miercuri, 23 octombrie 2013

Drumul, dincolo de porţi

Deschisă îţi este şi deschisă a rămas poarta, din acea clipă în care, prin fapta de care-ţi vorbisem. Cuvinte care-şi lăsau sensul desluşit doar prin trăirea libertăţii depline, ca şi cum ar fi fost ceva banal, deloc ieşit din tiparele lumii, încărcat doar de sensurile aparenţelor au spart lacătele gândurilor care trădaseră esenţialitatea, lăsându-se deschise absurdului, când au sărit în ascunzători crezute de ele taince, îngropându-se în praful adunat pe margine de drum în mersul prea încet, uitat de trecerea timpului. Şi prin poarta aceea, deschisă dar încă arătându-se întredeschisă, raze tăietoare, având sclipirea tăişului necruţător al sabiei ce desparte viaţa de moarte, ce desparte, fără urme de îndoială, întunericul de lumină, ce dă deoparte sumedenia de adevăruri mai mici, ce niciodată nu-s adevăruri ci tot de partea minciunii stau, de adevărul care nu are nici sensuri, nici nuanţe, nici argumente, au străpuns întunericul, luminând calea regăsirii drumului cel spre mai departe mergător, cel prea împiedicat în a se lăsa, până acum, văzut.
Între lumina zilei şi întunericul nopţii, de n-ai găsit timp să faci diferenţa, de n-ai putut să laşi, nopţii, faptele nopţii şi, zilei, faptele zilei, te poţi acum întreba, chiar poţi să ştii, cât de departe te dusesei de departele pe care ţi-l promiteai în căutarea a ceea ce ştiai că există şi îi voiai pătruns înţelesul. La fel de bine poţi acum să ştii, fără întrebări, fiindcă acestea s-au tot zbătut în creuzetul regretelor, până ce chiar şi cuvintele, prin care se puteau exprima, s-au depărtat de convenienţa nuanţării ca scuze şi motivaţii ale paşilor care se împiedicau în propriul mers. Prin poarta deschisă, dinspre mine înspre tine, ţie ceruri ţi s-au lăsat văzute şi spre tine, orizonturi, pe care le-au vegheat unii să-ţi rămână necunoscute, ţi s-au aşezat în faţa ta, atingându-ţi palmele şi cuprinzându-te în braţe, ca tu să ai puterea să îţi doreşti ceea ce cândva visai şi, între timp, nefăcând paşii pe care să-i simţi urcând, ai ajuns să-ţi fie teamă că nici puterea de a-i face pe aceştia, cei de acum, cei care te duc de azi pe mâine, nu i-ai mai putea face.
Deschisă doar e poarta, închisă nu mai poate fi, de-o bună bucată de vreme, chiar dacă, printr-o reducere grosieră a adevărurilor la banalul faptelor comune, prin gânduri care în sinea lor se recunosc a fi aceleaşi care au deturnat calea luminii înspre calea strălucirii scânteilor ce lăsau să se înţeleagă frământarea ce se urzea pentru mai târziul în care, păienjeniş devenind, capcană fără scăpare era dat să devină, în desuetul aparenţelor poate arunca orice, chiar şi viaţa, chiar şi credinţa. S-a lăsat deschisă de puterea întâmplării, a acelei întâmplări care era ultima şansă de a se deschide, înainte de a rămâne, de-a pururi, închisă, aşa cum era ultima şansă şi a întunericului, cel mai temător de întâmplare, cel care viselor le dădea culori ale trăirilor de care alţii s-au bucurat, de a se înfrupta, cu acelaşi nesaţ de necurmat, din ceea ce găsea de Ceruri dăruit, ceea ce nu-i era în putinţă să dăruiască, nici mă-car cât să arate că poate exista.
Existăm, de câtva timp încoace, ca măsură şi semn al puterii adevărului de a nu se mai lăsa tăgăduită moartea trecutului, de a se da ca viaţă prezentului spre a se zidi, cărămidă cu cărămidă, casa viitorului, acea casă în care să se adune, la un loc, repede, cu timpul măsurat în trăiri depărtate de gândurile dedate la învăţăturile care rup totul în bucăţi doar pentru ca ele să-şi aibe liniştea, înfricoşate de ştiutele contradictorii căi ce le au, aşa cum le-au avut, ca singur sprijin în a arunca sare în ochi spre cei ce, tot din întâmplare, spre judecata de pe urmă, cea care trage linie şi adună ori scade, într-o formă simplă, dar neştiută, ori de neacceptat pentru om, faptele, vorbele şi gândurile. O casă care să fie, acelei judecăţi, dovadă de înţelegere a esenţei fireşti, a esenţei vieţii, ca realitate a darului ce omul nu şi-l poate singur avea, oricât de mare i-ar fi dorinţa de a putea fi nu doar mijlocitor ci şi hotărâtor al împlinirii scornirilor sale, ori fugii de ceea ce nu îşi vrea, în rătăcirea lui printre alegerile pierzătoare de sine.
Dincolo de acea poartă, deschisă în felul în care omeneşte se poate deschide, pentru a nu se şti, doar pentru a se înţelege, mai târziu, de ce s-a putut deschide, drumul e drum plin de lumină, orbitor precum lumina slavei din Înaltul care nu se lasă îngenuncheat de nimicnicia celor care, din nimic îşi fac motiv de laudă şi prin nimicul minţitelor vorbe ale trăirilor, amestecat cu lacrimile feţelor schimbătoare, îşi vor lor ceea ce nici în veacul vecilor nu pot şi nu vor avea.

Niciun comentariu: