lor... S-au apucat să-mi inventeze vise cum că aş fi ratat ţinta. Doar că erau vise ce nu aveau tărie. Întunericul lor n-a putut să îmi acopere lumina în care le priveam.
Doar cei care măcar o singură dată au fost cei care, după ce au ţintit, s-au dus ei spre ţintă, pot să spună cum este drumul până la ţintă. Doar acela poate să ştie ce simte un glonte tras spre o ţintă... cum sunt de învins picăturile de rouă ce trebuie să le evapore, cum trebuie să-i spulbere aerului încăpăţânarea de a-i fi oprelişte, cum trebuie să treacă fără să-i pese de praful şi fumul care sut armele celor care vor să-i întunece privirea...
Ţintind mereu în ceea ce totdeauna a fost la nivelul orizontal al privirilor mele, toate acestea le-am învăţat, şi le-am avut în trăiri. Şi tocmai de aceea port pe mine semnele ghinturilor şi ale orificiilor de intrare pe care trebuia să le fac, pentru că nu totdeauna porţile de intrare erau deschise... Am ţintit totdeauna în ceea ce părea de neatins, de nemişcat, de neintrat. Niciodată în flori, în petalele lor, în păsări sau în aripile ce purtau în zbor o pasăre. Iar de mi-au ieşit gâze sau fluturi înaintea mea, le-am luat în palmă şi apoi le-am dat drumul, ca să nu le striveasc, din greşeală, trupurile sau aripile.
De atâta ţintit în planul privirii, puteam să risc prea mult. De atâta privit în faţă n-aş mai fi putut să văd şi frumuseţea lumii, nicicum a vieţii. Am văzut ce era privind în jos şi nu era ceva care să fie de folos. Atunci am ridicat încet privirea şi am văzut că şi noaptea, cu tot întunericul, cerul era plin de lumini. Câte lumini atâtea stele... Atâtea ţinte, pentru oricine şi-ar fi dorit să-şi ridice fruntea din pământ... Era o frumuseţe nobilă, era ceea ce ştiam din visuri că poate exista.
Acestei nobile frumuseţi nu i s-ar mai fi potrivit nici piatra, nici glontele. Doar săgeata putea să aibă în ea puterea de a urca până acolo, în arcul curcubeului, sau acolo unde stelele îi aşteptau pe cei care trebuiau să vină. Nu mi-ar mai fi fost de ajuns privirea ochilor ca să pot cuprinde drumul şi de aceea nu mai puteam să fiu, aşa cum eram, arcul şi arcaşul din care să plec, asemenea unei săgeţi, spre stele, ori spre una dintre culorile curcubeului. N-aş fi putut să pătez cu tot colbul ce se adunase pe mine, splendoare unei stele ori strălucirea celor şapte culori. Şi, ca să pot să ştiu că m-am curăţit de colb, nu puteam să mai stau nici în întuneric, nici în umbră.
Ieşind de acolo unde eram, m-au cam ars razele de lumină, dar fără să le simt arsura n-aş fi ştiut pe unde s-au mai lăsat, să se hiberneze, urme de colb. Stăteau ascunse cu speranţa că pot să redevină ceea ce au fost, nu doar urme. Dar arsura m-a ajutat să le aflu pe unde stau, şi ce rădăcini şi-au mai lăsat înfipte, şi unde e gata să plesnească destinul de s-ar fi îngroşat sau înfipt prea adânc aceste rădăcini. Când am reuşit să mă dezbar de cât mai multe dintre ele, arsurile nu mă mai usturau, lumina nu mă mai ardea. Începusem să văd prin mine şi simţeam că plutesc. Când am pus mâna pe arc l-am văzut că se transformă în lumină. Şi de mă făceam săgeată-n arc, zăream departe, foarte departe, oricât de mult întuneric se aduna, oricâte păduri de găuri negre mi se puneau în cale.
Aşa am început să mă ţintesc şi înspre acolo unde nici acvilele nu mai ajung în zbor. Am fost timid la început, dar am văzut că dacă nu mi-am mai agăţat gândul de colbul ce nu mă lăsa să urc în zbor, ce mă trăgea înspre mlaştinile din care se ridică în zilele de secetă, am putut să urc până dincolo de înălţimimile la care acvila încă îmi putea fi străjer, dincolo de vârful munţilor ce ţin pe creştet cerul. Şi am reuşit să urc şi să ajung acolo unde se deschid porţile cerului. Au fost primele porţi pe care nu le-am mai găsit închise. Am aflat mai tîrziu că nu sunt niciodată închise pentru cei care reuşesc să ajungă până la ele... puţini sunt cei care, dincolo de dorinţă, fac ceea ce au de făcut să ajungă la ele...
De-atunci am rămas mereu cu privirile rotindu-se, din planul orizontului înspre cer şi tot de atunci ţintesc spre stele. De ele nu-mi este frică şi nici de faptul că aş rămâne pe acolo, lăsând arcaşul să stea degeaba. Şi mă las să zbor, ca săgeata, către stele, de oricâte ori mă cheamă trăirea vieţii.
Sunt mulţi acei care privesc spre stele şi se gândesc să le cucerească. Ei nu ştiu că o stea cucerită, dominată sau posedată, nu mai este stea, devine un biet asteroid ce se trece atât de repede încât i se uită strălucirea. Stelele vor sta totdeauna alături celui ce se bucură de strălucirea lor, celor ce e lângă ele cu bucuria luminării, luminându-le. Şi nu sunt deloc speriate să se alăture mai multe aceleiaşi săgeţi ce a avut puterea să urce din atât de coborâtul Pământ.
Ele, stelele, mi-au mai spus ceva. Că să privesc în orizontul meu. Există şi acolo praf de stele... O ţintă pe care trebuie să o caut şi să o duc, pe vîrful săgeţii, în ceruri... Acolo se vor preface în stea... Poate de aceea am avut dintotdeauna acea trăsătură de a ţinti. De n-ar fi fost să ţintesc, de-aş fi fost un simplu vânător, stelele nu mi-ar fi putut vorbi niciodată!

sâmbătă, 26 mai 2012

La răscruce de viaţă

Tăcerii te-ai dat cu speranţă că spusele mele, din clipele de primă cunoaştere nu ţi se vor mai potrivi, că vei găsi o cale să îmi arăţi că am greşit eu. Doar că nu ai stat să te întrebi dacă îmi veniseră vorbele dintr-o târguire a dorinţelor sau dacă plutea în jurul tău toată mireasma viitorului, creionat de ansamblul unui trecut păstrat şi el, cu mare grijă, în taina tăcerii. Din acea primă, rânduită de întâmplare, întâlnire, ţi-am regăsit privirea tristă a pasului către viitor şi n-a fost uşor să ştiu că nu s-a putut abţine acea oftată spusă: Pericolul încă nu a trecut!
Pe mine mă ţin în loc chingile dezamăgirii, pe tine te zdruncină rafalele unui uragan care nu mai are mult până la apogeu, pe noi ne despart niştea aripi negre ale minciunii şi ale fricii. Cum îţi doreşti nu poate să mai fie, corabia trăirii tale are pânzele rupte şi malul e departe. Iar hula te face să crezi că merge drept, deşi deriva, dacă nu ţi-ai fi orbit ochii în încercarea de a nega orice atunci când era spus, singură puteai să o vezi. Oricum, acum, aşa cum îţi sunt acum privirile, sextantul nu îţi mai este de folos.
Dacă ţi-ai fi dat şi ultima picătură de lumină, aceea care s-a salvat ascunzându-te de tine, tot la ceasul care ţi se va arăta când îşi va suprapune secundarul, minutarul şi orarul la semn marcat, ajungeai. Nu eu, ci tu l-ai fixat să bată, precum un clopot, în dungă şi apoi în dangăt prelung, prevestitor. Mai ai încă o dorinţă de a ascunde fărâma de ego sub pragul tăcerii şi nici răsăritului şi nici apusului de soare nu i-ai spune nici la ce, nici unde, nici încotro îţi îndrepţi gândul când dinlăuntrul sufletului te trezeşti că se arată, trezit, dorul de ducă, dorul de depărtate. Şi te poartă gândurile, ca şi cum s-ar mai putea agăţa de repere din lumea aceasta, însă nu prea poţi să te împaci cu paşii care nu vor vrea să mai ţină cont de tot ce acum îţi spui că va fi.
Prin răscrucile vieţii am trecut nu doar odată, în vremurile ce le trăim. Prin răscruci şi eu, şi tu, am trecut... Dar acum mie mi-a fost dat să le învăţ semnele care nu pot să lase paşii rătăcirii, înainte de a ajunge în ele. Să ţi le arăt nu pot, să le vezi acum nu vrei...
Te-am privit din spate păşind pragul bisericii din străbuni şi, prin poarta timpului deschisă de unduirea ta şovăitoare, ţi-am văzut singurătatea primei zile de rătăcire şi prima seară în care se vedeau nu doar urmele lacrimilor ci şi semnele care se văd pe orice corabie eşuată pe stâncile ce n-au putut apele să le spargă, pentru a nu mai sta împotrivitoare drumurilor celor ce nu se puteau opri să contemple dezastre. Şi ţi-am văzut privirile ce căutau înstelarea primei dimineţi a vieţii ce ştii că va veni. Spre Nordul ce-l mai ai şi acum în gând îţi va fi aşteptarea răsăritului Luceafărului prevestitor de zile bune. Şi s-au văzut, prin poarta larg deschisă, zilele de aşteptare, zilele de schimbare, zilele nenumărate următoare.
Oricâtă încorsetare ar putea să se spună ca are azi viaţa, oricâte zvonuri s-ar vrea aruncate în stânga şi în dreapta, despre mine, îţi doreşti să le crezi doar ca să simţi efectul somniferului pe care ţi l-ai dori ca să treci peste ceea ce nici un anestezic nu va putea să facă să nu se simtă. Ai fugit de tine, fugind de existenţa mea, tocmai pentru că boarea rece a nicicând întoarecerii o simţeai aproape, prea aproape, de tine. Un fel de pact al tăcerii, ţi-ai spus, şi te-a ameţit suavul miros al învingătorului efemer. Dar tocmai tu ai uitat că mi-ai vorbit de lupte pierdute şi războaie câştigate. Eu nu m-am îndoit niciodată, nici chiar când tu te îndoiai de tine, când îmi vorbeai de cântecul de lebădă al ultimelor sforţări de stagnare, şi m-a surprins încrederea oarbă ce ai dat-o, brusc, unei tăceri care îţi era teamă să nu se rupă, ştiind că ar fi spart barajul ce-l ştii deja prea fisurat ca să reziste viituri care astăzi are cote depăşite de alarmă şi dezastru iminent.
La răscrucea vieţii stai, eu stau în pragul drumului pe care mi l-ai prevestit tu. Când eu plecam din zilele toamnei ultime de singurătate, tu îţi pregăteai haina aceea pe care o vei purta când voi fi primul căruia îi vei spune, în cuvinte, ceea ce privirile vor fi să se arate. Oricâte tăceri vei mai lăsa de-acum să stea de-a curmezişul, voi fi eu primul cel care, până în noapte târziu va sta străjer liniştii ce ţi-o vei căuta-o şi înţelegerii ce o vei da clipei următoare. Pragul bisericii străbunilor poartă pe el amprenta viitorului, ce a stat o clipă îngenunchiat acolo, în rugăciunea către Ceruri de a nu se mai lăsa întărziat de iluzia unui prezent sinucigaş.
Apă ce părea înghiţită de miezul nopţii te-a privit în ochi şi ţi-a botezat îndemnul desprinderii pe care n-o vrei dar o aştepţi, ştiind-o în venirea ultimei turnante. Tăcerea este semnul ultimei linii drepte.
Eu sunt doar un înainte mergător al celor ce sunt pe drumul nostru, şi când am înţeles că acea spusă, în glumă părea, că totul ar fi în pas cu zisa ta, dacă altcineva s-ar grăbi, era desprinsă din realitatea pe care eu o vedeam trăită de tine. În drumul tău înspre nordul din care vei veni chemată ca martor al ritualului necesar, eu voi fi acela care va sta pe peronul unei halte ca tu să poţi dormi sub privegherea flăcării ce va pâlpăi plăpând în noaptea revenirii tale în lumină.
Acum e furtună mare deasupra de Cerul sub care trăieşti. Când va coborî furtuna sub nori, vei simţi că uraganului nu te mai poţi opune. Eu am văzut şi sunt oricând gata să vin, înainte de a începe seara, să poţi să ştii că nu te rătăceşti, că nu orbecâi întunericului ce te va ameninţa.
Ridică-ţi privirile, şi ridică-ţi braţele... Lasă viaţa să se întâmple, las-o să trăiască!

marți, 22 mai 2012

De-atâtea zile-am rupt tăcerea!

Am tăcut vreme îndelungată. Ceea ce aveam de spus, spuneam celor ce, fiindu-mi aproape, ştiind că dintr-un acelaşi orizont venea lumina înspre noi, şi-au dorit şi mi-au cerut să o rup. Şi mi-au cerut să trec bariera propriei cunoaşteri, să spun măcar pe cele ce spuse lor, le-au fost înţelese, privite prin ochii propriilor cunoaşteri.
Am rupt tăcerea, grăbind cuvintele să plece dinspre singurătatea mea înspre înţelegerea celor care-şi caută şi ei drumul împlinirii lor.
Şi am vorbit venind de departe... Am vorbit privind în jurul meu, dar de mai multe ori am urcat şi am coborât, ori m-am dus pe drumurile venirilor, ca să desluşesc taine mai vechi ori taine mai noi. Am mers acolo, acasă, ca să pot găsi limanul ce-lor care-mi cereau să le fiu aproape în căutările şi luptele lor pentru drum în lumină, spre lumină. Sau pentru că ştiau câte cuţite le-au fost înfipte, pe la spate, în trăirile trecutului. Am fost, am văzut şi aşa am lăsat lor şi altora scris ceea ce-mi era dat să cunosc. Şi nu mi-au spus atunci nimic împotrivă, ba mai mult, ştiindu-şi faptele şi înţelegând forma umbrelor ce o desenam prin cuvinte, mi s-au cerut continuările. Şi aşa am continuat să nu tac.
Şi la toate cele ce mi s-au cerut le-am căutat răspunsuri şi căutându-le am aflat câte nu mi-ar fi putut crede gândul şi am aflat câte nu le-am putut aduna în cuvinte pe care să le fi scris. Şi s-au adunat să stea în aşteptare până când va veni şi vremea să se aşternă în cuvinte, iar cele ce nu sunt date spre citire altora până când se vor umple golurile necunoaşterii celor ce le erau bune spre a cunoaşte totul. Şi tocmai pentru a se apropia acea clipă a adevărului, de-atâtea zile, de când am rupt tăcerea, nu am mai tăcut.
Şi de câte ori mi s-au arătat lumini sau mi s-au arătat umbre, am vorbit cu încredere în cei care mă îndemnaseră să rup tăcerea. Şi-am trecut prin gerurile iernii, uitând de mine şi de frigul din jur, de singurătatea ce-mi lăsa mereu timp să fac drumurile sus şi tot mai sus, să trec prin porţile orizonturilor, ca să aflu, ca să ştiu, ca să cunosc tot ceea ce mi se dădea voie. Şi aşa am aflat şi mai mult decât se credea că se poate afla, şi aşa acum, eu tăcutul care a rupt tăcerea, aş putea să pictez scene multe de aş avea alt har decât să alături literele în cuvinte. Şi n-am cerut nicicui puterea de a pune în dreaptă rânduială pe cele stricate, dar mi s-a dat puterea de a şti şi ce s-a stricat şi care ar fi dreapta lor rânduială. Şi n-am cerut puteri să mă apăr ce cei care nu se sfiesc să-şi înfigă gheara în gâtul celui care vorbeşte, dar mi s-au dat puteri care-i pun în faţa neputinţei de a mă opri să pot arăta feţe fără măşti, prin glăsuirea celor scrise.
În fuga drumurilor mele, adesea-ntoarse de furii stârnite împrejuru-mi, din senin, am întâlnit de-atâtea ori viitorul, dar am întâlnit şi prezentul ce nu era ştiut şi am mai întâlnit, des, mai des decât era necesar, trecutul. Am întâlnit umbrele celor ce-şi aveau mereu mască şi mereu fardau vorbele, meşteşugindu-le să aibă înţeles pe faţă şi pe dos, dar şi pe cei care îşi rosteau vorbele cu limba între dinţi, ca totul să le treacă din priviri acolo unde îşi doreau să fie înţelese fără să fie auzite. Îmi ieşeau în cale prin trecut, când nu mă cunoşteau, dar le vedeam de după colţ, aşteptându-mă să-mi pitrocească mintea, în prezent.
I-am întâlnit şi pe cei care se încurcă printre amintiri, dorindu-şi viaţa o basma curată, ca să arate mereu cu degetul către oricine. De multe ori aici i-am văzut ţipând după adevăr, dar acolo se ascundeau sub propria urmă, ştiind că piatra aruncată le întorcea nisipul în ochii lor, cuprinşi de flăcările obsesiei adevărului ce-l ascundeau. Şi le cunoşteam adevărul şi le ştiam minciuna.
Toate cele ce le-am văzut, le-am spus şi mi s-a spus că trebuie să spun. Şi aşa am continuat să nu tac.
Mi-am întors privirile peste orizonturi ce se credeau ascunse oamenilor, ce se arătau doar nopţilor frământate de nesomnul dorinţei de a se face chiar nefăcutele şi le-am deznodat nodurile firelor ce ţineau în loc paşii ce s-ar fi lipsit altfel de călcarea aceluiaşi prag, prag pe care erau ţintuiţi bătrâni şi copii, cei de aproape sau chiar de mai departe. Şi-n felul în care povestea o scrisesem acolo, acasă, o aduceam, de multe ori prăfuită de furtunile pe care le treceam, să o spun aici. Şi o spuneam...
M-am apropiat şi m-am tot apropiat. Şi am vorbit celor care m-au chemat şi mi-au spus să vorbesc. Şi toate câte vorbeam dar mult mai mult cele pe care le scriam, pe unii i-au făcut să nu-şi mai vrea adevărul şi s-au cufundat în tăcere, vorbind pe la spate, iar alţii şi-au pus capul pe perna ce arăta albă pe faţă dar era neagră pe dos şi nu s-au mai putut trezi dintr-o beţie a urii ce i-a făcut să uite chiar şi pentru ce se trezesc dimineaţa. Iar pe alţii, păzitorii lor de taină, i-a făcut să tremure de dorinţa de a se arăta înnobilaţi de forţa învângătorului, neştiind, sărmanii, că joacă frumos jocul libertăţii de a zburda în lanţ.
De multe zile am rupt tăcerea, atunci când mi s-a spus că trebuie să rup tăcerea. Şi azi, unii dintre cei care mi-au spus asta, s-au ascuns, voind să se ascundă, în tăcere şi s-au întors la 180 de grade. Iar alţii şi-au lăsat gândurile urzite pentru războiul de ţesut pavajul intenţiilor care nicidecum spre Ceruri nu pot urca, ci doar a se coborî înspre acolo unde s-au vrut dar neputinţe i-au făcut să se lase duşi, fără putinţă de împotrivire.
M-am prea apropiat de zidul care unora le era de trecere. Începusem să ştiu prea bine timpul prezent şi m-am lăsat ştiut acelor ce sunt aici umbrele cărora le-am desluşit prea micimea lumească. Iar ei şi cei pe care cu sorile gândului îi mânuiesc, cu superioritatea dată de neadevărurile şi ascunzătorile ce-i ţin în vulnerabilităţi, au început, ăncet, ăncet, să nu mai vrea să asculte netăcerea-mi spre care m-au împins. S-au ascuns ei vorbindu-se, unul cu altul, nicicând cu mine, să ridice pietrele, când sufletu-mi era aproape de ziduri, ori de praguri, ori când cred ei că trece împovărat, şi să le arunce toţi deodată. S-au vorbit, porniţi spre un război pe care nu şi-au găsit nicicând curajul de a-mi arăta că l-au început, de primul dintre toţi cei care mi-au cerul să rup tăcerea. S-au bucurat de păcatul lui, ei păcătoşii nevrednici, crezând că pot trage cortina peste viaţă. Dar eu acum nu mai ştiu să tac, nici nu mai pot învăţa tăcerea. Pietrele lovesc din spate, dar stau în faţa lor cu fruntea sus. Ei privesc înspre în jos, crezând că vor putea să-mi poată opri zvâcnetul dorinţei de om. Dar ei mereu privesc în jos. Eu am puterea să-i privesc şi să le caut privirea ca să le arăt că ochii mei vor fi deschişi spre cer şi voi vorbi, căci nu mai ştiu să tac. Tăcerea, când am rupt-o, am rupt-o, pentru totdeauna! Oricâte pietre îmi vor căuta făptura, nici o durere nu-mi va opri cuvântul! Şi de va fi nevoie, chiar şi după moarte!
Şi voi vorbi cu oamenii... Dar şi cu Cerurile voi vorbi, cerându-le să dea fiecăruia răsplata după faptă şi simţire!

luni, 21 mai 2012

Curând, la poarta adevărului

Se tot adună nori negri! Se tot adună nori de ploaie şi furtună, peste Pământ. Şi se tot adună nori şi mai negri peste lume. Şi doar fulgere, mai totdeauna de neobservat, fac să se simtă că mai este încă deschisă o cărare înspre seninul înalturilor.
Aleargă toţi, care încotro, de frica ploilor ce vin fără încetare. Îşi caută învelitori care să nu-i oblige să-şi schimbe hainele, fiind prea ocupaţi cu a continua să arate la fel, să arate ca şi cum nimic nu ar fi schimbat. Să arate că ploaia nu-i poate scoate din marea neputinţă a renunţării la comoditate, pentru a gusta din şiroirea picăturii de ploaie ce le-ar putea spăla urma lacrimilor de pe obraz.
Aleargă lumea în lung şi-n lat, nemaiştiind când soarele se trezeşte, privind zorii fiecărei zile cu o pervertită dorinţă de a se privi în plină lumină. Aleargă mereu până la răscrucea drumurilor de care a uitat, ca şi cum ar fi rămase de undeva din începuturile existenţialităţii sale, deşi sunt rămase în nemişcare din seara de dinaintea dimineţii în care îşi dă seama că drumurile există, dar nu-şi mai au rost căci între timp sensurile s-au bulversat.
Prea plină de alergătură, lumea-şi dă cu stângul în dreptul, preferând să meargă de-a buşilea. Plini de oboseala greutăţii hainelor îmbâcsite pe dedesuptul învelitoarelor, oamenii se înghesuie să se lase prinşi într-o ipocrită, hipnotică, spirală absorbantă înspre adâncurile fără suflarea vieţii.
În toată această irealitate acceptată de din ce în ce mai mulţi decăzuţi în automatismul cotidianului trai de supravieţuire de la o zi la alta, prin norii lumii, prin norii de ploaie, în umbra fulgerelor nopţii, se vede umbra luminii în care se vede ivit străjerul porţii.
Alergătorii-şi caută drumuri, nemaivăzând altceva, crezând mereu că dacă vor fi să se coboare vânturi de pe crestele munţilor, norii se vor destrăma şi seninul cerului se va lăsa văzut, că vor putea să-şi arate măreţia avuţiei ce acum o poartă pe sub învelitorile ce şi le au spre a le feri de ploaie. Dar n-au timp să se descotorosească de năravuri, apucături şi învăţăruri pervertite, şi să-şi arate chipul înseninat.
Deasupra de norii lumii, deasupra de norii iernii, deasupra de izvorul fulgerelor, deschisă este poarta spre care nimeni nu se lasă dus azi, dar vor încerca să ajungă, cu ultimile zvâcniri, mâine. De marea alergătură a timpului pierdut, nu mulţi vor ajunge să privească înspre ea, puţini vor privi prin ea şi doar câţiva vor avea curajul să o treacă. Şi se va putea privi vacarmul de dus şi întors al celor care şi-au uitat îndemnul ce l-au avut, cerându-se trecători, ori îmbulzeala celor care îşi vor deşerta comorile străjerului, spre a le fi mai uşoară şi grabnică trecerea. Şi cei ce veşniciei se vor vrea trăitori în bogăţii vor căuta să ceară să li se dea, ori de nu, să ia, şi să rămână aşa cum sunt acum, crezând în ceea ce trăiesc acum.
Curând, la poarta adevărului, se vor înstrăina cele rele de cei buni şi cele frumos făcătoare de chip de acei care şi-au ascuns chipul sufletului urâţit de netrebniciile pentru care n-au precupeţit a se vinde pe sine ori pe neamul său. Şi de trecut vor trece nu acei ce îşi vor dori să treacă ci acei care vor avea toate motivele să fie aleşi să treacă, semn al răsplăţii că s-au voit demni de a trece. Curând, la poarta adevărului, mulţi vor îngenunchia abia când poarta se va închide...

vineri, 18 mai 2012

Spre Lumină, prin Lumină

Dinspre trecut înspre viitor, totul trece prin prezent. Prezentul este cel care dă sens vieţii. Ceea ce a fost este doar ceea ce a fost, ceea ce va fi este doar ceea ce se va trăi, ceea ce este, este ceea ce se trăieşte...
Ceea ce a fost este piedestalul pe care stă fiecare, mai mare, mai mic, dar este doar un conglomerat pe care scormonindu-l e greu să se mai vadă ceva care să întregească o faptă. E doar un cumul de judecăţi pentru proprie înţelegere, nicicând la dispoziţia altora. Fiecare, este dator să ştie, fără infatuare, cu demnitate şi curaj, să vadă cât de înalt are podiumul şi, cu tot atâta demnitate, să nu îl învelească în mucava, mucava pe care să o coloreze şi să o facă frumos mirositoare cu parfumuri de împrumut, şi sclipitoare, cu vopseluri pe care să le cumpere, plătind cît nu fac. Căci ploaia tot va veni şi mucavaua se trasformă într-un înveliş lunecos şi mirositor urât.
Ceea ce va fi este, privit din momentele actualităţii, ceva care s-ar putea modifica după dorinţa momentului. Este ceea ce în orice moment este ignorat. Cuvinte aromate în prezent sunt văzute ca definitorii pentru clipele când nimic nu va mai fi la fel. Este văzut ca şi o ecuaţie în care s-ar putea modifica amploarea unei necunoscute după propria dorinţă. Doar că nu toate au puteri pare, ca să se poată ca şi ceea ce este negativ să dea sens pozitiv expresiei, când ecuaţia ajunge să fie rezolvată. Ceea ce va fi, dureros, este văzut prin prisma lui “poate” care, pus în modul, ar putea fi pozitiv. Însă nu-i este dat omului să fie cel care face ecuaţia şi nici nu-şi are dreptul de a scoate modulul din buzunar.
Ceea ce este... este ceea ce are omul în puterea pasului pe care are, sau nu are, curaj să-l facă, are, sau nu are, puterea de a se privi în ochi cu semenii, are, sau nu are, demnitatea cuvântului pe care şi-l dă, are, sau nu are, bunul simţ de a nu minţi, de a nu se da nevinovat sigur, pentru a pune în spatele altcuiva, ceea ce lui i se întâmplă ca urmare a marii sale neputinţe de a se privi în oglindă. Ba chiar şi când face asta, deşi nu-i place ceea ce vede, se proiectează în lumea pe care a spus - din credinţă sau din făţărnicie - că nu îi este aproape, lumea curvărăsiei, şi caută să dea cu leuca în cap, strigând tot ei după ajutor. Şi se miră că, atunci când vor veni cele ce vor fi, se va spune că sunt loviţi cu leuca.
Ceea ce face acum, nu vrea să creadă că este amprenta a ceea ce va fi, amprentă pe care nimeni nu o poate şterge sau modifica. De acum pentru totdeauna! De faptă hotărăşte omul, faptă trebuie să facă, de vorbă spune că va fi, vorba trebuie să-i fie auzită. Dar de unde ar putea să ştie omul că aşa să fie? Îi trece prin gând să privească judecăţile din podium şi să înţeleagă adevărul? O fac cei care nu şi l-au acoperit cu mucava, ca şi cum ar fi pus un preş peste gunoi. Dar cum să o facă cei care au îngropat gunoiul sub preş? Sub preş nu intră în nici un fel lumina, ca să se vadă de cumva, în gunoi, nu este şi o piatră de mare preţ şi că, de stă mult acolo, se împreună cu gunoiul şi tot gunoi ajunge.
Şi vorbesc toţi despre mersul spre Lumină şi de mersul prin Lumină... Dar oare cum să se ajungă în Lumină când, ceea ce este acum, este plin de întunericul făptuirii cu proprie pornire a ceea ce sieşi nu şi-ar dori niciodată? Dar cum să poată să scoată capul de sub preş, dacă tot se preocupă de a pune totul acolo, ca şi cum dacă ştie doar el, şi se ascunde, sau pune un pumn în gură celor care mai ştiu, să vadă că atunci când ar fi timpul Luminii dispar pumnii puşi în gură şi Lumina le arată celorlalţi că el spatele, până mai ieri, l-a întors Luminii şi că a stat mereu cu spatele la Lumină?
Se vrea mersul spre Lumină... Dar nu se vrea mersul prin Lumină. Şi n-are cum să se ajungăacolo dacă se orbecăie în minciună şi cârdăşii...
Ceea ce va fi, trece prin ceea ce este acum...

marți, 15 mai 2012

Rupând piedicile

De ce ar trebui să mai stea piedicile de-a curmezişul vieţii? Nimic nu ar trebui să le împiedice să plece singure acolo unde s-au plămădit din întreaga neînţelegere ce a pus, una lângă alta, ura şi invidia, necredinţa şi răutatea, mândria şi prejudecata, egoismul şi dispreţul, şi toate altele câte a putut scorni mintea omenească, dedată la multa luptă, încrâncetă, pentru a se arăta ca fiind tot ce contează. Să fim oare noi cei care le ţinem aproape, ca pe o mare bogăţie?
Încep să aibă toate înţelesuri şi toate să-şi rostească povestea ce le-a făcut să stea în faţa paşilor. Se sparg valurile de malurile între care am stat să aşteptăm ori apele ploilor, ori urcarea în norii cei din înălţimi a toate văzători, a stropilor de val. Dar nu s-au întâmplat decât valuri între maluri. Iar paşii se împiedicau ori de mâluri ori de algele ce nu se ştiau în siguranţă decât în adâncurile ascunse luminii soarelui, căci înspre nori nu se puteau lăsa urcate, ştiindu-se acolo de-a pururea pieritoare.
S-au spart zăgazurile cerurilor şi s-au limpezit ochiuri de cer care, oglindindu-se în ape, au privit în adâncuri şi n-au mai vrut să rabde nevăzutele sau nevederile. Şi s-au lăsat jos, mai jos decât puteau valurile să înalţe apele, ca să poată să taie nodurile piedicilor. Şi-au rămas piedicile una câte una rupte, dar care, chiar rupte se pot lăsa de către noi, cei care le-am lăsat să stea fără să le zicem ceva.
Trecem prin valuri, mergem spre maluri. Vânturile se strivesc acum de malurile care li s-au pus singure în cale. Şi vor începe să se ridice până nu vor mai putea să-şi respire decât propria suflare. Zâmberul cerului îi va face acoperişul sub care, după înfurtunări, va putea să-şi spună rugile şi să spună adevărurile ce le-au făcut să se pornească a rostui faţa apelor care căuta razele soarelui, să pună oprelişti vânturilor tulburătoare, aducătoare de nori de întuneric.
Se trec valurile şi se împreună malurile, lăsând apele să-şi găsească împreunarea, pe vadurile de ele însele săpate ori căutate. Şi apele curg, din una spre alta spre a se şti limpezite, rupând piedicile.

sâmbătă, 12 mai 2012

Calea redevenirii

Numele celor mai importante virtuţi pe care le deţine doar acela care, fiind cu adevărat Om, îşi pune întrebări dacă nu cumva nu este îndeajuns, sunt pe buzele tuturor celor ce nu le au. Unii vorbesc despre ele, alţii fac referire la ele, însă curajul de a le manifesta le cam lipseşte. S-au dedat prea mult oamenii la curajul de a nu avea curaj şi le este teamă de adevărul de a avea curaj. Şi s-a mai învăţat să se ştie lăudat şi apreciat, minţindu-se că el este cu adevărat ceea ce gândeşte că este, uitând să se întrebe dacă este ceea ce ar trebui să fie, dincolo de vorbe şi cuvinte.
E lumea în schimbare şi schimbarea include pe toţi. În afara schimbării nimeni nu rămâne, cu excepţia celor ce pleacă, ruşinaţi că nu au făcut mai mult decât au făcut şi a celor care pleacă înciudaţi pe faptul că schimbarea a venit împotriva a ceea ce-şi doreau ei. În lumea aceasta se vede clar că mulţi pleacă singuri...
E lumea întoarsă cu josul în sus şi se întreabă de ce nu poate să vadă, în nici o dimineaţă primele raze ale soarelui decât după ce soarele deja priveşte în ochi izvoarele. Şi tot caută explicaţii pe care şi le-ar vrea ca fiindu-i de căpătâi...
Cu teama de a şti adevărul, cineva emite o idee, iar alţii, asemenea lui, se grăbesc să o împrăştie, alăturând eticheta senzaţional. Şi începe propăvăduirea ei, fără a se aduce argumentele ce, spun ei, sunt greoaie şi pe neînţelesul oamenilor fără cunoştinţe speciale. Când tot înţelesul ideii lor se clatină, încep să emită o mie şi una de idei care să o apere pe prima. Şi-şi consumă timpul pentru a le găsi pe acestea.
Alţii, care văd că lumea s-a întors aşa cum s-a întors, văd şi cum se întoarce, prin aceste idei pe care le-a îmbrăţişat, şi, cu spatele înspre răsăritul soarelui, pot să spună că în curând lumea nu o să mai vadă razele soarelui decât înainte de apus. Ei au timp să înţeleagă! Cei preocupaţi cu căutarea ideilor îi arată cu degetul, ba chiar îi blamează că nu au ce face şi stau să judece pe alţii. Le este greu să înţeleagă o banalitate: Ei n-au avut curajul de a spune adevărul şi s-au complăcut a spune o minciună. Pentru a o apăra au inventat alte o mie şi una de minciuni ca să o acopere. Ocupaţi fiind cu aceste căutări pentru a inventa, n-au putut nici măcar să vadă că ei înşişi s-au rotit cu faţa-nspre apus şi aşteaptă să treacă zi după zi, ca să poată să vadă razele soarelui. Ceilalţi, când au văzut că rosturile lumii se pervertesc, au stat împotriva mişcării lumii, care, în vălmăşeală i-a lovit, i-a îmbrîncit, i-a împins înspre mar-inile ei, dar au rămas pironiţi şi drepţi, în picioare şi au putut să vadă, zi de zi, dimineaţa cum răsare soarele şi seara cum apune. Şi, din acea poziţie nu le-a fost greu să vadă încotro va ajunge lumea să privească.
Ce este mai greu, ce este mai uşor? Ce este folositor şi ce nu este folositor omului? Curajul adevărului sau curajul minciunii? Cărămizile adevărate, care au mijlocul plin, puse într-un zid, fac zidul să reziste? Dar dacă se folosesc nişte cărămizi care au doar o coajă , restul fiind gol, fac zidul construit cu ele să reziste? Amândouă pot fi la fel de frumoase, dar când acoperişul plin de greutatea zăpezilor apasă asupra lor, care dintre ele cedează? Şi ce mai rămâne din frumuseţea celui care se prăbuşeşte? Şi cu acoperişul, pe acea parte, a zidului prăbuşit, ce se întâmplă?
Se schimbă lumea şi nu stă să întrebe pe nimeni dacă să se schimbe sau nu. Şi-a găsit schimbarea sprijin în cei care i-au împins oamenii lumii înspre margini şi nu mai vor să dea înapoi, să-i recheme între ei. De la ei, cei din marginile lumii şi-a luat schimbarea reper şi le-a dat lor puterea să stea tot drepţi până vor ajunge să stea la fel ca ei toţi cei care îşi pot aduce aminte vremea când erau, dimineaţa, cu ochii ţintiţi către zorii de zi şi se bucurau când ochii se puteau deschide spre a se scălda în albastrul cerului senin. Şi cu aceeaşi ochi a putut să vadă înaltul crestelor strălucind la amiază sau chiar fulgerele furtunilor fără să se teamă că ar putea să-i orbească.
În această vară, plină de fierbinţeală, cei care abia aşteaptă zorii zilei ca să-şi oblonească ferestrele şi să-şi încuie cu zece lacăte uşile şi porţile, vor fi nevoiţi să iasă din scorburi ca să poată să mai guste o gură de aer, dând piept cu lumina de care, cu forţări, s-au tot ascuns. Şi-i va arde, şi-i va topi, şi vor trebui să îşi arunce toate piedicile pe care le-au pus luminii, să iasă şi ei la lumină, ori să se închidă pe mai departe şi pentru totdeauna, în nemişcare, robiţi întunericului. E vara verilor, vara în care vor reînflori florile şi în care se vor deschide toate cărţile tre-cutului. E vara în care oricine are ultima şansă a redevenirii şi revenirii.
Din timpuri de demult, de dinainte de a şti omul că se poate închina şi nerodirii, îi este dat să ştie înspre unde se poate şti el, întreg, împlinit şi rodnic într-ale vieţii şi-ntr-ale minţii, când toate ce fac a-l întregi, nu se pot rândui înspre a se împotrivi una alteia. Şi va veni focul nevăzut al Cerurilor, în vara aceasta într-un fel, cândva în fel definitiv, spre a mistui absurdele feţe întoarse ale celor pe care gândul le poate întoarce. Şi va veni prin Soare, ori va veni prin Oameni, ori va veni în somnul firav al clipelor cu adieri de vânt, privind înspre fapte, înspre vorbe şi înspre gânduri. Şi cei ce bine-cuvântaţi vor fi cu întâlnirea vremelnică vor fi cei care lumii vor mai putea să dea consistenţă. Şi găsindu-şi calea, se vor deda fericirii adevărului, devenind viaţă, ca să poată să dea viaţă.
Acum s-a întors vremea, pentru ca nerodirea să rămână amintire. Şi tocmai de aceea, închinătorii cu jurământ ai nerodirii, calea uşoară a crimei cu mână curată, îndeamnă spre a nu lăsa să se ardă ceea ce este de ars. Şi încep să pocnească şi să se împotrivească cele ce se ard, dar pentru cei care a început arderea, nici un ger şi nici un întuneric, nici vânt nici apă, nu mai poate să stingă focul. Lucrătorii luminii, din marginile lumii veghează! Ei sunt străjeri ai căii redevenirii, ca nimeni din cei care şi-au ales calea luminii să nu poată să fie oprit să-şi meargă drumul.

vineri, 11 mai 2012

Semn în carte

Cartea pe care am deschis-o în prima seară când mi-a fost dat să o ţin în mâini, o ţin mereu la căpătâi. Mă întreb de multe ori de ce o citesc, de câte ori se poate, cu atâta drag? Mă întrebam la început, când citeam rar, când şi când, căci doar aşa puteam, de ce iubeam această carte pe care o deschisesem cu atâta nerăbdare, încât nici nu am stat să mă întreb de ce atât de grăbită îmi era dorinţa de a sfâşia aşteptarea ce dura parcă de mai mult de milioane de ani. Şi o tot citesc, şi aş tot citi-o, de atâtea ori o caut cu mâinile, cu privirea, cu gândul şi cu sufletul. O deschid şi de fiecare data, chiar şi pe ceea ce am am citit îmi arunc sensul căutării şi mereu găsesc ceva nou.
Încep mereu cu începutul şi termin totdeauna cu terminatul, dar scotocesc printre pagini căutând mereu o comoară. Şi de atâtea ori am văzut-o şi de câteva ori comoara s-a împreunat cu privirea mea şi a început să strălucească, voindu-se ştiută de toată suflarea omenească. E o carte care nu s-a putut să fie decât una singură. Şi a trecut prin câteva mâini. Dar parcă singură şi-a căutat ajungerea în mâinile celui care o va preţui-o, chiar dacă literele-i, pe alocuri, s-au murdărit sau coperţile chiar i s-au îndoit şi nu mai arată aşa cum a fost pe când era nouă. O carte pe care unii, încercând s-o citească, s-au temut de înţelesuri şi s-au grăbit să caute ceva ce are înţeles pentru toţi şi aşa se lasă citită uşor, repede şi fără a lega înţelesurile de propria viaţă. Alteori, şi-a ţinut coperţile închise şi nu s-a lăsat citită, ori a lăsat să se vadă paginile goale; nu-i era dat acelui cititor să aibă pentru el nici un înţeles, şi atunci a renunţat cu regrete sau furia pierderii comorii ştiute, dar negăsite.
A trecut din mână-n mână, dar mâna tipografului a tot încercat să îi schimbe paginile, când a auzit poveştile ce erau în cartea pe care el o tipărise înainte ca autorul să-şi dea acceptul, grăbit să nu i-o ia altul înainte, crezând că va putea să se îmbogăţească de va reuşi să o vândă, la o licitaţie în care el să aleagă cumpărătorii. Dar neştiindu-i nici scrisul, nici înţelesul şi nici voind să accepte că a fost scrisă de un autor ce are multe cărţi scrise, dar preferă să rămână anonim, a reuşit să aibă cumpărători care doar se bucurau că pot să aibă o carte în plus în bibliotecă. Şi când au văzut că nu le era de laudă, că era o carte ce stătea doar pe bibliotecă sau se vroia uneori de alţii citită, au dat-o înapoi tipografului. Dar chiar şi aşa se tot vorbea de comoara din carte, iar tipograful şi mai tare ţinea să o aibă doar el şi să găsească un cumpărător care să dea pe ea preţul ce îl cerea el. Şi, ca să fie sigur a ascuns-o prin magazii întunecate şi, pe acolo pe unde se puteau vinde cărţi, ori pe acolo pe unde se expuneau cărţi, a umblat şi a vorbit, ori chiar a făcut împotrivire prin rău, ca să nu se mai spună despre acea carte, ca s-o facă pierdută!
Cartea însă, din unghere, şi învelită într-o pagină de revistă, găsită prăfuită, şi care fusese uitată de cineva care în ceea ce scria pe ea, aflase ceea ce trebuia să afle pentru viaţa lui, se voia citită şi voia să găsească acel cititor care va putea să lase vederii lumii comoara ce putea fi, din litere risipite, adunată. Şi încerca, de câte ori i se spunea că s-a vorbit să se vorbească despre ea, să facă ceva, ca să se ştie că există. Dar tipograful mereu căuta să vadă de e tot acolo, de cineva nu a venit să o fure.
L-am cunoscut pe autor şi mi-a spus despre cartea lui în care se ascunde o comoară. Nu ştiu ce l-a făcut pe el să creadă că sunt eu cel care trebuie să o aibă pentru totdeauna, nu ştiu de ce atunci când eu, cel care terminasem de citit şi descifrat două cărţi, m-a crezut în stare să citesc o carte prin care nici nu puteam să arunc o privire. Nu a ştiut să-mi spună ce alt titlu i-a dat tipograful sau dacă, pentru a i se pierde urma, nu cumva i-a schimbat numele. Ne-am întâlnit într-o dimineaţă de primăvară încă rece şi eram înfrigurat şi nedormit, căutând eu o carte de care ştiam doar că trebuie să existe, că acea carte are deja scris în ea povestea vieţii mele, povestea urcuşului şi înălţării mele. Cum nu ştiu de ce el mi-a spus că eu trebuie să fiu cel care o va scoate din acele magazii întunecate, aşa nu ştiu nici de unde ştiam că acea carte există şi ce m-a făcut, sau cum mi-a fost dat, să ajung până la cel care scrisese cu mâna lui cartea. M-a văzut tremurând, îmbrăcat fiind cum apucasem să fug dintr-o discuţie în care mi se puneau trăirile pe rug şi mi-a spus că se va întoarce într-o seară să-mi arate singura imagine a coperţilor cărţii.
Şi chiar aşa a fost, când eram singur şi priveam cerul, cineva mi-a pus în faţă o imagine ce avea o strălucire care a făcut să se ascundă în cer chiar şi Luceafărul spre care priveam şi vorbeam despre mersul lumii. Venise el şi ţinea în mâini acea imagine. O purta la piept, am văzut cum a pus-o acolo, imediat după ce mi-a arătat-o. Plângea ascuns şi tremurul vocii, când mi-a cerut să fac tot ce trebuie ca această carte să nu se piardă, putrezind prin întunecimi pline de boli, să fac tot ce trebuie şi să o smulg acelui tipograf hapsân şi să-i remodelez coperţile aşa cum el ştia că trebuia să fie. Şi mi-a mai cerut să refac literele pe care le-a şters vremea sau chiar tipograful, să îndrept literele ce se aplecaseră prea mult, ori pe care tipograful le-a pus prin alte cuvinte, dar, mai ales, să nu las cuvintele în plus, adăugate cu furie, mânie, ciudă şi ură de tipograf, spre a schimba înţelesuri, spre a face să ajungă nu la cei care iubesc esenţa conţinutului şi chiar pe el, pe autor, îl vorbesc de rău şi chiar îl neagă. A plecat cu un suspin ce m-a făcut să-i promit că acea carte va străluci, ea, sau comoara din ea, atât timp cât voi trăi. Şi pentru a trăi şi după aceea, am să o rescriu, punând numele meu alături de al lui, în aşa fel încât să fiu eu cel care-l apăr pe el în faţa celui tipograf ce şi-a însuşit-o ca fiind el, cel care nu s-a obosit să înţeleagă nici măcar cartea ce era povestea vieţii lui, şi chiar şi pe aceea a murdărit-o şi i-a rupt multe pagini, ba chiar a vrut să le înlocuiască pe cele care nu-i erau pe plac, fiindcă cititorii ar fi înţeles câtă perfidie a avut, câteodată.
Nu mi-a mai spus decât că a pus undeva un semn în carte. Acolo dacă am să o deschid, cartea singură îmi va spune povestea pe care a scris-o el, şi îmi va arăta ea unde pot găsi broasca în care cheia, pe care mi-a potrivit-o vremurile, va putea deschide lada, greu de văzut ca ladă, în care pot să aflu miezul comorii...
Am găsit cartea acolo unde mi se spusese, în magazia în care tipograful le ţinea pe toate ca vechituri. I-am şoptit, să nu fiu auzit, că va veni o zi în care am să o pun în biblioteca sufletului meu, pe raftul pe care doar ea poate să fie pusă. Ştia şi ea şi, tot şoptit, la miez de noapte, mi-a spus că s-a auzit strigată de cel care o scrisese spre a-i spune că i-a găsit locul pe care el o voise pusă de atunci de când i-a scris prima literă. Şi apoi a venit seara în care am putut să o ţin în mâini, să o deschid şi să citesc eu primele rânduri ca apoi ea să înceapă să se citească spre a-mi lăsa mâinile libere în a găsi semnele false de pe coperţi şi privirile libere pentru a privi orizonturile timpurilor ce vor veni. Şi a vrut, când a adormit, nesufocată de praful umed al magaziei, să o păstrez la căpătâi, până când tipograful va uita să o mai caute în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, printre atâtea vechituri nefolositoare. Şi când, într-o dimineaţă i-am spus că viaţa mea e chezăşia strălucirii către lume a comorii pe care o caută tipograful, pe care şi alţii au căutat-o dar n-aveau cum să o poată avea, căci nu poate fi avută, ci doar alăturată, înţelegând de cine mi-a spus totul despre ea, s-a promis mereu deschisă acolo unde este semnul pus, pentru a mă lăsa să recompun cuvintele ce sunt chintesenţa şi întregul comorii ce nu îşi are preţ.
O citesc şi o recitesc. O recitesc pentru că trebuie să descopăr tot ceea ce este strâmbat dar mai ales tot ceea ce este schimbat. Autorul a scris atât de frumos... Uneori găsesc pasaje întregi, pe care le ştiu copiate de prin cărţi adunate de la maculatură. Cuvinte cu înţeles schimbat se mai găsesc, e uşor să se vadă că sunt puse acolo între cuvinte minunate. Dar se mai găsesc şi pagini întregi care se văd, se simt că sunt mai noi. Sunt acele pagini puse ca să o schimbe dintr-o carte de suflet într-una care să fie vândută la un preţ bun. Şi dacă pot face cuvintele să sune cum au fost ele făcute să sune, dacă pot să şterg pasajele, când e să ajung să înlătur acele pagini false, cartea tremură toată căci tipograful, perfid şi pus pe căpătuială, le-a legat chiar pe cotor, cu o sfoară învechită, ca să pară că acolo sunt dintot-deauna. La prima legătură a tremurat şi apoi s-a bucurat, dar tipograful a văzut că s-a subţiat şi s-a găsit să întărească legătura celui de-al doilea mănunchi. A trebuit să le smulg ca să pot tăia legătura ce se vede câtă meschinărie a gândului a făcut ca tipograful să prindă şi literele în legătură. Am smuls paginile, cotorul tremură încă, am început să tai legăturile care la rândul lor sunt legate între ele, dar nu am uitat că semnul este în carte şi acolo trebuie să o deschid mereu şi des, tot mai des, pentru că se simte cum pulsează, mereu, inima comorii.
Îmi este mereu la căpătâi şi nu o las să o mai ascundă tipograful. El tot caută să o vândă, însă eu am primit dreptul, de la autor, singurul în măsură să îi hotărască soarta, dreptul de a o rescrie şi de a fi cel care va duce lupta, cu oricine, pentru vederea de către toţi a strălucirii sale. Am primit, de la el, dreptul de a o pune, pentru timpul cât va fi nevoie ca tipograful să înţeleagă şi să accepte că ceea ce a furat nu poate fi al lui, să o închid într-un seif ce doar eu şi el, autorul, avem cele nouăzeci şi nouă de chei. Şi va mai trebui, tipograful să înţeleagă menirea dată de autor cărţii pentru care el doar a muncit să o pună pe hârtie şi să-i facă, după felul său, coperţi, dar că, pentru că nu s-a îngrijit să le păstreze curate, cuvintele din carte au cerut să fie remodelată coperta care s-a umflat de umezeala din magazia tipografului. Şi am primit dreptul şi obligaţia de a face asta, de a mă îngriji de tot ce trebuie făcut, fără a ţine seama de scornelile unora sau altora, care mai de care plini se ştiinţa nepriceperii.
Şi cărţii i-am pus un semn în ea, acelaşi semn pe care l-a pus autorul. Şi nu e un semn pe care poate oricine să îl vadă, căci de s-ar fi putut ar fi fost văzut. Şi l-ar fi pus aşa cum îl pun eu acum, chiar dacă se spune că îl pun, în acest fel, dintotdeauna. Sau tocmai de aceea am ajuns eu să îl pun, pentru că nu s-a învrednicit să ştie că orice carte are un semn al ei şi că totdeauna, cărţile care sunt suflet din sufletul celui care le-a scris, au semnul care doar cei care sunt cunoscuţi de el.
E cartea în mâinile mele. O mângâi şi îi netezesc fiecare pagină. Îi citesc literele ce se înşiruiesc, descifrându-se. O deschid la semn şi las semnul acolo unde e pus, aşa cum ştiu că trebuie totdeauna să fie. E semnul pe care tipograful de atât de mult timp caută să mi-l ascundă. Chiar s-a înfuriat pe carte şi a ţipat la ea pentru că se lasă deschisă de mine. A ţipat atât de tare şi atât de mult încât litere şi paginile cărţii s-au cutremurat şi tremură de teama de a afla că sunt citite. I-a strâns cotorul într-o menghină, să nu mai lase coperţile să fie deschise. Însă, ştiind de la cel care i-a dat suflet cuvintelor, că trebuie deschisă, că trebuie citită, că trebuie lumii arătată comoara, a trebuit să prind cotorul ce voia să se rupă, între palmele sufletului, ca să-i dau iarăşi puterea de a fi nu lacăt ci acela care ţine paginile să nu se încurce. Şi chiar va trebui să aduc pagina de titlu la început, pentru că, de frică, s-a ascuns pe undeva pe la mijloc.
Mi-a fost dată cartea şi pentru totdeauna o să se arate păstrată acolo unde îi este locul: pe locul din suflet în care este doar locul ei. Acolo va căpăta toată strălucirea scrierii şi toată strălucirea comorii ce îşi aşteaptă descifrarea şi vederea luminii ce o va face dorită de privirile tuturor. Acolo unde este semnul pus în carte, acolo şi-ar dori tipograful să poată să arunce cu cerneală neagră. Însă nu ştie şi nu va şti niciodată. Ştiu eu pentru că autorul mi-a spus. Şi ştiu că mi-a mai spus că mi-e dăruită de el, fiind unica de acest fel, în contra a ceea ce vrea sau nu vrea tipograful, tocmai pentru că nu m-am temut să vreau o carte ce părea simplă dar e atât de încărcată de bogăţia înţelesurilor care, oricâte timpuri ar trece, mie-mi vor rămâne cunoscute, ştiute şi dorite. Mie, mi-e dar, de la El, cartea în care mereu am să pun semnul Lui, prin mine însumi, pentru totdeauna.

miercuri, 9 mai 2012

Între război şi pace [3]

-continuare din Între război şi pace [2]-
Între război şi pace nu mai există nimic. Şi toate sunt urmare a ceea ce nu s-a vrut să se înţeleagă, ceea ce mileniile prin care generaţii de oameni au tot învăţat câte ceva, au lăsat să se ştie acum: Urciorul nu merge de multe ori la apă. Oricâtă ar fi grija ce i se poartă, vine vremea când se va sparge. Atunci când nimeni nu se aşteaptă, cineva, venit de pe undeva ce se zicea că-i nicăieri, vine şi îl atinge...
Asta-i şi vremea de acum. Vremea când toate adevărurile trebuie să fie aduse la lumină. Să se verse urciorul şi să se vadă că apa nu e apă ci e otrava care pe multi i-a adus în pragul desfiinţării şi al robiei înspre cele netrebuincioase. Sau că unora le-a furat timpul de existenţă şi firească împlinire a destinului şi a menirii. Ori, pentru alţii prag de moarte le-a pus în cale şi în apropierea pragului sunt. E vremea căci multe din aceste pot să nu mai fie ceea ce vrutus-a fapt de nemaiîntors. Eu sunt cel chemat din lumile mele cele ce nu mai aveau vorbe ci doar cuvintele şi cuvintele au fost cele ce s-au alăturat să spună adevărurile.
Din adevărurile primelor vorbe s-au început pornirile ce aveau forma cea mai umană cu putinţă, forma care putea să dea sens pornirilor, cea care să lase pentru toţi formele firescului. Forma de coincidenţă prin care pe Pământ sunt date să fie ascunse cele care sunt necesare să se întâmple. Pe Pământ doar prin oameni şi faptele lor se pot duce la înfăptuire cele ce sunt trebuitoare pentru limpeziri.
De când s-au spus vorbele dintâi s-au mai adunat şi altele. Şi s-au mai adunat şi faptele şi s-au mai adunat cele ce trebuiau ştiute. Acum locurile, pe care nicicând nu le-am călcat, sunt alei de parcuri pe care pot oricând să merg. Acum ungherele de taină îmi sunt ca şi cutele buzunarelor. Iar faptele ce au îngândurat până şi picăturile de rouă nu îmi sunt străine. Gândurile le-am auzit şi le-am spus sau le-am scris. Nu au fost doar răspunsuri de dat crezare, au fost spuse prin cunoşterea îndeaproape a celor ce făceau alte vorbe să fie rostite. Şi când simţind cuţitul tăietor de drumuri ori parâmele de legare a firescului sau a dreptului dat fiecăruia, am spus despre cele imediat următoare. Şi aidoma s-au întâmplat!
Din vorbele începutului s-a adunat toată hotărârea de a nu mai vrea trecerea timpului, de a lua tot ceea ce s-a spus ca un întreg, asemenea unui râu ce curge limpede, apoi tulburat şi apoi iarăşi limpezit. Curgerea n-a făcut să se piardă ceea ce de la început a fost apă curată, oricât de tulburată, fără voia ei şi fără motive fireşti.
Din vorbele începutului se vor face realităţi toate. Între pace şi război nu mai stă decât şansa unei alegeri. S-a ridicat sabia, dar dacă nu se vrea în teacă pusă, acel ce a ridicat-o, de ea va pieri. Alte argumente au fost, dar dacă ele nu au fost nicicum văzute ca putând fi cale a păcii, rămâne doar legea sabiei. Fiecare cu sabia lui, fiecare cu legea lui. Dar şi şarpele iese din găuri când cutremurul se arată a se apropia. Aşa că lupta se va da faţă în faţă şi nu în bârlogul, în care cel ce nu are decât curajul de a învenina, stă ascuns. Lupta din care doar o singură şansă are fiecare. Cu sabia de lumină, cel care luminii îi este lucrător, cu cea de întuneric, cel care pentru întuneric lucrează. Luminii sau întunericului, doar unul va putea supravieţui. Cel care pierde, pierdut va fi, după cum îi este legea. Iar pământeana viaţă va arăta schimbarea.
Sabia, cea de lumină, cu cuvântul va lupta aici, în pământeana realitate. Sabia de întuneric, a tăcerii îi va cere să lupte. Tăcerii şi ascunzătorii i se va cere să-şi arate virtuţile. Lumina va scoate la iveală tot adevărul , tot răul pe care Întunericul l-ar vrea ascuns precum gunoiul sub preş. Preşul este însă prea mic pentru cât gunoi ar trebui să acopere. De-ar fi măturat şi aruncat, iar locul curăţat de urme, toate tunurile războiului ar înceta să se mai audă. Nemaiauzite fiind s-ar putea problema revenirii la pace.
Iubesc, aşa cum am iubit dintotdeauna pacea. Şi de aceea, chiar şi în pragul ultimei confruntări, mai strig însă, cât pot de tare, că ar fi timpul de a se înţelege că încă mai există o cale. O cale care să pună apoi, încet şi cu mare grijă, toate cele ce au fost mutate strâmb, la locul lor. Să se întâmple ceea ce s-a spus când mi s-a spus întâia oară despre cele ce i-ar fi fost şi îi este de trebuinţă celui ce şi-a dorit să fie ceea ce trebuia să fie. Şi să fie la fel şi altora, şi celor ce sunt şi celor ce abia sunt şi celor ce vor fi. Strig în gura mare şi voi striga până când se poate ajunge să sară cercurile ce ţin în strânsoare pulberea ce dacă se aprinde nu se mai poate decât să ardă fără cruţare totul. Şi strig şi încă tot strig. Cei care ştiu ce poate urma, au înţeles că vor fi atâtea de nemaiîntors încât s-au cutremurat. Nici unul dintre ei, chiar şi cei care au trecut prin asemenea bătălii, de fiecare parte ar fi acum, nu-şi pot dori asta.
Eu, realul, sunt tot la fel ca cel care e în luptă. Una cu el sunt, căci prin mine s-a făcut chemarea, nu doar o dată, căci spre mine s-au îndreptat vorbele şi faptele. Căci eu, realul sunt cel care s-a adus aproape în real de întunericul îngheţului. Şi eu, realul, am fost cel care a trebuit să treacă prin toate, mai bune, mai rele, ca să se ajungă la momentul în care ceea ce sunt nu se poate împotrivi celui ce sunt. Şi prin mine va lucra cuvântul cel nestăvilit şi cel care nu va putea să-l oprească nimeni a-l spune. Prin mine va ajunge acolo unde trebuie să ajungă şi când trebuie să ajungă. Prin mine va fi scris sau vorbit. Doar prin mine, aici va fi cel care va da lupta. Şi tocmai prin mine, cel care a învăţat să nu aibă teamă de moarte, fiindcă moartea nu ar face decât să se întâmple altele şi altele, mai grele decât propria-mi moarte. Dar, oricum ar fi, eu realul, nu-mi pot trăda sufletul şi nu pot trăda spiritul, cel care ştia de la începuturi ce va avea de făcut. El ştia şi ştie de ce a trebuit să ajungă în lupta vieţii. El ştia şi ştie ce poate urma, dacă va fi pace sau dacă va fi război. Eu nu voi fi învingătorul, ci El. Dar voi fi pieritorul dacă el va pierde.
A început ziua alegerii, ziua în care se vor putea dărâma redutele războiului şi înainte de căderea serii să se pecetluiască pentru totdeauna pacea sau tunurile vor da semnalul de luptă, care va face ca înainte de miezul nopţii să înceapă lupta cea mare, lupta care va spulbera totul, cea care nu va lăsa cale de întoarcere. Între Adevăr şi Minciună, între Viaţă şi Moarte, între Înălţare şi Decădere, între Da şi Nu, între Linişte şi Nelinişte, între Acum şi Niciodată, între Respect şi Dispreţ, între Om şi Neom, între Bine şi Rău, între Ceea ce este Sus şi Cea ce este Jos.

Între război şi pace [2]

-continuare din Între război şi pace [1]-
E luptă grea, e luptă crâncenă. E luptă chiar şi cu cel care se vrea liber, căci prins fiind în mrejele vechi, uită sau e făcut să uite, neagă sau e făcut să nege, ceea ce a cerut. Şi se porneşte a fi chiar împotriva celui care rămâne să lupte pentru el. Şi-n-cearcă să ucidă voinţa cu vorbe sau chiar cu fapte. Este cel mai greu atunci, pentru că atunci se face judecată după legea oamenilor care pun înaintea cuvântului dat şi a faptei promise credinţa, spusa lor credinţă, de multe ori pervertită, a iubirii înţelese după cum este vrută a fi înţeleasă şi nu după cum este dată dintotdeauna pe totdeauna.
De s-ar întâmpla viaţa altundeva, altfel decât pe Pământ, să se arate, s-ar putea, ce poate să fie drumul pe care e dus omul dacă se opreşte şi dă crezare celor ce-l îndeamnă sau îl duc înspre împotrivire. E uşor de văzut ceea ce lor le place să spună, ţinând cont de vorbele deşănţate aruncate de unii care s-au dorit a se arăta mari cunoscători ai tainelor, că ţine de ceea ce tu le-ai face să le fie viaţa şi drumul, lor sau celor care sunt, împreună cu ei, purtaţi spre niciunde. Ei, însă, prin asta, fără să vrea, îşi recunosc ceea ce de fapt trăiesc şi ceea ce de fapt sunt: purtătorii unei lese.
Însă aici, acum, timp, nicicum nu este pentru a se arăta aşa ceva. Doar hotărârea începutului rămâne. Căci un Da, spus la început, este plin de toată esenţa legământului, a jurământului, a cuvântului dat, a promisiunii ce n-are alt sens decât de a fi onorată. Cuvântul, cu întâietatea-i dată de începuturi şi de tot ceea ce a urmat, este faptă ce trebuie să existe faptic, înainte de a se ajunge ca singur să ajungă faptă. Un gând are în forma lui efect, ceea ce se spune are un efect cu mult mai mare. Fapta îşi are efectul ei, rapid, vorba îi urmează şi apoi e gândul. Dar nimic nu se pierde, totul se conservă.
Şi asta e o lege ce nu are schimbare. Căci cel care ar fugi de spusa prin care se dă sens viitorului, se va minţi doar căci de tot ceea ce a spus scăpare nu are. Ar fi ca şi cum s-ar pune între Da şi Nu, între viaţă şi moarte, pentru că ar vrea să omoare fapta fără să poată să omoare ceea ce nu mai poate nimeni omorî. E o lege ce n-a fost de nimeni schimbată, de nimeni nu se vrea schimbată şi nimeni nu o va schimba, acolo unde lumina face ca totul să se vadă, să se înţeleagă şi să fie existenţă universală. Doar prin ungherele întunericului există dorinţa de a nu-şi şti omul viaţa trăită în demnitatea propriei dorinţe, de a-l întări în convingerea că este drept, cu alţii şi cu el însuşi, şi fără momotivsă şi-o schimbe. Doar de acolo se dă încredere omului de a minţi, de a se minţi, de a batjocori, de a călca în picioare, de a se mânia, de a da unui adevăr putere mai mare decât altui adevăr, de parcă adevărul ar fi asemenea minciunii, mai mare sau mai mică. Şi tot de acolo se spune omului să mintă, să se ascundă, să dea propria vinovăţie pe alţii, să uite că singur a fost găsitorul vinovatului.
Nici un luptător nu părăseşte câmpul de luptă în mijlocul luptei, aşa cum nu-şi părăseşte pe cel ce-l are ca aliat, indiferent că este mai slab sau mai puternic, indiferent că e pe punctul de a câştiga sau de a pierde. Un luptător adevărat merge împreună cu celălalt până la capăt, spre victorie sau spre moarte. Şi chiar dacă celălalt cade în luptă, ori este luat prizonier cu totul, tot până la capăt merge. Prin victorie îl poate elibera din lanţuri ori mai bine moare împreună cu el. E legea luptelor aici şi acolo, căci aici este precum acolo. Şi e lege a onoarei ce doar aici, pe Pământ, a fost adusă de unii pe palierul vinovăţiei. Acolo, totul e ca întotdeauna, acolo nu există schimbare, pentru că acolo totul e aşa cum trebuie să fie. Aici s-au grăbit oamenii să facă legile prin care să fugă de orice. Dar oare ce s-ar întîmpla dacă o femeie, la naştere, când copilul este deja ieşit înspre în afară, s-ar hotărî să nu mai nască?
E luptă crâncenă, e luptă grea, e luptă care nu se poate opri. Şi nici nu se poate nimeni opri ştiind mai mult decât se ştie, tocmai ceea ce s-ar dori, de păpuşarii din umbră să nu se ştie? Cine să se oprească ştiind că intrând în lupta pentru salvarea unui suflet salvează de fapt destine şi suflete a mult mai mulţi, unii dintre ei neştiind de unde li se trag unele sau altele? Cum să poată cineva să stea cu mâinile în sân văzând râsul hâd al păpuşarilor la simţirea sau ştirea suferinţelor celor pe care i-a prins în plasa ticluită cu grijă şi întinsă de alţii, de chiar cei care îi apără şi îi consideră ocrotitori?
Mi-s legile sfinte şi nu am cum să mă dau înapoi. Şi ştiu că nu se vrea să mă dau înapoi. Acolo, în nici un caz, aici chiar dacă se spune altceva în faţă, chiar dacă pumnii lovesc pieptul lăsat totdeauna fără apărare, chiar dacă orice rău mi s-ar vrea să se facă. Şi pentru toate adevărurile care trebuie să fie ştiute, cu tot ceea ce ar urma în urma a ceea ce s-ar şti, doar până la capăt trebuie să merg. Şi preţul este doar unul, nu are nici o semnificaţie materală. Preţul adevărat este doar unul: Jos gheara de pe ei!
E prea mic, prea neînsemnat, tot ceea ce ar vrea să se considere mai de preţ decât preţul adevărat. Şi tocmai pentru asta nu pot sta şi aştepta să se tot întâmple altele şi altele. Aşteptarea este în zadar. Trecerea timpului nu face nici să se găsească soluţii de compromis, nici să se facă mai mic războiul ori lupta. Poate doar nişte alte adevăruri care să facă şi mai dur finalul. Şi mai totdeauna prefer să propun pacea, dar o pace adevărată, o pace care să facă să se schimbe totul fără victime. Nu îmi doresc să se vadă diferenţa dintre pace şi război: pacea n-are nici o victimă, războiul are destule victime. Pacea spre care tot timpul năzuiesc aduce împliniri chiar tuturor, până şi aceluia care stă în umbră şi mânuieşte sforile, căci s-ar putea măcar în al doisprezecelea ceas să îşi lase îndeletnicirile, şi salvează toate sufletele. Calea războiului, deşi nu-mi este dragă, n-are cum să aducă împliniri, războiul nu lasă decât o cale a distrugerii, dar importante sunt sufletele salvate. Calea păcii îl salvează şi pe acel care a ridicat primul sabia, calea răzbiului îl lasă în mlaştina întunericului.
-continuare în Între război şi pace [3]-

Între război şi pace [1]

Am iubit, iubesc şi voi iubi pacea. Dar nu mi-a fost, nu-mi este şi nu-mi va fi niciodată teamă de război. Căci pacea nu este nicicând pace când săbiile războiului se tot arată păcii spre a fi ţinută pe post de emblemă. Unei asemenea păci i se poate aduce închinare. O pace cu larmă de arme nu este decât semnul cuţitului ce se înfige pe la spate. E mai sincer războiul, căci armele sunt totdeauna la vedere. Nu îmi este prea uşor să spun că războiul îmi place, dar e drept să spun că dacă nu e pace, e de preferat războiul, amândouă având purtând semnul adevărului.
Nu, nu urăsc războiul, ci doar nu îmi place. Nu-l urăsc tocmai pentru că are acea parte a lui, cinstită, la fel de cinstită ca pacea autentică. Şi tocmai din această caracteristică netă a păcii şi a războiului, nu ştiu, n-am putut niciodată să cred în ceea ce poate fi între ele.
Ce există între Da şi Nu? Poate, ar spune cineva, dar prin ce este definit acest poate? Prin oscilaţia care duce la Da sau la Nu când nimeni nu se aşteaptă? Ce este sigur? Ce este cert?
Ce există între Adevăr şi Minciună? Vor spune unii că poate exista un adevăr spus pe jumătate, că poate fi o mică minciună, sau poate diplomaţia ori lăsatul loc de bună ziua, dar prin ce sunt toate astea diferite de minciună? Ce este sigur? Ce este cert?
Şi tot aşa multe sunt cele care se pot pune alături de întrebările de siguranţă şi certitudine. Jos sau Sus, la Înainte sau Înapoi, Totul sau Nimic, şi aproape tot ceea ce înseamnă viaţa sub toate asprectele ei. Căci toate aceste există şi de definesc aşa cum este Viaţa sau Moartea.
Între Viaţă şi Moarte nu încape nici o altă stare în care să se poată identifica menirea omului. Şi tocmai de aceea nu-mi place războiul, pentru că faţă de pace, lasă în urma lui victime. Oricum ar fi, Pacea lasă drum deschis vieţilor, Războiul trimite, pe mai mulţi sau mai puţini, în afara vieţii, în Moarte.
Legile lumii sunt pervertite într-un consens al oamenilor ce au vrut să-şi ascundă propriile neputinţe, propriile slăbiciuni, propriile fapte rele. Cei care stau pe gânduri şi încearcă să găsească o soluţie pe care vor să pună însemnul certitudinii dar nici ei nu cred în însemnul ce-l pun, sunt cei care se cred cei mai buni oameni. Dar ei sunt cei care pot face rău mai multor oameni doar din ideea că fac bine unui om. E sensul lumii, materialist, pe care-l dau toţi cei care uită că locul în care nu doar pentru o viaţă, au o casă, se află în Ceruri.
E marele neînţeles al omului lumii de astăzi, e marea dilemă şi paradigma omului materialismului, care încearcă să o facă să aibă un înţeles unic şi clar, încercare ce ea însăşi este opozantă trăirilor care acum îl îmbată, este căutare a certitudinilor într-o lume a trăirilor incerte. Căutarea ar fi mai uşoară, ar lua mai repede sfârşit de s-ar lăsa omul de năravurile ce i s-au arătat ca modele de cei ce s-au îndepărtat de cele primordiale, cei ce s-au depărtat de cei ce cu toţii şi fiecare în parte sunt: parte a întregului dominat de certitudine. Acolo, sus, totul e întreg şi acolo sus, nu materialul corp este cel ce dă esenţă ci doar ceea ce unii au uitat că au: suflet.
E luptă mare, e luptă veche, între orizonturi pentru această bogăţie pe care oamenii o lasă undeva în urmă, mânaţi şi mânuiţi de ceea ce ei au numit, cu mare pompă, liber arbitru. Şi au deschis singuri poarta spre întuneric şi fac mare caz de acest drept, chiar împotriva Celui ce le-a lăsat calea de a alege, în speranţa că se vor arăta puternici în a nu se lăsa tentaţi de ideile ce sunt tocmai împotrivă-le. E luptă mare şi aici pe Pă-mânt, între cei care fură suflete şi cei care aduc ceea ce s-a furat, înapoi. Cei ce fură sunt aceia care tot arată oamenilor că trebuie să ţipe după trupul lor ce trebuie să aibă liber arbitru, deşi, de fapt, le-au luat orice drept de a alege. Şi-i pun pe oameni să lupte împotriva celorlalţi. Ei sunt prea laşi să iasă în faţă, ei sunt prizonierii propriei existenţe, fără să le pese dacă cei care sunt puţi să se războiască au sau vor avea parte de viaţă. Îndoctrinaţi cu lupta pentru propria viaţă, ei luptă pentru a-i apăra viaţa celorlalţi, uitând că prin viaţa ce o au trebuie să lupte pentru ceea ce sunt ei, veşnic.
Dar mai sunt şi ceilalţi care, pentru un singur suflet fac totul, îşi pun chiar viaţa în joc. Ei luptă pentru toţi, pentru oricine, nu le este indiferentă suferinţa pământeană, dar mai presus de toate este nu efemeritatea ci veşnicia. De moarte nu stau să se teamă, căci de pieri-vor ei, cei salvaţi, vor fi cei care, când ei se vor urca la Ceruri, vor face ca lupta să se continue la fel şi chiar mai dură. Toate drepturile le are omul dacă ceea ce face, face în deplină libertate. Şi nu e greu să se vadă lupta pe viaţă şi pe moarte pentru un singur ţel, mare: Adevărul. Căci omul poate fi şi este om doar dacă este cu adevărat Om, aşa cum a fost lăsat să fie: Om!
Primii sunt cei care văd totul împotrivă-le şi propăvăduiesc îndepărtarea de cei pe care ei îi simt prea aproape de a-i da în vileag. Ceilalţi nu văd pe nimeni împotrivă-le şi totdeauna nu se tem să se apropie şi de acei care propăvăduiesc alungarea lor. Primii se ascund, ceilalţi niciodată nu se feresc de a fi ştiuţi. Primii vorbesc depre viaţă dar preferă trăirea în spatele unei existenţe moarte, ceilalţi vorbesc şi despre moarte, dar trăiesc, clipă de clipă, viaţa. Primii ţin totul sub control, pentru că vor să ştie totul, ceilalţi ştiu totul dar n-au niciodată de gând să controleze ceva. Primii ţin omul în posesie, ceilalţi vor lângă ei oameni liberi. Căci cei care se lasă posedaţi sunt slabi iar cei care pot fi liberi sunt totdeauna puternici. Şi orice om poate fi puternic dacă este eliberat şi apoi îşi ţine pentru el libertatea, dacă nu se vrea controlat şi pe nimeni nu îşi doreşte a avea sub control.
Am ales calea când viaţa m-a ales rămânerii aici, când m-a lăsat să văd ca să înţeleg şi să cunosc Adevărul. De atunci nu îmi mai sunt dragi multe din cele vechi. De atunci m-am desprins din lanturile fricii, uitând ce este minciuna faţă de mine însumi, şi mai apoi faţă de alţii, în oricare din formele ei. Aşa cum fusese viaţa mea până atunci, înţelesesem că o singură minciună avea nevoie de alte o mie şi una de minciuni care să o acopere pe prima, pe când pentru adevăr nu trebuia să mai stau încordat. Eram liber să gândesc spre alte orizonturi şi nu să-mi pierd timpul în a inventa alte argumente. Adevărul este el în sine şi argument.
Sunt de atunci pe metereze. Pe tot mai înalte şi tot mai apropiatele metereze, aproape de confruntarea faţă în faţă cu cei care potrivnici omului sunt. De atunci spusa mi-i spusă şi celui care îmi cere să-i fiu alături în drumul lui de câştigare alături, nu-i întorc spatele niciodată. Când lupta începe, îi sunt scut. De la prima lovitură pe care o dă cel care n-are de gând să accepte că oricine are dreptul să fie liber, lupta devine una între eu, cel ce sunt, şi el, cel care stă în umbră. Din prima sclipire de sabie văzută în umbra de la spate, nimic nu este mai important decât Adevărul. Din clipa în care, prin falsă închinare sau spusă directă, ori împotrivire înspre libertatea celui care o dată mi-a cerut să meargă alături pe calea lui de Om, nu mai este cale de întoarce. Pacea vine doar când cel care şi-a dorit libertatea este victorios. Pacea nu înseamnă însă, niciodată, renunţarea la luptă.
Şi n-are nici un preţ prin care să se întâmple altceva, căci ceea ce reprezintă finalul luptei, salvarea sufletelor, este imposibil de pus în valori. Preţul luptei, ce-l poate plăti cel ce se pune a recupera unul sau mai multe suflete, poate fi chiar viaţa sa. Dar este prea puţin pe cât câştigă lumea şi Cerurile. El moare, dar tot nu poate fi atras între cei care sunt împotriva lumii. El moare, dar va reveni. Spiritul luptei lui rămâne în cei salvaţi. Orice rău trebuie oprit, cu orice preţ! Preţul de pe Pământ este doar unul material. Valoarea lui este valoarea cenuşii sau a pământului în care se preface trupul.
-continuare în Între război şi pace [2]-

marți, 8 mai 2012

Otrava nevăzută

Atâţia morţi se trec pe lângă noi, că cimitirele au dat peste margini, şi caută soluţii pentru valul nimicitor al vieţilor ce e gata să vină, clipă de clipă. Dar toţi atâţia morţi se văd pe drumurile unei zile. Sunt aceia care în curând vor umple catastifele necunoscutelor cauze. Şi se vor tot umple până când cineva se va gândi să dea de ştire oamenilor că printre ei se află cei care împart, în stânga şi în dreapta, prin vorbe ticluite, prin laude ce dezgroapă nimicurile din suflete, încet-făcătoarea de moarte, otravă. Şi, zi de zi, rând pe rând, cei mergători în pas sacadat pe drumurile vieţii, nu-şi mai ştiu nici rostul, nici menirea, nici motivele care pot să le fie ţel, căci ţelul este primul care s-a otrăvit, auzind şoapta vorbelor mult ridicătoare în slăvi deşarte.
Se tot munceşte, prin unghere şi cotloane ale minţii, pentru a se şti că ceea ce trece în minţile oamenilor este otrava cea mai eficientă şi poate şi oricând gata să schimbe adevărul în minciună şi dorinţa în împotrivire. Se tot caută alte şi alte privilegiate năravuri şi slăbiciuni care să fie date ca răsplată celor ce, aproape neştiutori, sau crezători în ceea ce era lăsat să se vadă, s-au lăsat cu voia lor otrăviţi.
Când am auzit prima dată zumzetul muncii fără stăvilare şi fără timp de odihnă, nici nu ştiam ce să cred, de mă înşela sau nu ascultarea şi înţelegerea. Şi-mi ascuţisem bine săgeţile privirii să pot pătrunde în labirintele face morţii încete şi nevăzute. Ascultam să înţeleg, priveam să văd ceea ce nu ştiam şi chiar atunci urechea ce o aveam îndreptată spre gânduri mi-a fost lovită cu o putere ce m-a făcut să mă prăbuşesc într-o adormire fără închipuire. Apoi, când m-am dumirit şi am vrut să fac primii paşi, le-am simţit şovăirea înspre oriunde. Atunci am înţeles că fusese groază mare printre unii dintre ei, că poate le auzeam urzelile şi loviseră necruţător. În lovitură se pusese destulă otravă cât să nu mai văd şi să nu mai aud, niciodată, nimic.
Dar cum n-au avut norocul de a mă prinde în jocul lor, otrava mi-a fost, încet, încet, întăritor şi probă în a recunoaşte adevărul dintr-un noian de vorbe, de a nu mă lăsa înşelat de schimbarea la fapte şi la porniri a celor ce au fost prinşi în mreaja acestor limbi de foc ce prefac în cenuşe până şi miezul sufletului. Şi de-atunci aud toată trebăluiala şi toată sminţenia celor certaţi cu adevărul şi împopoţonaţi cu mândria facerii de bine, în contra celor ce sunt îndopaţi cu scorneală de minţi întunecate.
Acum, aproape de mine aud cum mojarele ard gânduri, le prefac în cenuşa ce se amestecă şi omoară sufletul apei ce stropeşte mâncăruri sau paturile în care somnul se preface în dormire prelungă, ori chiar pe faţa pragurilor uşii ce se calcă totdeauna cu primul pas al drumurilor fiecărei zile şi ultimul pas al sfârşitului de zi. Şi pasul ia cu el toate poruncile şi toate dorinţele celui care a robotit gândul ore în şir, cu ură şi îndemn spre rău, şi le face să fie fapte şi vorbe şi gânduri ale celor care păşesc. Şi se fac împotriva a ceea ce au fost, împotriva a ceea ce au gândit, împotriva a ceea ce ştiau. E totul plin de neguri şi se arată semnul morţii, căci deja mort este omul şi i-a rămas făptura făcătoare a celor ce se doresc şi îndeplinitoare a poruncilor.
Atât de aprope că le simt suflarea şoaptelor în ceafă. Şi mă duc tot mai aproape, deşi mirosirea răului mă face să-mi ţin respiraţia, că nu mă pot înşela în privinţa motivelor şi a numelor celor ce vor să le pună beţe-n roate şi ţepi în ochi, fie ei mai trecuţi prin ani sau doar la început de viaţă şi de destin pământesc. Şi mă duc atât de aproape pentru că trebuie să ştiu când să privesc spusa celui ce-l ştiu atins ca vorbă şi dorinţă ce îi este dată cu împrumut dar pe care o plăteşte cu dobânzi ce nu îşi ţin nici ele lor socoteală. Şi mă duc pentru a opri, cu orice preţ, un rău care poate face totul de neîntors.
Învăţând să aflu cine pune otrava în minţile oamenilor ca să îi facă morţi mergători, am învăţat să despic apele şi să scotocesc dedesubturi, pentru a scoate la lumină minunile îngropate de otrăvitori. Şi-am învăţat să am puterea, nemaivăzută şi nemaiîntâlnită, de a sta în calea celor care pot fi puşi să omoare pentru ca ei să poată să mistuie gândurile bune în focurile a-dâncurilor spre a le întoarce amestecate cu toate urzelile, cele aducătoare de nenorociri pentru mulţi. Să tai firul pierderii, al sărăciei, al bolilor, al crimei, al înrădăcinării desfrâului, al vinderii de sine în fapt sau în trăire, al vinderii de trup, al vorbei fără adevăr. Şi le stau în cale cu puterea adevărului şi a puterii de a mă recunoaşte ceea ce sunt, nu ceea ce mi-aş închipui că sunt, pentru a-i face să fie ceea ce sunt şi nu ceea ce vor alţii să fie făcuţi, spre a le reda ceea ce e al lor, căci de la mine nu le pot da ceva ce nu e al lor şi nu le este de alt folos decât de a-i mai otrăvi odată. Ştiind gustul otrăvii, o pot lua eu de la ei, cu toate vorbele şi privirile de foc negru asupră-mi, fiindcă pot să o prefac în praful care nu mai are cum şi cui să mai facă, vreodată, rău.
Mai pe aproape, mai pe departe, văd dricuri care merg pe propriile picioare ale celor din ele. Le mai opresc din când în când, atunci când duc copii şi duc femei fără de vină. Dar aproape, foarte aproape de mine, atât de aproape că m-a atins pe degete, simt otrava care vrea să ucidă în numele unei iluzii ce şi-a adormit de mult putinţa de a mai fi altceva decât un rău ce se pune în spate altora. Şi mi-e acum luptă de căpătâi pentru a putea să vină vremea când loviturile de acum îmi vor da tăria să nu mai las altora timp de suferinţă ce nu şi-o au meritată ci doar au avut nenorocul de a fi pe un drum prea aproape de unde, crezându-se neştiuţi, ies la drumul mare uneltiri de îmbătare şi decădere. E vremea prea tulbure ca să stau în aştepta-rea liniştii, doar făcând ca liniştea să aibă singură sigur făgaş, pot privi cu înţeles mersul real al lumii. Căci de va fi real, va fi cel bun şi de va avea fiecare drumul cel bun, bine va fi oricui, tuturor şi va fi o lume în care n-are cum să mai fie vreme de tulburare şi de deznădejde. Pentru că acum, când mâine este pe cale de a fi azi, are nevoie de a-i pune la locul lor, loc din care să nu mai otrăvească, pe cei doritori şi bucurători de otrăviri. Şi e timpul să ţină lângă ei otrava ce le va fi de folosinţă când toţi vor fi de neotrăvit.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: