marți, 29 noiembrie 2011

De ce să plângă îngerul?

Noaptea mergem, vrem sau nu vrem, în ceruri. Cei care nu vor să ne lase aici să ne întâlnim, n-au cum ajunge acolo. Ne vedem acolo cu toate adevărurile vieţii noastre. Ne vedem în doi, ne vedem mai mulţi. Precum în Cer, aşa şi pe Pământ, precum pe Pământ aşa şi în Cer. Acolo unde nici un vânt nu suflă, nici un irealism nu ne impune o direcţie de sine voită, putem să privim chipul sufletului nemascat şi nefardat. Acolo nici haine nu ne acoperă, nici gânduri fără noimă nu ne cotropesc. Vin lângă noi cei din Ceruri, vin lângă noi cei de pe Pământ, vin cei care au fost, cei care sunt şi cei care vor fi. Şi pentru ei venirea acolo este grea şi istovitoare, aşa cum şi pentru noi este. Pentru cei care de aici urcă, e şi mai greu, pentru că au şi ei piedicile lor, pe care trebuie să le desfacă. Dar ei, iubindu-ne, nu se dau niciodată înapoi. Ei şi-au văzut şi şi-au înţeles dumnezeirea, ei sunt bucuroşi de pragul ce-l pot trece.
În ceruri, în locul de întâlnire, nu există nici un prag, nici pragul timpului, nici al distanţei. Putem şi noi privi trecuturile, putem privi viitorul, dar mai ales putem privi prezentul, fără nici o oprelişte. Acolo, în vis, ni se face sumara judecată pentru a fi reabilitaţi aici. Avem îngerii ca martori, dar şi ca avocaţi, iar cei care dau şi de veste, dau şi socoteală, suntem noi. De cele mai multe ori, pentru ceea ce facem noi, rău, îngerii îşi asumă responsabilităţi. O fac din iubire, o iubire pe care noi, cei ce suntem mai mult oameni, am uitat-o, am defăimat-o, i-am dat alte înţelesuri. Ei însă nu fac asta, nu ponegresc, niciodată, Harul Duhului Sfânt.
Când ajungem în acel loc, ne lăsăm gândurile acolo unde îşi au izvorul, doar faptele le luăm cu noi, ele sunt probele noastre în faţa Judecătorului. Judecătorul, chiar dacă ştie că ceea ce am lăsat ne este împotrivă, că ne erau de mărturie a ipocriziei, găsind, prin ele, banale scuze, nu ţine să ne arate că uneori suntem mincinoşi, jalnici sau mârşavi. Ne judecă pe noi, cei fără de făptură, şi ne trimite, judecaţi, înapoi, făpturii care suntem aici, acum.
Ne privim pe noi acolo, ne privim câte fapte bune şi câte fapte rele avem. Ne privim şi uneori de întrebăm de ce am fost orbi, de ce am fost surzi, de ce am fost muţi, de ce noi ne-am lăsat legaţi la ochi. Ne privim ce uşor ne-am lăsat batjocoriţi de propriile gânduri, atunci când am ţinut neapărat să fim noi cei care hotărâm, dincolo de ceea ce trebuie să fim, când ne-am îmbuibat cu ideea de liber alegători, fără să ştim că am ales să ne fim împotrivă. Ne privim acţiunile şi ne apar toate personajele care, altfel, ne-au fost la vedere sau nu ne-au fost la vedere. Aşa ştim ce ne-a rămas ca faptă reparatorie, aşa ştim ceea ce avem de făcut pentru îndreptarea drumului nostru şi, pe cât se poate, a ceea ce am stricat.
Când suntem judecaţi, filmul vieţii, trecut-prezent-viitor, ne este arătat. Ne ştim destinul, doar acolo, şi tot acolo ni se spune adevărul, ni se spune că e doar riscul nostru să schimbăm ceva, că schimbările nu sunt decât o amânare a realităţii spre viitorul de acum sau al celui ce urmează. În timpul judecăţii, îngerii stau lângă noi, ştiind la fel de bine, aşa cum doar atunci ştim şi noi, adevărurile noastre. Vinovăţiile noastre şi le asumă şi ei, din iubire, din iubirea lor neţărmurită, şi ei sunt cei care şi le asumă pe cele mai grele.
Noaptea e un sfetnic bun, spunem. Spunem asta pentru că, negândind, neavând cum să stăm noi, cu toată forţa noastră, asupra gândurilor, ele se limpezesc. Judecata aceasta, din noapte, este cea care ne eliberează de toate faptele care ne dau gânduri negative, îndreptate spre alţii, dar mai ales înspre noi. Ne putem întreba oricât şi oricum, ce, de ce şi cum ne-am putut schimba? Adevărul nu-l vom şti dacă nu ne acceptăm ca suflet în corp. Şi nu ştim deoarece când ne întoarcem, uităm totul, uităm ceea ce ni s-au arătat, uităm ce mijloace avem pentru a ne putea uşura drumul.
Cei care ştiu întotdeauna sunt îngerii de lângă noi. Ei întotdeauna ştiu ceea ce este cu noi, ceea ce simţim, ceea ce trăim. Ei ştiu şi ne spun ceea ce e mai bine pentru noi, fără să ne spună ce avem de făcut. Ei sunt cei care ne cheamă într-un loc, la un anumit moment, pentru că ei ştiu că acolo şi atunci, viaţa intră în destin. Ei nu ne obligă, dar spusele lor sunt ajutate să fie înţelese de noi. Ei suferă aici ceea ce de fapt noi ar trebui să suferim. Uneori ei mor pentru a ne lăsa pe noi în viaţă! Li se întâmplă lor asta pentru ca noi să ne dezmeticim, să ne eliberăm, să putem să ne ducem mai departe divina misiune! Ei ne arată ce nemerite avem, ce absurde fapte ne-au condus într-o răscruce.
Unii dintre noi au şansa de a nu uita. Ceea ce nu uităm ne aducem aminte în formă implicită sau explicită.
Cei care ţin minte în formă implicită sunt cei care ţin minte visul, visul având sensurile inversate. Cei ce plâng în vis sunt cei conştienţi de viaţa pe planul real, plânsul fiind forma umană prin care regretul întoarcerii într-un loc neplăcut este manifestat. Lor le este dat să trăiască bucuria. Cei ce vin aici bucuroşi, necazul şi supărarea reprezintă partea de viaţă ce o îndură în acea zi!
Unii ştiu cu adevărat o realitate. Ei sunt cei mai nefericiţi, căci toate trebuie să le accepte, să le îndure, să le facă, la toate trebuie să facă faţă!
Nu uităm pentru că pur şi simplu ni se dă obligaţia de a nu uita, Nu ni se permite “A nu uita” pentru că trebuie să acceptăm, chiar împotriva ideii gândului.
Ca oameni, uneori, suntem ţinta altor oameni, pe faţă sau pe la spate. Cameleonismul îi face pe mulţi să nu-şi arate adevărata faţă. Prin ceea ce fac sau gândesc, ei îl împiedică pe om să fie eliberat, să-şi înţeleagă menirea. Omul este lăsat pradă gândurilor ce iau locul simţirii şi al propriilor simţuri. Desprinderea este imposibilă, călătoria este grea sau imposibilă, iar somnul devine o mare neodihnă, căci are în el toată munca nereuşitei. Fără aceste eliberări omul se comportă aidoma muşchilor care zi de zi înmagazinează acidul lactic. Frica şi teama sunt echivalentele febrei musculare
Filmul vieţii rămâne neschimbat. Omul are dreptul să-şi aleagă o cale sau alta. Alegerea căii are şi repercusiunile de rigoare, ceea ce e bun se va duce în bine, ceea ce este rău se va duce în rău. Îngerii sunt cei care preiau răul. Îngerii sunt cei care plătesc prea mult pentru faptele noastre.
Îngerii pământeni trebuie oare să fie pedepsiţi pentru faptele noastre necugetate? E nevoie să moară îngerii? De ce să îşi ducă viaţa în genunchi cei care ne sunt îngeri? De ce să vrem să plângă îngerul care ne stă mereu aproape?
A strigat îngerul la tine, te-a stropit cu apa învierii şi ai reuşit să îţi descleştezi plânsul neputinţei. Te-a strigat îngerul şi ai început să priveşti către Ceruri, să poţi spera că vei avea iarăşi petale albe şi diafane. Îngerul ţi-a şoptit locul în care te vei muta, în zbor de acvilă, dar cum stăteai cu frică să simţi adierea vântului ce ar putea mişca stâncile, n-ai auzit-o. Îngerul a chemat vulturii să te apere dinspre ceruri şi lupii dinspre păduri. Îşi zdreleşte degetele să îţi desfacă rădăcinile din crăpăturile stâncilor. Plânge când te vede cum îţi laşi petalele spre pământ şi te mângâie să nu le laşi să cadă!...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi: