sâmbătă, 31 august 2013

Prin cuvânt, începutul şi viitorul

Dintotdeauna, de mai înainte de a se face lumina, lumină, de a deveni întunericul, întuneric, de când amănuntele erau doar amănunte şi nimeni nu le ştia că pot fi detalii, de când nimic nu era, dar toate se aşteptau să fie, cuvântul îşi avea toată puterea, putea face şi putea desface, înălţa şi coborî, îmbogăţi ori sărăci fapte, trăiri ori chiar esenţialitatea existenţei a tot şi toate. Şi prin puterea ce o avea, mai mare decât vreodată s-ar găsi cineva care să spună sau să creadă că are năucitoare puteri, ni s-a dat să fim şi noi, cândva şi acum, rostitori de cuvinte ispititoare şi izbăvitoare.
Dintotdeauna, de mai înainte de a se face lumina, lumină, de a deveni întunericul, întuneric, de când amănuntele erau doar amănunte şi nimeni nu le ştia că pot fi detalii, de când nimic nu era, dar toate se aşteptau să fie, cuvântul îşi avea toată puterea, putea face şi putea desface, înălţa şi coborî, îmbogăţi ori sărăci fapte, trăiri ori chiar esenţialitatea existenţei a tot şi toate. Şi prin puterea ce o avea, mai mare decât vreodată s-ar găsi cineva care să spună sau să creadă că are năucitoare puteri, ni s-a dat să fim şi noi, cândva şi acum, rostitori de cuvinte ispititoare şi izbăvitoare. Aproape de tine, prin cuvânt ajung şi tot prin cuvinte sunt. Şi ascult tăcerea cuvintelor tale, care mi se destăinuie, care despre tine-mi povestesc, lăsându-mă să te ştiu dincolo de ceea ce laşi să se vadă şi dincolo de ceea ce, oricine s-ar încumeta să caute înţelesuri, s-ar lovi de stavila pe care adevărul ce ţi-l păstrezi ţie, ce ţi-l păstrezi ca reper al drumului, spre nemairătăcire ori clipă de pas bătut pe loc. Chiar de nu am cum să-ţi aud rostirea cuvintelor, în tăcerea aşteptării mele, aud glasul trăirilor tale care, trecute prin focul purificării, şi prin sabia despărţirii grâului rodnic de neghina fără de folos, bună doar pentru cei ce nu pot decât după forma ce o ia mâna când strânge boabele în pumn, te redau dorinţei vieţii în forma ei simplă şi pură.
Aproape de tine, prin cuvânt ajung şi tot prin cuvinte sunt. Şi ascult tăcerea cuvintelor tale, care mi se destăinuie, care despre tine-mi povestesc, lăsându-mă să te ştiu dincolo de ceea ce laşi să se vadă şi dincolo de ceea ce, oricine s-ar încumeta să caute înţelesuri, s-ar lovi de stavila pe care adevărul ce ţi-l păstrezi ţie, ce ţi-l păstrezi ca reper al drumului, spre nemairătăcire ori clipă de pas bătut pe loc. Chiar de nu am cum să-ţi aud rostirea cuvintelor, în tăcerea aşteptării mele, aud glasul trăirilor tale care, trecute prin focul purificării, şi prin sabia despărţirii grâului rodnic de neghina fără de folos, bună doar pentru cei ce nu pot decât după forma ce o ia mâna când strânge boabele în pumn, te redau dorinţei vieţii în forma ei simplă şi pură.
N-avem azi, noi cei ce acum suntem, alte drumuri care să ne aducă mai aproape... deşi neştiute amintiri, uşor ascunse sub păreri şi înţelegeri, au îndreptat, deja, sensurilor drumurilor noastre, spre ceea ce se va numi, cumva întâmplător, cumva dintr-o simplă zicere, a mea, de mie îmi este rândul, a ta, de va fi să fii tu cea care pasul îl faci, începutul a ceea ce doar cuvântul îl va putea cuprinde şi-i va putea înţelege toate motivele care l-au îndemnat să nu mai stea să aştepte firescul de care se vorbeşte peste tot, în faţă şi în spate, de cei ce îşi ţin viaţa agăţată de vorbele pe care alţii le-au rostit, fără să se întrebe dacă nu, cumva, acele vorbe s-au spus tocmai pentru a ascunde adevărul, cel care, trăit fiind, înseamnă şi bucurie, şi înălţare, şi împlinire. Prin cuvinte facem paşi spre mai aproape, prin cuvânt s-a început vremea ce ne va defini şi, din nou, redefini.
Amândoi, tu şi eu, suntem azi cuvânt, cuvântul care s-a zămislit pentru a zămisli clipa de adevăr în care, întâia oară la ceas de seară trăita, apoi, ca printr-un obicei, la ceasul dimineţii, în miez de noapte ori în miez de zi, va fi treaptă, şi mereu treaptă de izbăvire şi izbândire, tălmăcindu-ne sensurile încă neînţelese, ori abia de atunci începute a se arăta, ale puterii din noi, rostitoare a cuvân-tului dintr-odată şi împreună, nerăbător a fi răspuns şi chemare căutătoare de răspunsuri, faptă şi dorinţă în aşteptarea altor fapte. Suntem cuvânt rostit şi cuvânt înţeles ca întreg, cu toate sensurile, asemenea fulgului de nea care se ştie urcat la Ceruri şi coborât din Ceruri, pentru a lăsa cunoscută ideea splendorii frumuseţii înainte de a urca iarăşi acolo, în Cerurile în care splendoarea este totdeauna o realitate ce-şi aşteaptă trăitorii, pe toţi aceia ce-o vor trăi prin ei înşişi, prin bucuria măruntă, bucuria fără cuvinte mari, fără gesturi mult privite în oglinzi, fără gân-dul de a da bine, lăsându-i binelui toată lumina, adunată la un loc, a stelelor ce veghează nopţile lumilor.
Marginile lumii sunt în mişcare, se mişcă lumile cu totul... Parcă îmi aduc aminte nopţile şi zilele căutărilor de cândva, parcă aş vrea să îmi spun că amintirea este doar un vis sau că n-are trecut, ci este ceva care se arată venind din trecut doar pentru a lăsa viitorului impresia că nu e nou. Ştiu însă ce e amintirea, şi visul îl ştiu, aşa că uşor îmi e să te privesc în viitorul liber de constrângerile gândurilor că trebuie, făptuitor al datului omenesc şi al înnobilării prin urmare lumească a ceea ce este omenesc, al semnelor în calendarele ce ţin minte coborârea îngerilor între oameni, de după clipele în care oamenii, pereche, până la Ceruri se înalţă, în menirea lor de a chema şi a face drum luminos coborârii îngerilor. Peste pragul lumilor trece cuvântul meu, peste pragul lumilor trece tăcerea ta, aşteptând acel dat care să o preschimbe în a dezlega mistere şi a lega, în Ceruri, precum pe Pământ, prin întâiul cuvânt al vestirii viitorului.
Aud poveşti despre vieţile celor ce cu ei înşişi, înainte de a trece pragul suferinţelor ori chiar după ce s-au rostogolit pe toboganele decăderii, după ce s-au târât în căutarea razelor de lumină, ca să-şi poată crede trăirea după forma umbrelor. Aud suferinţa tăcerilor şi învăţ să ştiu că vederea e asemenea privirii şi înţelesul asemenea auzului. Şi te văd, şi te înţeleg... şi din ceea ce văd şi înţeleg, aştept clipa în care te voi privi şi te voi auzi. Te ştiu din ascultarea tăcerii şi din vederea formelor gândurilor îţi ştiu şi chipul şi trupul şi zvâcnetul dezlănţuirii trăirilor. O grămadă de cuvinte, de mine cuvântate, ori de alţii rostite, nu au cum, sunt prea sărace, pentru a te modela cu înţeles deplin, dacă nu ştiu să cuprindă, pe lângă întocmai conţinutul, cântecul armoniei ce o cauţi, ce o aştepţi, ce ştii că va fi, şi-n viaţă, aşa cum în suflet, cu totul, pe de-a-ntregul, îţi este. Te văd în citirea cuvintelor şi văzându-te îmi regăsesc şi-mi redau mie, puterea de a crede în toate câ-te pot urma, şi-a crede în tine, în dorinţa pe care n-o poate stăvili nici plecarea, nici venirea, de a mă reda prin tine, mie.
Rând pe rând, cortina distanţei şi opreliştile ce îţi dau de furcă în a te lăsa pe deplin trezită la realitatea a ceea ce eşti, cele care, încercând a se înstăpâni, te ademenesc ori te forţează a dormi somn fără odihnă, într-o realitate a altora, a tuturor, cum spus este, ambiguu şi tăinuitor, plină de judecăţi şi prejudecăţi, contradictorii adeseori şi fără folos întotdeauna. Rând pe rând, ca plecând dintr-un trecut al trecuturilor, în zbor mai repede ca vântul, paşii vor merge drumul dinspre ieri niciodată, prin posibilul acum, înspre sigurul şi singurul timp care nu se va mai lăsa prins între acele ceasornicelor care l-ar măsura doar de-ar putea merge înainte şi înapoi.
Ireversibile toate sunt, oricâte reveribilităţi caută omul să creadă că există. Cauzele sunt cauze, efectele sunt efecte. Le ştie omul pe cele care îi sunt date să le ştie, dar de cele mai multe ori îşi închipuie că le ştie. Şi nici nu se lasă convins de adevărurile care au fost, sunt şi vor fi. Nu va voi niciodată să creadă că viaţa este cauza morţii şi cât nu va voi să trăiască pentru a-şi prelungi viaţa, va tot căuta să prelungească ceea ce nu se poate prelungi, fiindcă ea, prin faptele lui, singură se scurtează. În absurdul necredinţei sale, îşi mai închipuie omul că dragostea este efectul iubirii, ca să se poată împăca, în faţa altora, cu ideea că dragostea poate fi cauză a iubirii. Doar cine iubeşte ştie ce este dragostea, ştiind că amândouă au cauzele lor, diferite, dar rar, foarte rar, omului îi este dat să le aibă pe amândouă în începuturi. Din ab-surd s-a ajuns să se creadă că dragostea are nevoie de iubire ca început, fără a se accepta că iubirea singură se va aşeza în suflet, sub umbra necesară a dragostei, pentru a-i ierta acesteia, şi omului, păcatele de a-şi închipui că ceva din trecut se poate să fi fost ceea ce este prezentul.
Acum toate sunt începute, spuse deja prin cuvântul care nu s-a lăsat auzit, dar gândurilor s-a destăinuit, şi a trasat conturul a ceea ce va fi formă, faptă, trăire, fără aşteptarea potrivirii, de care este convins, între plinul ce va umple golul, precum lumina nu-i lasă nici o şansă întunericului de a se mai crede atrăgător, când se ştie gol de orice strălucire, fiind deja potrivite, de cândva, din timpul alegerii celor scrise, celor ce scrise fiind, nu se tem de nici o împotrivire, ci doar stau în cuvenita aşteptare. Ţi-ai rostit gândul, cuvântul eu deja l-am scris, ţi l-am auzit de atâtea ori şi, sigur fiind de el, l-am înscris printre cuvinte, pentru a rămâne doar de tine ştiut, fiind acelaşi ce ştii că l-ai spus pentru a cuprinde în el toată trăirea de om. Este cel care va fi cauză şi motiv începutului, începutul fiind cauză şi motiv pentru toate. Şi toate sunt deja cuprinse în cuvântul nostru.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: