marți, 27 august 2013

Acel timp, firesc şi normal...

Cam peste tot, cam în toate cele ce se fac, se plâng oamenii că nu mai au timp. Pe drept spun ei asta, şi recunoscând lipsa lor de timp, trebuie să spun că şi eu sunt la fel de sărac, poate mai sărac decât ei. Nici mie nu-mi ajunge timpul pentru cele ce-aş vrea să le fac, pentru cele ce alţii îmi cer să le fac. Dar eu nu pot să mă plâng pentru că m-aş contrazice, pentru că eu ştiu că am destul timp să le fac pe toate care îmi sunt date să le fac, alţii nu au timp să le vadă pe toate câte, avându-le deja în preajmă, doar îşi aşteaptă timpul de a fi şi faptă şi urmare.
Am timp, ştiu că am timp, spun că am timp, dar, cu toate cele ştiute, întrebărilor care mi se pun despre această mare bogăţie, la care, se vede, tot mai mulţi râvnesc, nu ştiu cum ar putea să le răspund. Şi, încurcat rău sunt când mi se pun întrebări despre vremurile în care am avut cum să adun, să agonisesc, să chivernisesc, ceva ce, mai tuturor, le scapă printre degete. Ştiu, şi-mi este de ajuns că ştiu, că voi avea timp pentru toate, pentru acelea de care deja am vorbit, pentru acelea de care încă nu am vorbit. Poate că nu am adunat atât cât va fi nevoie, dar voi avea tot timpul de care voi avea nevoie. Nu, nu ştiu de unde îl voi lua, de-mi va fi dăruit sau îl voi câştiga plătindu-l cinstit, însă nu-i voi simţi niciodată lipsa.
Multe, chiar multe sunt întrebările, de acest fel, dar şi întrebările pe care le născocesc minţile celor care cred că dacă ar fi să ştie, ar face orice, s-ar face cu oricine frate, s-ar război şi cu adierea vântului care dă semn că ziua s-a sfârşit, ori cel care dă semnul începutului alteia, ca să ia, ca să primească, să cumpere sau să fure, ceea ce le este dorinţă de preţ, ştiind că doar având timpul la discreţia lor, pe toate cele pe care le vor, le pot face. Nici o clipă însă nu mă întreabă nimeni dacă pentru cele pe care eu le-aş vrea şi începute, şi terminate, am timp. De-aceea nici nu-mi plec urechea la întrebările lor.N-ar fi motiv să le răspund, fiindcă de ajutor nu le-ar fi. Dar când întrebări ştiu că-ţi pui tu, cea care, învăţând să dai timpului va-loare, nu-l mai grăbeşti, dar tot ţi le pui, pe care abia te opreşti să mi le pui, despre când se vor mai întâmpla toate, încă punând în cumpănă ceea ce ţi s-a lăsat cunoscut cu ceea ce auzi împrejurul tău, cu cei din preajmă asemănându-te, un fior de întrebare trece, e adevărat, şi prin mine, deschizând, cu vicleşug, poarta întrebării pe care, de multe ori, de câte ori, despre fapte ce vor veni, ori doar despre ele te întrebi în gândul tău, cel care gândului meu îi pune întrebări, mi-o pun eu însumi. Şi de-ar fi să am îndoieli despre ceea ce ştiu, aş spune că am îndoieli. Mă îndoiesc doar de-ar trebui să nu spun ceea ce ştiu, sau să îţi spun tot ceea ce ştiu...
Timp vom avea... Voi avea timp pentru toate cele de care ştii şi vei avea timp să trăieşti toate faptele de care ştiu. Din piatră seacă, din adierea vântului primăvăratic, din gerurile iernii, din picurarea norilor în ploile de vară, ne vom avea timp pentru a făptui ceea ce nu mai pare a fi crezut ca vreodată, acum, aici, să fie cu putinţă. Vor veni gândurile, poate, să ne facă un fel de socoteală a ceea ce n-am avut şi am pierdut, la ceea ce nu credeam că avem, că vreodată vom avea, şi se va lăsa văzut ca fiind. Îşi vor pune, poate, ele, întrebările pe care le-au adunat de pe drum, în urma trecerii noastre fără întoarceri, spre mai departe, tot mai departe, înspre stele şi Ceruri, într-un timp al faptelor trăite şi trăirilor înfăptuite, mult mintea la încercare. Toate cele spuse, spuse rămân, şi ne vor prinde, pe neştiute, în hora lor, ştiute ne vor fi doar când alţii, care vos sta să vadă urmările, vor şti că minunile sub ochii lor s-au întâmplat.
N-am cum să mă separ pe mine de mine, nici adevărul de adevăr nu-l pot separa. Cu ceea ce sunt, mi se spune, ar trebui să mă împac, ştiu însă ceea ce sunt, altfel, altceva decât ceea ce par a fi, şi cu acel altfel, cu acel altceva e firesc să mă împac, doar aşa pot fi eu. Pentru a fi, totdeauna şi de-a pururi eu, timpul faptelor pe care vreau să le fac este prea puţin, dar îndestulător îmi este cel al faptelor ce îmi sunt date să le fac. Şi ţie, la fel, chiar dacă, vrei să uiţi de tine şi să nu-ţi mai fie gândul la ceea ce ţi-a fost dat să fii, n-ai cum să te separi de ceea ce eşti şi nici de ceea ce vei fi, nu-ţi poţi cere ţie să-ţi muţi timpul de atunci acum. Ceea ce vrei este normal, ceea ce va fi, este firesc. Pentru ce oamenii spun normal, gândit ca firesc, timpul tu ţi-l împarţi, pentru cea ce va urma, firescul mai puţin firesc în mintea oamenilor, timpul ţi se va dărui. Şi-l vom trăi...
Ne vom avea mărturie vieţii, ne vom fi mărginire şi nemărginire, voinţă şi dorinţă. Ne vom fi şi vom fi împreunare de Ceruri şi timpuri de demult şi de mai târziu, de poveste şi poveste vom fi, trăind aici sau trăind de-a pururi prin ceea ce, acel timp, firesc şi normal, dăruindu-ţi-se spre a mi te dărui, ne va dărui, prin nemurirea ce este datoria ta către timpurile ce vor veni, ca să se poată şi ele trăi într-un acum, aici. Şi ştiu că vom avea timp, aşa cum ştiu că voi avea timp pentru toate cele ale vieţii, deloc întâmplătoare, deloc pornite din dorinţă ori din gând al vieţii. Vom avea timp, tot atât de mult, pentru toate, şi voi avea timp pentru viaţă, şi abia târziu pentru o moarte care să-mi dea timpul altei vieţi...

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: