miercuri, 23 octombrie 2013

Drumul, dincolo de porţi

Deschisă îţi este şi deschisă a rămas poarta, din acea clipă în care, prin fapta de care-ţi vorbisem cuvinte care-şi lăsau sensul desluşit doar prin trăirea libertăţii depline, ca şi cum ar fi fost ceva banal, deloc ieşit din tiparele lumii, încărcat doar de sensurile aparenţelor, lacătele gândurilor care trădaseră esenţialitatea, lăsându-se deschise absurdului, au sărit în ascunzători crezute de ele taince, îngropându-se în praful adunat pe margine de drum în mersul prea încet, uitat de trecerea timpului. Şi prin poarta aceea, deschisă dar încă arătându-se întredeschisă, raze tăietoare, având sclipirea tăişului necruţător al sabiei ce desparte viaţa de moarte, ce desparte, fără urme de îndoială, întunericul de lumină, ce dă deoparte sumedenia de adevăruri mai mici, ce niciodată nu-s adevăruri ci tot de partea minciunii stau, de adevărul care nu are nici sensuri, nici nuanţe, nici argumente, au străpuns întunericul, luminând calea regăsirii drumului cel spre mai departe mergător, cel prea împiedicat în a se lăsa, până acum, văzut.
Între lumina zilei şi întunericul nopţii, de n-ai găsit timp să faci diferenţa, de n-ai putut să laşi nopţii, faptele nopţii şi, zilei, faptele zilei, te poţi acum întreba, chiar poţi să ştii, cât de departe te dusesei de departele pe care ţi-l promiteai în căutarea a ceea ce ştiai că există şi îi voiai pătruns înţelesul. La fel de bine poţi acum să ştii, fără întrebări, fiindcă acestea s-au tot zbătut în creuzetul regretelor, până ce chiar şi cuvintele, prin care se puteau exprima, s-au depărtat de convenienţa nuanţării ca scuze şi motivaţii ale paşilor care se împiedicau în propriul mers. Prim poarta deschisă, dinspre mine înspre tine, ţie ceruri ţi s-au lăsat văzute şi spre tine, orizonturi, pe care le-au vegheat unii să-ţi rămână necunoscute, ţi s-au aşezat în faţa ta, atingându-ţi palmele şi cuprinzându-te în braţe, ca tu să ai puterea să îţi doreşti ceea ce cândva visai şi, între timp, nefăcând paşii pe care să-i simţi urcând, ai ajuns să-ţi fie teamă că nici puterea de a-i face pe aceştia, cei de acum, cei care te duc de azi pe mâine, nu i-ai mai putea face.
Deschisă doar, închisă nu mai poate fi, de-o bună bucată de vreme, e poarta, chiar dacă, printr-o reducere grosieră a adevărurilor la banalul faptelor comune, prin gânduri care în sinea lor se recunosc a fi aceleaşi care au deturnat calea luminii înspre calea strălucirii scânteilor ce lăsau să se înţeleagă frământarea ce se urzea pentru mai târziul în care, păienjeniş devenind, capcană fără scăpare era dat să devină, în desuetul aparenţelor poate arunca orice, chiar şi viaţa, chiar şi credinţa. S-a lăsat deschisă de puterea întâmplării, a acelei întâmplări care era ultima şansă de a se deschide, înainte de a rămâne, de-a pururi, închisă, aşa cum era ultima şansă şi a întunericului, cel mai temător de întâmplare, cel care viselor le dădea culori ale trăirilor de care alţii s-au bucurat, de a se înfrupta, cu acelaşi nesaţ de necurmat, din ceea ce găsea de Ceruri dăruit, ceea ce nu-i era în putinţă să dăruiască, nici măcar cât să arate că poate exista.
Dincolo de acea poartă, deschisă în felul în care omeneşte se poate deschide, pentru a nu se şti, doar pentru a se înţelege, mai târziu, de ce s-a putut deschide, drumul e drum plin de lumină, orbitor precum lumina slavei din Înaltul care nu se lasă îngenuncheat de nimicnicia celor care, din nimic îşi fac motiv de laudă şi prin nimicul minţitelor vorbe ale trăirilor, amestecat cu lacrimile feţelor schimbătoare, îşi vor lor ceea ce nici în veacul vecilor nu pot şi nu vor avea.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: