duminică, 21 aprilie 2013

Aici, Acolo, tu...

Acum, sau doar cu ceva vreme în urmă, un fior de gând, venit de departe şi trecător mai departe, făcea ce făcea şi mă întreba de ce nu îţi scriu, de ce nu îţi scriu ca să îţi spun ceea ce ştiu, acel mai mult ştiut decât pare a fi văzut. Lui nu i-am răspuns, mie doar mi-am spus, că va fi destulă vreme să-ţi vorbesc despre ceea ce, dacă ar fi să scriu, nici nu mi-ar ajunge timpul, nici nu ar putea cuvintele să se îmbrace cu haina cea mai potrivită pentru a fi şi trăire, şi simţire, şi spusă, incontestabile în orice formă. Acum, o pornire bizară, plecată dintre gândurile care rătăceau în căutărea faptelor de zi cu zi, aş zice chiar împinsă de puterea, nemaiîntâlnită, a acelui fior, mi-a aruncat în ochi o umbră a şoaptelor tale, rostite pe când visai despre trecut, gândind către prezent, pentru a avea, întreg şi neîmbrobodit de dorinţele şi gândurile tale, ceea ce, pentru toţi, se numeşte viitor, ceea ce, pentru tine, se va numi, în sens deplin, viaţă.
Lumea e din ce în ce, mai mult haotică, oamenii, tot mai mult, dau din colţ în colţ, complicându-se în amănunte nesemnificative, neavând şi negăsind sens şi direcţie drumului ce ştiu că trebuie să-l meargă doar pentru că li se spune să meargă şi li se cere să-l meargă pentru a fi numiţi oameni, deşi ei simt că viaţa, sub securea unei astfel de porunci, nu mai are nimic omenesc în ea. O cruntă dezordine măcelăreşte suflete şi mărunţeşte trupuri, târguieli, vânzări şi cumpărări se fac pe unde crezi şi pe unde nu crezi, chiar şi vânzătorii uneori se vând unor altora care în loc să vândă altora, cumpără pentru ei. Sunt atâţia pe lângă tine şi, când se aprind luminile serii, te gândeşti dacă vorbele spuse unora dintre ei vor fi punct de sprijin ori pârghie regăsirii sau trambulina ce-i va arunca în haosul, ce-şi are legi atât de complexe, că puţini vor reuşi să-şi mai aducă aminte că au şi dreptul, nu doar obligaţia, de a fi răspunzători de ceea ce sunt, de ceea ce gândesc, de ceea ce spun ori de ceea ce fac, de toate câte îi pot defini ca trăitori şi nu vieţuitori, aici, acum. În locul lor stai tu, în locul lor de frămânţi tu, ca şi cum ar trebui să te trezeşti tu încă o dată, şi încă o dată, ca să ajungă să se gândească măcar pentru o clipă la somnul ce preferă să îl doarmă ei.
Ieri, câteodată în toată mărimea ce a avut-o, te gândeai, sau poate nici nu te gândeai ce mare schimbare poate fi ziua de azi. Este atât de mare că nici nu poate fi văzută, nici de noi, nici de cei care pot să vadă mai multe, mai multe decât cei mulţi din cei care sunt vieţuind ca oamenii ai lumii... Poate că doar îşi închipui câte unii, care pierd timpul căutând să vadă dacă mai povestesc ceva stelele, unii din cei care s-au recunoscut învinşi de adevăr, dintre aceia care băteau tobe şi trâmbiţau zi, oră, sau chiar minut de cotitură pentru oricine, pentru toţi deodată, lăsându-se seduşi de înălţimile pe care şi le închipuiau, tot aşa cum azi de închipuire se folosesc. Pentru tine a venit timpul să începi să te accepti, să te fi crezi că pe acele înalţimi ai urcat, când, dincolo de cele învăţate, ţi-ai aruncat masca şi ai trecut în faţa paravanului care-ţi fusese, până cu o clipă în urmă, tălmaci infidel, mai degrabă spus, un răstălmăcitor al spuselor tale, spre a te avea împotrivă-ţi.
Clopotele furtunii bat în dungă, deşi vântul are doar o adiere ce-i lasă, pe cei ce doar dacă reuşesc să creadă că ei sunt ceea ce vor să fie, neîncrezători în propriile credinţe! Este jocul prin care li se arată cât de puţin cred ei că pot face prin ceea ce sunt, lipsiţi fiind, fiindcă s-au lăsat lipsiţi, de orice convingere, de orice speranţă că li se spune adevărul, neavând nici măcar credinţa că ei reprezintă un adevăr. Este jocul destinului care nu se lasă la cheremul lor, al acelora care, în fiecare dimineaţă şi de câte ori îşi amintesc, peste zi, îşi croiesc alte haine care să arate bine, chiar dacă măsura nu are nici o şansă de a se potrivi, fără a şti că orice haină dacă e strâmtă se rupe şi fără a avea alt motiv, iar dacă e prea largă se lasă singură căzută, dezvelind tocmai goliciunile care se vor acoperite. Iar dacă-i făcută prin asemănare cu alta, care pe altcineva stă bine, acel altcineva va fi văzut, nicicum cel care se căzneşte să o poarte doar pentru că i s-a spus de alţii, sau crede el, că aşa e bine, că şi pe el stă la fel de bine, sau chiar mai bine.
Este acum timpul, după atât cât s-a şi trecut într-o destul de multă neînsemnătate a trecerii sale, da este timpul, să priveşti amiaza soarelui. Este timpul să i te laşi ei şi să nu îţi mai întorci privirea către orice strigăt de ajutor, de oriunde ar veni el, fiindcă este de multe ori prefăcut ori al disperării vreunuia, care se vrea ceea ce nu este şi vrea să aibă ceea ce nu poate avea, crezând că se poate şi că merită luna, stelele şi toate Cerurile, să se coboare în curtea lui, să-l ia în braţe şi chiar să-l încoroneze ca stăpânitor absolut a tot ce se poate supune lui. Nevăzuţi trec şi tot nevăzuţi vor trece, dar vor muşca totdeauna mâna ce li s-a întins. E timpul să te ţii, pentru Aici, şi pe tine, aproape de tine, ca să poţi să înfrunţi vijeliile care îţi stau în preajmă. Iar pentru Acolo, să te ai în grija aceleia din tine pe care, acei ce strigă, cu drag, cu bucurie, ţi-ar da o mână de ajutor pentru a o alunga şi astfel tu să fii a lor şi asemenea lor.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: