luni, 25 martie 2013

Azi aşa, mâine aşa...

Lângă timpul de-acum stă mai tot timpul timpul trecut. Ţie, de viitor, nu ţi se face niciodată dor? Lângă toate cele ce acum îţi sunt ştiute stă toată adunătura de fapte vechi, fără nici o rânduire. Şi mai stau şi nişte încercări de trăiri, pe care nici n-ai vrut să le ştii înţelesul. Ţie, de ceea ce urmează nu îţi e dor? Eşti tu tot ceea ce eşti acum, în limitele clipei, şi poţi cuprinde cu privirea cât îţi este dat. Te văd mereu cu privirea întoarsă, ferită de razele depărtărilor. Ţie nu îţi este dor să vezi, ca în copilărie, înaltul orizontului senin?
Ar trebui să te întrebi şi tu... Ar trebui să laşi, pentru măcar o clipă, la o parte, noianul de gânduri, căruia oricum nu reuşeşti să îi faci faţă, şi să priveşti viaţa, fără să-i găseşti vinovăţii, să priveşti oamenii fără a le găsi vinovăţii, să priveşti faptele fără a le găsi vinovăţii. Şi să te eliberezi şi tu de vinovăţiile ce crezi că le ai, ca să poţi să vezi restul, adevăratele vinovăţiile pe care le ai şi de care nu ţi-ar place să vorbeşti...
Vinovăţii mereu, vinovăţii totdeauna... Stau toate agăţate de cuiul care oricând se poate înroşi în focul gândurilor şi arde, dar nu spre vindecare, ci spre îndurerare, rana vechilor neîmpliniri. Şi-atunci încep toate, încep frământările şi încep vorbele pline de năduf şi începe să dea în clocot furia care nici dreptate şi nici adevăr nu scoate la lumină. Şi mereu lupţi împotriva a ceea ce tu crezi că nu e adevărat, şi rar, prea rar pentru ceea ce crezi tu că e adevărat. Trece clocotul, trece mânia, dar urmele luptelor fără sens rămân. Azi aşa, mâine aşa...
Ieri a fost ieri... Cum ar putea să fie mâine la fel ca şi ieri? Câţi oare nu sunt căutătorii aceste comori? Câţi din juru-ţi îi vezi ştiind că niciodată timpul nu-şi dă faţa la întors şi câţi sunt cei care doar împăcaţi ori, de voie, de nevoie, iau asta ca pe un implacabil care i-a învins, de fiecare dată, pentru totdeauna? Ţi se pare greu să înţelegi că eu nu pun sita trecutului să cearnă faptele oamenilor... Ţi se pare firesc să ţii cont de fapte vechi ale oamenilor, ca să nu crezi că cel atunci făptaş de rele ori de bune, azi îşi are învătăturile lui şi nu-i doar cel ce nu-şi schimbă năravul ci doar chipul, de trecerea anilor îl are schimbat. Ca să spun si eu că e firesc, ca să cred că eu greşesc când nici nu mă gândesc să împart trecutul după fapte, de la tine ar trebui să ştiu dacă şi pe tine la fel de împarţi.Tu treci prin sită?
Nici o furtună de vară nu face pe oameni să tragă obloanele fe-restrelor, să zăvorască uşile, aşa cum fac dacă se porneşte viscolul iernii. Furtunile înteţesc focurile şi împrăştie fumul, totdeauna amestecându-le, dar viscolul îl ascunde sub nămeţii zăpezii. Furtunile de vară aduc ploile, izgonind arşiţa ucigătoare. Ele singure, dacă n-ar fi fulgerele şi trăznetele, sau valurile apelor, să să folosească de numele lor, niciodată nu aduc moartea. Doar viscolul, singur împuternicindu-se cu drept de viaţă şi de moarte asupra altora, omoară tot ce prinde în calea lui. Furtunile de vară redau dreptul la viaţă, viscolele, dimpotrivă, fură dreptul la viaţă. De-atâtea ierni ce tot ai trecut, vorbele-ţi încep să prindă promoroacă şi să se umplă de ace de gheţă. Şi se troienesc drumurile, cu tot cu marginile ce te mai ajută să nu ieşi pe câmpurile fără repere, sau prin desişurile întunecate ale pădurilor...
Iar dacă tot laşi trecutului tribut privirile tale, cere trecutului să-ţi dea măcar câteva frânturi de amintire care să-ţi limpezească nişte înţelesuri. Aminteşte-ţi anii de şcoală şi cei ce ţi-au fost îndrumători ai paşilor în buchiseala acelei vremi: erau unii care, oricum făceau ei, de-ţi dădeau mai mult sau mai puţin spre a putea tu înţelege ceva şi a putea fac ceva cu ceea ce ai înţeles, ei îţi cereau să faci. Şi făceau tot aşa şi când era timpul de a-ţi da o notă. Vorba lor îţi aminteşti de avea blândeţe? Erau alţii care îţi dădeau ceea ce dădeau tuturor la fel spre a putea oricine la fel înţelege. Apoi, când era să faci ceea ce aveai de făcut cu înţelesurile, fără să te certe, fără să spună despre tine rău de era rău, îţi dădeau nota ce ţi se cuvenea şi o luau de la capăt într-o continuare normală. Era altfel decât blândă şi hotărâtă vorba lor? Cât de bine îţi este când te gândeşti la unii ori la alţii? Acum, tu ce ţi-ai dori să ai aproape de tine? Pe cineva ce-ţi tot îndrumă paşii certându-te de-i faci altfel sau pe cineva care-ţi arată cum e mai bine, ca tu să ştii, şi apoi doar vede ce faci tu şi merge mai departe ori se opreşte de mersului tu nu îi dai firescul de care ar avea nevoie?
Azi aşa, mâine aşa... E firesc, niciodată două zile nu sunt la fel. Dar cu privirile în jos şi spre trecut, chiar şi valul mării îngheţă în îndărătnicia cuvintelor care spulberă speranţele. Oricât ar fi să fie soare, fulgere în miez de noapte, foc dezmorţitor, moare totul îngheţat, fără putinţa de a zări măcar o geană de lumină. Dacă nu găseşti putinţa de a-ţi fi dor de viitor şi de seninul orizontului, dacă nu-ţi întorci şi spre lume, spre oamenii toţi ceilalţi, privirea, cum îţi ai în gând paşii următori, cum te gândeşti că vei găsi măcar o copcă în gheaţă ca să poţi să-ţi încălzeşti sufletul care plânge de-atâta îngheţ timpuriu?

Niciun comentariu:

Flag Counter