sâmbătă, 11 august 2012

Umbra ce-o văd, nu-ţi va mai fi pereche

Cine oare mai poate să dea pe rost toate iţele încurcate de toţi neaveniţii şi de toţi cei care îşi doresc lor ceea ce au alţii şi altora ceea ce au ei? Cine oare va putea să şteargă mâzgăliturile pe destinul nevinovaţilor şi să împrăştie munţii de cenuşe pe care alţii, tot la fel de nevinovaţi, trebuie să-i urce spre a-şi putea curăţi vederea şi ochii ce, îndreptaţi spre cer, nu pot să vadă decât prin umbra lacrimilor? Şi cine oare va putea să preschimbe vechea suferinţă şi faptele deloc bune ale unor altora, mai nevinovaţi decât toţi ceilalţi, care au fost legaţi de prag şi încolţiţi în pivniţe, cămări şi scorburi în care le-au fost îngheţate sufletele spre a rămâne trupul făcător de fapte comandate spre binele şi bucuria legătorilor, cei care se feresc şi se tem de paşii dezlegătorilor care nu întâmplător ajung chiar în poarta lor şi zăbovesc pentru a le da de ştire că dacă lumina lumânării a fost altfel dăruită, altfel numită, focul va face şi lumină şi căldură.
Am trecut prin fugă printre iţe încurcate, mi-au scris pe frunte cu creioane care mi-au făcut tăieturi, mi-au aruncat în cap cenuşă şi cărbuni, uneori încinşi în foc, alteori stinşi în ape îngândurate, mi-au legat pragurile şi mi-au agăţat de sus ştreanguri şi de jos ochiuri de laţ pe care abia de le-am putut rupe când am zvâcnit să alerg, am intrat în hrubele înfrigurate şi întunecoase spre a-mi aduna bulgării de suflet îngropaţi şi acoperiţi cu gheţării întregi. Le-am făcut pe toate, amintindu-mi că întreg am venit şi doar întreg pot să plec, că am fost liber să aleg drumul şi drumul liber trebuie să-l fac, ca m-am legat prin jurământ de dreptate şi dreptăţii trebuie să-i clădesc altar, că adevărul îl ştiam, aflat pe fugă în venirea-mi grabnică şi adevărului trebuie să-i clădesc o lume, o lume care poate că nu este pe plac lumii de acum, că legile omeneşti nu o încap în conţinuturi, dar nimic nu poate opri legea legământului să se împlinească, nu mă poate obliga să mă opresc în a-l împlini. Au vrut oamenii să o schimbe şi s-au schimbat pe ei. Au vrut oamenii să arate că se pot împotrivi şi au ajunsă să se împotrivească unul altuia, să se împotrivească vieţii lor. Am trecut prin multe, n-am avut timp acum să trec iarăşi prin toate. Dar mi-am reamintit multe, poate prea multe şi n-am timp să le povestesc. Le ştiu însă pricepe şi pot şti cum se poate trece un prag, oricât de înalt, oricât nu s-ar putea să se vadă dincolo de el, nici dacă razele de lumină nu se văd...
Văd umbra ce îţi este pereche. Este umbra ce ţi-a fost croită pe măsură. Te vezi tu cum te vezi, tu umbra nu ţi-o vezi şi nici nu ştii că în faţa lumii ea este cea care crezi tu că eşti şi tu esţi umbra care nu se vede. Îţi povestesc despre tine, poate nici nu vrei să crezi că tu eşti. Şi pe tine te apucă uneori gândul că tu eşti ceea ce alţii îţi spun. Şi tu, nemaiştiind care este una, care este alta, te apuci şi-ţi croieşti o haină, altă haină, care nu te prinde şi care nici nu te cuprinde, doar-doar te-ai putea lăsa văzută cum eşti, dar pe placul celor care-ţi spun că eşti ceea ce ai vrea să ştii că eşti. Mulţi lăudători se perindă prin faţa ta, cercetând drum spre tine şi măsurând adâncimea îngheţului cu degetul ce simte durerea tăieturii. Atât doar, dincolo de durere nu li se lasă deschisă nici o poartă a priceperii, dar nici ei nu vor priceperi, ci cuceriri.
Din întâmplarea rostului, drumul meu s-a întretăiat cu al tău. Din rostul întâmplător s-au făcut să fie fapte care să deschidă poarta, dincolo de zăbrelitele şi oblonitele ferestre, în spatele cărora zace timpul înlănţuit, timpul în care trebuiau să se întâmple toate cele ce ţi-au rămas de făcut. Ai vrut tu să te întorci în drumul tău. Drumul tău e-n răscruce... spre drumul umbrei sau spre drumul tău. Ultima dată când mai ai timp să alegi. Ultima dată când aici mai ne este dat să fim ca unul pentru a trece peste prag. Şi eu trec cu tine peste el, pragul tău este şi prag al meu. Ceea ce tu îţi vrei eu sunt, ceea ce tu ai dorinţă, prin mine ţi se dă. De pe Pământ puţine, din ceruri toate. Tu eşti alegere pe care ţi-o poţi refuza sau te poţi lăsa pe tine drumului tău. Înşelătoarele legi ale lumii te fac să crezi altceva. Te fac să fugi, ori să te sperii, ori să te împotriveşti, zice-se mie, de fapt ţie.
Umbra o văd. Nici nu contează pentru mine cum arată, de şi aş vrea să îi spun că nu e ceea ce vrea să fie. Te văd şi văd şi în ceea ce tu crezi că e ascuns. Iar când spun că ţie umbra-ţi este de prisos, pentru tine, cea de Aici, cea de Acolo, ştiu că nu este nici potrivită nici trebuitoare. Şi ştiu când e dat ca ea să nu-ţi mai fie de pereche. Ca unul trecem pragul. Apoi drumul tău este singura-ţi alegere... Cât de mult ţi-ai dori să nu mai cauţi orbecăind!...

joi, 2 august 2012

Fii tu, ştii de ce m-ai regăsit!

Vremurile de demult, stau şi mă în-treb, cum de nu ţi le mai aduci aminte? Câte, vechile nopţi şi vechile zile ar trebui să ţi se arate, pentru a nu-ţi mai întreba cuvintele de ce vin către mine? Mai degrabă ţi-ai întreba gândurile de ce se tot rătăcesc şi tot ceartă cuvintele că se lasă rostite, când ele sunt duse spre a lupta cu marile întrebări ale existenţei zilnice! Te mai ştii pe tine, cea care nu te puteai lăsa plecată de la gândul de a fi tu, în deplina-ţi frumuseţe, tu cea care ştiai mai bine decât oricine să nu te îndoieşti că orice s-ar întâmpla, ceva care să facă să îţi fure din splendoare, că, oglinda privirii pe care mi-o căutai îţi spunea că în câteva clipe vei redevi cea de dinainte de întâmplare?
Nu ne-au despărţit cerurile de prea multe vremuri... mă tot întreb cum de nu mai poţi cântări timpurile şi vremurile, nu ştiu de ce priveşti orizontul şi nu simţi paşii ce calcă pe colţii de stâncă pe care, noi, nu doar o singură dată, urcam spre tărâmurile în care puteam să ne ştim nu doar ceea ce am fost ci şi ceea ce vom fi?
La picioarele tale stă înfiptă sabia ce aşteaptă să nu cruţe nici o legătură... Dacă ţi-ai întinde mâna, ţi-ar fi uşor să-ţi laşi gândurile ce nu sunt ţie de folos, şi să nu te mai zbaţi în teribilele zvârcoliri ale acestei lumi care îşi pierde chiar şi esenţa prin cuvinte fără noimă, spuse de cei care se zbat pentru a arăta şi a convinge că pe mulţi i-au făcut să fie şi să facă aşa cum au înţeles ei că e viaţa lumii, nicicum aşa cum legii de a fi, noi, cei care am fost şi suntem acum pe aici, a trebuit, şi trebuie, şi va trebui să fim. Suntem împlinitori ai legii, dar azi, când bat tobele celor care, nevoindu-se să fie ceea ce sunt, legea vor să o schimbe.
Răspunsuri vieţii trebuie să dai, în tine sunt, doar tu le ai. Fii tu! Cuvintele ni le-am mai spus şi este cheia pe care ne-am păstrat-o pentru ziua de azi. Nimic nu poate fi altfel dacă nu ştim că vruta-ţi realitate, după atâtea şi atâtea întâmplări şi ne-reuşite, nu-şi are alte sensuri sau alte direcţii. M-ai regăsit tocmai pentru că în răscrucea drumurilor nu-ţi poţi şti încotro să te îndrepţi, tocmai pentru că, în urmă, acolo unde stă încă aprinsă făclia pe care nici tu, nici eu, nu am vrut să o stingem, ştiind că o flacără poate fi stinsă forţat, însă ea se va reaprinde spre a se consuma, şi nu se aprinde doar pentru a lumina, ci şi pentru a arde totul în jur, spre a putea să îşi ştie singură stingerea, când îi a fi dat să se stingă.
Mă tot întrebi, îţi tot răspund. În freamătul glumelor şi al zâmbetului din colţul privirii, am pus totdeauna adevărul pe care acum trebuie să îl spun pe ocolite. Nu-l pot striga... nu îl poţi auzi... chiar dacă l-ai auzi, teama de cei care tu tot crezi că te-ar putea privi, te-ar face să te laşi, aşa cum te-ai lăsat şi până acum, purtată de valul ce aleargă în jurul timpului care trece. Dar m-ai regăsit şi ştii de ce m-ai regăsit! Fii tu, nu te mai ascunde de a fi tu!... Cei care ţi-au legat ochii nu se aşteptau să mă regăseşti, nu credeau că poate exista o privire dincolo de ceea ce te vezi care să-ţi amintească despre ceea ce eşti, fiind, despre ceea ce trebuia să fii, trebuie să fii, va trebui să fii. Şi ştiu despre tine ceea ce nici n-ai vrea să fie aşa, ceea ce nu pot spune ci doar ai avea, prin mersul faptelor certitudinea cu-noaşterii şi recunoaşterii.
Cuvintele sunt cumva doar o formă a firii. De demult e flacăra ce arde, şi lumina ei te-a dus pe drumul regăsirii şi sub paza ei ţi-ai găsit puterea de a-mi rosti cuvintele timpurilor de acum. Trebuiau cuvintele să-mi spună motivul lui “de ce” dar dădeau înţeles pentru “cum”. Se roteau în înalturi păsări îmbucurate, în ziua cu cer senin şi zări însorite. Tu priveai prin deznădejea privirilor spre în jos, spre pragul uşii pe care propria-ţi mână nu trebuia să o deschidă cuiva care, să poată rupă, tăia şi dezlega legături cu timpuri de neîntors, să poată, mai apoi să îţi arate alt orizont.
Nici timpurile paşilor mărunţi, nici vremea aşteptărilor nu mai este. Sabia, care stă dreaptă, înfiptă în faţa ta, oricând poate tăia ceea ce trebuie tăiat. Sabia este înfiptă în pământ pentru că acolo trebuie să cadă şi legătura paşilor şi legătura ochilor. Ochii, da ochii, aşa cum îi ştiam, doritori ai împlinirii şi bucuriei, îmi este dor să-i revăd. Chiar şi dacă prima dată când vei reînţelege rostul înălţării ţi-i vei închide, chiar dacă o lacrimă se va lăsa prelinsă pe tâmpla-ţi zvâcnind, acum pot să spun, şi chiar îţi spun, că tot ceea ce ai dorit va fi, tot ceea ce nu a fost, va fi, că toate, şi chiar mai mult decât toate, vor fi. Doar atât mai este nevoie: să laşi firescul să fie şi să Fii tu!
Căutărilor tale m-ai regăsit ca răspuns la întrebările pe care le-ai descoperit privind şirul faptelor care au lăsat scurgerea vieţii să fie pârâu năvalnic. Şi semne cerute, pe care acum nu le poţi da nuanţa culorii purpurii, îţi tot stau în preajmă. Tu, cu o frică pe care ai lăsat-o să stea prea aproape de suflet, nu le poţi înţelege graba pe care o au spre a şti că făclia îşi poate lăsa lumina liberă, de dincolo de pragul trecutului, de dincolo de umbrele prezentului. Lor le este mai dor de adevăr decât voinţa îşi poate lua inima-n dinţi spre a se arăta ca doar, cumva, de cineva, adormită. E ceasul în care bat clopotele ce-ţi spun, asurzitor: Fii tu! Întrebărilor tale, pe care mi le-ai pus, răspunsul meu nu poate să stea deoparte sau departe: Fii tu, ştii de ce, acum, m-ai regăsit. Sabia e pregătită, stă dreaptă, e doar necesar să o atingi cu mlădierea pasului tău. Şi atunci va tăia, pentru totdeauna, toată piedica faptelor şi va ridica toată ceaţa întunericului care nu îţi lasă vederii tale chipul plin de frumuseţe, chip ce doar de unii poate fi văzut.

Cititori frecvenţi:

Google Followers: