marți, 8 octombrie 2013

Încă, vântul frigului bate...

Vânturi pline de frigurile timpurilor în care s-au întâmplat cele ce multor altor oameni nu s-au întâmplat, încă biciuiesc orice rază de lumină care vrea să-ţi dea căldura ei spre a-ţi fie motiv de a fi tu foc ce arde şi încălzeşte tot ce trebuie, prin esenţa adevărului, încălzit. Chiar şi stelele, care-ţi veghează noaptea somnul, de viscol se simt ameninţate, în faţă li se spune să piară şi să se depărteze, fiindcă viscolul ştie, că de-ţi vor şopti stelele un singur cuvânt, mulţi îşi vor pierde puterea prin care el îşi are puterea de a face răul pe care toţi ştiu că-l poate face. Iar când soarele se ridică pe cer, luminător al feţelor tuturor, din frica celor, noaptea şi prin tenebre întunecate, curajoşi, valuri de ceaţă, somnorease chiar, se ridică de prin margini de lume, pornite de gândul care le cere să întineze contururile chipurilor, pentru a avea siguranţa desprinderii, într-un zbor spre măreţia crestelor de nimic umbrite.
Se lasă duse, dar nu convinse, şi se întorc, cum simt că ţi-aminteşti de ele, chiar şi ploile mohorâte, cele care pun plumb în picioare şi în ochi, cele care, pe nesimţite, fac drumurile ocolite de trecători, şi mersul greu îl fac celor ce merg pentru a ajunge acolo unde au de ajuns, cele care îi arată pe cei care îşi au gândul la drum, şi care preferă să meargă prin noroi, pentru ca alţii hotărârea să le-o vadă şi să nu le fie văzute motivele pentru care nu drumului bătătorit şi-au lăsat paşii. În întoarcea lor, cu ciudă privesc razele soarelui, cele care, răvăşind bezna înfrigurată, nu s-au pierdut pe drum şi paşii, mai târziu, dar încă în timpul cât se mai poate să fie altfel decât niciodată, se lasă duşi, încă nu sunt convinşi, încă mai cred că e la fel ca altădată, şi se tot întorc, încercând, când cu blândeţe, amăgitoare, când forţând hotarele, dând ordine absurde, să-şi tot lase loc de întoarcere, de revenire şi de plecare, într-un nehotărât şi fără sens, joc.
Vânturi pline de izul apropierii de adevăruri, de acele adevăruri măsluite de minţi făţarnice, de suflete vândute încă din clipa în care începeau să cunoască mersul şi rostul lumii, îşi mai găsesc şi drum, şi timp, să-ţi dea de înţeles, când îţi laşi timp să-i auzi adierea, când îi mai laşi gândul care vrei să-i redea încrederea că poate fi leac secetei neroditoare, că încă se mai poate, pe aripile lor, să-ţi zbori zborul ca să-ţi poţi afla locul în înălţimile fireşti a ceea ce vrei să fii. Şi vin chemate, de bună voie pleacă, dar pământul de sub paşii tăi îl măsoară şi cu aceeaşi, sau chiar mai mare, putere, caută a-l spulbera spre dezrădăcinarea-ţi care le-ar da strălucirea de care duc dorul şi care le-a fost promisă încă de când au pus, la picioarele celor grabnic înfăptuitori ai dorinţelor lumeşti, darurile de care s-au lipsit pentru a avea trupuri şi lumini hărăzite Cerurilor de deasupra şi nu celor oglindite în adâncuri.
În jurul rădăcinilor, îngheţat este pământul, şi, dacă te mai laşi tocmelilor cu-acele vânturi ce-au învăţat să pătrundă pe dedesubt, tot mai aproape îţi vei aduce ceasul când se vor cutremura şi se vor rupe, şi se vor prăbuşi, podurile drumurilor, când te vei cutremura şi le vei lăsa, fără putere, pradă întunecatului adânc. Căci nici o boare a vânturilor care le-au îngheţat mai întâi faţa dinspre lumină, apoi au pătruns mai adânc, stingând chiar şi scânteile pe care stelele le slobozeau, sărind în ajutor, nu pot, nu-şi au rostul lor, de a dezgheţa. De-ar fi avut rost ar fi făcut-o, dar, acum, când frigul e pătruns până în inimi, văzute sunt, dintre cele lor ştiute, ori neştiute, după tăieturile ce le-au făcut, nelegiuirea unora care, pe urmele tale venind, veneau să îngheţe şi să înhaţe rodul nemuririi.
Încă sunt în juru-ţi multe, amintind de abisuri şi de pădurile mlaştinilor, dar nu mai au putere săstea împotriva Soarelui care nu le mai ia în seamă, aşa cum de-atâtea ori nu le-ar fi luat, de nu-ţi căutai drum prin umbră, temătoare. Nici putere nu mai au să oprească lumina în a-ţi lumina calea. Doar hotărâtoarea faptă ţi-o aşteaptă spre a usca mlaştinile, a dezgheţa pământurile rădăcinilor. Doar hotărâtoarea faptă, care va goni vânturile, cea care va lăsa focul din tine să poată să ardă şi să se ridice până deasupra coroanei, pentru a curăţi şi rădăcina, cea mult lovită şi, chiar de tine, din prea mult încercarea de a înţelege neînţelesul şi de a răcori dogoarea care doar cu flăcări de foc, şi nu de gheaţă, trebuia domolită, cea dătătoare de spor şi rod şi născătoare a tuturor împlinirilor ce trebuiau deja să fi fost şi trebuind să fie acum şi mai târziu, îţi este aşteptată, ca furtuna ce nici vânt, nici valuri, nu va mişca, ci va spulbera nevăzut, cum nevăzut este tot ce este de lumină mistuit, întregul necuprins îngheţat şi adormit.
Ca să se facă lumină, ca să se spargă gheaţa şi pământul să-şi afle liniştea, ca să se aprindă focul trăirilor redând pântecului roadelor sporul furat şi regăsind pe cel pierdut, ca să lumineze lumina şi nu sclipitoarele poleieli ale întunericului rece, din focul înalturilor foc s-a coborât şi drumul tău dinspre soare-răsare, drumul meu dinspre soare-apune l-a chemat, şi se vor preface, în câteva ceasuri, în drum spre mai departe, urcător spre Ceruri şi zămislitor al vieţii ce va urma să vină şi să se înstăpânească de-a pururi.

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: