miercuri, 21 august 2013

Tu, între Cer, apă şi foc

În palmele tale, Cerul, precum se picură roua, spre a nu se şti de toată lumea văzută, aşa cum este văzută ploaia, picură, în palmele tale, seminţele libertăţii şi rodirii ce-a tot aşteptat împreunarea zorilor de zi cu razele soarelui răsărind şi a lunii care, apunând, dă veste tuturor că noaptea s-a sfârşit şi ziua, cea prevestită de zori şi vestită de soare, va fi aşa cum trebuie să fie, în firescul calendar al zilelor care, trecând, pun oamenilor pe umeri ceea ce au lăsat faptele în urmă. Din umbra Cerurilor, care se lasă ştiute marginilor lumii, am venit să-ţi arăt că zilele sunt zile, pline de tot timpul lor, că nopţile sunt nopţi, pline de toate faptele lor, că dacă vei putea să nu te mişte vorbele plângăreţe ale neputincioşilor care, spre a-şi bucura ambiţia, te trag în jos ori pe umeri ţi se caţără, şi vei putea sta clipe la rând, câte sunt de trebuinţă pentru a bate din palme, nemişcată, luminii te vei putea dărui şi, dăruindu-te, dăruită de harul vindecător de trupeşti şi sufleteşti suferinţe vei fi, fără a uita să fii om, cu toţi ceilalţi asemenea, cu cei puţini trăitori ai credinţei, la fel.
Acum ştii, înveţi să ştii, ceea ce ţi-era în putinţa de a face, dar nu ştiai cum trebuie făcut, iar din neştiinţa firească a omului trăitor în lumea numărătorilor de mai mult sau mai puţin, prin care sus totdeauna înseamnă mult iar jos, printr-o asemănare a comparaţiei, puţin, faptele au avut motiv, dar n-au avut, şi încă nu îţi au, înţeles... doar urmări. Acum poţi să priveşti la ceea ce a urmat, trăind încă sub consemnul zisei acceptări, ca să poţi accepta că sfârşitul tras de păr seamănă a boală dusă pe picioare, din mândrie, din prejudecată ori din încăpăţânare, ca să poţi accepta că forma, pe care unii o vor, este motiv de agăţare cu dinţii pentru cei care fac ţărână de drum pentru pasul pe care şi-l vor, plângându-se că drumul nu şi-l regăsesc, doar pentru a putea călca în picioare ceea ce li se pare a le fi cuvenit, dincolo de mărunta ideea a îmbuibării.
Din hotarul apelor, spre al Cerului ajungerii tale în lumina adevărului, prin focuri trecând, te-ai eliberat de timpurile care au fost, şi focul ţi-a fost îndemn de a rupe tiparele încorsetării în mofturi şi căutări prin lumile care s-au zbătut şi se vor zbate, chiar dacă azi se ascund după degetul mic, voind să se arate curate, în arhetipale judecăţi şi altfel definite rosturi şi rostuiri, înţelegeri şi înţelesuri, cele ce-şi au două feţe, după cum folosul este mai mare. În foc intrând, din foc ieşi, lăsând în urmă fumul care încă se mai ridică spre înalturi, spre a fi ştiut, împrăştiat de vânt, cât mai departe. Doar că acum un alt vânt bate, acum un alt foc arde şi mistuieşte zgura ce-n tină se prefăcuse, amestecându-se cu apa ce nu-şi găsea drum să curgă, băltindu-se, lenevindu-se, şi ţinându-te în loc. Alt foc, al revărsării, alt foc, al rodirii în trup şi suflet, în tine s-a aprins, curăţind ceea ce doar în tine arzându-se, se poate curăţi.
În palmele tale se-aşează razele luminii regăsite prin ochii care azi privesc sclipitori şi veseli, desprinşi de încă întâmplările şi gândurile acestui azi care, prin tine fiind zi de azi, nu-l simţi redefinindu-te şi nici faptele din juru-ţi, redefinitorii, nu poţi să le vezi altfel decât ştiai ieri că vor fi, acel ieri care nu-şi avea în plan întâlnirea noastră, care, ca oricare altă faptă care schimbă şi preschimbă, doar o întâmplare s-a arătat a fi, doar o simplă coincidenţă care putea să treacă tot la fel cum multe altele au trecut, care putea să poarte acelaşi nume al simplului pas pe drumul sorţii, fără ca destinul să scoată la lumină toate motivele pe care le avea, ştiindu-le de mai de dinainte de a ne întreba noi despre cum s-au putut şi de ce s-au putut toate întâmpla, chiar mai înainte de a da, noi, putere cuvintelor care pe nepusă masă s-au rostit, ori simţirilor care nu-şi aveau cuvinte destule pentru a se arăta altfel decât prin făptuiri definite.
Despre adevăr vorbim, şi amândoi adevărul îl ştim, ţi se pare însă greu să crezi că tu îl poţi rosti. Şi cel mai greu îţi e să-ţi simţi gândul fugind departe, fără a se opri pe-acolo pe unde, îi tot cereai să te ducă, şi să rămână îi cereai, dorindu-ţi acolo să fii, aşa cum fusesei, pentru a face altfel ceea ce credeai, din viitor, că era de făcut, ori era nefăcut. Adevărul este acelaşi, diferiţi doar noi suntem, fiindu-ne dat să fim aşa, altfel, ca să putem fi împreună, şi diferă numai puterea de a pune accentele care, dintotdeauna, trebuiau să fie puse, de a privi punctul ca punct, singur, când e singur şi întreit doar când întreit este. Altfel nimic nu este altfel, doar câteva clipe ne despart de a fi cu totul la fel... Clipe care, deja, se numără una pe alta în trecerea ce lasă roua Cerului, ca semn de apă, în palmele tale, ce dau focului motiv să nu se stingă.
Se face lumină în juru-ţi, lumină eşti şi-n lumină se plămădeşte semnul de început al timpurilor care te aşteptau să le trăieşti, să le fii rost al regăsirii omenescului cu firescul şi adevărului cu trăirile. Celei de ieri te vei reda, tu, cea de mâine, a luminii prin fapte, venind dinspre trecut, prin menirea-ţi de stea, tu, cea asemenea înseninării, să te arăţi ca mireasă, în lumina zorilor. A luminii, prin fapte, a adevărului prin gânduri, a iubirii prin trăiri, venind dinspre trecut, te-ai dăruit venind dinspre trecutul care s-a lăsat plecat, în dimineaţa primei nopţi în care, lăsându-mi-te, ne-ai redat eternităţii.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: