duminică, 2 noiembrie 2014

Întâiul azi venit din mâine

Când se ajunge pe ea înseşi din urmă, reuşind să aibă ştiut că, prin alţii, sau chiar prin cel căruia îi este dată ca dar de preţ, viaţa, se vrea pierdută, punându-şi valoarea ce ştie că-şi are, mai presus de orice preţ ce-i va fi sau va fi fost vreodată pus, prin hăţişuri îşi face drum, peste râpe, şi peste ape, punţi doar pentru o singură, şi într-un singur sens, trecere, pune, lasă la o parte orice treabă, orice gând în care nu se regăseşte ca adevăr, grăbeşte sau întârzie, calcă în picioare munţi de mândrie, ori privirile, prea mult dedate la urmele paşilor plecând, le ridică înspre a-şi aminti departele orizontului spre care se poate, de nu se stă prea mult în cumpănă, a se merge, şi se face îndemn la fapte, şi ea însăşi în fapte se regăseşte, pentru ca, mai apoi, şi de-a pururi, să fie regăsită ca cea care dăruieşte dar de mare preţ.
A face, s-a dat să fie, rostul cuvântului, în simţirile şi simţurile oamenilor cunoscut, de a pune în formă şi în fapte, adevărul. Orice cuvânt, în cea dintâi şi simplă existenţă a sa, este un adevăr. Chiar dacă mintea omului îl scorneşte şi, chiar dacă, într-o primă înţelegere, nu poate sta la un loc cu ceea ce, în absolutul vieţii, pare cu totul şi cu totul departe de ceea ce dă valoare vieţii, cel care defineşte viaţa, adevărul principial, el este un adevăr primordial. Oricare ar fi cuvântul, el creează şi defineşte existenţa. Diferenţa faţă de ceea ce înseamnă adevăr real, altfel spus, cât de adevărat este adevărul lui, abia după trecerea timpului şi devenirea lui reală se vede prin urmări, fiind dată de preţul plătit de om, sfidând sau luându-şi în seamă viaţa.
Mirându-ne, noi de noi, de propria pornire, mai puţin decât de a celuilalt, lasând cuvintele fără piedici, ne-am trezit aşteptându-ne, dar necrezând în sorţii de izbândă ai grabnicei făptuiri. Erau depărtările împotrivitoare, erau munţii stavilă privirilor şi apele opritoare ale paşilor mersului pe jos, asemenea celui prin soartă. Şi ne mai erau ale lumii orânduiri şi clauze, întăritoare ale neputinţei ce se voia nouă de luat în seamă. Ne miram şi ni se întrebau gândurile între ele, cine şi cum le dă puterea de a se păstra speranţei şi nu ajung, oricâte treceri s-au mai fost, la coşul de gunoi al uitării...
Este uşor sau ar fi uşor, dacă ne-am lăsa de noi înşine înţeleşi, să ne ştim paşii cei avem de făcut. E mereu aproape de noi, însă nouă ne este aproape imposibil să-l acceptăm, viitorul. Şi toate câte le va cuprinde el, ale destinului fapte, se lasă simţite, noi însă nu vrem să le simţim, fie că ar fi lovituri crâncene împotriva preamultei mândrii, fie că ar fi ceva prea frumos, trăire într-un colţ de rai, şi nu ni-l credem meritat. Şi ne lăsăm duşi de valurile necredinţei, singuri sărăcindu-ne, singuri trăgându-ne înspre pustiul cel secătuitor de simţiri şi trăiri, de ceea ce îi este motiv de înălţare, sufletului.
Literă cu literă am adunat cuvintele povestirii faptelor, privind prin ceaţa depărtărilor din juru-mi, ascultând tăcerile din vacarmul trăirilor oamenilor. Prin cuvinte ce s-au lăsat singure, scrise, poate chiar de tine şoptite în visul pe care somnul nu-l putea cuprinde, şi care, necuprins fiind, prin înţelesurile gândurilor ţi se lăsa ştiut, spusă este deja povestea faptelor prin care viaţa ne-a îndemnat să o repunem în drepturile pe care, cu sau fără ştiinţă, prin alte fapte, uşor de spus aceleaşi, am lăsat-o rătăcitoare de noi şi pe noi rătăciţi de ea şi rătăcitori, vreme atât de îndelungată.
Inocenţa n-are, nicicum de-a face cu indecenţa, cum, la fel, n-are de-a face dorinţa cu motivul. Numai că, azi, în lumea de acum, sunt unii care le cam iau a fi la fel şi mai sunt şi unii care, cu ştiinţă, pri-cepere şi socoteală de oameni dedaţi cu mărunţişuri, ca să îşi ascundă neputinţa de a fi cunoscut, nu doar a fi avut, vreodată, o adevărată comoară, cer oricui, mai ales celor puţin cunoscători, să vadă a fi totul doar o apă şi doar un pământ. Inobilantă este speranţa, când nu se depărtează, cu nimic, din ceea ce este dat oricui şi tuturor, să fie. Din speranţa ce ţi-ai avut-o, din lacrima visului şi din zâmbetele privirilor căutătoare înspre mâinele ce azi va fi, spre mâinele ce azi trăindu-se, se va fi pecete eternităţii în care, împreună intrând, împreună vom fi, şi împreună o vom străbate.
Astăzi mi-a fost dată clipa de răgaz să-ţi scriu, astăzi mi-a fost dat să am drumul privirilor drept şi bătătorit de seninul care a alungat orice oprelişte, fie ea şi asemenea aburului ce-l ridică izvoarele când se îmbrăţişează cu primele raze ale soarelui. Şi-am scris, ţi-am scris, chiar dacă mâine, întâmplările vor fi asemenea ca cele ce aici au lăsat poarta înţelesurilor deschisă, şi vor fi faptele mai cuprinzătoare, mai bogate, prin felul şi însemnătatea trăirilor. Am scris, chiar dacă tu vei citi toate spusele astea abia a doua sau a treia zi, trecut fiind pragul, de amândoi, nemaifiind cei ce eram ieri, ci aceia care vom fi mereu şi totdeauna. Ţie trebuia să îţi scriu fiincă tu, cea care nu aveai teama credinţei, ca şi mine crezând că în curând va fi azi, trăindu-le pe toate, vei fi tu şi vei depune mărturie că toate îşi au rânduială şi toate cele rânduite, date sunt a fi, şi date fiind, ştiute pot fi, de cei care cred şi, crezând, au puterea de a aştepta, răbdători, întâmplările fireşti.

sâmbătă, 23 august 2014

Salt peste absurde evidenţe

Ai văzut multe, din cele ce le-ai văzut ai încercat să şi faci multe, câteva din toate acelea, pe care le credeai ca fiind de făcut, le-ai şi făcut, în încercarea ta de a te convinge că întru totul şi cu totul suntem la fel toţi şi că toţi poţi să te laşi învăţată de alţii, de cei care au făptuit ceea ce ţie nu ţi-a fost pornirea să faci, chiar dacă, de multe ori, ţi-ai simţit opreliştea şi ai simţit că ceva, prieteneşte, te împingea spre locul ce-l ştiai ca fiind al tău. Te-ai dus spre vale şi spre deal te-ai dus, cu gândul pierdut în credinţa că poţi să te arăţi mai sus decât eşti şi poţi să stai mult mai jos decât îţi este dat să poţi sta, fără să te clatini. Şi-ai ocolit tot ceea ce găseai în cale ca fiind de ocolit, simţindu-ţi, în mers, nedreptul drum, cel vremelnic schimbat de prea multa-ţi privire înspre un orizont prea mult apropiat, lipsit de depărtări şi lipsit de înălţime, şi care, chiar şi când te lăsai dusă înspre adânc, tot mică îşi avea înălţimea, pe care i-o măsurai simţind că te loveşti de ceva ce era asemenea tavanului care te loveşte în cap când te înalţi prea repede şi prea mult.
Dovezile ţi le-ai aflat, răbufnirile ţi te ştiu, căutările îşi sunt bănuite. În învăţătura în care ai fost ţinută şi, până mai ieri, te-ai lăsat să stai, dorinţa ta de a trăi altceva e numită în fel şi chip, dar bine, nicicum ar fi numită, văzută nu este. Pentru tine evidenţele sunt absurde, doar că, cei cărora absurdul le este pe plac, de lanţurile cu care te-au legat cândva, care slăbite fiind de smuciturile prin care ai vrut să le rupi, zornăie, trag şi te întorc, sperând să nu mai ai gând de plecare, înspre acolo unde toţi acceptă ceea ce li se cere să facă, toţi se coboară pentru ca să facă pe plac celor care se cred hotărâtori a toate, pentru toţi. Te simţi obosită de atâta smucit, dar mai obosită te simţi de la mersul drumurilor pe care te-ai întors, te-ai obosit în încercările de a nu-ţi lăsa gândul, plecat în lumea în care te doreşti, de lumea în care eşti, văzut. Fiincă, dacă s-ar şti, chiar şi gândul ţi-ar fi pedepsit şi arătat ca murdar şi rău-voitor.
Iertările, ţie nu ţi se vor da, împrejuru-ţi nimeni nu ştie să ierte, fiindcă, nimeni nu iubeşte, chiar şi sensul iubirii este denaturat şi dus la simpla idee de îndeplinire a unor datorii ale realităţii conjuncturale. Tu trebuie să înveţi să te ierţi, pentru că n-ai decât calea aceasta, pentru că tu nu poţi perverti iubirea, dându-i formă lumească, în cea care nici măcar simplă dragoste nu e, nici milă nu e, în ceva care lasă loc cerţii şi răzbunării, stăpânirii şi acaparării. Vei face asta, o spun fără să mă tem de ceea ce spun, chiar dacă în cuvinte totul va suna simplu şi sec: “Acum acesta-i adevărul!”. Îţi voi fi şi martor, şi părtaş, dezrobirii tale, şi sprijin deznădejdii gândului că multe, la-nceput, depărtarea de tine o vor căuta-o, că tot la început, mulţi vor voi să fie mai aproape decât se cade, ca să poată să smulgă un fel de lauri preamăritori. Nu ţi se vor da iertările, nu-ţi vor fi iertate faptele, nici vorbele nu ţi se vor lua în seamă, dar tu vei ierta şi vei lăsa ca neauzite multele vorbe spuse pentru a fi secure şi a fi noroi, spuse pentru a zdrobi orice dorinţa de fiinţare firească.
Neînţelegerea, în sensul nevoirii de a se înţelege dorinţa ţi speranţa ta, se va înstăpâni, pentru mult timp, în jurul tău, pe aproape toţi din jurul tău şi-i va face robi, iar ei, învăţaţi cu ideea de stăpân şi de a fi stăpânului plăcuţi, pe cântecele ei vor juca, horă, dar şi, când vei crede că îţi poate fi lumea mai dragă, sârbă îndrăcită cu pas pe loc bine bătut. Şi, cum nici prin asta nu-şi vor vedea sorţi de izbândă, poleieli sclipitoare îşi vor pune, pentru a putea să aibă, în faţa ta, motivul vorbelor care să râdă de altfel înţelerea strălucurii, de către tine, aruncând, ca pe o faptă de neacceptat, în noroi, simplitatea ce ţi-o vei avea-o, făcută adevăr prin dorinţa de a te lăsa de toate matrapazlâcurile ascunderilor sub măşti de conjunctură, sub acoperământ de tradiţie. Vei avea de ales, te vor pune să alegi, când vor putea îţi vor cere să îţi fie alegerea unică, ceea ce vor ei, ceea ce îţi vor ei, ceea ce te vor ei, ştiindu-te prizoniera cuvântului dat, încercând să ţi-l smulgă, pentru a ţi-l face oglindă, pentru a te prinde în cleştele pe care, după ce, astfel, vei purcede a merge acel drum, să poată să îl strângă după cum le va fi voia.
Apleacă-ţi ochii să-mi poţi auzi când îţi şoptesc, într-un fel pe ascuns, cele ce am să ţi le spun, despre multele planuri ce se fac pe seama ta, vorbele pe care eu le-am auzit, de cum am aflat de tine, gândurile care şi acum, dosite, tainice, despre tine, se lasă vorbite. Chezaşul, martorul şi împreună făptuitorul plecării tale, desprinderii tale, din mărginita lume a ta, m-ai ales să fiu, şi nu pot să fiu doar un privitor de rând, care aşteaptă să vadă încotro vei alege să mergi şi încotro vei merge. Nici să se piardă timpul, n-am cum să accept, pentru că nu e o simplă pierdere, cel pierdut ar fi timp din timpul tău, din timpul meu şi din acel câtva, care va fi al nostru. Tocmai de acesta, spre a nu se împuţina, grijă trebuie să am, cât tu cu alte griji te vei zbate, fiindcă altfel ne va pune pe jar, ne va face ştiutori ai grabei şi, grăbiţi, chiar şi dintr-un normal şi firesc motiv, mai greu bine, mai puţin bine, cu un altfel de urmări, la liman ajunsă vei fi. Sunt însă privitor şi ascultor în toate părţile şi văd şi aud, aşa cum am să te văd, şi am să te aud, izbăvindu-te, ajungând unde-ţi e dat.

duminică, 17 august 2014

Răbdarea, semn de rod

Greu să iau o hotărâre nu îmi e, greu să faci pasul pe care doar crezi că l-ai face îndărătnic nu îţi este, nici acum nici când va fi început de fapt împlinit, greu, în felul în care va trece timpul, va fi până ne vom avea drumul ceasului de seară ce-şi va avea urmare prin dimineaţa primei zile în care vei şti că eşti ceea ce nu erai însă ţi-a fost dorinţă să fii, împlinită aşa cum îţi erau aşteptările care ţi-au dat răbdarea de a nu te lăsa uşor convinsă de ispiti-toarele vorbe despre faptele din juru-ţi.
Apasă greu, pe umerii amândurora, vorbele celor din jur, care, sunt făcute să fie îndemn sau sunt făcute să fie oprelişte. Şi grele sunt pentru că, dacă stăm strâb pentru ca judecata să ne fie dreaptă, îndemnurile pot fi de ajutor sau, la fel de bine, motiv de a ne opri din a duce la capăt o pornire, iar acelea care pot să ne fie cale mijlocitoare de a ne stăpâni pe noi înşine, şi astfel de a ne feri pe noi de răul din noi, pof fi, la fel, de folos sau pot fi motiv de încăpăţânare în a face, spre încercare, chiar şi pentru fapte care nu se mai găseşte nici o cale de întoarcere, şi altfel este astfel înaintarea. Nici drumul, nici calea, apăsătoare nu sunt şi vedea-se-vor că nu vor fi fost, ci doar prima clipă după ce se vor fi aşezat trăirile în vadul realităţii. Este acea clipă când se pot porni valurile unor regrete ale unei mândrii mocnite sau, dimpotrivă zborul şi visul de înălţare, dat de înţelesul şi acceptarea unei realităţi conturate încă de pe vremea unui trecut ce nu avea cunoaşterea acutalului incontestabil prezent, la fel ca şi ceea ce va deveni atunci un viitor încă de nedesluşit.
Bucuria nu vine în urma unei aşteptări încordate, şi nici nu este urmarea unui plan bine pus la punct, urmărit, pas cu pas, în a se ajunge la un punct final, motivat de un scop şi un obiectiv. Bucuria nu împlineşte o poftă sau o dorinţă, şi nu e bucurie acea ajungere undeva prin căţărarea pe umerii altcuiva sau prin călcarea în picioare a cuiva, chiar a propriei persoane. Şi nici când plata este mijlocul de a face ceea ce se simte a fi plăcut, ori pe plac, când totul este un schimb, chiar dacă place sau de folos este, bucuria nu se grăbeşte a se arăta. O aşa bucurie nu este dată decât de mintea omului, care se simte plin de el şi mândru, dar la scurt timp cade precum piatra din vârful unui lance, infiptă în pământ pentru cât îi trebuie purtătorului ei să se odihnească. O altă dorinţă porneşte o altă aşteptare încordată, un alt plan, o altă încercare de a călca pe ceva, o altă plată... un alt război în care nici o rană nu are timp să se vindece.
Rostul vieţii grabnic se strică şi grabnic poate fi de alţii schimbat. Fiindcă, la fel cum taie în carne vie încrâncenarea într-o aşteptare cu motiv ridicat la rangul de unicitate a binelui, graba lasă, neruşinată şi nepăsătoare la buna simţire sau la speranţa trăirii prin simţiri, totul, buna cuviinţă, respectul, esenţialitatea, adevărul, încrederea, credinţa, cinstea, demnitatea, speranţa, îl face pe om să fie urât şi, după făptuirile grăbite, într-un mai apoi, de aproape sau de departe, să se vadă, să se ştie şi să se simtă urât şi murdar, să deznădăjduiască şi să se prindă iarăşi în hora ei, grabnic voind să îndrepte ceea ce vede că mai poate îndrepta, din ceea ce a stricat. Şi mai joacă, încă odată, şi încă odată, în aceeaşi horă, până când ajunge să-şi irosească tot timpul vieţii, de nu-şi vine în fire, de nu-şi află răspunsul la motivul cel necrezut ca motiv, acela care nu l-a lăsat să vadă că negrul, chiar dacă în lumină strălueşte, nu este alb, ci negru pentru totdeauna rămâne, dacă mereu şi mereu, nu se pribeşte pe sine pentru a şti dacă, în grabă, nu-şi dă la o parte propria viaţă, adevărata trăire, cea care pleacă din ceea ce este şi nu din ceea ce vrea să fie.
Istovitoare se arată la faţă, singurătatea, omului, şi e cu mult mai istovitoare când îi este pusă pe umeri de alţii sau de faptele altora. Şi n-are această singurătate leac în nimic altceva, decât în om, omului, dacă nu este îmbuibat cu prea multă mândrie şi învăţătură făţarnică, ori cu nesaţul dorinţelor trupeşti, nefiindu-i prielnică goliciunea din juru-i. Nu sufletul este singur, dar tocmai el, care ştie ce înseamnă nesingurătatea, ştiindu-se responsabil şi pentru fireasca existenţă trupească, pentru trăirea în cugete şi fapte, se face păstrător al motivului pentru care omului i-a fost luată nesingurătatea, al poruncii împărţirii binelui şi împărţirii oricărui rău, trăgând de mânecă mintea omului, spre a o face să ia aminte la goliciunea pe care i-o pune în spate, doar pentru că ea se vrea a se şti singura în măsură a hotărî ceea ce este bine, singura care poate să vadă diferenţa dintre bine şi rău. Prin semnele goliciunii, care asemenea unei boli fără leac se face simţită, ajunge şi ea să îşi plece capul, neavând răspunsuri la propriile-i întrebări.
Eterne poveri ne punem pe umeri, mergând pe drumul pe care ni-l dau aceste toate legi ale lumii, pe care, cu mândrie, o numim civilizată, la care şi noi mai adăugăm, după cum ne este judecata, a minţii, ori a sufletului, mai multe sau mai puţine condiţii, pentru a nu fi mai prejos decât toţi ceilalţi, dacă se poate, la un loc. Şi merg toate, cât merg, în felul acestor judecăţi, până când vine vremea întrebărilor care n-au cui fi puse, vreme a căutărilor de tot felul. Şi, mai toţi, după aceleaşi pre-judecăţi, caută. Şi caută acolo unde toată lumea spune că este de căutat, şi se împiedică de ei înşişi în a căuta acolo unde spune lumea că nu este nimic de găsit. Cei care, de voie, sau de nevoie, acolo ajung, acolo găsesc ceea ce credeau că stă de ei ascuns, fiindcă nimeni nu are răbdare să vadă gustul roadelor tuturor pomilor, însă cu grabă mare laudă pomul care dă, sau a dat, roade pe gustul lor. Şi pe mulţi, înspre acela, îi trimit cu daruri, sau spre pomi cu roade asemenea, zicând că sunt la fel, bune şi de folos.
La urma-urmelor, dacă e să vorbim despre acel tot care nu îşi poate găsi niciodată o definiţie completă, dacă e lungă şi sofisticată, ci se poate defini doar prin simplitatea identificării cu el însuşi, adevărul, e greu ocolul capcanelor ce, la tot pasul, în vremea de azi, se pot ivi. Adevărul, fiindcă pentru cei mai mulţi singur nu se tălmăceşte, răstalmăcit de alţii este, azi mai mult decât niciodată, şi aruncat, ca întâmplător în calea oamenilor. Şi, ca să plutească mai uşor înspre unii sau înspre alţii, este tot mai uşurat de esen-ţialităţi. Îl uşurează cei care au un motiv, al lor, să-l uşureze şi îl uşurează cei care sunt sărăciţi, prin alţii sau prin sine, de orice duh care să-i la-se să se identifice cu ei înşişi. Din lăcomie şi din mândrie, cei ce-l ştiu îl preschimbă, din prea puţină vrere şi dorinţă de a-l înţelege pe de-a-ntregul, o fac cei ce l-ar voi ştiut. Şi, aceia ce-l ştiu dar îl fac altfel altora ştiut, pe drumuri lăturalnice destinelor îi trag pe ceilalţi, spre a se folosi de ei, în orice fel se poate: de puterea lor, de mintea lor, de ceea ce ştiu să facă, fiindu-le dat ca har, de forţa trupului lor dar (şi s-ar putea, de către cei care văd mai mult decât se lasă văzut, să se spună, “mai ales”) de trupul lor. Unii dintre aceşti prea lacomi doritori de ceea ce este al altora sunt ei înşişi cei care, cu conştiinţa trează fac toate acestea, alţii sunt cei care s-au îmbătat cu băutura vicleană a unei putrede şi efemere puteri, date de oameni sau de legile omeneşti.
Acum, prin cele ce au fost, prin cele care încă nu au fost, am ajuns să ştim mai multe decât am învăţat. Răstalmăcit fiind, nici un adevăr nu-şi mai are esenţa în argumentele care se pun alături de el pentru a fi convingător. Pierdute fiindu-le esenţele, adevărurile se pierd de faptele, ori de tainele pe care le-au avut ca punct de plecare în drumul lor, prin timp, spre a deveni reper oricui, de mai devreme sau mai târziu, făptaş întaia oară al vieţii, ori reîntors spre a se arăta învăţat din propriile greşeli. Şi chiar viaţa nu se mai poate să fie un joc al adevărurilor, fiind schimbată prin aceeaşi răstălmăcire împotriva firii şi a motivaţiei sale, într-un joc în care adevărurile sunt forţat mutate dintr-un colţ într-altul, spre a justifica înţelesuri, judecăţi şi fapte venite din poftiri şi deşertăciunile mândriei celor prea îndărătnici şi nevoitori ai propriilor motivări ale existenţei lor. Esenţialitatea a ceea ce spun eu că e greu, vei spune tu că a fost greu, a pasului hotărâtor, prin urmarea faptelor, va da peste cap toate zisele şi spusele altora. Drumul ce-l vei avea, de-atunci în colo deschis, curat şi fără piedici, îţi va încununa răbdarea, fiind întru totul roditor, prevestit prin ea, prin neînduplecarea ei, prin acceptarea ei, fără ştiinţa că ea este chiar semn de rod.

vineri, 15 august 2014

Dincolo de cerul înnourat

Lasă tot ce ştii că a fost şi doar în nişte amintiri mai există, şi ele din ce în ce mai răzleţe, lasă-ţi lumii acesteia tot ceea ce îţi poate îngreuna mersul şi-ţi poate face greu urcuşul, ca să putem să urcăm, amândoi, dintr-odată, împreună, acolo unde piedică vederii nu mai poate fi nimic, acolo unde nici teama nu se mai încumetă să facă simţită, şi nici nu s-a auzit ca să aibă cineva gând de ruşine, şi unde vorbele şi gândurile se aud şi de nimeni nu pot fi ascunse. Lasă totul, într-un fel aş spune să te laşi pe tine, cea din gândurile minţii tale, şi, de-acolo de unde numai noi doi vom şti, atunci când numai noi doi vom face să fie clipa ce niciodată nu va mai fi uitată, fără a ne mai risipi în cuvinte, prin fapte simple, ca toate faptele ce sunt esenţialitatea trăirilor, să ne lăsăm duşi, acolo, deasupra a tot ceea ce înseamnă lume şi lumesc, unde coboară din înalturile slavei, în zbor, serafimii, pentru a încununa cu lauri pe cei îndrăzneţi şi doritori de înălţare.
Indiscutabile sunt adevărurile, discutabile sunt doar neadevărurile, chiar dacă tentaţia de a spune, despre orice, că este discutabil, oricine, mai degrabă o lasă arătată, şi, aşa, ridică îndoiala pe o treaptă înaltă, la rangul de judecător. Şi asta mereu o fac cei care, nemaiavând în ei încredere, se cred reper. Astfel drumul, care cu un astfel de prim pas începe, se tot coteşte şi se tot învârteşte, se duce şi se întoarce, lungindu-se până ce ori se pierde prin timpul pe care chiar el îl pierde, ori îi iese în cale adevărul, din întâmplare făptuit, arătându-i pe câtă nechibzuinţă s-a bazat întâiul pas şi cât de absurd a fost reperul, cel care i-a fost de căpătâi, ca început şi ca măsură. Indiscutabil este adevărul pe care dacă fără nici un ajutor îl vei scoate la lumină, nu-l vei mai pune în discuţie, aşa cum ar fi dacă eu deja l-aş spune. E un adevăr mare, copleşitor, un adevăr al vieţii, chiar dacă nu este unul care să bată tobe şi să înalţe stindarde. Are în el atât de multă esenţialitate încât, dacă ţinem morţiş să nu-l credem, amândoi ne vom pierde în adevăratele sensuri ale drumului nostru, învârtindu-ne într-un cerc al morţii împlinirilor.
Vino, lăsând tot ceea ce ştii că au fost, cele care stau acum lângă tine, în nopţile nesomnului tău, să poată ele să doarmă şi tu să-ţi dai vieţii valoarea adevărată, nici mai mare, nici mai mică, să-ţi ai limpede izvor pentru setea de înţelesuri, care îţi este acum arzătoare. Vino urcând, ca să uiţi că ai crezut că mai uşor este să cobori şi să te înveţi cu uşurinţa de a urca, cu lumina crestelor semeţe, cu florile colţilor de stâncă ce totdeauna se urcă deasupra norilor, făcându-i să se ruşineze de dorinţa lor de a se înstăpâni peste lume. Lasă-ţi acolo, unde acum sunt, toate învâţăturile acestei lumi, pe care le-ai luat ca fiind bune totdeauna, pe care le-ai privit ca nişte nestemate, fără să te gândeşti vreodată că pot îmbogăţi şi înfrumuseţa aşa cum o face aurul blestemat, scos din ascunzătoare la ceas de taină, ca să îţi afli adevărul şi să poţi primi comoara care viaţa ţi-o face bogată pentru timpuri pe care tu, eu, sau oricare alt om, nu le poate cuprinde întreaga lor depărtare. Lasă tot ce-a fost aşa cum a fost, lasă ceea ce acum este, aşa cum este şi fii gata să trăieşti ceea ce va fi.
Iubirea nu-şi are alt motiv decât încrederea şi credinţa. Iubirea, chiar dacă se arată a fi a prezentului, ea este zid ale viitorului, având piatrele de temelie necioplite de dalta realităţii ci şlefuite de mângâierea speranţei. Ea nu se naşte şi nu creşte. Necrescând, nu moare, fiindcă moartea loveşte doar ceea ce e pământesc. Iubirea nu cercetează trecutul şi nu judecă prezentul. Ea apare, ea se coboară peste oameni, fiind duh din Ceruri coborâtor, izbăvitor, vindecător şi înălţător. Nu te poţi gândi, nu te poţi hotărî, nu te poţi împotrivi să iubeşti. Poţi doar să crezi că îţi este la îndemână, că stă în puterea ta să-i dai bice, ori să o ţii în frâu, şi o faci dacă nu te ruşinezi de tine când spui că n-ai nici un fel de interes. Cu orice fel de condiţie de ieşi în faţă, nu poţi vorbi de iubire, fiindcă aceea este plămădită, este născută de tine şi îi este dat să moară când n-o mai ţin în viaţă motivele pentru care ai făcut-o să existe. Se poate să se vadă, de toţi cei care iau de bun tot ce se spune, dar pentru alţii e uşor de văzut că ea doar ţopăie, face tumbe, de faţadă, ca să fie luată în seamă. Sau, dacă îi faci împotrivire, o vei avea-o totdeauna, în suflet, şi mai apoi în minte, şi vei trăi suferinţa regretului. Doar lăsand-o să fie aşa cum este, bucuria şi împlinirea, şi dragostea o vei trăi-o.
Acum îţi este vremea! Dacă bine ei seama la ce îţi este viaţa, nu întrebări vei căuta ca să înţelegi de ce nu ţi-a trecut prin minte să te gândeşti că altceva, ce nu se prevestea, va fi buturuga mică din calea carului, ci vei lăsa totul adormit pe perna trecutului, ca să te poţi înfăţişa în clipei de întâlnire cu drumul tău, cel pe care l-ai rătăcit tot făcând socoteli şi planuri, liberă de toate opreliştea ce ţi-ai făcut-o platoşă şi curată în minte ca şi copilul ce vede întâia oară, cu ochii lui, lumea. Lasă, cu de la tine îndemn, totul, că oricum îţi este dat să laşi, ori să le pierzi pe toate, printr-o pornire de nestăvilit, ca să nu ai, atunci, nici măcar o rătăcitoare întoarcere a capului spre a privi înapoi, ca să nu mai pierzi nici o clipă din trăirea bucuriei înălţării, cea care îţi va înmulţi timpul vieţii, ca să poţi să o ştii trăită.

joi, 7 august 2014

Amintiri pentru viitor

Amintirile, când îşi au un rost cu mult mai important decât a nu lăsa gol trecutul, nu se lasă cunoscute, ci, mai degrabă, se prefac a uita de ele însele, a se nega şi a-şi nega existenţa, punând simţiri şi trăiri, cele care se înnoiesc prin sinele unui prezent ce se lasă uşor înţeles, să facă loc, să găsească timpul cuvenit şi să se treacă în nobleţea faptelor, înnoitoare, pentru ca, după ce, prin fapte vor fi pecete de neînlocuit, să se arate în deplinătatea timpurilor în care fapte asemenea celor ce s-au făcut pecete, sau chiar mai bogate decât acestea, au fost. Simţiri suave, care se trăiesc prin fiecare înţeles al fiecărui cuvânt, al fiecărui vers, al fiecărei strofe ce poezie e, parte a ceea ce acum e, iarăşi, viaţa, înalţă şi coboară, precum un zmeu care se lasă purtat de fiecare adiere al lui Moş Vânt şi a sa cunoaştere adunată atemporar şi dincolo de infinit.
Liberi suntem şi doar noi, prin temeri şi întrebări, prin ţinerea ca temei a unor incertitudini, a presupunerilor, în locul dorinţei de a fi siguri că nu plutim, în derivă, într-un ocean al necunoaşterii, ne lăprizonieri aşteptării trecerii spre mai târziu, cu speranţa că, oricum, fiindu-ne al nostru, acel timp al nedespărţirii, ne va aduce aproape, el, sau oportunitatea, răscrucea drumurilor, sau măcar ceva, cineva, să ne spună ca a sosit clipa. Abia că mai încape un gând în sacul plin de aşteptări, de-a valma cu toate simţirile şi trăirile, ce abia că nu încep să se ridice deasupra noastră ca un abur, de atâta fierbere. Noi însă tot mai căutăm câte un motiv, sau măcar câte o rătăcire printre întrebări, îndărătnici, ca mai toţi ceilalţi din jurul nostru, în a purcede, cu încredere, pe un drum care, la urma urmelor, se poate să nu se sfârşească niciodată. Liberi suntem, în fapt, în cuget, în simţiri, şi nimeni şi nimic, dacă noi n-am căuta să avem piedici, dacă noi nu ne-am căuta oprelişti, nu ne stă împotrivă în a ne aduce aminte, trăind, făptuind, ceea ce am trăit şi ceea ce am făptuit, noi cei care acum suntem asemenea nouă, cei care am fost, atunci când amintirile s-au lăsat în seama viitorului.
Infinitatea îşi are limite pentru cei care se întrebă despre limitele ei. Limitele de care ei vorbesc sunt însă de ei fixate, şi nu sunt aceleaşi, fiindcă sunt limitele pe care ei şi le au, sunt limitele până la care pot ei ajunge. Dincolo de ele, pentru cei care spun că infinitatea este un întreg, cu ceva semnificativ, limitat, şi restul, nesemnificativ, şi nelimitat, tocmai pentru că ei nu găsesc rostul pentru care ar merge mai departe, este haos, este întuneric, necunoscutul de care au mare teamă. Tocmai acolo, dincolo de acele limite, dincolo de puterea de a înţelege a celor ce nu pot decât limitat a înţelege, din-colo şi de limitele celor care nu vor nimic altceva să ştie, decât ceea ce cred că le aduce folos, e un întreg univers, plin de amintiri. Acolo ne avem şi noi locul nostru, acolo ne avem şi noi, fiecare,câte un univers şi mai avem şi un univers al nostru, cel care acum, coborându-se spre noi, ne trage spre ţărmul adevărului, din acea plutire deriva în derivă ce, încă timizi fiind, ne-o mai permitem...
Ca şi reală poate să ne fie închipuirea cerului senin, însă cât de înaltă îi este seninătatea, acum, nici măcar o nălucire a minţii nu o poate cuprinde. Doar cu ochii privind pierduţi în simţirea trăirilor, doar simţindu-te urcând şi plutind pe deasupra Cerurilor care se pot, uneori, înnoura, doar simţindu-te privită în ochi de o privire cercetătoare înspre Ceruri, de coborâri şi coborâşuri nu-ţi vei mai aduce aminte, ştiind că nu mai ai cum, vreodată, să cobori. Încă, uitarea, n-a cuprins tot, încă îţi ai în şoapta gândului ce de la sine se porneşte, atâtea clipe de adevăr, atâtea clipe de zbor şi trăire înălţătoare, şi, chiar dacă nu-ţi ai decât lumeşti înţelesuri dorinţei de a ne fi, pe Pământ şi în alături păşitori şi împreună, spre totdeauna, trăitori, ştii, aşa cum şi eu ştiu, că nu-i cale de a fugi, poate doar, prin încăpăţânare şi împotrivire îndărătnică, de amânare, a ceea ce ştii că va fi, ştiind că a mai fost altă dată, întâmplarea care nu se lasă văzută, ori cunoscută, de alţii, înainte de a avea motiv de netăgăduit în a fi spusă, fiindcă altfel, în realul şi irealul existenţial, s-ar lăsa înţeleasă ca fiind deja a trecutului. Greu mai poate să stea în lumină împotrivirea, şi nici încăpăţânarea de a trăi după voia minţii nu nu se mai poate, din Ceruri fiind vrere şi voie, din adâncuri nemaiputând să ne avem îndoieli, răzgândiri ori, de orice fel, piedici.
Evadarea din lumea de azi nu este la îndemâna oricui, nici chiar cei care au înţeles ce înseamnă, cu adevărat, a trăi, nu se grăbesc în a trăi, nu se gândesc la a renunţa la nişte efemerităţi, pentru a se bucura de ceea ce este nepieritor. Şi ei au amintirile lor, dar, nededaţi încă la vorbele cu care se vântură prin faţa altora, se fac mai repede la a le fura şi a le da înţelesuri la ale altora. Pe zidul închisorii vieţii, primul pas deja l-ai pus. Şi acel pas te-a lăsat şă îţi aminteşti despre libertatea ce, auzind, într-un alt fel, de la mine, despre ea, în cele dintâi dorinţe ce te-au răscolit, amintiri pentru viitor ţi-ai lăsat în speranţe să-şi găsească rost. Şi aşa, din adierea Vântului, ai cules primele lacrimi de soare, cele pe care le vei avea în pumni, ca semn al trecerii pe un drum peste praguri, spre vemurile împlinirii.

miercuri, 6 august 2014

Seara, înainte de răsărit

Valul unui nou început, asemenea unei fireşti continuări, cu fapte puse pe seama întâmplării regăsirii prin trăiri, deşi s-a lăsat vestit de lacrima ce nu s-a lăsat ştersă, cea care, curgând şi căzând, a mişcat un întreg ocean care se lăsase căzut într-o vitregitoare adormire, acum nu mai lasă nici unei îndoieli dreptul de a-l nega, şi nici de a mai depune altă mărturie decât că el însuşi este malul care aşteaptă venirea unui val care să-l cureţe de toate resturile pripăşite în liniştea nopţilor şi, prin zbuciumul înspumat al împreunării, să-i lase liberă privirea înspre orizonturi senine.
Iarăşi, sau în adevăratul înţeles, din nou, aripile zborului le simţi a-ţi fi aripi de înger, fiindcă zborul ţi-l simţi repede urcător, fiindcă te poţi uita pe tine, cea cu gândurile vechi ale judecăţilor, ale judecăţilor faptelor după gând şi nu după simţire, te vrei lăsa arătată aşa cum eşti şi, în voie şi libertate, făptuitoare a ceea ce simţi că e bine să faci şi nu, ca altădată, gândind că e bine să faci, şi, înainte de toate, că nu te mai opreşti în a face ceea ce e pornire din suflet, asemenea fiind cu cele ce le-ai trăit, cele care te-au înviorat şi ţi-au dat puterea de a te ridica fără poticnire, din orice cădere sau decădere, pentru a face ca fapta să nu dea motive tăgăduirii. Şi, încă, mai mult decât atât, nu mai laşi timpul trecut să îşi aibă motiv de laudă şi să te întristeze cu lauda sa, ci ţi-ai ridicat privirea, scrutând orizontul şi privind cerul, ştiindu-ţi aproape drumul urcării înspre Ceruri. Tu le simţi a le avea... Dar chiar le ai şi, cei care pot să le vadă, de nu s-ar opri, din cine ştie ce motive, să vorbească, te-ar putea, prin vorba lor, oglindi, chiar aşa, şi poate chiar mai mult decât simţi tu.
Orice ar fi fost să fie, orice ai fi făcut, oricum ţi-ai dorit a ţi se fi avut reperele vieţii, nu mai aveai puterea să schimbi... Nici mai repede, nici altădată, nici mai devreme şi nici mai tărziu decât ţi-era, prin tine însuşi, prin alegerea pe care, într-un demult al încă nefiinţării în această altă lume, fără condiţii, ai făcut-o, deja hotărâtă. Un trecut, unul care era deja ştiut că o să se şteargă, trebuia să se şteargă, şi obiceiul oricărei astfel de ştergeri, trebuia să fie păstrat, a fost motivul pentru care s-au trecut, neînţeles cumva pentru tine, zile după zile, şi-au urmat întâmplări după alte întâmplări. Doar aşa, tăiate fiind parâmele cu care aveai visele de pragul casei legate, îţi era dat să te porneşti pe drumul de întoarcere înspre tine şi să-ţi doreşti să trăieşti, întru toate, pentru tine, doar prin tine.
Lângă unu încă un unu dacă se pune, fără nici o legătură între ei, nimic nu înseamnă, decât poate o iluzie pe care, oricine, poate să o definească în felul în care i se pare că poate fi definită. Adunând acele ceva ce doar că există, întâmplător aflate aproape, se poate, pentru o întâmplare, şi nimic mai mult, să fie un ceva mai puternic, un doi efemer şi pe de-a dreptul conjunctural. Sau dacă se face scăderea, cea care de obicei urmează efemerităţii, nimic nu mai rămâne în acel loc, aşa cum, dacă, un unu, pe umerii celuilalt se caţără, doar ceva care se clatină, ceva ce va fi spulberat pe prima suflare, ori chiar adiere de vânt, se arată oricui... Doar dacă se aseamănă, şi se pot înmulţi, un întreg fără goluri se va face să se arate, puternic şi plin de gândul înălţării.
Este însemnată deja, în calendarele după care îşi ţin socotelile vieţile noastre, clipa unei seri care, înainte de a se trece pentru a lăsa loc răsăritului să umplă, cu lumina-i plină de bucurie şi speranţe, toate cotloanele umbrite sau întunecate ale vieţii trecute prin această lume, îşi va trăi, cu noi şi prin noi, bucuria de a ajunge să se simtă împlinită şi bucuria de a se goli de toată însemnătatea pe care a păstrat-o, cu cinste, vremuri atâtea trecute, în trecerile ce le-am avut, peste praguri, lăsând totul în seama noastră. Şi, în calendarele în care s-a păstrat, se va însemna ca şi adevăr incontestabil.
Timpul trecut îşi are o măsură a sa, cel prezent o alta, cel viitor cu totul şi cu totul alta. Trecutului îi stau aproape amintirile şi semnele pe care, cu sau fără vrerea noastră de oameni, le lasă. Viitorul se însoţeşte, totdeauna, de speranţe şi de vise, pentru unii, prea iubitori de ei şi doar de ei, de planuri. Prezentul este cel care, în măsurarea timpului, îşi ia în ajutor o întreagă armată, gânduri bune, gânduri mai puţin bune, dorinţe, trăiri, sentimente, zbateri, vorbe, fapte... Doar prezentului i se poate reproşa ceva, doar prezentului i se poate cere, doar prezentul este timpul păcatului, ori al ispăşirii lor, al iertării, al arătării la faţă al adevărului, al alegerii drumului înspre viaţă ori înspre moarte.
Avem, amândoi, ca toţi alţii din juru-ne, multe amintiri şi multe speranţe... atât de multe... poate chiar mai multe decât ar trebui să avem şi, mereu ţinând cont de ele, ne lăsăm seduşi de bucurii de cândva, ori de vise, amăgindu-ne, uitând să lăsăm loc trăirilor, uitând să lăsam loc prezentului. Şi aşa ajungem a ne îneca, la mal, aşa ajungem să privim un puţ, de mâna omului săpat, ca pe un lac, şi să ne omorâm, singuri, speranţele. N-avem, şi nu vom avea ni-ciodată, atâta putere de a cuprinde cu mintea orizontul viitorului şi, oricât de bun ne-ar fi raţionamentul, ceva tot rămâne necunoscut. Cunoscut poate să se arate, ca apoi să fie faptă, doar trăind...

marți, 5 august 2014

Dintr-un ieri, mâine

Eram cândva, în vremuri pe care mintea noastră, deprinsă mai degrabă la a nu îşi mai avea nici măcar puterea ca, în ce se lasă privit, văzut şi simţit, să mai creadă, le pune, la-nceput la-ndoială, le vrea scornite de gândurile a cine ştie ce interese ori dorinţi, aşa cum azi oamenii numesc, iar unii doar mai ştiu să facă vorbire despre aşa ceva, fiindcă nici nu ştiu, nici nu pot, nici nu au încercat să fie aşa, “la bine şi la rău, împreună”. Eram, asemenea dar, cu ceea ce ar însemna şi acum asta, dar şi mult mai mult, ne eram şi scut şi spadă, şi cel susţinător al celuilalt, şi vindecător al rănilor pe care, viaţa, prin cei răi sau prin ceea se întâmpla datorită faptelor acestora, aşa cum este şi acum, la fel sau chiar mai rău, ni le făcea. Mi-erai alinare şi-şi eram vindecare, şi eram, împreună, trecători prin ape şi prin foc, de multe ori neplăcuţi oamenilor, dar aşteptaţi, cu drag şi dor, la Liturghiile din Ceruri, acolo unde uşor ajungeam, ajutaţi de credinţa ce ne-o aveam, nouă înşine, nouă, unul altuia şi nouă cei de dintotdeauna, parte a întregului zămislit din cuvântul care a spus “Să fie!” şi prin el toate au fost şi sunt şi acum neschimbate, deşi de om voite sunt a se schimba.
Lumeştile obiceiuri sunt acum altele, cu totul altele. Şi sunt altele şi înţelesurile, fiindcă sunt numai cele care se vor a fi şi, chiar şi din acestea, cele care sunt pe plac, rareori aceleaşi, de după cum este bunul plac al celui care şi-l caută spre a-l găsi şi a-şi spune că face bine ce face. Şi cam toţi cred că niciodată nicicui rău nu fac, dar se plâng de răul ce le este făcut, rău fiind doar prin faptul că nu este după cum le este vrerea şi nu după cum este urmarea. După obiceiuri care se arată în ultima vreme, chiar şi cel mai sănătasă faptă bună poate fi văzută ca rea, dacă nu este pe plac şi dacă foloase imediate nu aduce, aşa cum răul cel mai rău, cel mai bun bun ajunge să fie, dacă îndesulează pe cel care îşi doreşte îndestularea. Lumeşti obiceiuri şi tot lumeşti înţelesuri ale rosturilor omului, astăzi, pe noi, ne fac să nu înţelegem că nu întâmplarea a făcut să aflăm că suntem ai aceloraşi timpuri şi nici să înţelegem, ceea ce alţii nu înţeleg, din spusele noastre în puţine cuvinte.
Este atât de greu oamenilor să se trezească dintr-o amorţeală care le este, se pare, plăcută. Chiar şi nouă, chiar dacă nu aceeaşi trezire o evităm, ne este greu. Nouă fiindcă suntem ademeniţi de mult trâmbiţa curăţenie şi, la fel de mult trâmbiţata, corectitudine a legilor lor. Dar la fel ca ei şi noi greşim, pentru că ne ascundem de adevăr şi lăsăm pe altădată ceea ce pentru acum ne este dat. Cu vinovăţia aceasta, până nu ne vom învrednici la fapte, rămânem, şi, în acest scurt timp ce ne-a rămas a fi aproape de ei, în vinovăţie aproape, ca să luăm aminte cum neputinţa îi face robi rătăcirilor şi căutărilor în a afla ceea ce le este, în urmare, a li se întâmpla, ori a trăi, crezându-se a avea puteri în a schimba ceva sau chiar tot, convinşi că, prin ei sau cu ajutorul altora, se poate să fie adevărat ceea ce ei îşi vor şi niciodată să nu se întâmple ceea ce nu-şi vor. Şi cu această a lor credinţă, cu fapte pe măsura ei, se lasă decăzuţi în amorţeală. Ca să ne pierdem de obiceiul lor ne este dat să mai treacă timpul... Şi asta chiar dacă ştim ca legea lor e făcută tocmai pentru a-i lăsa, pe cei ce ţin de ea, în acea amorţeală pierzătoare.
Nu vrem, oare, să ne mai aducem, deloc, aminte, de zilele cele dintâi, în cele care vedeam poveştile pe care oamenii, pierduţi în viaţa de zi cu zi, nu mai aveau ochi să le vadă, şi nici de cele care apoi au urmat, când nu aveam cum să ştim că lumea, pe care o văd oamenii, e o lume doar cu oameni şi cu ceea ce ei fac, în care ei cred că totul e lucrătură de om, uitând să vadă că florile înfloresc oriunde ar creşte? De ce n-am vrea să ne amintim povestea pe care, în formele în care se lasă şi altora ştiută, o mai ştiu şi alţii, puţinii, care mai sunt, pe aici acum veniţi, şi care, cu toate detaliile şi amănuntele, trăieşte în noi şi îşi aşteaptă continuarea promisă? Dacă tot credem că nimic nu e întâmplător, de ce nu luăm bine aminte la întâmplările de acum şi trecem pe lângă ele, ca şi cum trecem pe lângă mărul care cade, întâmplător, dar întîmplare nu se face să cadă înspre cer, ci doar înspre pământ? Oare numai pentru că doar gândim că aşa e să fie, fiindcă e deja ştiut că întocmai trebuie să-i fie, totdeauna, căderea?
Aici şi acum suntem aşa cum suntem, întrebători la ceea ce este celălalt dintre noi, la ceea ce credem despre noi, cei de dinainte şi cei de după... Şi chiar dacă despre muntele ce stătea în calea vederii ochilor nu ne mai întrebăm unde a dispărut, ne mai întrebăm dacă puntea, care s-a întins peste vadul, între malurile pe care ne vedem aşteptând, este un drum încăpător pentru ca la jumătatea ei să ne dăm mâna şi astfel să facem ca ea să nu mai fie punte, nici pod, ci drum spre eternitatea viitorului, care să ne fie, la bine şi la greu, până la capăt. Aici şi într-un acum se va întâmpla şi să piară, pe valurile apei ce mai apoi vom seca-o, ridicând-o la Ceruri, prin trăirile noastre, temerile şi întrebările, nemaiavând ce să ne ţină ascunşi prin tenebrele nerecunoaşterii a ceea ce ne suntem şi ceea ce ne vrem. Aici fiind, ieri ne va pierde pe cei de azi, regăsindu-ne pe Noi.

sâmbătă, 2 august 2014

Umbre, printre lumini

Oricum ar fi fost, oricâte s-ar fi întâmplat, trebuia să fie altfel, fiindcă într-un altfel nu se putea să mai fie. Dincolo de noi, dincolo de puterea noastră de a privi altel decât în sensul curgerii timpului, mai repede ori mai încet, după cum s-au întâmplat cele rele, ori cele bune, în Cerurile pe care vrem să le ştim departe pentru a ne putea simţi singurii ştiutori ai rătăcirilor noastre, s-a plămădit, avându-şi toate motivele să nu se spulbere precum colbul drumurilor pe care oricând le putem bate spre a ne găsi argumente ale lumeştilor nesăbuite fapte, rostul zilelor care azi se pecetluiesc şi se aşează asemenea cărămizilor în ceea ce se construieşte prin noi şi pentru noi, pentru un acum ce este deja prezent, oricât de absent l-am crede noi...
Trebuia, în sensul absolut al infinitului din care ne-am adus şi în care va fi să plecăm, când va fi totul împlinit, dacă nu-l vom lăsa neîmplinit, ori când nemaiputând a-l împlini, ca datorie lăsându-ni-l, să nu se poată să trecem unul pe lângă altul, fără a ne da dreptul de a nemuri, nouă înşine, înainte de toate şi fiecare celuilalt, după cum ne-am ales să trăim aici, unde legea-i aşa cum de la început a fost dată şi neschimbată decât de oamenii care, plini de mândria de a se crede singuri în stare să fie mai presus de toate, au tot încercat şi încearcă, omorându-şi singura şansă de a nu se coborî de unde erau pe când voiau să vină, să o preschimbe într-o fărădelege, cu totul şi întru totul plină de venin şi otravă. Trebuia, aşa ne-am ales şi ni s-a lăsat, ca destin, cu tot dreptul nostru de a ne alege soarta, să fim cumva, pe acelaşi drum, unul înainte mergător iar celălat arătător lumii că nici o prejudecată nu se poate să fie stavilă vieţii, nici o răstălmăcire nu e mai puternică decât rostul pus în fapte de întâmplările niciodată pur şi simplu întâmplătoare.
Indiferenţa la ceea ce ni le vor arăta mulţi dintre cei care ne-ar spune, amândurora, un adevăr şi fiecăruia dintre noi alte adevăruri, ne va fi de mare trebuinţă, ne va fi de mare ajutor şi ne va fi, fără îndoială, motiv de a căuta să ne cunoaştem mai mult decât a ne şti, cu tot marele preţ al aşteptării clipelor în care împreună înseamnă aproape şi de nedespărţit. Şi, chiar dacă nefirescul s-ar vrea firesc şi chiar, o vreme, prin tăcerea noastră, se va încrede în puterea-i de a fi biruitor, într-un alt timp, cel în care nu te va mai îmbucura necunoscutele motivaţii ale unui “acum” acaparator şi înrobitor, când cuvântul îşi va căuta singur faptele prin care să se dovedească a fi una cu adevărul, sau se va domoli în propria-i aşteptare, neavând puterea de a se arăta reper, ştiindu-se asemenea frunzei ce s-a dedat la a crede că poate zbura cât vrea, fără a se teme că va sfârşi în noroiul unei bălţi efemere...
Lângă un adevăr, doar un adevăr poate să stea, o minciună, de orice fel ar fi, mică sau mare de-ar fi, l-ar face să îşi plece capul în jos, ruşinat că n-ar mai putea ajuta viaţa să fie viaţă, ar ajuta moartea să îi ia locul. Şi chiar dacă o mincină s-ar aciui pe lângă un munte de adevăruri, l-ar face să se clatine şi să se cutremure, pentru a se dărâma şi a nu şti nimeni că a existat vreodată. Se cuvine deci, să rămână toate aşa cum au fost şi cum vor fi, motivele să nu fie măsluite cu argumente şi nici strivite între vorbe pline de venin, spuse după cele care s-au făcut auzite fără teama că altfel puteau fi, adevărate cu totul şi cu totul fiind. Şi se cuvine ca faptele, cele ce au fost şi cele ce vor fi, să rămână, spre totdeauna, aşa cum au fost, fiindcă au fost corolarul adevărului de început şi adevărul care l-a dus, prin prezent, către viitor.
Ireversibil, va trece timpul, înainte de a fi trecut şi după ce trecutul va fi luat sfârşit şi va urma viitorul. Această trecere, pentru că n-ai luat până acum aminte la ea, te va învăţa, într-un totdeauna ce va urma în viaţa ta, cum se poate visul să se facă împlinire, când nu-i pui tu, spre a-ţi încorona dorinţa ca singur şi suprem motiv, condiţii, şi cum, dacă nu te poticneşti în idei pe care ţii morţiş să ştii adevărate, faci să fugă în pustii efemeritatea ori, dacă în ele te poticneşti, cum îţi fuge pământul de sub picioare şi vezi dărâmându-se tot ceea ce fusese, înainte de a te poticni, motiv de bucurie şi îmbucurare a tot ce, oricum, ca timp, urmează. Ireversibilă fiind trecerea timpului, şi alegerea ce vei găsi de cuviinţă să o faci, va defini, ireversibil, continuul sau conjuncturalul ce va urma...
Aproape sunt toate motivele şi aproape ne sunt gândurile, împreunate într-o dorinţă de speranţă, care se ştie pe sine adeverită ca semn al adevărului că existăm şi, în această existenţă, ea în sine rod al întâmplării, ne-am lăsat noi înşine pe mâna ei, acceptând că firescul este cu totul firesc, nefiind căutat ori plănuit. Când se vor fi stins luminile privirilor celor mulţi, umbre printre luminile lor vom fi, luminându-ne, fiindu-ne lumină căutătoar spre înaltul senin. Şi-n întunericul acelor priviri căutătoare, uitând că vântul goneşte ploaia, ne vom lăsa ploii de stele să ne spele de toate gândurile ce vreodată ne-au întristat, de toate faptele ce nu le-am mai vrut ştiute ca fiind ale noastre, ca să ne putem reda eterntăţii, căreia îi suntem datori, cu mult peste ceea ce noi gândim ca datorie supremă.

joi, 31 iulie 2014

Prin cuvânt, din cuvânt, azi, tu...

Ar fi fost greu dacă prin ceea ce exista, ori există, mă îndemnam să caut să ştiu şi să cunosc, să te ştiu, să te cunosc. Mi-a fost mijlocitor, întru ajutor, litera şi, mai apoi, cuvântul. Prin litera cuvântului te-am trecut, după ce din litera cuvântului ţi-am aflat existenţa în acelaşi timp cu timpul existenţei mele, şi din literele cuvintelor de început ţi-am regăsit numele întreg, ascuns printre amintirile tale despre faptele vremurilor şi despre vremurile faptelor pe care voiai să le uiţi adormite în trecut, dar ele nu se vroiau uitate, ori despre cele care se voiau ele adormite dar tu nu vroiai să le laşi să doarmă, crezându-le a fi ale viitorului, cel la care ai visat, dorindu-ţi să visezi.
La început nu erai ceea ce eşti, doar speranţă, şi, aşa cum zic unii, fiindu-le mai uşor înţelesul, în necredinţa lor, un vis. Însă exişti şi ai ajuns vederii vieţii prin cuvântul care dăduse de ştire, cu toată necredinţa unora din cei care-l citiseră, aceia care crezuseră doar în normala existenţă a ceva sau cineva asemenea ţie, mai greu în adevăr, mai deloc în ceea ce încă nu eşti, însă vei fi, zămislitoare ca şi cuvântul care te-a adus din drumul tău spre nicăieri, pe drumul împreună spre totdeauna şi de-a pururi. Literă cu literă, povestea vieţii tale singură s-a înscris în cartea în care despre tine am scris, fără să te las văzută de cei care priveau conturul literelor, obsedaţi de prea dreptele linii ale înţelesurilor care lor li se păreau simple şi, trecute prin sita timpurilor ce-au fost şi de noi trăite, demodate şi lipsite de întunericul nopţilor care să le dezbrace de trăiri şi să le dea forma şifonată a faptelor care se uită pe ele însele, trecătoare în alte zile.
Imposibil de crezut nu îmi mai este azi, şi aşept doar clipa în care, ca absolut adevăr existenţial te vei arăta. Eu te ştiu, fiindcă eu, din forma cea cunoscută, dar mai mult din cea necunoscută, a literelor ce s-au adunat, ticluind povestea pe care o vom trăi-o în fireasca trecere a timpului care ne va lăsa fără nici un argument al împotrivirii ce azi ne-ar mai trece prin gând să o avem, rotund, când rotund trebuia să fie, ori drept dacă trebuia să fie drept, am modelat pe calapodul întregii noastre cunoaşteri, zorii zilei ce va fi înnoitoare şi motiv de fapt zămislitor ai unei nemuriri ce ne-am promis-o şi lăsată promisă a rămas, nepieritorare, cu tot lungul drum al venirii noastre aici, în acest acum care devine, pe zi ce trece, al amândurora. Prin literele care nu se lăsau abătute, din drumul lor de gândul care întâiul voia să le desluşească voia de a spune totul, dintr-odată şi fără ocolişuri, deja s-a lăsat ştiut capătul de început al drumului, mersul lui, şi chiar acel timp în care se va face nevăzut, făcându-se totuna cu nemurirea.
Cuvântului îi vom fi, de bună seamă datori... Lăsîndu-se de literele ce-şi voiau curgerea, spre a da de veste, pornit înspre a se adeveri, s-a întrupat în tine, cea deja întrupată acestei vieţi, prin căutarea-i asiduă, în lumi şi vremuri trecute, prezente şi mai apoi viitoare. Călător, pe unde se putea, şi chiar pe unde nu se putea, s-a făcut, căutător prin coloane şi unghere, prin pustiuri necuprinse, sub arşiţă neiertătoare ori geruri cumplite a stat să ia bine aminte, pentru a nu avea regretul necercetării sau pe cel al ispitei de a alege ceva ce putea să se asemene destinului. Şi-a trecut şi dincolo de înaltul văzut al Cerurilor, acolo unde lumina este cu adevărat Lumină şi, de acolo, după ce în Tăriile Cerului s-a lăsat ajuns, în lumea de aici, în timpul ce ne este acum, s-a coborât, ştiindu-te, fără tăgadă. Prea ştiindu-te, n-a mai făcut încercarea de a te atinge în treacăt, ci ţi-a vorbit direct, ţie, s-a picurat literă cu literă în gândul tău şi, în gândul tău, literele, regăsindu-şi forma limpede şi curată, s-au redat spuselor rostite fără cusur, cele de încă niciodată acum, cele însă de dincolo de altădată, de totdeauna, cele cu înţeles doar pentru tine, pentru oricine altcineva, fără de înţeles.
Evidenţele acum sunt deja scriitoare ale unei poveşti care, cândva, se va putea să o aflăm începând cu “A fost odată, cum n-a fost altădată...”. Acum, pentru noi începe cu “A fost să se ştie dintr-odată, fără să se fi arătat vreodată că poate să fie...”, iar pentru alţii ea nici măcar nu este ştiută, fiindcă, ştiindu-se el, cuvântul, necrezut de oameni până nu este cu totul întâmplat, nu vrea să dea voie literelor să se lase citite de cei care nu le văd oricât le-ar privi, care văd negru în faţa ochilor când, ceva ce le-ar fi şi lor pe plac, e al altora şi nu este al lor, ori celor care văd ca nescris ceva ce, scris fiind dar deloc fiind ceea ce le-ar conveni, preferă să creadă că e totul doar o foaie albă, imaculată, pe care să încerce ei să scrie, sau, dacă nu au nici un cuvânt întru ajutor, spre a se putea apropia, să o murdărească. Prin litera cuvântului te-am trecut, după ce din litera cuvântului ţi-am aflat existenţa în acelaşi timp cu timpul existenţei mele şi, din literele cuvintelor de început, ţi-am regăsit numele întreg, ascuns printre amintirile mele despre vremurile faptelor şi faptele vremurilor, încă şi acum dornice de realitatea care să le consfinţească a fi definitorii pentru ceea ce n-am fost, dar suntem, pentru ceea ce încă nu suntem, dar vom fi.

vineri, 7 martie 2014

Rătăcind înspre lumini

Când nu mai vroia nici gândul să-şi mai de crezare, când el singur începuse să-şi închipuie că a fost doar plăsmuire şi dorinţă,neaşteptat şi fulgerător, dintr-un nimic al vorbelor, dintr-un nicăieri al întrebărilor, s-a născut şi mi s-a dat, despre tine, vestea că drumurile nu te-au rătăcit, că mirajele nu te-au atras, că, întâmplările pe care nici chiar tu nu le-ai găsit şi te frămânţi să le găseşti înţeles, te-au ţinut în loc, păstrându-te dăruită harului de a păşi, aşa cum mi-e dat şi mie să ştiu, ca părtaş al clipei pasului tău, întâia oară pragul ce va fi începutul drumului tău de îndumnezeire şi nemurire firească.
Eram în căutarea unor înţelesuri pentru un prezent care se arată pierdut de realitate şi este pierdut, nu doar zic, dar îl şi simt, pierdut de realismul care să-i dea puterea de a fi arc ce aruncă, spre stele, săgeata care poartă în vârful ei, nu otrava neputinţei, ci torţa nemuririi, când povestea unei întâmplări, cu urme şi urmări mai greu de acceptat pentru tine, prea vizibile pentru cei care, ca mine, privesc înspre oameni, rostogolindu-se prin valuri de ceaţă şi umbre de întuneric, la lumină, o lumină încă firavă şi plăpândă, a scos aşteptarea în care stând, fără motiv pentru toţi cei care te ştiu, lasă orizont deschis suferinţei care ţi s-a dat pentru a nu şti nimeni, nici chiar tu, pentru a-ţi avea neprihănirea curat blazon, când porunca Cerurilor o vei urma-o şi se va pecetlui drumul destinului.
Sunt încă rătăcitor, dar nu rătăcesc fără nici un ţel, nu rătăcesc orbecăind într-o lume în care doar lumina copcilor de gheaţă mai lasă ştiută schimbarea din noapte în zi şi din zi în noapte, ci, în căutarea adevărului, pe deasupra gheţii dinadins pusă peste el, peste marele adevăr, care, odată eliberat, ar aprinde focul care ar mistui bietele proptele puse unor bolovani, prinşi cu învelitori şi chingi spre a nu fi spulberaţi de vântul marilor înălţimi la care au fost urcaţi, cu preţul sufletelor cumpărate de la alţii pe preţ de minciună şi înşelătorie, plătită fiind unealta care, doar pe întuneric, face şi desface orice i se cere, pentru a avea motiv să ceară, de câte ori este rost de cădere şi decădere, preţ înzecit şi dobândă înzecită. Tocmai trecând prin vârtejul viscolului ce-mi căuta privirea spre a o îngheţa, pe când încerca să-mi facă voinţa să încline stindardul luptei până la capăt, mi-au venit în auz vorbele prin care troienele despre tine vorbeau, de acelaşi vârtej, care e în juru-mi, şi tu fiind prinsă. Sunt încă rătăcitor, dar şi drumul acesta, rostogolit de întoarceri de o clipă, îşi are motiv şi să fie al rătăcirii, şi al pierderii unui timp ce s-a dus prea înainte, pentru ca tu să vii, acolo şi atunci când şi eu va fi să ajung, în acel timp şi loc ce-i dat şi ştiut chiar şi de noi, cei ce acum chiar de noi ni se pare că nimic nu ştim.
Te-ai mai lăsat prinsă de vârtejul unor plânsete cu lacrimi doar tivite de ploeoapele care, abia de se lasau întredeschise, pentru ca privirile căutătoare ale slăbiciunilor să nu fie văzute, şi-a fost suficient ca să-ţi mai laşi din timpul tău, de rod bogat şi al paşilor de îndumnezeire, să se prindă în hora acelui vechi timp ce se rostuia pe apucate, după capriciile celor care credeau că se pot juca ori de-a hoţii şi vardiştii, ori de-a v-aţi ascunselea, cu viaţa altora, din marea lor teamă de a nu-şi vedea, în nenumăratele oglinzi prinse, prin casele lor, pe orişiunde, spre a se putea lăuda cu vederea lor luminoa-să, gândul plin de ridurile încordărilor născute din dorinţa de a avea ceea nu nu le era dat să aibă, neavând nici măcar motive, nicidecum merite, de a avea, de a pune capcane drumurilor spre a zăbovi paşii celor care, firesc, îşi aveau graba lor spre mai departe, spre un totdeauna ce este hărăzit luptătorilor şi nu lăudătorilor de ei înşişi. Lăsându-te prinsă tu, rătăcirilor le-ai mai dat o clipă de răgaz, îndestulătoare pentru ele, cele care dacă umbra unui deget o văd, mâna întreagă o cuprind, şi încurajate de vuietul vârtejului şi de umbra acelor lacrimi, se vroiau a le vedea eu ca pe nişte porţi înlăcătuite, de netrecut, de nespart, de nedeschis, ca să nu-mi pot, în nici un fel gândi, cunoaşterea a ceea ce se ţine ascuns de ochii care pot să vadă orizontul atât de la stânga la dreapta, cât şi de jos în sus, înainte-mergător dar şi totdeauna înălţător.
Abia când şi-a dat, iarăşi, crezare gândul care putea să reaprindă candela speranţei, am putut să văd candela pâlpăitoare, ce-ţi lumina ţie fereastra pentru a-ţi feri privirea de înfiorătorul joc al umbrelor care se lăsau văzute ca şi înălţimi spre ceruri privitoare, cât nu erai de somnul ce trebuia să fie odihnitor, îmbrăţişată, ori se arătau de-a dreptul înfricoşătoare, nu doar ţie, ci şi somnului tău, care-şi căuta cotloane în care să se poată ascunde de viforniţe ori de arşiţele pe care trebuia, odată cu tine, să le îndure, fără să aibă timp de a te trezi, ca să vă puteţi, cumva, feri. Şi, văzând lumina ce singură se lupta spre a nu se stinge, nemaiputându-se baza pe flacăra ce din tine pornind, o putea reaprinde, m-am lăsat pierdut de căutarea rătăcirii mele. Abia atunci mi-a fost limpede vederea chipului tău, acel adevăr al prezentului care conturează sensul şi ţelul rătăcirii de acum, cea în care gândul se poate rupe de propriile-i rădăcini prea mult stătătoare în loc, spre a ne urca, împreună, în seninul înaltului.

duminică, 16 februarie 2014

Din întâmplarea continuării

Ca să ştie de ce a fost să fie ceva, cumva, doar marile idei dacă se iau, nu e niciodată îndeajuns, trebuie totdeauna căutat, de dorinţe şi motive, de fapte şi năzuinţe, trecutul de dinainte de acel început, gândurile de cu puţin mai înainte de primul pas, de primul cuvânt, ca mai apoi să urmeze paşii mici care au urmat acelui pas uriaş, până la cel de-al doilea pas, cel care fiind corolarul paşilor mici, a dat o direcţie definitivă drumului către pasul definitoriu, la fel de mare precum cel dintâi. Şi, ca să se facă şi mai mare înţelesul, toţi paşii definiţi de fapte şi vorbe, cu toate realităţile ce le-au fost prezent, prezentul care vine, încet-încet, din viitor spre a se şti trecut, trebuie luat în seamă... Şi chiar şi aşa, un sfert din tot rămâne sub stăpânirea întâmplării, coincidenţelor şi anonimatelor pe care Pura Conştiinţă a noastră, cea care doar de Dumnezeu ascultă, nouă fiindu-ne, nu rareori, cu totul şi cu totul împotrivă, îl foloseşte pentru a ne arăta cât am greşit şi cât putem greşi, cât de mare ne poate fi greşeala neacceptării ideii că suntem oameni şi nu maşinării care trebăluiesc pentru a arăta că există.
Din cele două lumi mari, cuprinzătoare a două lumi mai mici, am venit şi noi doi, unul către celălalt. Tu, din lumea ta reală, materială, dar plină de întâmplări ciudate, cu neputinţa lor de a fi, ca şi lumea, reală, eu, din lumea mea ciudată, dar plină de înţelesul tuturor întâmplărilor ce devin, astfel, prin însăşi forma lor, reale; tu din lumea în care toate au un preţ şi o valoare, eu din lumea în care toate sunt de nepreţuit, având valoare prin chiar existenţa şi întâmplătoarea lor apariţie în universul existenţei fiecăruia; tu din lumea în care chiar şi singurătatea este, mai nou, o virtute, eu din lumea în care ea este mai degrabă o absurditate, nicidecum o acceptare a curajului şi puterii de a fi om.
Drum spre viaţă, drum prin viaţă ne căutam, mai mult sau mai puţin ştiutori ai rostului faptelor de dinainte de clipa căutării, privitori, într-un alt fel, până atunci ai lumeştilor obişnuinţe şi ţeluri. Din motivele întâmplărilor ai venit fără oprelişti în a-mi spune, cu mai multe, de multe ori, ori mai puţine, uneori, detalii, despre un trecut cu bune şi rele, despre înţelesurile de cândva, altfel sau la fel cu ale prezentului. Ai venit povestind, cu un curaj ce doar cunoaşterii profunde şi vechi, dintre noi, i se putea alătura care, în forma de acum a lumii, apă la moară ar fi dat judecăţilor de tot felul. Curajul tău m-a lăsat mut în a povesti şi eu mai mult despre trecut, cu sau fără detalii. Curajul tău m-a lăsat fără hotărârile zilelor de mai înainte, făcându-mă chiar să uit că şi trecutul meu, judecat şi despicat în patru şi în patruzeci şi patru până atunci, de fiecare dată când, în toate cele pe care nu le-am uitat le-am povestit, e, la un loc luat, altfel ca timp şi motive doar, la fel de încărcat şi bun de folosit împotrivă-mi, de cei care vor să-mi pună piedici sau bariere. Ne-au rămas nepovestite doar pentru faptul că era timpul poveştii tale, era timpul uşurării tale, cu toate motivele pentru care drumului tău ţi-am fost dat, să-şi fiu alături, începutului şi continuării, era timpul înţelegerii, de către tine, a iertării ce ţi se poate da, fără împilarea prezentului prin dovezile trecutului.
Eu nepregătit eram pentru a trăi alte întâmplări decât acele câteva fulgerări ce marcau o monotonie în care timpul se ascundea printre filele calendarelor ce nu-şi găseau rostul de a mai fi văzute, oarecum ştiute... Tu nu voiai să te gândeşti la o răstălmăcire a viselor într-un prezent de care te îngrijorai, văzându-l ticsit de trecerea fără folos şi prea plin de oameni şi poveşti care se frângeau unele pe altele în judecata prejudecăţilor din care erau ivite. Tu priveai către un prag al devenirii, fără să-ţi poţi uita trecutul care te îmbrâncea spre înapoi, eu rugam Cerurile, spre a-mi lăsa grabă paşilor înspre pragul cel mare al întoarcerii acasă, acolo de unde să-mi pot privi trupul rămas lumii ca dovadă a celor ce le-am lăsat ei, într-o existenţă în care s-a împleti a învăţa cu a şti, şi amândouă cu a cunoaşte necunoaşterea care, la-nceput, mi-a fost dată, în nici un fel fardată cu poleieli trecătoare. Şi, chiar aşa fiind, totuşi ne-am bătut drumuri unul către celălalt, lăsându-mi-te dată mie şi dându-mi-te, printr-o înfrângere a gândului în războiul cu puterea speranţei de a te transforma, la-nceput printr-o vag conturată cedare, apoi îndoială şi chiar împotrivire, date de ceaţa lăsată de întunericul abisuri-lor ce le-ai coborât şi urcat, obiceiurilor şi minţii, ca să urmeze, pornită ca şi viforul necruţător, înţelegerea prin retălmăcirea ideilor despre feţele oamenilor, prin despicarea în şase a firului realităţilor noastre. Şi totuşi, chiar aşa fiind amândoi, ne-am mers drumuri unul către celălalt, avându-te şi primindu-te, cu o neînţeleasă dorinţă de sfârşit a aşteptării, de înălţare împreună, prin iertarea a tot ştiu-telor spuse sau nespuse, aşa cum era de demult scrisă şi dată porunca de a fi amândoi, în clipele ce vor fi, sau doar se vor arăta, grele sau uşoare, pentru noi sau pentru alţii, pentru cei ce-au fost, pentru cei ce sunt şi pentru cei ce vor fi, mai apoi, chiar prin noi.
Nu avem cum să ştim acum, tot adevărul despre motivul începuturilor noastre... Trăim însă continuarea care deja se întâmplă...

sâmbătă, 15 februarie 2014

Fragment de scrisoare [2]

Ca să te poţi şti, ca să te poţi simţi bogat în răspunsuri la tot ceea ce înseamnă viaţa şi problemele ei, nu poţi să vrei să nu îţi ai şi bogăţia de întrebări pe care ţi le-ai pus şi ţi le pui, şi încă ţi le vei pune, chiar dacă ele sunt grele precum pietrele de moară legate de picioare. Doar răspunsuri, răspunsuri adevărate, răspunsuri curate, nu poţi avea, fiindcă acele răspunsuri n-ai şti căror întrebări le faţă, fiind ale altora, ale acelora care şi-au ţinut întrebările aproape, pentru a putea totdeauna avea şi da răspunsul potrivit. Răspunsurile vin doar dacă îţi vei avea întrebări şi niciodată nu vin doar dacă probleme vei avea, oricâte probleme ai avea. Fiecare îşi are problemele sale, deloc la fel cu ale altuia, cu toate circumstanţele altele, cu înţelegerile altele şi, în aceeaşi măsură, întrebările şi răspunsurile altele sunt. Sfaturi dau doar cei care sunt săraci în întrebări, cei bogaţi şi în răspunsuri şi în întrebări doar idei dau, doar calea de a găsi răspunsuri o arată, fără a avea pretenţia de a fi, de la început, totul clar.
Despre omul care nu este de încredere, la fel şi despre cel fără de cuvânt, uşor te poţi feri, ştiindu-l şi aflându-l repede, de vrei cu adevărat a nu i te lăsa să-i stai alături. E uşor de recunoscut nu căutând dacă a fost ori nu a fost de încredere, dacă s-a ţinut ori nu s-a ţinut de cuvânt, când cu alţii a avut de-a face, ci după faptul că atunci când el trebuie să aibă încredere în alţii, când trebuie să creadă în cuvântul şi promisiunea altora, tot întreabă şi tot verifică, pentru a se încredinţa că totul este aşa cum s-a spus. Merge mână în mână neîncrederea şi lipsa de cuvânt, pentru că neîncrederea mereu trage de mânecă respectul cuvenit cuvântului dat iar, la rândul lui, nerespectul pentru propriul cuvânt pune beţe în roate încrederii.
Aşa va fi cu cel care este prea mic, oriunde ar fi ajuns, la un moment dat, căţărat... O spusă a cuiva, de a face sau a nu face ceva, nu-i este îndeajuns pentru a-l convinge că despre ceea ce va urma şi, pe diverse căi, mai direct, mai indirect, ba cu intenţie, ba cum ar fi întâmplător, despre cele ce i s-au spus va aduce vorba, crezând în schimbarea la care el se dedă mereu şi mereu. Nefiind în stare să meargă până la capăt cu ceea ce spune că face, nu va fi niciodată în stare să creadă că alţii sunt altfel, că fac altfel, că au puterea şi curajul de a sta în bătaia vântului, în arşiţa dogoritoare a soarelui, ori în viscolul cel năpraznic, bine proptiţi în dorinţa de a rămâne, ori de a fi, ori de a deveni, adevăraţi oameni.
Acela care astfel e, e bine de ocolit, e bine de a fi lăsat deoparte, de a nu fi niciodată făcut părtaş al drumului spre mai departe. Mic fiind, nimicnicia şi-o va folosi ca armă potrivnică oricui, dar mai ales dreptăţii, adevărului şi drumului drept. Va da sfaturi şi va încuraja o aventură într-un necunoscut pe care, prin conjuncturile prezentului ştie că îl controlează, însă va fi gata, dacă nu-i ies propriile calcule, aşa cum le doreşte, să lovească, să mintă, să discrediteze, să amăgească, să mintă cu desăvârşire, crezând că minciuna va prinde, că va fi crezută ca adevăr care-i poate aduce foloase şi laude.
Şi nu e de mirare că unul şi acelaşi neîncrezător şi nerespectător al propriului cuvânt va fi şi cel care cu mult mai multe, asemenea calităţi este înzestrat. Va fi întru totul imoral, pentru că moralitatea are de-a face cu încrederea, neîncrederea fiind apanajul imoralităţii, se va arăta victimă a propriilor stări sociale, pentru că pe baza cuvântului s-a întemeiat starea, iar decăderea era inerentă, confuzia fiind cea generatoare de lipsă de respect, pentru alţii sau de sine, va ridica statuie singurătăţii, singurătatea altora fiindu-le prielnică prin vulnerabilităţile pe care le deschide şi le lasă deschise. Şi nici o credinţă acela nu va avea, oricât şi-ar declara credinţa, ori credinţe şi-ar declara, fiindcă în devălmăşia ideilor pierdute mereu, pentru altele pe care momentul le face a fi de mai mare preţ, credinţa va fi ceva desuet. Va fi criminalul care la locul crimei revine, criminal al sufletului pe drept fiind, va fi mereu hoţul care strigă “săriţi, hoţii”, pe drept putând fi considerat hoţ, furând, de câte ori poate, un avantaj, o trăire, o folosire a cuiva, mereu fiind cerşetorul de lux care, deşi nu-i lipseşte cu adevărat nimic, mereu se va plânge de lipsa a ceea ce îşi doreşte de la alţii.
Uşor pot să ajungă lângă oameni şi greu e să fie îndepărtaţi. Cu vorbe pline de meşteşuguri şi cu promisiuni pentru orice, drum îşi fac, precum şarpele către sânul la care încălzească. Caută şi găsesc soluţii pentru orice greutate şi orice problemăi, la început, şi nu e deloc uşor ca cineva, mai ales cel puţin cunoscător al tainelor lumii, să se dumirească repede, să nu îl lase repede la sân să se cuibărească, chiar voindu-l astfel pentru a-şi plăti ajutorul care i s-a dat. Şi astfel ajunge, uşor, şi chiar de la început muşcă, dar dărnicia în răsplată a celui muşcat îl face întru totul iertător şi, s-ar putea spune, înţelegător al unui firesc nefiresc. Şi muşcă, şi tot muşcă, pleacă şi se întoarce, caută un alt sân dar la nici unul nu este capabil să renunţe, şi chiar dacă spune că renunţă, chiar dacă i se spune să nu mai revină, chiar dacă este alungat, caută mereu o cale să revină şi să-şi ia o continuă şi nemeritată răsplată. Revine şi tot revine, ca să zădărnicească orice faptă, a celui care s-a lăsat muşcat, de a scăpa de rănile pe care muşcăturile sale le-au făcut şi le-au împiedicat să se vindece, de a nu reveni în starea în care era când i-a fost dat să-l întâlnească, de a nu pierde ceea ce, între timp, a câştigat.
De este dat cuiva să fi avut de-a face cu un asemenea om, aşa cum se crede el a fi, ba chiar supra-om de multe ori avându-se pe sine, ca să se poată scăpa de veninul muşcăturii sale, orice cale trebuie să-i închidă, acestuia nimic să nu-i mai spună despre orişicare problemă ce-ar avea-o, ci doar despre cele ce-i sunt, în viaţă, fireşti, după firescul omenesc. Se va convinge aşa de ura pe care acesta o poartă omului pe care nu-l mai poate sărăci de cele ce şi le doreşte pentru sine, se va convinge că bunătatea şi poate chiar şi un fel de iubire, un surogat de iubire, arătate cândva, n-aveau de-a face decât cu dorinţa acestuia de a avea unde se încălzi şi ce muşca.

duminică, 26 ianuarie 2014

Încă, prea devreme

N-a venit încă vremea. Doar acesta-i motivul pentru care tu zici că nu-i nimic adevărat, iar întâmplările mă fac să bat pasul pe loc. E doar prea devreme pentru acceptarea unui adevăr care iese din tiparele lumii, e prea devreme pentru a înţelege lumea că legile pe care şi le-a dat pentru a se putea justifica neînţelegerea sensurilor vieţii sunt caduce şi într-un total dezacord cu viaţa. Încă trăim, tu, eu, noi toţi, sub nebuneasca idee de a uita de noi, lăsând faptele trupului să se lase duse de valul minţii, spre a face ce n-ar trebui să facă ori de a nu face ceea ce ar trebui să facă. Încă negrăbindu-te să cunoşti mai multe decât ştii, amăgindu-te cu o învăţătură care bună-i este acestei lumi, stricate, doar pentru a se amăgi că nu s-a stricat, bună doar pentru a fi praf în ochii celor care nu şi-i închid, acceptând, fără cercetare, o credinţă omărâtă prin cuvinte şi trădată prin fapte, şi tu, şi eu, dar şi mai mulţi decât doar noi, ne lăsăm împovăraţi de un drum ce şi-a luat coada în gură şi se tot învârte printre aceleaşi false trăiri, spunându-şi că s-a mers singur către mai departe.
Idiomatică şi extravagantă va fi numită acceptarea a ceea ce faptele lasă în urmă şi chiar ideea că viaţa se va numi urmarea unui simplu da, rostit printre şoaptele faptelor nevăzute decât de razele stelelor nopţii, care va fi răspuns dorinţei pusă cândva, când visai, tu, încă printre poveştile despre uriaşii din vechime, când puneam, eu, piatră de temelie unui turn de veghe al eternităţii ce se începuse printr-un prim semn al nemuririi, în care dat era să nu urc singur, doar eu, ci eu şi o parte din lumea acestor timpuri, oameni care nici nu gândeau că întâmplarea îi va face, într-o clipă, părtaşi sau făptuitori de nemurire, prin legatul faptelor care doar prezentului se pot dezlega, dar rămân pe totdeauna viitorului, legate în pânza de păianjen ce-i face şi pe cei mai târzii, grabnic urcători.
Când s-a pus prima literă a cuvântului, tu erai tu, eu eram eu, alţii erau alţii, ne erau unii prin preajmă, alţii, cu acelaşi pas, în acelaşi timp, împreună merseserăm drum aproape neştiut, alţii ne fuseseră doar tăietori şi-ncercători de strâmbare a căii drepte, iar alţii nu-şi credeau vreodată apropierea, chiar dacă unii aproape se gândeau să fie, simţindu-se plini de puteri pentru un drum fără sfârşit. S-a rostit întâiul nerostit cuvânt şi vorbele ce l-au urmat s-au spus, şi nu mai era, decât în vorbele tale, reală, privirea altfel decât în pământ. Vorbeai vorbele ca să nu recunoşti că restul aparţine destinului care, din partea mea văzut, multe porţi mai are să fie deschise, părţi care şi în drumul tău, asemenea cu al meu, multe drumuri vor aduce.
Oricum, celui dintâi pas, doar cel de-al doilea pas îi dă înţeles, dar fără a-l lăsa tăgăduirii şi motivelor pe care, cândva, mintea, născocind vinovăţii absolute, suprapunându-i frânturi de voinţă, de dorinţă şi de împotrivire îl va face martor într-o judecată în care regretele cer pedeapsa maximă, ele fiind gardienii prea dornici de tortură, mână-n mână cu prea zeloasa judecătoare, mintea,cea care, deghizată în surogat de suflet, se va arăta şi acuzator suprem.
La urma-urmelor şi drept vorbind, cum să fie mai repede ceea ce este dat să fie dacă tu, cea singura îndreptăţită să spui da, acel da pe care ţie, cea pe care nici tu nu o vezi totdeauna în firescul nefardat al judecăţii, trebui să-l spui, ca să nu te laşi pradă întrebărilor despre gura şi ochii lumii, îl doreşti ca poate, îl rosteşti ca nu şi, din-tr-odată, înfumurată şi mândră de unele hotărâri ale clipei, îl laşi să fie doar vis, ca să fie mai târziul da?
Este doar prea devreme, nu-i vorba nici de piedici, nici de presupusele-ţi adevăruri ce ţi s-ar fi relevat, ca şi cum nimănui nu i-ar trece prin cap astfel de idei, ca să devină real ceea ce are nevoie de a se plămădi şi apoi a creşte, din nimicul învăţăturilor de azi, aceste învăţături care ţi-au dat, şi încă îţi dau, un drept scornit, de a alege încercarea ca şi cale a nelegiuirii şi alegerea ca şi formă a dezdumnezeirii, amândouă drumuri ale decăderii şi înrobirii.
Tu poţi încă să vrei să fugi, tu poţi încă să vrei să te împotriveşti, eu însă am destulă putere de a te aştepta, eu am destul timp pentru a te privi în lupta deznădăjduită ce o vei duce cu tine însuţi, când neavând cum să scapi din îmbrăţişarea destinului, te vei gândi la risipa prin care ţi-ai îmbogăţit sărăcia trăirilor mult şi de mult dorite, căutate şi aşteptate, ca şi cum ţi s-ar fi cuvenit oricum ţi-ar fi fost fapta, oriîncotro ţi-ar fugit gândul şi oricare ţi-ar fi fost privirea. Ţie încă îţi este dată libertatea alegerilor, tocmai pentru a fi, când toate se vor rostui firesc, mai mare hotărârea de a merge pe drumul pe care acum poţi să spui că nu vei merge...
Ar trebui să fie altfel, îţi spui, ştiu, şi tocmai de aceea nu vrei să vezi de ce eu spun că este încă prea devreme. Nevoind să vezi, nu poţi să înţelegi de ce spun eu că este încă prea devreme. Aşa se face că spui că niciodată nu poate să fie ceea ce tu credeai că va fi, altfel nici nu-ţi închipui că o să fie. Eu însă îţi spun şi îţi repet, ştiu că mă tot repet, că e doar prea devreme. E prea devreme să se întâmple toate cele care vor ieşi, fiind realitate, din firescul ce-i acum firesc.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: