vineri, 8 martie 2013

Prin ploi şi vânt, revii...

La drept vorbind, ce folos îţi aduce minciuna în războiul de zi cu zi ce îl duci cu alţii din când în când, cu tine mai totdeauna? Câte coborâşuri îţi vor mai trebui pentru a te convinge că deja ţi-ai irosit speranţele, privind, doar în vis, izvoarele ploilor de deasupra, mai mereu furtuni reci stând să-ţi reteze avântul măsluit de vinovăţia ta faţă de tine?
Orişiunde îţi duci paşii, oricum dai înţeles vorbelor, valurile în care ai intrat, se văd, aşa cum umbra se vede când soarele nu stă ascuns după nori. Te-nvârţi în cercul celor ce-şi luminează drumul cu lumânarea şi, ai văzut şi tu, când lumânarea ai folosit-o pentru a te lumina, în umbra luminii lumânării nu e decât întuneric. Nu mă mai mir că nu ţi-a spus nimeni de semnele risipirii ce stau în umbra ta, întregindu-ţi povestea vieţii. De-aceea fugi şi tot fugi când simţi că soarele răsare? De-aceea să fi fugit când ai văzut razele drumului fără întoarcere? Nici numele adevărat nu ţi-l scoţi la lumină, îţi este de mai mult folos un nume de împrumut, pe care dai vina de oricâte ori îţi simţi vinăvăţia mustind de ape tulburi şi pline de gândurile care, de mult, nu sunt ale tale.
Roditoare te vrei, în ochii tuturor, deşi, la ceas de seară, când te mai poţi bucura de fărâma de lumină ce încă n-ai alungat-o, îţi ştii motivele pentru care rodul fuge de tine şi nu se să prins şi întors. Şi, chiar dacă mai alături, cum-necum, două vorbe într-un gând, simţi cum destinul pe care, nepăsătoare, îl pui pe seama trăirilor furate, se zbate pentru că nu se va împăca, până în cea din urmă clipă a ta aici, cu neîmplinirea, întru totul, a toate câte trebuia să le faci şi nu le-ai făcut, a toate câte le laşi, ascultând de o părere a altora, ce şi ei alte păreri stau să asculte.
E deja târziu, e prea târziu, şi fără folos, să te faci, şi prefaci, că trăieşti aşa cum ţi-ai dorit. Şi fără motiv încă laşi cuvintele cu înţeles sumar să redefinească ceea ce nu a fost deloc luminos, ori măcar curat. Când sfredeleam amândoi orizonturile, îţi aminteşti cum tremurai şi strangeai din dinţi?... Ţii minte toate adevărurile pe care ţi le spuneam eu, doar privindu-ţi umbra? Acea umbră eu o văd, n-a putut nici o sforţare să mă orbească, nici să o ascundă. Ea-mi spune despre tine, multe, o face mereu, nu e nevoie, nu trebuie să pun nicicui întrebări, vine singură, parcă, într-un fel, de cineva trimisă, şi se destăinuie...
Te mai laşi sedusă de vorbele frumoase ale celor ce pot să-ţi mai şterpelească din idei, mai tragi şi tu cu ochiul la spusele altora... clătinându-te, în ploi şi vânturi, te sprijini pe lacrima căzută pe umărul meu şi-ţi faci curaj să fii, măcar o dată, tu, aşa cum mi-ai arătat că poţi fi, când ceasurile ce stăteau aproape de miezul nopţilor şi nimeni din umbrele ce-ţi tulburau somnul nu erau prin preajmă să te tulbure. Şi va ploua, va bate vântul, dar tot vei merge un drum, drumul ce va fi ca să revii...
Aşa mi-au venit acum vorbele, aşa ţi le-am scris! Sunt venite, aşa cum ştii că vin vorbele la mine, fără să stea pe gânduri, fără să privească înapoi pentru a fi sigure că îşi au corecte înşelesurile. De vrei, ia-le în seamă. De nu vrei, pune-le bine. Ele vor fi fapte şi atunci să îţi aminteşti că deja se ştia ce va fi!

Niciun comentariu:

Cititori frecvenţi:

Google Followers: