miercuri, 2 mai 2012

Luminarea

povestea unei regresii*
Îţi aminteşti, vrei sau nu vrei, vremea rătăcirilor şi căutărilor tale, aşa cum şi eu, vreau sau nu vreau, vremea rătăcirilor şi căutărilor mele...
A fost, cândva, în demulturile vieţilor, când nu prea ştiam că pe aici nu toţi au gânduri bune, vremurile cele frumoase în care alergam, fără hamuri, fără şei, şi ascultam cântecul aripilor de flutur...
A fost, cândva, vremuri de rodnicie, timpuri în care, sub clarul cerului senin, ne plimbam gândurile, îmbrăţişate, pe deasupra stelelor şi desluşeam înţelesul viitorului. Ne-am văzut precum eram atunci că vom mai fi şi ştiam că vom mai fi la fel, împotriva legilor lumii ce va vrea să ne pună şi hamuri şi şei...
Nicicând strivită de nedorinţă, mi-ai vrut privirea ne-ncruntată şi mi-ai spus că tu vei fi cea care-mi vei redărui dorinţa de a fi, după ce trecusem prin moartea speranţei. Iar stelele îmi arătau o lumină atât de strălucitoare că nu-mi mai lăsau nici un cuvânt prin care să spun că mă pot îndoi de spusa ta.
Pe atunci doar Lumină exista pentru noi. Era pentru noi la fel cum era pentru toţi ceilalţi. Copiii noştri botezaţi erau în Lumină şi purtau pe frunte semnele nemuririi.
Şi ne-am fost, şi ne-am tot fost noi, nouă...
Când fulgerele au venit peste lumea noastră, am văzut cerul peticit cu nori negri. Se-arătau zorii nopţii ce urma să cadă peste lumi. Se urcaseră adâncurile spre Cer şi voiau să pună stăpânire pe tot ce exista. Întunericul se vroia stăpân al nemărginirii şi adusese cu el întunecatele creaturi ce robotiseră prin catacombe să rupă oiştea lumii. Ieşiseră chiar la drumul mare şi stăteau la pândă. Erau la mare căutare sufletele ce trebuiau să vină şi cele ce-i aduceau pe Pământ ca oameni.
Aflaseră despre mine, dar aflaseră şi despre mine... Pe mine mă ştiau. Nu era pentru ei un câştig să mă aducă lângă ei. Pe mine trebuiau să mă înfrângă. Dar pentru asta şi ca să poată să-ţi înfrângă Tatăl, te vroiau pe tine în Casa lor. Din cetatea Lui, nu puteau să-l scoată, pereţii de Lumină n-au putut fi nicicum sparţi de imenşii bulgări de întuneric ce fuseseră aruncaţi, cu ură spre a face măcar o spărtură. Te ştiau liberă pe câmpurile pline de flori, înconjurată cu dragoste de toţi ai lumii ce lor le era de trebuinţă...
Ne-au căutat prin păduri, ne-au căutat prin munţi, ne-au găsit pe Câmpia Rodului nemuritor. I-au prins pe copii şi le-au furat coroanele ca, arătânduţi-le să pleci cu ei. Ea, cea care-i conducea a ieşit din umbra înaltului pădurii şi ţi-a spus cuvinte bine mesteşugite depre Tatăl tău. Ţi-a spus vorbe măsluite despre mine. Şi s-au arătat şi ceilalţi, crezând că te-au convins...
M-ai strâns în braţe şi-mi spuneai că trebuie să ajungem în Cetate... Te-au auzit... Au înţeles atunci că tu nu poţi fi de-a lor, Niciodată. Mă priveau cu ochii înnegriţi de furie şi flăcări de ură îmi aruncau privirilor mele să le orbească. Şi atunci când doar noi eram singuri, în mijlocul lor, nu ne-au putut strivi îmbrăţiarea. Nu ne era teamă, căci amândoi fiind eram întregul şi nimic nu putea fisura întregul nostru...
Când au adus norii deasupra şi dedesubtul nostru au pus uraganele să sufle spre a ne îngheţa mâinile ce nu slăbeau îmbrăţiarea. Abia atunci ne-au desprins şi au pus revărsarea norilor între noi. Atunci mi-au aruncat pe umeri gheţă şi doar când mi-au prins toate libertăţile în chingi, te-au putut smulge şi duce în faţa ei, cea care-i mâna în lupta de răpire a celor ce erau hrană pentru ei.
Ne-au desprins îmbrăţişarea trupurilor, dar n-au putut tăia ceea ce ne lega: sufletul şi gândurile. Din chingile nemişcării priveam zbătându-mă cum te târau spre marginea pădurii spre a fi a lor, am văzut cum ea le-a cerut să se oprească spunându-le că fiului Luminii să-i taie mai întâi Lumina şi am văzut-o cum a făcut asta... Te-am auzit ţipând în suflet şi plângând în gând şi urletul meu de durere l-au strivit cu o brazdă mare ce mi-au pus-o peste întregul trup.
M-am trezit când o mână a Tatălui tău a ridicat acel pământ ce se încleia peste mine. I-am văzut Lumina şi n-am mai avut timp să-i spun nimic, i-am cerut şi mi-a dat armura şi sabia. I-am jurat sacru, înainte şi după ce am îmbrăcat armura strălucitoare că pe tine te voi aduce în paza sa, orice-ar fi, şi nimic nu mă va face să-mi îndrept spre altundeva paşii, iar pe Ea, cea care strivise viitorul, înlănţuită, ori de bună voie, Lui, să dea socoteală. I-am jurat în genunchi, i-am jurat cu sabia în mână. I-am jurat cu ochii privind înspre tine şi aşa mi-a rămas privirea. Când mi-a pus mâna pe creştet spre binecuvântarea luptelor, mi-a dat toată puterea ce-mi trebuia, pentru câte vieţi va fi nevoie ca să fac ceea ce trebuia, ceea ce gândul tău, când pădurii te duceau şi credeau că pe mine Pământului mă lăsau, îmi ceruse. Pentru tot Adevărul ce trebuia să vină am jurat şi când am scos armura ca să pot alerga mai uşor.
Ne rămăsese puterea de a ne vorbi doar acolo unde ei, hoţii de luminători nu puteau să ajungă. Şi acolo ne-am întâlnit, în prima noapte ce o trăiai tu şi o trăiam eu ca muritorii de rând şi m-ai transformat în ceea ce acum ştii că am fost, să pot alerga şi pe-aici şi prin Ceruri ca să-i adunăm pe toţi nesupuşii sub stindardul biruitor al dreptăţii. Mi-ai dat puterea de a străpunge cu privirea întunericul cel mai întunecat şi a-mi face auzit strigătul chemării la luptă chiar şi atunci când munţi mari mă îngropau. Acolo, Sus, m-ai lăsat să fiu niciodată înhăitat, să pot să-mi duc şi Legământul şi Jurământul peste timpuri.
Şi peste timpuri am plecat... Am plecat păstrând acolo, pe malul apei ceea ce ne dăruisem din marea lumină a sufletului, îmbrăţişate precum aşa ne-a fost să ne găsească dispreţuitoarea armată a tenebrelor. Jurasem Lui să te am în pază, făcusem Legământ să ne readucem Lui. Şi tocmai de aceea, întâlnirile ne-au fost pline de trăiri şi războaie. Trebuia să se ştie că Suntem ceea ce am fost şi că va trebui să fim mai mult decât atât.
Am tot alergat făcând munţilor poteci şi pădurilor cărări. Te-ai tot zbătut în valuri şi ai topit gheţari când lumea se zbătea sub îngheţuri. Mereu eram noi doi peste praguri de milenii. Nicicând tihnă nu ne-au lăsat cei ce mereu erau în căutarea sufletelor noastre.
Am revenit aici în pragul Vremii de Apoi. Ştiam ce-i viaţa şi ştiam ce-i moartea şi totuşi n-am putut fi, de la început întru totul, Noi.
Ţi-au aruncat cuvinte otrăvite şi te-au vrut aruncată în margini de trăire. Ţi-au îngheţat ideile şi te-au obligat să împrumuţi simţiri străine. Au văzut aripile zborului de înger şi pândeau creşterea lor, ca să ţi le taie. Ca să nu mai ai petale, căci şi floare erai, ţi le-au colorat în culorile ce puteau atrage fluturi de noapte. Ţi-au tăiat şi mugurii...
Mi-au dat lupte cu mine însumi şi m-au aruncat spre cel ce nu eram. M-au alungat dintre ei ca să-mi reneg existenţa. Mi-au tăiat speranţele ca să n-am Credinţă. M-au înfăşurat în văşuri negre să pot fi arătat ca nefiind. Timpului i-am plătit vamă pentru orice gând ce m-ar fi adus mai aproape. Iar când s-a văzut că trec pragul anilor însemnaţi, cu var nestins mi-au pietruit drumul şi au dat drumul şiroaielor de apă. Şi poverile neputinţei mi le-au legat de umbra mea...
Când biruitori au crezut că sunt ei, ne-a chemat chemarea străbună, chemarea de Noi, chemarea de libertate. Nu doar au auzit-o, au şi văzut-o. Ştiau ceea ce noi încă ne feream să ştim: au bătut clopotele...
Au trimis ucigaşi pe urmel noastre ce însă s-au mulţumit să le plătim vama de la poarta plecării lor şi plecaţi au fost. Ştiindu-i pe urme, au înţeles că prea cunoaştem urma întunericului şi nu mai suntem prada neputinţelor. Ne-au lăsat fără îngeri, dar ne-am avut dreptul de a ne fi şi îngeri. Au adus atunci în jurul nostru oameni cu chip de înger, crezând în dorinţa noastră de a nu lăsa oamnilor podoabe de lacrimi. Unora le-am mai şters lacrimile până când am văzut sclipirea colţilor pregătiţi să muşte. Altora le-am văzut imensitatea lacrimilor şi a fost uşor să le întoarcem privirile spre coada de crocodil ce-o ascundeau sub haine ori, sub freamăt de melodiasă cântare şe auzeau clopoţeii ce vroiau să ritmeze victoria ce şi-o doreau.
Îşi proclamase adâncul victoria împotrivă-ne... Întunericului i se dăduse de veste că nu-i vom mai sta împotrivă. Atunci s-au trezit că eram deja îmbrăţişaţi la malul pe care ne aşteptau razele luminii sufletelor îmbrăţişate. Furii de moarte i-au apucat, ştiind că sărbătoarea lor nu-şi mai avea motiv. Ştiind că focul şi noi îl vom reaprinde, au suflat vânturi şi viscole pe ape şi pe maluri. Şi apele au îngheţat şi malurile au început să alunece. Propteai tu malul pe care stăteam, spărgeam eu gheaţa ce-ţi strângea gleznele. A fost o luptă grea, până ce îngerii ne-au venit să ne fie de ajutor, şi au făcut-o chiar dacă şi ei au avut de pierdut aripi. Dar, în ziua Calendarelor, au pus malului zid de lumină, şi pe mal am putut urca. Şi Noi, cei ce-am fost şi cei ce suntem, ne-am îmbrăţişat către întreg. Iarăşi, ca întotdeauna, pentru totdeauna...
Lupta e încă luptă, pe viaţă şi pe moarte. Căci cine va câştiga acum va fi biruitor pe totdeauna. Ori ne vom întoarce în faţa Tatălui tau ca să putem reveni Lumii Noi aceia care am fost, ori Ei, umbrei întunericului îi vom fi pedepsiţii. Însă atât cât eu, cel care am jurat şi am pus chezăşie Viaţa de totdeauna, cât sunt liber, cât nu m-au putut prinde ca vândut sau dator, am puterea luptei şi a simţirii apropierii Ei dar mai ales a hainelor de împrumut ce ţi le pun spre a nu putea să alergi cu mine pe drumul înapoi spre Ţara Luminii. Sabia luceşte, semn că se vor spulbera, prin puterea Tatălui, toate acele haine urâte şi grele.
E tot mai multă lumină şi acum ştiu cine sunt slujitori ai Ei!

* Completarea unei scrieri mai vechi, Azi malul ţi-ai găsit şi ieşi din ape, după o regresie.

4 comentarii:

Mara spunea...

Foarte frumos, felicitări, cei ce vor reușii să țină piept urii cu iubire , vor fi fericiți știind că vor ajunge biruitori în Țara Luminii !

denaide spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Daniel-Dumitru Darie spunea...

denaide, ai partial dreptate. Ai dreptate in ceea ce priveste pe "ea", care poate fi la fel de bine si un "el" in alte cazuri.
Daca e sa vorbim aici de Tatal, nu suntem pe aceeasi idee. Nu este Tatal cel care a creat si ne-a creat. Dar si Tatal de aici este parte din El!

denaide spunea...

Scuze pentru inadvertenta.

@};-

Cititori frecvenţi:

Google Followers: