Când nu mai vroia nici gândul să-şi mai de crezare, când el singur începuse să-şi închipuie că a fost doar plăsmuire şi dorinţă,neaşteptat şi fulgerător, dintr-un nimic al vorbelor, dintr-un nicăieri al întrebărilor, s-a născut şi mi s-a dat, despre tine, vestea că drumurile nu te-au rătăcit, că mirajele nu te-au atras, că, întâmplările pe care nici chiar tu nu le-ai găsit şi te frămânţi să le găseşti înţeles, te-au ţinut în loc, păstrându-te dăruită harului de a păşi, aşa cum mi-e dat şi mie să ştiu, ca părtaş al clipei pasului tău, întâia oară pragul ce va fi începutul drumului tău de îndumnezeire şi nemurire firească.
Eram în căutarea unor înţelesuri pentru un prezent care se arată pierdut de realitate şi este pierdut, nu doar zic, dar îl şi simt, pierdut de realismul care să-i dea puterea de a fi arc ce aruncă, spre stele, săgeata care poartă în vârful ei, nu otrava neputinţei, ci torţa nemuririi, când povestea unei întâmplări, cu urme şi urmări mai greu de acceptat pentru tine, prea vizibile pentru cei care, ca mine, privesc înspre oameni, rostogolindu-se prin valuri de ceaţă şi umbre de întuneric, la lumină, o lumină încă firavă şi plăpândă, a scos aşteptarea în care stând, fără motiv pentru toţi cei care te ştiu, lasă orizont deschis suferinţei care ţi s-a dat pentru a nu şti nimeni, nici chiar tu, pentru a-ţi avea neprihănirea curat blazon, când porunca Cerurilor o vei urma-o şi se va pecetlui drumul destinului.
Sunt încă rătăcitor, dar nu rătăcesc fără nici un ţel, nu rătăcesc orbecăind într-o lume în care doar lumina copcilor de gheaţă mai lasă ştiută schimbarea din noapte în zi şi din zi în noapte, ci, în căutarea adevărului, pe deasupra gheţii dinadins pusă peste el, peste marele adevăr, care, odată eliberat, ar aprinde focul care ar mistui bietele proptele puse unor bolovani, prinşi cu învelitori şi chingi spre a nu fi spulberaţi de vântul marilor înălţimi la care au fost urcaţi, cu preţul sufletelor cumpărate de la alţii pe preţ de minciună şi înşelătorie, plătită fiind unealta care, doar pe întuneric, face şi desface orice i se cere, pentru a avea motiv să ceară, de câte ori este rost de cădere şi decădere, preţ înzecit şi dobândă înzecită. Tocmai trecând prin vârtejul viscolului ce-mi căuta privirea spre a o îngheţa, pe când încerca să-mi facă voinţa să încline stindardul luptei până la capăt, mi-au venit în auz vorbele prin care troienele despre tine vorbeau, de acelaşi vârtej, care e în juru-mi, şi tu fiind prinsă. Sunt încă rătăcitor, dar şi drumul acesta, rostogolit de întoarceri de o clipă, îşi are motiv şi să fie al rătăcirii, şi al pierderii unui timp ce s-a dus prea înainte, pentru ca tu să vii, acolo şi atunci când şi eu va fi să ajung, în acel timp şi loc ce-i dat şi ştiut chiar şi de noi, cei ce acum chiar de noi ni se pare că nimic nu ştim.
Te-ai mai lăsat prinsă de vârtejul unor plânsete cu lacrimi doar tivite de ploeoapele care, abia de se lasau întredeschise, pentru ca privirile căutătoare ale slăbiciunilor să nu fie văzute, şi-a fost suficient ca să-ţi mai laşi din timpul tău, de rod bogat şi al paşilor de îndumnezeire, să se prindă în hora acelui vechi timp ce se rostuia pe apucate, după capriciile celor care credeau că se pot juca ori de-a hoţii şi vardiştii, ori de-a v-aţi ascunselea, cu viaţa altora, din marea lor teamă de a nu-şi vedea, în nenumăratele oglinzi prinse, prin casele lor, pe orişiunde, spre a se putea lăuda cu vederea lor luminoa-să, gândul plin de ridurile încordărilor născute din dorinţa de a avea ceea nu nu le era dat să aibă, neavând nici măcar motive, nicidecum merite, de a avea, de a pune capcane drumurilor spre a zăbovi paşii celor care, firesc, îşi aveau graba lor spre mai departe, spre un totdeauna ce este hărăzit luptătorilor şi nu lăudătorilor de ei înşişi. Lăsându-te prinsă tu, rătăcirilor le-ai mai dat o clipă de răgaz, îndestulătoare pentru ele, cele care dacă umbra unui deget o văd, mâna întreagă o cuprind, şi încurajate de vuietul vârtejului şi de umbra acelor lacrimi, se vroiau a le vedea eu ca pe nişte porţi înlăcătuite, de netrecut, de nespart, de nedeschis, ca să nu-mi pot, în nici un fel gândi, cunoaşterea a ceea ce se ţine ascuns de ochii care pot să vadă orizontul atât de la stânga la dreapta, cât şi de jos în sus, înainte-mergător dar şi totdeauna înălţător.
Abia când şi-a dat, iarăşi, crezare gândul care putea să reaprindă candela speranţei, am putut să văd candela pâlpăitoare, ce-ţi lumina ţie fereastra pentru a-ţi feri privirea de înfiorătorul joc al umbrelor care se lăsau văzute ca şi înălţimi spre ceruri privitoare, cât nu erai de somnul ce trebuia să fie odihnitor, îmbrăţişată, ori se arătau de-a dreptul înfricoşătoare, nu doar ţie, ci şi somnului tău, care-şi căuta cotloane în care să se poată ascunde de viforniţe ori de arşiţele pe care trebuia, odată cu tine, să le îndure, fără să aibă timp de a te trezi, ca să vă puteţi, cumva, feri. Şi, văzând lumina ce singură se lupta spre a nu se stinge, nemaiputându-se baza pe flacăra ce din tine pornind, o putea reaprinde, m-am lăsat pierdut de căutarea rătăcirii mele. Abia atunci mi-a fost limpede vederea chipului tău, acel adevăr al prezentului care conturează sensul şi ţelul rătăcirii de acum, cea în care gândul se poate rupe de propriile-i rădăcini prea mult stătătoare în loc, spre a ne urca, împreună, în seninul înaltului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu