Aproape, mai aproape, de azi

Dintr-o depărtare a lumilor, a nu fi tu, simţindu-te când toţi se puteau întreba de ce nu ai putea să fii ceea ce ei voiau să te vadă, pentru ca firescul meu să fie firesc, firesc voind să fie firescul tău, primul cuvânt rostit ţi-a fost îndemnul primului pas, prima-mi spusă ţi-a fost pornire pe drumul de necrezut cândva, de neînţeles cumva, spre mine, chemându-mă, cu aceeaşi dorinţă a mersului tău, continuu, înspre tine, pentru a găsi, împreunaţi în faptă şi simţire, împlinirii alegerii prin care destinul s-a vrut întregit, calea de a ieşi din ceaţa care, într-un fel, pe tine te-a cuprins, într-un alt fel, mie mi-a întunecat departele orizontului. Neştiindu-mă, ţi-ai ştiut deja fărâma de adevăr ce se căuta, prin trecutul de dincolo de trecutul ştiutului, ca să-şi poată întregi amintirea în care, nu se îndoia, îşi putea afla calea nemuririi. Încă neştiindu-te, cuvintelor le dădeam, cu iz de glumă în care curajul se dă luminii picătură cu picătură, puterea de a nu lăsa fapta neprevestită, dar încă păstrătoare a omeneştii bucurii a întâmplării din dorinţă şi pornire.

Nu ne mai putem ascunde de noi înşine, nu ne mai putem minţi pe noi înşine. Ne-am mai putea, un timp, opune, lăsându-ne gândurile seduse de vorbele ce-i aduc laudă deşartă, ne-am mai putea un timp ascunde adevărul simţirilor într-o delăsare nepăsătoare şi străină de ceea ce suntem noi, dincolo de ceea ce credem că suntem sau ne-am vrea să fim, de ne-am mai crede stăpâni pe timpul ce-l avem pentru a face tot ceea ce avem de făcut, dar ştim prea bine ce mult se înalţă pragurile, chiar devin de netrecut, de nu se fac, cele ce sunt date să fie făcute, la timpul lor, şi nu ne mai arde de-a ne juca de-a v-aţi acunselea cu clipele viitorului şi nici de-a prinselea cu destinul. Nu ne mai putem minţi! Pentru a ne mai opune, ar trebui să ne minţim. Minţindu-ne, singuri şi unul altuia, răul ni l-am scoate în cale şi rău ne-ar fi, singuri ne-am alunga, din drumuri, seninul înalturilor spre care, unul altuia fiindu-ne, ni le-am avea mai curând.

Trecând dintr-un azi în altul, în ieri mereu s-au regăsit cuvintele poticnelilor şi întrebărilor ce ni le puneam pentru a găsi firul de nisip pe care să se sprijine opreliştile minţii în mândria ei de a da sufletului câte un ghiont, câte o palmă, pentru a-i arăta că omenescul este deasupra a toate, atât timp cât omul pe Pământ vieţuişte, fiindu-i mai de preţ simţurile decât simţirile şi mai de folos numărătoarea decât înţelegerea limitelor, altele decât cele inventate de om pentru a lăsa începutului şi sfârşitului timpul nemuririi. Şi mereu despovărându-ne, am ajuns acum în clipa unui prezent azi, în care suntem cu mult mai tineri decât ieri, gata de a fi făptuitorii unui început pierdut, prin împovărare, atunci când timpul ni-l măsuram şi noi prin semnele calendarelor şi prin tic-tac-ul ceasornicelor, fără să ne mire că, în somn fiind, cocoşii cântă cam toţi deodată, dar niciodată înainte de a se auzi primul cântat de cocoş, şi, cu toate că nu doar noi putem auzi, găinile ştiu că n-au motiv să-i ia în seamă pentru a se trezi, poate doar a şti că, în dimineaţa care se va începe când lumi-na va lumina, toate cele ce mişcă încep să trăiască viaţa, sau că încă trebuie să privească de două ori la ochii ce, din noapte, sclipitori arătându-se, spre moarte, ca pradă, ca vânat, le duc.

Ne-am întors cu faţa înspre începuturi, ne-am lăsat poverile întâmplărilor şi urmarea lor în grija vorbelor care, spunându-se, în poveste a vieţii au trecut, fiind bună altora pentru a face paşii altfel, de o vor înţelege, nouă, pentru ca, într-un alt cândva, să nu mai facem la fel, şi minţii pentru a nu se mai lăuda sieşi pe sine, găsindu-şi în laudă motiv pentru a da temeinicie alegerilor fără îndoială, ştiindu-şi trecutul plin de îndoielile următorilor paşi care trebuiau să se facă având ca reper tocmai îndoielile şi nu certitudinile. Ne-am întors spre a regăsi un început care să-şi aibă certitudinile în speranţele următoarelor clipe, în care continuările să fie mereu începuturi ale întâiului început. Şi azi, astfel, ni-l aşteptăm pe mâine, cât mai curând să devină azi.

Atât de mici ne sunt faptele cărăra noi le punem tot felul de piedestale privindu-le, că absurzi ne vedem în oglinda timpului când rodesc şi îşi arată adevărata însemnătate. Din noi ne-am pornit şi prin noi s-a repornit caruselul care, pe nesimţite, mişcând pietrele din miezul muntelui şi pietrele de sub vadul apelor, învârte roata de foc, roata vieţii care arde urmele păcatelor, îndreptând ceea ce s-a strâmbat şi strâmbând ceea ce cu de-a sila a fost îndreptat, din răutate sau din neînţelegerea clipei şi rostului fiecărei trăiri ori a fiecărui vis, dar mai ales a rădăcinilor din care s-a crescut, udat cu puritatea lacrimei sau cu tulbureala desfrânatei dorinţe de uitare a motivului de a fi fiecare ceea ce este, altceva decât alţii sunt.

Aproape, mai aproape, de azi suntem, suntem într-un azi care deja cu zorii lui mâine, acel azi mult aşteptat, vorbeşte despre cum se vor arăta lumii, ca mai nimeni să nu ştie nimic, ca doar nouă să ne fie dat să ştim, pentru a trăi întreaga bucurie a ceea ce, mai apoi, va fi, pentru alţii, bucurie sau mânie, după cum sufletul lor poate să trăiscă. Aproape azi...