miercuri, 30 mai 2012

Din depărtări faci paşi spre mine

De-acolo de unde azi întunericul este mai puternic decât lumina, de unde frigul este mai cuprinzător decât umbra căldurii, aud podelele care încep să-şi ia rămas bun de la paşii tăi. Ştiu, ştiu că îţi place să cred că eşti încăpăţânată şi mi-ai spune că e doar părere a mea, că ceea ce aud este doar şoapta propriilor dorinţe, dar dacă te laşi câteva clipe să te priveşti singură pe tine, cea care stai pe ganduri de plecare, nu te-ai mai amăgi cu vorba ce mi-o arunci mie. Chiar dacă ar fi să se audă şi dorinţa mea, nu poţi să-ţi negi propria dorinţă. Crezi că degeaba simt podelele paşii atât de grei?
Coborând din înălţimea norilor pe pragul pământului, pentru o clipă, stele, chiar şi orizontul poate că ai dori să se vadă prin limpezimi departe scrutătoare, dar gândurile au pus o ceaţă groasă, prin care tot ceea ce vezi are altfel de contururi. Şi lipseste din contur tocmai conţinutul care e singurul cu adevărat consistent!
Peste puntea ce se clatină, sprijinită de arcul Pământului, trebui să treci. Acum vezi doar urcuşul ce-ţi apare ca o piedică în calea dreptei zăriri. Şi tocmai acolo, în punctul în care trece peste arc, acum e întunericul ce n-are decât fulgere care te fac să îţi închizi ochii. Doar gândul te mai însoţeşte şi gândul te lasă pradă îndoielii.
Când vei trece de inflexiunea orizontului, vei privi lumina drumului. Atunci vei şti că ceea ce acum te face să te cutremuri este gândul, iar asta vei înţelege doar când vei simţi că tremuri. Coborând înspre lumina ce se va arăta chiar şi ochilor închişi spre a dormi, vei simţi vârtejul care te va absorbi înspre viaţă. Mai departe de gânduri şi idei, întâmplatele trăiri ce nu vor sta să aştepte nici hotărâri, nici îndoieli, vor pune punct cuprinzător şi rodnic vechiului sens al înţelesurilor rigide. Un adevăr, mai mare decât tot ceea ce a existat, oricum s-ar fi numit şi orice ar fi fost, va face să pornească lumea cu începutul care n-ar putea să se întîmple sub privirile tuturor.
Drumul pare lung. Paşii sunt puţini... Şi-i simt că vin spre mine. Sunt acolo, trebuie doar să treci pragul de lumină.

marți, 29 mai 2012

O vară ce trebuie să fie

De pe vremea când nu ştiam de ce timpul trece ci doar că trece, de pe vremea când priveam zăpezile ca un dar prin care să ştiu că pot să spun că am cu un an mai mult, mă tot priveam într-o vară în care eram mare, dar ştiam că eram ca şi atunci când luam în braţe zăpada pentru a şti că e caldă şi nu rece, aşa cum îmi spuneau toţi. Pentru că eu stăteam cu zăpada în mâini şi mi se arătau stelele prinse bulgăr între degetele mele.
De-aş putea să mai am cuvintele de atunci, poate aş şti să spun mai multe. Dar anii care au trecut şi m-au sărăcit de fumuseţea cuvintelor de copil care le vorbea celor trecuţi prin lume despre o lume ce ei şi-o doriseră, dar nu le fusese dat să ajungă nici măcar la pragul uşii ei.
Cu sau fără amănunte, vara ce o trăiam de fiecare dată când îmbrăţişam zăpada a rămas întipărită în paşii drumului ce-l aveam de făcut. O aşteptam şi atunci când începuseră să lipsească nuanţele ori când erau cu totul altele detaliile. Aşteptam să se întâmple de multe ori, chiar credeam că într-o mâine dimineaţă mă voi trezi departe de ceea ce a fost şi departe de cei care seara le spusesem noapte bună. Dar niciodată n-am vorbit cuiva despre ea... Puteam oricând să vorbesc, dar ceva, ce nu ştiam, mă oprise. Zăpezile iernii ce au trecut mi-au adus înapoi amănuntele pe care mi le furase timpul.
Începe aşa cum nu pot unii să creadă că începe o vară, începe trecând prin ploi tomnatece care aduc cu ele durerea ce-i face pe mulţi să nu observe că Soarele ajunge la amiază mai mare decât roata carului şi din rostul spiţelor arcaşi nevăzuţi aruncă săgeţi de foc înspre marginile Pământului pentru a arăta celor care vor să îl păgubească de Lumină că e vreme de război, că e vreme de împărţire şi despărţire a apelor tulburi de cele se sunt limpezi, a celor ce-şi vor tulburarea de cele ce-şi vor limpezirea, e vremea când seceta va face să se usuce adâncurile lacurilor în care întunecate umbre s-au aciuit.
Cei ce se plâng vor ajunge să plângă, cei ce plâng vor fi cei cărora li se vor şterge lacrimile şi zâmbetul furat cândva, de cei care se plâng, va lumina casele ce îşi vor regăsi lumina. Însă, chiar sub aura de foc ce va înconjura zi şi noapte orizontul, întuneric şi frig va cuprinde casele celorlalţi care, îngheţând, se vor lăsa seduse de focurile purificatoare cu care se vor îmbrăţişa, pentru a scăpa de un ger nefiresc.
Între Cer şi între Pământ va fi lupta cea mai mare. Iar aici, pe Pământ va fi ziua mare fierberea iar noaptea mare zbaterea. Unii îşi vor căuta odihna, alţii îşi vor căuta locul. Cei care se laudă că n-au să aibă niciodată regrete îşi vor blestema zilele faptelor ce le vor pune în vise toate urmările şi vor fi copleşiţi de regrete. Cei care au tăiat aripi sau au bătut în cuie tălpile altora vor simţi chiar şi prăselele cuţitelor cu care au tăiat sau coada ciocanului ce a făcut să se înfigă adînc cuiul. Şi cei care s-au apucat să înţepe ochii sau inima sau toate cele ce pot fi înţepate la un om, acele vor trece prin ei sângele ţâşnind şi în faţă şi în spate. Aceia care s-au învrednicit să mânuiască sfori sau parâme prinzând în noduri orice se poate prinde, chiar şi îngeri, îşi vor afla şi minţile şi gândurile legate de rugul ce, privind spre Soare, îi va cere să-l aprindă fără veste.
Începe o vară ce trebuia să fie doar atunci când toate puteau contura doar întregul ce trebuie să fie, doar singularitatea dată de necesitatăţile viitorului ce nu-şi mai poate prinde rădăcinile în prezent. Exponenţialitatea comportamenteler oamenilor au adus mai aproape toate întâmplările care nu vor fi nicicum obişnuite. Năravurile şi micimea adunată în grămezile de reziduuri ce au invadat fiecare clipă, au fost reperele care au tras carele de luptă ale Cerurilor din hangarele în care s-ar fi vrut să devină exponate ale muzeului desăvărşirii lumilor. Dar s-au găsit unii, mulţi deja, de pe aici dar şi din adâncimi, care parcă le era dor de foc şi pară.
Acolo unde nimeni nu se aşteaptă se vor rupe malurile şi se vor mişca întinsele câmpii, prăbuşind înălţimile prin care oamenii s-au gândit să vieţuiască acolo unde păsările cerului obişnuiau să-şi aibă zborul, din care ţinteau spre ceea ce le era de folos, fiindu-le oamenilor aducătoare de nenorociri. Şi se vor mai lăsa munţii să cadă în văi şi văile să sece. Apa va acoperi tot ce trebuie să acopere şi va lăsa soarelui timp să-şi trimită focul pe văile secătuite şi părăsite. Şi acolo unde azi oamenii mişună ca furnicile nici furnicile nu vor mai mişuna.
Vine în câteva zile o vară ce trebuie să fie, căci nu degeaba a stat mereu, cu toată povestea ei, întreagă, mereu în privirea mea. Şi a rămas nepovestită tocmai pentru că trebuia să fie trăită cu tot ce are ea. Se vor schimba reperele, înţelesurile, detaliile, nuanţele, Ceea ce azi nu se înţelege, va fi pe deplin înţeles, ceea ce nu se vrea acceptat va fi trait, ceea ce s-a făcut împotrivă îşi va întoarce împotrivirea înspre ceea ce a făcut-o să apară. Drumurile vor fi mai puţine şi le vor merge doar acei care pot să-şi mai ridice, fără ruşine, chiar şi noaptea, ochii spre Cer. Iar aceia care vor putea să fie de neîntors, după ce va trece această vară, vor fi trăind timpul cel nou, vremurile cele dintâi ale vieţii.

duminică, 27 mai 2012

Oricum, rămâi...

De pe vremea când se putea privi peste pădurile ce nu se lăsau pătrunse de pasul omului, ştii cât de uşor îşi spuneam cum va fi locul în care trebuia să ajungem, înainte de a pleca din loc. Am primit în dar uşurinţa de a privi dincolo de limitele pe care ni se lăsaseră aici să ne fie, pentru a învăţa că, oricâte ziduri s-ar înălţa în cale, oricât întuneric s-ar turna în pocalul zilelor şi al nopţilor.
Şi mai ştii de câte ori ţi-am reîntregit trecutul pe care tu îl ştiai dar eu ţi-l povesteam. Prezentul meu putea să fie prezentul tău, dar la fel de bine putea să fie trecutul sau putea să fie viitorul. Nu m-am gândit niciodată să mă ghidez după legea hazardului, am preferat să desluşesc legea haosului, cu toate posibilele drumuri şi cărări ce le poate ea deschide. Şi mi-am rotit mereu privirea dinspre răsărit înspre apus, ori dinspre sus înspre jos. Chiar şi dincolo de orizontul ce poate să-l vadă privirea priveam, căci ceea ce nu era făcut să se vadă se desluşea prin reîntregirea din amănunte.
M-ai întrebat cândva de ce nu pot să uit nimic, căci ţie uitarea îţi mai face câteodată şi probleme. Şi ţi-am spus, să îţi reaminteşti, locul în care stau toate informaţiile din amintiri spre a ne fi totdeauna cunoscute. Şi mai ştii spusa-mi că pun pe hârtie nu amintirile trecutului, care dacă vor să vorbească de mine şi de tine, în lumea asta, sunt sărace, ci tocmai amintirile din viitor. Acesta îmi e darul de demult, aceasta îmi este puterea prin care am trecut de frica pe care oamenii, pierzând încrederea în ei, în firea lor, o au atunci când necunoscutul îl au în faţă. Privirea în stânga este amintirea, în faţă este realitatea, în dreapta este necunoscutul!
Tu vrei să fugi, dar oare unde? În sus, în jos, tu nu mai poţi. Îmi vii din stânga, e firesc. Îmi stai acum în faţa mea, şi te privesc. Priveşti spre orizont, înspre acolo fugi cu gandul. Acolo vrei să te ascunzi. Acolo chiar ze simţi ascunsă. Te mirp nemişcarea-mi care-ţi spune că eşti liberă să alegi?
Chiar dacă ţi-ai ales plecarea, mă vezi că nu am teama că ceea ce ţi-am spus nu va fi aşa cum ţi-am spus. Cuvântul meu e pus în joc, mă doare doar timpul care trece şi va trebui să vină graba să ne pună la treabă. Oricum, rămâi, orice ai face, pe drumul care l-ai ales, atunci când ai pus pasul în orizontul ce-l priveşti, uşor şi tu, căci este trecutul tău. Acolo unde crezi că te vei ascunde doar ţi se pare că e dincolo de orizont. Acolo te văd, în firescul faptelor, venind, plecând, pe drumul prea real al prezentului şi actual. Sunt locurile cunoscute, cu oameni unii necunoscuţi. Te văd păşind trepte, te văd reordonând elementele cotidianului. Eu, tu... viaţa...
Poţi să crezi că deja te-ai ascuns. De fapt ai făcut doar un pas grăbit, ca să ajungem mai repede acolo unde este locul din care vom privi iarăşi trecutul amandoi, în doi. Atunci, de acolo, se va înţelege mai uşor actualul prezent. Acum privirea mea te vede, oriunde te-ai vrea ascunsă. Tu mai ştii asta sau vrei deja să fi uitat?

sâmbătă, 26 mai 2012

La răscruce de viaţă

Tăcerii te-ai dat cu speranţă că spusele mele, din clipele de primă cunoaştere nu ţi se vor mai potrivi, că vei găsi o cale să îmi arăţi că am greşit eu. Doar că nu ai stat să te întrebi dacă îmi veniseră vorbele dintr-o târguire a dorinţelor sau dacă plutea în jurul tău toată mireasma viitorului, creionat de ansamblul unui trecut păstrat şi el, cu mare grijă, în taina tăcerii. Din acea primă, rânduită de întâmplare, întâlnire, ţi-am regăsit privirea tristă a pasului către viitor şi n-a fost uşor să ştiu că nu s-a putut abţine acea oftată spusă: Pericolul încă nu a trecut!
Pe mine mă ţin în loc chingile dezamăgirii, pe tine te zdruncină rafalele unui uragan care nu mai are mult până la apogeu, pe noi ne despart niştea aripi negre ale minciunii şi ale fricii. Cum îţi doreşti nu poate să mai fie, corabia trăirii tale are pânzele rupte şi malul e departe. Iar hula te face să crezi că merge drept, deşi deriva, dacă nu ţi-ai fi orbit ochii în încercarea de a nega orice atunci când era spus, singură puteai să o vezi. Oricum, acum, aşa cum îţi sunt acum privirile, sextantul nu îţi mai este de folos.
Dacă ţi-ai fi dat şi ultima picătură de lumină, aceea care s-a salvat ascunzându-te de tine, tot la ceasul care ţi se va arăta când îşi va suprapune secundarul, minutarul şi orarul la semn marcat, ajungeai. Nu eu, ci tu l-ai fixat să bată, precum un clopot, în dungă şi apoi în dangăt prelung, prevestitor. Mai ai încă o dorinţă de a ascunde fărâma de ego sub pragul tăcerii şi nici răsăritului şi nici apusului de soare nu i-ai spune nici la ce, nici unde, nici încotro îţi îndrepţi gândul când dinlăuntrul sufletului te trezeşti că se arată, trezit, dorul de ducă, dorul de depărtate. Şi te poartă gândurile, ca şi cum s-ar mai putea agăţa de repere din lumea aceasta, însă nu prea poţi să te împaci cu paşii care nu vor vrea să mai ţină cont de tot ce acum îţi spui că va fi.
Prin răscrucile vieţii am trecut nu doar odată, în vremurile ce le trăim. Prin răscruci şi eu, şi tu, am trecut... Dar acum mie mi-a fost dat să le învăţ semnele care nu pot să lase paşii rătăcirii, înainte de a ajunge în ele. Să ţi le arăt nu pot, să le vezi acum nu vrei...
Te-am privit din spate păşind pragul bisericii din străbuni şi, prin poarta timpului deschisă de unduirea ta şovăitoare, ţi-am văzut singurătatea primei zile de rătăcire şi prima seară în care se vedeau nu doar urmele lacrimilor ci şi semnele care se văd pe orice corabie eşuată pe stâncile ce n-au putut apele să le spargă, pentru a nu mai sta împotrivitoare drumurilor celor ce nu se puteau opri să contemple dezastre. Şi ţi-am văzut privirile ce căutau înstelarea primei dimineţi a vieţii ce ştii că va veni. Spre Nordul ce-l mai ai şi acum în gând îţi va fi aşteptarea răsăritului Luceafărului prevestitor de zile bune. Şi s-au văzut, prin poarta larg deschisă, zilele de aşteptare, zilele de schimbare, zilele nenumărate următoare.
Oricâtă încorsetare ar putea să se spună ca are azi viaţa, oricâte zvonuri s-ar vrea aruncate în stânga şi în dreapta, despre mine, îţi doreşti să le crezi doar ca să simţi efectul somniferului pe care ţi l-ai dori ca să treci peste ceea ce nici un anestezic nu va putea să facă să nu se simtă. Ai fugit de tine, fugind de existenţa mea, tocmai pentru că boarea rece a nicicând întoarecerii o simţeai aproape, prea aproape, de tine. Un fel de pact al tăcerii, ţi-ai spus, şi te-a ameţit suavul miros al învingătorului efemer. Dar tocmai tu ai uitat că mi-ai vorbit de lupte pierdute şi războaie câştigate. Eu nu m-am îndoit niciodată, nici chiar când tu te îndoiai de tine, când îmi vorbeai de cântecul de lebădă al ultimelor sforţări de stagnare, şi m-a surprins încrederea oarbă ce ai dat-o, brusc, unei tăceri care îţi era teamă să nu se rupă, ştiind că ar fi spart barajul ce-l ştii deja prea fisurat ca să reziste viituri care astăzi are cote depăşite de alarmă şi dezastru iminent.
La răscrucea vieţii stai, eu stau în pragul drumului pe care mi l-ai prevestit tu. Când eu plecam din zilele toamnei ultime de singurătate, tu îţi pregăteai haina aceea pe care o vei purta când voi fi primul căruia îi vei spune, în cuvinte, ceea ce privirile vor fi să se arate. Oricâte tăceri vei mai lăsa de-acum să stea de-a curmezişul, voi fi eu primul cel care, până în noapte târziu va sta străjer liniştii ce ţi-o vei căuta-o şi înţelegerii ce o vei da clipei următoare. Pragul bisericii străbunilor poartă pe el amprenta viitorului, ce a stat o clipă îngenunchiat acolo, în rugăciunea către Ceruri de a nu se mai lăsa întărziat de iluzia unui prezent sinucigaş.
Apă ce părea înghiţită de miezul nopţii te-a privit în ochi şi ţi-a botezat îndemnul desprinderii pe care n-o vrei dar o aştepţi, ştiind-o în venirea ultimei turnante. Tăcerea este semnul ultimei linii drepte.
Eu sunt doar un înainte mergător al celor ce sunt pe drumul nostru, şi când am înţeles că acea spusă, în glumă părea, că totul ar fi în pas cu zisa ta, dacă altcineva s-ar grăbi, era desprinsă din realitatea pe care eu o vedeam trăită de tine. În drumul tău înspre nordul din care vei veni chemată ca martor al ritualului necesar, eu voi fi acela care va sta pe peronul unei halte ca tu să poţi dormi sub privegherea flăcării ce va pâlpăi plăpând în noaptea revenirii tale în lumină.
Acum e furtună mare deasupra de Cerul sub care trăieşti. Când va coborî furtuna sub nori, vei simţi că uraganului nu te mai poţi opune. Eu am văzut şi sunt oricând gata să vin, înainte de a începe seara, să poţi să ştii că nu te rătăceşti, că nu orbecâi întunericului ce te va ameninţa.
Ridică-ţi privirile, şi ridică-ţi braţele... Lasă viaţa să se întâmple, las-o să trăiască!

Priveşte-ţi masca-mbătrânită

Până acum te-ai privit în oglindă. Ceea ce vedeai ştiai că eşti tu, ştiai că aşa trebuie să arăţi, că aşa trebuie să te arăţi. Dimineţa îţi aruncai în grabă un fard ce îl ştiai şi ştiai că va arăta toată ziua la fel. Aveai încredere în el şi el îşi găsise în tine un mare consumator. Fardul iluziei sociale se potrivea de minune obrazului ce îţi plăcea să îl simţi bine arătând. Şi greu era să se vadă că e un fard, dar şi mai nimeni nu se gândea să se străduiască să penetreze dincolo de vorbele ce se spuneau altele decât îţi rămâneau agăţate de pulberea ce, înspre seară se lăsa piedută drumului spre o nouă noapte.
Când închideai poarta înspre casă în urma ta, te grăbeai să îţi fardezi obrajii cu un fard iluzoriu, purpuriu, al imaginii ce ştiai că se vrea ştiută. Nu mai avea nimic real în ea, nu cuprindea decât frânturi din faptele zilei care abia trecuse. Fusese totul doar împlinire şi bucurie. Tristeţile nu aveau loc pe faldurile cortinei ce o puneai între cele două părţi ale zilei. Purpuriul nu era deloc transparent, din oricare parte ţi-ai mai fi vrut să priveşti chiar tu. Şi tocmai acest purpuriu cu iz de doliu ţi-a fost mereu motiv de fard pentru dimineaţa următoarei zile.
Când aproape să adormi, câteodată, mai reuşeai să nu-ţi pui o cremă de seară care să dea strălucire viselor. Când însă era acel câteodată, somnul îţi era mereu fragmentat de coşmarul căutării spre ceea ce s-ar putea să se vadă. Îţi era teamă ca să nu se vadă rănile pe care ţi le provocasei prin strânsoarea în care închideai orice adevăr şi încorsetai toate dorinţele omeneşti. Nici măcar oglinzii nu te mai arătai firesc şi omenesc. Tresăreai în orice clipă ce ţi se părea că cineva caută să deschidă cutia Pandorei în care te munceai să o ţii închisă.
Ani şi decenii au trecut peste timpurile în care îţi credeai de mare împlinire vremea. Cu acelaşi ritm şi aceeaşi monotonie a fardării după necesităţile momentului, nu mare ţi-a fost mirarea când ceva ciudat, ceva ce nu ştiai să se mai fi întâmplat, te-a lăsat să mi te arăţi fără purpuriul iluzoriu, fără fardul iluziei şi fără crema nopţii. Aşa am reuşit să văd că pe toate acestea le foloseai să înfrumuseţezi nu chipu-ţi plin de răni şi fapte, ci masca pe care ţi-ai lucrat-o cu mâna ta, din anii adolescenţei şi până când ţi-ai mânat paşii pe drumul vieţii, purtând îndemnul de a fi unul fără de întoarcere.
Ţi-am dat jos masca şi ţi-am privit chipul pe când ai adormit de oboseala ce te copleşise întrebându-te de ce ai avut curajul de a mă lăsa să ştiu că te arătasei lumii doar cu o poleială de emblemă împrumutată la ceas de seară şi că dintr-o nemăsurată ambiţie te-ai grăbit să laşi impresia că pasul momentului prezent este cel care este adevărat şi înlocuitor pentru totdeauna al celui trecut. Şi mereu, mereu, striveai scrâşnetul dinţilor în cutele măştii, iar masca începuse să facă riduri prea vizibile. Începuseră mulţi să vadă asta dar tot nu te lăsai să ieşi dintr-un turn de fildeş în care se înfundase până şi aerisirea. Ecoul din turn mereu te făcea să crezi că vocea care îţi răsuna în urechi era chiar melodioasă, chiar şi atunci când spre tine alerga un răcnet zdrobitor.
De atunci, de atâtea ori te-ai încruntat şi te-ai răzvrătit când măştii nu-i făceam pe plac. Pentru că mi-era mai mare dragul să văd că rănile pot să se vindece când îţi lăsai masca la garderobă şi, hai-hui, deszăpezeam drumuri pustiite de ninsori, ori ne pierdeam printre cei mulţi şi necunoscuţi. Şi pentru că-mi era mare mâhnirea când te priveam în jocu-ţi mascat, în faţa celor ce nu mai erau necunoscuţi. Iar de câteva ori am privit şi ruşinarea măştii ce nu se mai putea ascunde pentru că mi se arătase ca ceva ce nu fusese...
Când masca ţi-a fost încolţită de realitate, în grabă mare, de frica momentului în care ridurile ar fi boţit-o de tot şi ar fi rupt-o, ai fugit într-o iluzorie speranţă că vei mai putea să o salvezi. Ai şi decorat-o cu o aritectură de chitch ce nu se mai potriveşte, în nici un fel cu actualitatea. Dar, în somnul care din ce în ce mai greu se prinde de tine, îţi iei, şi de vrei şi de nu vrei, masca în mâini şi o priveşti, fără să poţi să înţelegi de ce fardurile nu mai au aderenţa ce o ştiai. Încă nu te gândeşti că de vină ar putea fi vântul sau furtuna, pentru că masca încă nu te lasă să simţi că ea a semănat vânt şi tu culegi furtuna.
Priveşte-ţi masca-mbătrânită! Priveşte-o cele câteva ore în care mai poate să mai fie altceva decât o amintire. E plină de riduri şi s-a lipit de ea multă mizerie pe care furtuna de acum a făcut să fie relevată şi reliefată. N-ai cum să o mai cureţi, n-ai timp să-ţi mai faci o altă mască! Poţi să te mai arăţi doar cu chipul adevărat şi, pentru a avea acest curaj, trebuie să vii iarăşi lângă mine, să îţi poţi ascunde rănile nevindecate şi faptele neuitate. Sau poţi să alegi să nu ţi se mai vadă niciodată, niciunde, nicicând, chipul. Masca îşi are acum cele din urmă clipe de viaţă!     

vineri, 25 mai 2012

Începeri de redefinire

Te-ai întrebat, şi nu doar o singură dată, de unde şi de ce am apărut... Te-ai întrebat şi ai căutat şi tot cauţi măcar un singur răspuns. Ţi l-ai dorit mereu, din prima clipă în care mai marea sau mai mica întâmplare a adus gândurile să fie mai aproape. Mai repede, ori mai încet, timpul s-a lăsat să treacă pentru a fi totul pregătit pentru ceva... ceva ce are însemnătate de pas pe prag. Totul trebuia să fie aşa cum îţi fusese dorinţa, atunci când, în trecutul care totdeauna se uită, ţi-ai dorit să vină acea clipă în care să-ţi recunoşti repere.
Sunt venit de acolo de unde am povestit, am venit de acolo de unde oricine îmi poate găsi trecutul. Eu sunt cel ce sunt, omul care trebuia să treacă prin furci caudine şi flăcări de foc spre a fi acolo unde trebuie să fie, atunci când trebuie să fie. Sunt eu, acela care vorbeşte despre el fără teama de a-şi ascunde ceva din ceea ce ştie că este sau că a făcut, acela care, pentru că aşa trebuia să fie, a renunţat la prejudecăţi, principii şi tabu-uri, ca să poată să fie cel ce te bucură sau îţi este teamă că este. Te bucuri sau ţi-e teamă, indiferent nu îţi mai este.
De fapt ar trebui, după cum sunt azi rânduielile în lume să îmi pun şi eu întrebarea pe care ţi-o pui adesea în gând, când nici nu vrei să te gandeşti. Însă nu mă preocupă această întrebare, trăiesc doar aşa cum îmi este dat şi am fost învăţat, de viaţă, că orice clipă trebuie să o înţeleg necesară în continua mea revenire înspre timpul din care am plecat. Şi tocmai poate că de aceea nu mă mai tem să spun: Eu sunt!
Şi sunt aşa cum vrea să mă vadă cel care se frământă să-mi vadă plecăciunea în faţa vorbelor sau faptelor lui de bravada, de mândrie, de cercetare, de înţelegere ori de acceptare. Pentru că nimic nu-l poate opri pe celălalt să experimenteze orice este lumesc. Cei care se tem doar de cele lumeşti ştiu că singurătatea-mi le dă dreptul să nu-şi aibă decât opreliştea propriei vieţi de a face ceea ce vor să facă. Le pot fi, cred ei, cobai fără apărare. Căci sunt acela care doar cuvântul îl poate opune oricărei alte metode de contrare.
Îmi e cuvântul tot ceea ce trebuie să fie şi tot cuvântul îmi este mai mult decât atât. E tot ceea îmi este de împlinit nevoi pe care puţini cred că se pot altfel împlini: cuvântul îmi este mângâiere când tristeţea mă apasă, cuvântul îmi este privire spre înainte când cred că orbecăi prin beznă, cuvântul îmi este hrană când foame îmi este ca oricărui om, cuvântul îmi este odihnă când oboseala mă cuprinde, cuvântul îmi este forţa necesară când realităţile trebuie să le înving fără de ajutor. Cuvântul îmi este tot, chiar şi când unii cred că nu poate să aibă însemnătate.
Te-ai întrebat, te întrebi, te vei întreba şi vei căuta să ştii răspunsul la întrebarea parcă ireală: De ce el? E întrebarea pe care simt când e pusă şi e întrebarea căreia nu-i voi da niciodată un răspuns. Pentru că nu vreau să ştiu. Poate şi pentru că ştiu ceea ce se vorbeşte prin jurul meu, de ce se dau sfaturi referitoare la mine...
Dacă spun că vin de undeva dispre viitor, ştiu că îmi atrag priviri pline de compătimire. Dar cu toate acestea nu mă las pradă deznădejdii. Mi-am asumat de fiecare dată tot ceea ce am spus, aşa că îmi asum şi aşa-zisul rol de saltimbanc sau un alt aşa-zis rol de clown. Nu e rolul pe care mi l-aş alege eu, este ceea e înţeleg unii să spună despre mine. Le e mult mai uşor să spună asta decât să se privească în oglindă fără a avea puterea de a se elibera de gândul că în oglindă ar putea să nu fie ei, cei care se cred şi că acolo ar apare cei care sunt.
De ce să vreau să creadă ceea ce aş spune eu că sunt. Ţie ţi-am spus, ţie îţi spun... Ştii şi tu multe şi totuşi îndoieli ai avut şi încă ai. Dar ei care nu ştiu mai nimic, pe ce ar trebui să se bazeze atât timp cât simţirile sunt reduse la ceea ce pot cuprinde în mâini şi la ceea ce pot număra? Că nu am obiceiurile lor, că nu arăt ca ei, sunt sufiecte motive să spună că sunt un om pierdut pentru societate. Întreabă-i tu, dacă ai timp să îi asculţi, dacă ai răbdarea să descurci iţele argumentelor lor sau dacă vrei să le iei afirmaţia ca fiind principială şi neargumentabilă, despre ceea ce înţeleg ei prin om şi ceea ce înţeleg ei prin societate. Eu aştept doar să ne trecem înspre timpul din care am venit şi să-şi vadă singuri spulberate ideile. Deşi nu ştiu de-şi vor mai putea aduce aminte de vremea când îmi trimiteau săgeţile otrăvite ale desconsiderării. Poate ar trebui, pe aceea care ştiu că nu vor mai apuca acel timp, dacă aş îmbrăţişa ideile lor, să le explic. Însă ar avea cum să înţeleagă?
De ce eu? De ce am venit înspre tine? De ce am venit înspre tine? Pentru că a venit momentul să schimbi ceva şi ştii, fără să ştii, că venind unul spre celălalt, trecerea ta grabnică, din cauza marii întârzieri, spre ceea ce îţi este dat să fii, se poate. Nu e ceea ce vreau, e ceea ce vrei. Nu e ceea ce îţi gândeşti, este ceea ce eşti. În lumea aceasta în care totul este de suprafaţă, s-a cam uitat că în puterea gândului nu stă nimic dacă nu are grăuntele necesar în suflet. Cei cu ganduri rele ajung până la urmă la cele bune dacă nu le este sufletul rău, aşa cum cei prefăcuţi a face bine tot rău ajung să facă de sufletul le este rău.
Am venit din viitor şi ştiu că acolo mă voi întoarce. Însă nu mă pot întoarce singur. Nu am să îţi spun dacă acolo trebuie să ajungem împreună, ceea ce pot să îţi spun este că atunci, acolo, multe din înţelesurile şi rânduielile care sunt acum, aici, zămislite din pervertirea adevărurile, în mintea celor care au ţinut morţiş să facă din oameni supuşi, nu ne vor mai fi de nici un folos. Acolo, când vom păşi, cei care vom păşi, ne vom redefini toate sensurile. Vom fi tot ceea ce suntem, dar vom fi cu mult mai mult.
Ai acum întrebarea provocată de spusele mele pregătită să o pui. Nu, nu o pune căci îi vei găsi răspuns în întunericul nopţii pasului ce vine, când îţi vei oglindi ochii în privirea mea. Atunci vei înţelege, dincolo de ceea ce încerci să înţelegi, nu doar întregul răspunsurilor ci şi esenţa propriului tău drum. Nu eu ci tu vei fi cea care vei hotărî, dintr-odată, pentru totdeauna, drum spre înainte, nicicând spre înapoi. Eu... vei şti doa că sunt acolo, cu tine, ca martor la redefinirea-ţi prin care treci pe malul de la care pleacă drumul către înălţimile de care ţi-am vorbit că le vei atinge. Şi voi fi acolo tocmai pentru că m-ai chemat cândva, cân nici nu te gândeai că exist.
E-n firea lucrurilor să se întâmple toate şi să-ţi dispară frica de schimbare, căci nu sunt venit ca să schimb ceva ci să se împlineacă cele ce trebuie să se împlinească. Şi prin toate am trecut, şi le ştii pe toate, tocmai pentru că a trebuit să învăţ că înainte de a-mi pune în fapte dorinţa de om, să las faptele să curgă aşa cum este firesc. Iar dacă mi-a fost dat să îl am alături chiar pe Iuda, nu doar că i-am iertat vânzarea înainte de a o face dar, l-am iubit mai mult decât se aştepta el să o fac, chiar mai mult decât aş fi putut să mă iubesc pe mine. Aşa trebuia ca să poată şi el să se redefinească. Doar aşa Iuda putea să rămână al trecutului pentru totdeauna!
Acum ce întrebări mai încerci să îţi pui? Sau ce îţi mai spui? Acum sigur ai, aşa cum ai mai avut, un noian de întrebări ce ţi le pui şi pe deasupra te întrebi cum de pot eu trăi fără întrebări. Ce îţi spui tu poate fi mult sau puţin, dar sigur mulţi dintre cei care află toate acestea se vor alătura, din convingere, acelor care sunt convinşi că ceea ce spun este numărul unui clown. Mi-am asumat tot ceea ce era şi este de asumat, chiar şi această convingere a lor. Căci până la urmă tot adevărul va triumfa.
Mi-am asumat totul pentru că ştiam că aşa sunt oamenii. A fost o vreme când eram foarte aproape de lumea lor şi, pe atunci, nici eu nu le înţelegeam pe toate. Ştiindu-mi neînţelegerea mea de atunci, îi pot acum privi fără să îi consider potrivnici, chiar şi dacă ei, câteodată, când mă prea apropii de adevăr mă cred că le sunt duşman.
Multe ţi-am spus, mult mai multe am să îţi spun, şi ţi le voi spune, căci clipa acelei oglindiri a privirilor va veni redefinitorie. Ţi le voi spune pentru că-ţi este dorinţă de a şti. E dorinţa pe care oricine o are, chiar şi dacă nu o recunoaşte. Unii cred că nu este normal dar oare de ce să creadă că unui copil i se poate fura acel “de ce?” de care este nelipsit? Omul asta nu vrea să creadă, că orice vârstă ar avea aici, este un copil care se regăseşte doar când este îndrăgostit şi când se simte aproape de moarte. Şi chiar asta suntem, nişte copii singuri, ce nu ştiu unde sunt părinţii lor. Abia atunci cînd simţim că e prea greu de depăşit momentul ne aducem aminte de Tatăl cel adevărat. Abia atunci, oricine, fie rău sau bun, îl roagă, îi cere, ştiind că stă în puterea Lui să îi ajute.
Eu, aşa cum mi-a fost drumul vieţii, am înşeles singur, nu m-a călăuzit nimeni. Nici nu mai avea cine să o facă pentru că nu de acum, ci de mai de mult trebuia să fiu altfel. Iar dacă am crezut că pot să evadez în prezent, a ştiut viitorul să mă corecteze. Sunt unul din aceia care au venit să fie alături de cei care prima dată vot trăi ceea ce va urma. Sunt destui, chiar dacă nu sunt mulţi însă oricare dintre aceştia este văzut ca o singularitate. Dacă arunci o privire în trecut, când oamenii nu aveau doar frică de Dumnezeu, ci îl iubeau şi respectau, au trăit cei care au dat veste despre cei care vor veni din viitor. Dar azi s-au uitat astea, cunoscuţi sunt doar cei care sunt amintiţi în discursurile celor care multe vorbesc, puţine ştiu, şi mai nimic nu fac. Celorlalţi le e dat să-şi ştie cuvintele uitate prin arhive şi biblioteci.
Suntem doar nişte copii neajutoraţi dar, pentru că am reinventat cuvintele tată şi mamă, aici ne ţinem de rude şi de neamuri şi în asta ne este de cele mai multe ori curajul. Şi ne face o mare plăcere când, ştiindu-l pe un altul singur, fără de mamă, fără de tată, fără spiţă de neam, îl punem în corzi. Iar dacă îndrăzneşte să ceară Tatălui să îi pedepsească pentru nedreptatea ce este aruncată asupra lui, repede îi sărim la gât şi îi spunem că blestemul este un rău. Doar că el ştie ce este rugămintea de dreptate şi ştie ce este blestemul, pe care doar când simte colţii ce muşcă din el îl foloseşte, ca ultima posibilitate de a se apăra de fiara turbată ce suntem. Noi, oamenii, ştiindu-ne în sinea noastră vinovaţi, de frica urmărilor, care oricum nu ne ocolesc nici pe noi nici pe cei de după noi, ne-a plăcut să aruncăm cuvinte grele şi să punem la un loc totul sub umbrela blestemului. Nu ţi se pare şi ţie că suntem exact ca şi copiii care, rămaşi fără argumente, repede spun: “prostule!”?
Uite, acum înţelegi cum am trecut eu punţile lumii?
M-ai chemat, am venit... Te întrebi încă dacă e bine să faci pasul sau să mai aştepţi. Te întrebi ce se va vorbi în spatele tău? Te întrebi dacă e bine să laşi timpu să treacă şi să te aducă viaţa în faţa unei porţi de deschiderea căreia să-ţi fie teamă. Ţi-ai dori un răspuns, ţi-ai dori să treci şi un prag pe care îl tot duci pe o zi de mâine. Ştii că trebuie să-l treci... Oare nu cumva pentru că ziua ultimă de mâine bate la uşă, ai ajuns atât de aproape de mine cel care venea spre tine?
Că e azi sau că e mâine... Avem timp deşi nu prea mai este timp. E însă mult prea mare frica de a şti că ceea ce a fost nu era tocmai ceea ce trebuia...
E timpul să iei tu hotărârea... Eu sunt aici. Am multe să îţi spun, dar nu spusele mele te vor redefini... Doar faptele, iar faptele sunt ale tale. Ştii bine că ţi-am spus şi îţi spun şi acum: e timpul lor... vremurile se schimbă mai repede decât s-ar putea crede!

miercuri, 23 mai 2012

De-am fi în fapte ca în vorbe...

Ne spunem cuvinte mari pe care le-am învăţat citite prin cărţi. Ne spunem cuvinte mari...
Ne spunem cuvinte despre suflet, despre iubire, despre adevăr, despre unitate... Atâtea cuvinte frumoase ce n-ar avea de ce să nu fie crezute. Peste tot tronează cărţi cu titluri ce îndeamnă spre tot ce se aude în spusele multora. E vremea în care toţi au învăţat cuvintele şi este la modă să se spună aceste cuvinte. Cuvintele au ajuns o haină pe care tocmai cei mai mari mincinoşi o îmbracă spre a se arăta bine pentru a atrage pe cei care, în sinceritatea sufletului trăind, ajung înşelaţi.
Cuvintele înţelepţilor sunt bune de ţinut pe buze. Au valoare mare în timpurile de azi, dar nimeni nu dă un bănuţ pe ele, dacă e să ţină să le arate prin faptele celor ce ţin să spună tuturor, să le fluture în scrieri pe care să le poată împrăştia celor ce caută să-şi îndemne viaţa înspre mai bine, mai frumos. Se scriu cărţi, se scrie prin reviste, cuvintele sunt puse înşelător să arate că frumosul şi adevărul este carte de căpătâi.
Dar trăim în vremurile prezentului ca să ne fie arătat adevărul spuselor din începuturi, trăim vremurile în care oamenii se aseamănă mai degrabă cu animalele sălbatice, însetate de sângele semenilor. E atâta iubire în cuvinte, dar iubirea adevărată nu e de găsit. Fidelitatea a fost aruncată la gunoi punându-i în cârcă ideea co-dependenţei. Dragostea este delimitată de marginile patului, iar cuvântul dat se cere doar să fie respectat, uitându-se că şi ceea ce se spune trebuie respectat.
Se mai priveşte cineva pe el când îl priveşte pe cel din faţa lui? Se mai uită cineva spre propriile fapte când le judecă pe acelea pe care crede că le poate face altul? Mai are cineva în gând binele celorlalţi mai presus de răul lor, de care nu sunt ceilalţi vinovaţi? Mai e cineva care are treisteţe în suflet când aude că se luptă tatăl cu fiul, fraţii între ei, mama cu fiica? Câţi trec dincolo de a încerca să înţeleagă motivele înainte de a face ceva să oprească aceste lupte?
Ştim acum multe, avem cunoaştere despre multe, dar chiar şi dacă ştim tot am ajuns să ne privim unii pe alţii de după o linie de demarcaţie pe care mai tot timpul spunem că nu o punem, dar în aproape tot timpul există. În existenţa de oameni suntem separaţi de fluviul diferenţelor sociale şi materiale, prin care, fără să ni se ceară de cineva, împins este cel care este altfel, pe celălalt mal. Cuvintele se spun şi sunt frumoase, dar ascund realitatea faptelor. Şi ca şi cum asta nu e de ajuns, ducem fluviul despărţirii, tot atât de lat, şi pe razele luminii ce nu are de-a face cu cele ce aici sunt motive de a nu fi aproapre. Şi nici acolo aproape nu ne suntem. Ne mirăm că viciul, crima, distrugerea corpurilor şi a sufletelor domneşte fără limite, că familiile se împrăştie, şi căutăm motive în stânga, în dreapta, în mari aranjamente şi conspiraţii, dar în ceea ce facem nu vrem să căutăm, orbiţi de cuvintele învăţate ce le rostim şi ni le rostim ca să ştim că nu le-am uitat şi nu ne dăm vreodată de gol.
De-ar fi să nu fim aşa cum am ajuns să fim nu ne-ar fi nici haina, nici chipul, nici treapta socială, motiv de a ne lăsa de ceea ce, înainte de a fi în alţii sau dinspre alţii, e în noi, dezbinaţi şi slabi. Căci de-ar fi faptele precum vorbele, ne-am putea măcar în noi încrede spre a face ca lumea să aibă un nucleu puternic şi un catalizator de bunătate. Dar vorba zboară şi fapta ce rămâne, cu toate cuvintele frumoase şi înălţătoare spuse, trimite-n margine de lume sau chiar în moarte pe cei ce pe din afară se arată ca nedemni de ceea ce suntem noi, cei care ne aflăm, efemer, undeva, pe cei care au rămas în urma modernităţii. Noi, cei care dăm cu piciorul uităm însă că nici efemeră, nici modernă nu este credinţa, căci ea este perenă şi eternă. Şi uităm să ne întrebăm dacă nu cumva dăm cu piciorul, dând în ceilalţi, tocmai eternităţii noastre.
Atâtea mari cuvinte se aud şi se văd. Şi mă simt îndurerat că multe din ele sunt spuse sau scrise de unii ce, căutaţi în faptele prezentului, sunt imorali şi mincinoşi. Chiar se poate spune, dintre cei mari! Şi tocmai ei, imoralii, scriu cărţi despre iubire iar mincinoşii despre adevăr. Pe deasupra sunt mereu supăraţi că nu sunt văzuţi la adevărata valoare. Oare care valoare, a realităţii?
Sunt triste vremurile de azi când multele cuvinte nu ne învaţă mai mult decât să le rostim, căci sunt citite doar şi rar trăite. Sunt frumoase coperţile cărţilor, dar ascund în ele bucăţi de întuneric învelite în staniol. La vremurile noi, care vor fi oamenii noi? Noi, cei care faptele nu ni-s ca vorbele, ori ei care ne trag de lanţ cu prea-nfrumuseţatele lor cuvinte, spuse ca să fie priviţi ca salvatori? Iar cu vorbele puse în cărţi, cu cărţile ce se va-ntâmpla?
Triste vremuri, tristă lume...

marți, 22 mai 2012

Focul doar, purifica-va

Vorbe grele şi foarte grele, fapte tot mai absurde ascund trăiri dintre cele mai grele, oameni care se urâţesc sub securea amintirilor şi iubirii fluturate ca stindard de împrumut, se simt, se aud, ori se văd tot mai des.
S-au ajuns rânduielile dosnice să-şi facă legea împotriva firii şi să se rânduiască desfrâul fricii ca îndemn spre moarte, ca îndemn spre bucurie a pedepsirii celor nevinovaţi. S-au ajuns păcatele cele mari să fie repere de condiţioanare a vieţii şi a vieţilor altora, omorâte în trăiri şi subţiate de reala consistenţă.
S-au ajuns să se sinucidă oamenii prin nesocotinţă şi nesăbuinţă, prin efectul faptelor şi lumea se miră de toate câte îi strivesc pe unii sau pe ei înşişi, aproape pe nesimţite, aproape din nimic. E mare frica şi e mare destrăbălare în mintea oamenilor care una spun şi alta fac, una vorbesc şi alta gândesc. Şi tot mai mulţi apar ca mari cunoscători ai adevărului pentru alţii şi se fac apărătorii drepturilor de a fi sclavi celor ce ei cred că le cunosc adevărurile. Şi când micimea unor suflete tremură în faţa lor, îşi pun coroane de stăpânitori.
Azi, ştiu unii, că le este bine, în forma şi în sensul în care binele îl definesc de la o clipă la alta. Binelui lor nu stă împotrivă, s-ar crede, nimeni şi nimic, chiar de-şi spun că Cerurilor li se-nchină şi potrivesc vorbele în aşa fel încât să-şi ştie cunoscută bunătatea, şi credinţa, şi firea blajină, de către toţi şi cu mare convingere, chiar dacă în spate, nevăzuţi şi neauziţi, răstignesc chiar şi sufletul propriilor copii.
Prea târziu îşi spun cei care privesc pe oameni în ochi şi au curajul de a-şi ridica privirile oricând, vorbind de ceea ce mai au ei de făcut pentru ei. Mai e destul timp îşi spun cei care ţin pe mânecă şişul cel de suflet tăietor şi sub haină parâma legătoare a vieţii. Dar ei sunt cei care nu-şi găsesc odihna în a mai găsi un loc sau un om pe care să-l vadă îngenunchiat de dragul de a şti pe cineva îngenuncheat, doar de dragul de a şti că pumnul a lovit şi durerea a închis orice vorbire despre adevăr.
Beţia apelor reci a urcat deasupra tuturor bucurilor fireşti şi omeneşti. Suflete îmbălsămate, de multe ori sălăşluind alături minţilor îmbălsăte, fac legea pumnului în gură şi a minciunii aduse la rangul de ţel şi sens de vieţuire, se amestecă în nemăsurată măsură în trebuinţele trăirii vieţii celor ce nu se arată în adunături ucigaşe ori înrubediri pentru călăuzirea pe căile pierzaniei.
Pământul nu se mai poate lăsa strivit de greutatea atâtor fapte. Apele nu-şi mai vor sufletul mânjit de deocheatele descântece ce trebuie să le ducă zi de zi spre trupuri terciuite. Tot mai greu se poate simţi dimineaţa prospeţimea de atâtea mirosuri ce nu mai prididesc să lase fără viaţă ierburile, păsările, animalele, oamenii...
Prea multului rău i se mai împotrivieşte doar ruga înspre Ceruri şi rugămintea de arătare a vinovaţilor prin trăirea de către ei a răului pe care-l fac. Se ţipă prin blesteme, de către vinovaţi, că rugămintea celorlaltţi ar fi blestem, ei fiind doar nevinovaţii necunoscători a ceea ce cunosc aşa cum îşi cunosc buzunarele peticite de arătarea celor ce le place să le fi umplute.
Cale dreaptă s-a pornit. Nici pământul, nici apa, nici toate vânturile ori furtunile n-are nici cum, n-are nici când să mai poată să facă să se îndrepte ceva. Oamenii, din propria dorinţă, din propria voinţă, nimic nu vor a se schimba. Şi de-ar fi dorinţă de schimbare, schimbarea ar fi tocmai de împotrivire către acei ce nu-şi lasă cuvintele în gând, către acei ce văd mai mult decât se vrea punct de vedere. Şi nici calea adevărului n-o mai pot oamenii găsi.
Doar focul şi-a rămas credincios sieşi, neputând fi domolit de cumva e pornit. Şi va veni din Ceruri, de acolo de unde se vede tot ceea ce se crede că nu se vede, acolo unde se aude tot ceea ce se crede că nu se aude, acolo unde se ştie tot ceea ce trece prin gânduri şi se crede aici că nu se ştie. De acolo vor veni ploi de foc ce vor lovi acolo unde semnele, ce acum s-ar vrea de cei nevinovaţi, se vor pune arzând tot, arzând spre a curăţi răul, fără a ocoli ceva. Şi oameni arşi vor fi văzuţi, şi oameni ce se vor pierde în flăcările ce nu le vor stinge nici o apă, căci şi apele vor fi arse de focul ce nu va fi doar flacără.
În curând focuri vor ploua peste trăitorii Pământului. Şi se va mişca Pământul să îngroape cenuşa iar apele o vor spăla. Cei azi fluturători de steag se vor prăbuşi sub greutatea bulgărilor de foc, pe margini de drumuri sau sub acoperişuri de case până atunci pline de întuneric şi singurătăţi. Atunci, abia atunci, cei care vor rămâne neatinşi vor începe să facă o altă lume, cea care va putea să se perpetueze pentru totdeauna...

luni, 21 mai 2012

Curând, la poarta adevărului

Se tot adună nori negri! Se tot adună nori de ploaie şi furtună, peste Pământ. Şi se tot adună nori şi mai negri peste lume. Şi doar fulgere, mai totdeauna de neobservat, fac să se simtă că mai este încă deschisă o cărare înspre seninul înalturilor.
Aleargă toţi, care încotro, de frica ploilor ce vin fără încetare. Îşi caută învelitori care să nu-i oblige să-şi schimbe hainele, fiind prea ocupaţi cu a continua să arate la fel, să arate ca şi cum nimic nu ar fi schimbat. Să arate că ploaia nu-i poate scoate din marea neputinţă a renunţării la comoditate, pentru a gusta din şiroirea picăturii de ploaie ce le-ar putea spăla urma lacrimilor de pe obraz.
Aleargă lumea în lung şi-n lat, nemaiştiind când soarele se trezeşte, privind zorii fiecărei zile cu o pervertită dorinţă de a se privi în plină lumină. Aleargă mereu până la răscrucea drumurilor de care a uitat, ca şi cum ar fi rămase de undeva din începuturile existenţialităţii sale, deşi sunt rămase în nemişcare din seara de dinaintea dimineţii în care îşi dă seama că drumurile există, dar nu-şi mai au rost căci între timp sensurile s-au bulversat.
Prea plină de alergătură, lumea-şi dă cu stângul în dreptul, preferând să meargă de-a buşilea. Plini de oboseala greutăţii hainelor îmbâcsite pe dedesuptul învelitoarelor, oamenii se înghesuie să se lase prinşi într-o ipocrită, hipnotică, spirală absorbantă înspre adâncurile fără suflarea vieţii.
În toată această irealitate acceptată de din ce în ce mai mulţi decăzuţi în automatismul cotidianului trai de supravieţuire de la o zi la alta, prin norii lumii, prin norii de ploaie, în umbra fulgerelor nopţii, se vede umbra luminii în care se vede ivit străjerul porţii.
Alergătorii-şi caută drumuri, nemaivăzând altceva, crezând mereu că dacă vor fi să se coboare vânturi de pe crestele munţilor, norii se vor destrăma şi seninul cerului se va lăsa văzut, că vor putea să-şi arate măreţia avuţiei ce acum o poartă pe sub învelitorile ce şi le au spre a le feri de ploaie. Dar n-au timp să se descotorosească de năravuri, apucături şi învăţăruri pervertite, şi să-şi arate chipul înseninat.
Deasupra de norii lumii, deasupra de norii iernii, deasupra de izvorul fulgerelor, deschisă este poarta spre care nimeni nu se lasă dus azi, dar vor încerca să ajungă, cu ultimile zvâcniri, mâine. De marea alergătură a timpului pierdut, nu mulţi vor ajunge să privească înspre ea, puţini vor privi prin ea şi doar câţiva vor avea curajul să o treacă. Şi se va putea privi vacarmul de dus şi întors al celor care şi-au uitat îndemnul ce l-au avut, cerându-se trecători, ori îmbulzeala celor care îşi vor deşerta comorile străjerului, spre a le fi mai uşoară şi grabnică trecerea. Şi cei ce veşniciei se vor vrea trăitori în bogăţii vor căuta să ceară să li se dea, ori de nu, să ia, şi să rămână aşa cum sunt acum, crezând în ceea ce trăiesc acum.
Curând, la poarta adevărului, se vor înstrăina cele rele de cei buni şi cele frumos făcătoare de chip de acei care şi-au ascuns chipul sufletului urâţit de netrebniciile pentru care n-au precupeţit a se vinde pe sine ori pe neamul său. Şi de trecut vor trece nu acei ce îşi vor dori să treacă ci acei care vor avea toate motivele să fie aleşi să treacă, semn al răsplăţii că s-au voit demni de a trece. Curând, la poarta adevărului, mulţi vor îngenunchia abia când poarta se va închide...

Zorii de lume

Privirile în jos nu văd razele luminii. Privirile în spate nu văd clipa de înălţare. Pragul ce trebuie să-l treacă pasul este mai uşor de a fi trecut dacă ochii îl văd înainte de a-l simţi, ca piedică, picioarele. Şi chiar mângâierea unei frunze înrourate poate trezi urme de teamă dacă din priviri se caută doar ropotul ploii ce a rămas de după furtuna ce, în spate, încă îşi varsă îngreunarea norilor.
De după orice noapte care se sfârşeşte, o nouă zi îşi ridică fruntea ca razele Luminii să-i treacă de creştet, spre a lumina drumul care, de va fi de paşi urmat, iese din hăţisuri şi umbrire, înspre câmpia însorită. Scânteierile primelor raze, oglindite în picăturile de ploaie rămase ca semn al trecerii, caută înspre prima clipirea a ochilor, să dea semnul de a fi văzut răsăritul care nu se poate întoarce din drum.
Privirile în jos nu se văd razelor luminii. Privirile în spate scapă printre degete clipa de înălţare. Zâmbetul răsăritului poate fi consemnul decăderii piedicilor şi trecerii pragului.
Printre desişuri se mai poate, când şi când, mai greu mai des, mai totdeauna rar, mai niciodată când ar trebui, câte o rază ce-ar putea să lase câmp deschis spre orizont, poate să apară, poate să fie căutată. Şi lasă drumului înseninare ori hăţişurilor îl face prizonier, pentru mai mult ori pentru mai puţin.
Printre coroanele copacilor, foşnetul frunzelor, chiar sub umbra înăţimii coroanei, lasă spre înseninarea privirilor de zi, raza vindecătoare să se împreuneze simţirii firelor ierbii ce-şi vrea rodire înălţătoare. Şi zurgălăul nopţii dă vestea zorilor de lume nouă.
Şi dintre toţi copacii ce pot împăduri marginile drumului, la ceas sortit de zodii şi destine, pătrunzătoarea rază-ntregitoare, lăsată-i să umple cu Lumina-i rodnică un luminiş neîntrezărit şi neaşteptat, de coroana ce a renunţat să fie doar umbră, a unuia dintre părelnicii copaci uitaţi de vremurile vechi în care a venit dispre viitor. Unul, doar unul se despovărează de îndoielnica desfrunzire a toamnelor şi lasă o vară ce-şi propteşte rodnicia pe un semn de redevenire.
Privirile în jos stau împotriva razelor ce le caută. Privirile în spate fug de clipa ce iese în calea lor. Zorii de lume, iviţi din vârtejul întâmplării, pot fi privirilor, de se îndreaptă spre-nainte, orizont.

sâmbătă, 19 mai 2012

Acolo sus mergem, în doi

Acolo sus, unde cerul este Cer, unde se privesc stelele în ochi, ferindu-şi ochii de privirile oamenilor, privindu-se fără oprelişte şi fără teama altor priviri, acolo sus unde oamenii nu mai găsesc cum să ajungă pentru că sunt prea doritori de lumeştile bogăţii şi plăceri, se mai poate merge, înainte de suflarea din urmă, se mai poate merge pentru a şti că are în trăirile lui cheia fericirii.
Acolo sus, nu e nici ceaţă şi nici ploi, acolo nu poate să se simtă nici arşita şi nici gerul, pentru că e locul în care fericirea nu mai trebuie căutată, ea există peste tot. Nu poate fi nici mai mică, nici mai mare, ea este atât căt trebuie să fie oricui o ştie găsi: deplină.
Acolo sus, unde ar trebui să ştie oamenii că pot ajunge, puţini mai ajung. Pentru că, nedorindu-şi o lume în care să nu mai existe frică şi neîmplinire, cei care ştiau că oamenii pot ajunge, le-au spus jumătate din poveste, cea cu partea în care toate ies pe dos. Şi au făcut din om un încercător de căi străine, omul nereuşind să înţeleagă de ce povestea nu este totdeauna aşa cum i s-a spus că este. Căutând prin simţire şi cealaltă jumătate, au ajuns pradă tocmai celei spuse.
Omului i-ar fi dat să ajungă mai uşor, mai repede, de multe, multe ori, dacă rânduielile ce ce drepte n-ar fi fost stricate de unii, chiar învăţaţi dar doritori de înrobire a altora, sau de cei care, luând ei calea căutărilor, i-au dus sau i-au adus şi pe alţii spre a le fi alături, spunându-le că în căutare, deşi ei găsiseră doar acea cale pe care era povestit că se ajunge. Înspre cealaltă nicucum n-au mai putea ajunge, nici ei şi nici ceilalţi. Învăţaţi că totul e posibil în singurătate, acolo sus nu se ajunge să să stea clipa de înfericire.
Musteşte de plăceri lumeşti omul de azi şi plin de idei iluminate uită să-şi dorească şi să-şi lumineze drumul. Fuge şi tot fuge căutând să ştie că are sau că a avut, că a fost ascultat şi de cel ce nu a vrut să asculte, că i-a fost dedesubt cel care avea locul deasupra. Asta-i legea ce i-a fost făcută omului pentru zilele de-acum, cele din urmă, tocmai ca să cadă sub gândul fricii şi să înfricoşeze pe alţii. Căci a şti ce-i acolo sus, celor ce vor şi pot acolo să ajungă, prin legi ale falsei firi, li se pun în cale toate piedicile, unii mai zeloşi, din propriul suflet fac o piedică, vânzându-se decăderii pe totdeauna.
Acolo sus, ajungem mai totdeauna întâmplător. Întâmplare este coincidenţa prin care adevărul se lasă ascuns spre a fi înţeles, la fel cum Dumnezeu preferă să rămână anonim. Ajuns acolo, i se dă şansa de a alege spre mai departe sau spre niciodată. De-i este înţelegere va fi să trăiască în sensul în care îi este firesc să trăiască. De nu înţelege va căuta pe căi întunecate să mai ajungă, altfel, măcar o singură dată, şansă care o are sau poate nu o mai are. Şi o are mai tot timpul de nu s-a aruncat pe căile spatelui întors. E cam ultima lui şansă de a găsi primul calea. Mai are o ultimă şansă, cea care vine prin altcineva, căci doar aşa mai poate lucra Dumnezeu pentru el.
Cel care o înţelege şi rămâne îmbogăţit de înţelegere, va trăi. Cel care înţelege dar vrea să fie mai bogat, iroseşte şansa. Şi alta nu va mai avea. Va deveni căutător al timpului pierdut.
Celui care, înţelegând, calea şi-o urmează, orâcât şi de oricâte ori i-ar fi luată, mereu şi mereu va primi şansa de a ajunge acolo. Dreptatea are doar unghiuri drepte, cel ce ia va fi cel căruia i se va lua, cel căruia i se ia va fi cel căruia i se redă. Sărac rămâne acel care ia, cel care obligă pe un altul să coboare acolo unde este şi el. Dar doar el este cel care rămâne acolo!
Cel care, acolo sus poate ajunge, aici nicicând nu va mai preaslăvi mândria, frica, infatuarea, minciuna sau necredinţa. Şi nici sieşi sau altora nu va mai greşi. Căci fericirea este aceea care lasă calea iubirii totdeauna deschisă şi închide calea urii cea ucigătoare. Şi de l-ar încerca oricâte, descumpănire va avea, dar tot ceea ce-ar putea face el, omul, va lăsa să se facă de cei care trebuie să facă! Şi acelea se vor face fără să se mai poată ceva îndrepta, căci cei care ştiu tot nu privesc în circumstanţe atenuante şi nici în circumstanţe agravante, cî în real adevăr. Dreptatea omului nu va fi niciodată la fel de măreaţă ca dreptatea Cerului!
Acolo sus mergem, în doi totdeauna, pentru că suntem şi scară şi urcători. Totdeauna în doi şi tocmai de aceea a fost lăsată rânduirea lui doi. Şi-n această rânduială, de n-ar fi pofta îmbogăţirii, doar acolo sus s-ar merge totdeauna. Şi-ntotdeauna aici n-ar mai exista chipuri hâde şi târâtori ce către adâncimi îşi au privirile. Dar prea plin de pofte, tot rânduiala lui doi a lăsat omului puterea de a decide să taie şi să-şi taie scara. Către sus se urcă, mai greu este adevărat, pe scară. În jos se ajunge fără şansă de împotrivire, prin cădere şi decădere. În sus se vrea a se merge, în jos se ajunge totdeauna când nu se vrea merge în sus.
Mulţi au fost cei care s-au crezut acolo ajunşi şi sunt cei care se cred acolo ajunşi. Şi mai mulţi cei care acolo se vor ajunşi. Puţini sunt cei care au ajuns şi au rămas şi care au poarta Cerului deschisă pentru orice, oricând ar fi să trebuiască acolo să ajungă. Puţinii, ei, se vor învrednici să arate şi altora că acolo este loc pentru toţi, că de acolo nimeni nu pleacă înrobit ci doar liber şi doritor de ceea ce-l face să trăiască şi să simtă că trăieşte. Puţini! Prea puţini! Şi prea mulţi cei care jinduiesc după ceea ce au alţii şi îşi atrag blestemul şi pedeapsa Cerurilor când vor să îi fure pe cei puţini! Şi scăpare nu au!
Acolo sus mergem, în doi, nicicum, nicicând singuri. E marea taină a rânduielii lui doi, cel care poate duce adevărul vieţii înspre totdeauna, şi care omului i-a fost dată înspre înălţare şi înspre îndumnezeire. Cel care renunţă, în oricare mod, renunţă la el însuşi. Iar cei care împing spre renunţare, pe sine se împing!

vineri, 18 mai 2012

Spre Lumină, prin Lumină

Dinspre trecut înspre viitor, totul trece prin prezent. Prezentul este cel care dă sens vieţii. Ceea ce a fost este doar ceea ce a fost, ceea ce va fi este doar ceea ce se va trăi, ceea ce este, este ceea ce se trăieşte...
Ceea ce a fost este piedestalul pe care stă fiecare, mai mare, mai mic, dar este doar un conglomerat pe care scormonindu-l e greu să se mai vadă ceva care să întregească o faptă. E doar un cumul de judecăţi pentru proprie înţelegere, nicicând la dispoziţia altora. Fiecare, este dator să ştie, fără infatuare, cu demnitate şi curaj, să vadă cât de înalt are podiumul şi, cu tot atâta demnitate, să nu îl învelească în mucava, mucava pe care să o coloreze şi să o facă frumos mirositoare cu parfumuri de împrumut, şi sclipitoare, cu vopseluri pe care să le cumpere, plătind cît nu fac. Căci ploaia tot va veni şi mucavaua se trasformă într-un înveliş lunecos şi mirositor urât.
Ceea ce va fi este, privit din momentele actualităţii, ceva care s-ar putea modifica după dorinţa momentului. Este ceea ce în orice moment este ignorat. Cuvinte aromate în prezent sunt văzute ca definitorii pentru clipele când nimic nu va mai fi la fel. Este văzut ca şi o ecuaţie în care s-ar putea modifica amploarea unei necunoscute după propria dorinţă. Doar că nu toate au puteri pare, ca să se poată ca şi ceea ce este negativ să dea sens pozitiv expresiei, când ecuaţia ajunge să fie rezolvată. Ceea ce va fi, dureros, este văzut prin prisma lui “poate” care, pus în modul, ar putea fi pozitiv. Însă nu-i este dat omului să fie cel care face ecuaţia şi nici nu-şi are dreptul de a scoate modulul din buzunar.
Ceea ce este... este ceea ce are omul în puterea pasului pe care are, sau nu are, curaj să-l facă, are, sau nu are, puterea de a se privi în ochi cu semenii, are, sau nu are, demnitatea cuvântului pe care şi-l dă, are, sau nu are, bunul simţ de a nu minţi, de a nu se da nevinovat sigur, pentru a pune în spatele altcuiva, ceea ce lui i se întâmplă ca urmare a marii sale neputinţe de a se privi în oglindă. Ba chiar şi când face asta, deşi nu-i place ceea ce vede, se proiectează în lumea pe care a spus - din credinţă sau din făţărnicie - că nu îi este aproape, lumea curvărăsiei, şi caută să dea cu leuca în cap, strigând tot ei după ajutor. Şi se miră că, atunci când vor veni cele ce vor fi, se va spune că sunt loviţi cu leuca.
Ceea ce face acum, nu vrea să creadă că este amprenta a ceea ce va fi, amprentă pe care nimeni nu o poate şterge sau modifica. De acum pentru totdeauna! De faptă hotărăşte omul, faptă trebuie să facă, de vorbă spune că va fi, vorba trebuie să-i fie auzită. Dar de unde ar putea să ştie omul că aşa să fie? Îi trece prin gând să privească judecăţile din podium şi să înţeleagă adevărul? O fac cei care nu şi l-au acoperit cu mucava, ca şi cum ar fi pus un preş peste gunoi. Dar cum să o facă cei care au îngropat gunoiul sub preş? Sub preş nu intră în nici un fel lumina, ca să se vadă de cumva, în gunoi, nu este şi o piatră de mare preţ şi că, de stă mult acolo, se împreună cu gunoiul şi tot gunoi ajunge.
Şi vorbesc toţi despre mersul spre Lumină şi de mersul prin Lumină... Dar oare cum să se ajungă în Lumină când, ceea ce este acum, este plin de întunericul făptuirii cu proprie pornire a ceea ce sieşi nu şi-ar dori niciodată? Dar cum să poată să scoată capul de sub preş, dacă tot se preocupă de a pune totul acolo, ca şi cum dacă ştie doar el, şi se ascunde, sau pune un pumn în gură celor care mai ştiu, să vadă că atunci când ar fi timpul Luminii dispar pumnii puşi în gură şi Lumina le arată celorlalţi că el spatele, până mai ieri, l-a întors Luminii şi că a stat mereu cu spatele la Lumină?
Se vrea mersul spre Lumină... Dar nu se vrea mersul prin Lumină. Şi n-are cum să se ajungăacolo dacă se orbecăie în minciună şi cârdăşii...
Ceea ce va fi, trece prin ceea ce este acum...

miercuri, 16 mai 2012

Şi timpul e acum real

Ceasurile bat fără oprire. Nu se mai pot opri. Nu vor să se oprească. Nu simt nevoia să se oprească. Şi-au rotit singure cheile şi s-au sincronizat cu pulsul inimilor. Şi acum, că se vrea, că nu se vrea, un tic-tac rezonând cu ecoul tărziu, întors dinspre cer, dă de furcă celor ce stau şi se întreabă despre naşterea clipelor reale.
Nu mai sunt multe reale dar prea multe îşi sincronizaseră trecerea cu ceasurile ce uitaseră să bată. Mai băteau din când în când, dar bătaia lor nu avea puterea de a învârti nici măcar secundarul. Şi chiar uneori se lasau întrebate, ce rost îşi mai găsesc, ce motiv mai au să se împingă înspre o realitate efemeră?
De unde până unde, de când până când? Au multe întrebări de pus realităţile ce s-au trezit dintr-odată puse în faţa faptelor prin care s-au propus lor înşile să se înfătuiască. Şi, chiar de se aşteptau să se lase încrustate în calendare, s-au aşteptat unele pe altele să se nască şi renască, să se încurajeze ca să fie. Căutau spre sine, căutau prin împrejurimi şi nu-şi găseau referinţa prin care să se poată înţeleagă.
Realitatea stă faţă în faţă cu ceea ce s-a dorit să fie. Se priveşte în oglindă şi îşi vede umbra suprapusă pe ecranul ceasului ce măsoară liniar trecerea timpului. Şi văzând, altfel decât altă dată, cum nici secundarul, nici minutarul, nici orarul, nu-şi mai stau locului, tremură şi se cutremură. Unele vor, altele nu vor să se înţeleagă. Ba, mai mult, au venit unele, zise realităţi, adunate în grabă din rugina acelor şi praful adunat din zdruncinătura mecanismelor, care tot caută să convingă timpul să stea pe loc. Dar n-are curaj să o spună aşa cum ar fi să o spună: fac pe supăratele. Şi, deşi se ştiu plămădite în grabă, se afirmă ca fiind moştenitoare ale unui timp pe care vor să-l arate, scotocind care pe unde poate. Dar timpul ce şi el a devenit acum real nu mai ştie să stea în aşteptarea unui argument ce nu se ştie pe el însuşi. Ştie doar că totul trece în real...

Cititori frecvenţi:

Google Followers: